Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ADVERBUL SI ZEUL PAN - Morfologia culturii europene
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

v5e17en
Exista in cultura o modalitate a substantivului, care ne a parut a fi caracteristica pentru Evul Mediu, in lumea europeana. Exista in prelungirea ei una a adjectivului, cu Renasterea. Nu trimite ceea ce a urmat la adverb?
De la Reforma si pina la romantism, ba chiar si cu acesta, totul i s a parut lui Eugenio d’Ors a putea purta numele de „baroc“. Credem mai potrivit a denumi stilul culturii, pina la Revolutie, epoca adverbului — in speta a modalitatii, a felului de interpretare si comportare, a manierei. Iar adverbul (care este prin excelenta de mod, cum arata gramaticienii, cel de timp si loc putind fi integrat de mod) nu mai cucereste lumi noi, ca adjectivul cu calatoriile Renasterii. Le pune in valoare, in bine sau rau, cu masura sau exces, pe cele cucerite, incepind cu pirateria si sfirsind cu tragedia clasica si veacul al XVIII lea franceze.
Adjectivul mladia substantivul pina la disolutia acestuia. Adverbul insufleteste, precizeaza, dar si extinde actiunea verbului pina la limitele lui extreme. Se spune in latina: festina „grabeste te“, precizindu se apoi prin adverb felul cum sa te grabesti. Dar se spune si festina lente „grabeste te incet“, ceea ce reprezinta o contradictie in termeni si totodata o afirmare a tariei si libertatii adverbului. Spiritul si a gasit in adverb o ipostaza prin care plaseaza si deplaseaza, frineaza sau desfrineaza cum vrea, ca intr un superior joc liber, tot ce se desfasoara cu verbele in lume si in om. Este, poate, ipostaza cea mai rafinata, sub semnul careia s ar putea spune ca se nasc civilizatia si cultura. De la agricultura si bucatarie (cum prepari hrana?) pina la exercitiul cunoasterii (cum cunosc? este intrebarea fundamentala a stiintei s a spus; cum e cu putinta ceea ce este? se intreaba permanent filozofia) adverbialitatea se dovedeste a fi suverana.


Nu numai ca adverbul moduleaza verbul, asa cum adjectivul scoate din rigiditate si confera tot soiul de nuante substantivului, dar abia prin el, prin adverb, actiunea sau starea pe care o exprima verbul reuseste sa iasa din inertie. O stare nu e decit ce este, inertia insasi; numai ca si miscarea devine „stationara“ (riul curge, asadar curge si nu face decit sa curga), daca nu este activata ea insasi, oricit ar fi miscare, de un adverb oarecare potrivit ei.
Poate ca de aceea, intr o morfologie a culturii pe baza nu de simbol spatial sau de idee originara, care sint unice, dar pe baza de variate forme gramaticale, nu a fost cazul sa se vorbeasca despre vreo ipostaza culturala a verbului. Caci in definitiv verbul este prezent peste tot, in sinul vorbirii, ca si al manifestarilor sau proceselor ce se desfasoara; el este inima lor, centrul lor viu, in termeni moderni este functorul prin excelenta, adica termenul creator de goluri. (Cinta. Cine? unde? cind? cum? etc.) Fiind asa peste tot, verbul nu mai caracterizeaza nimic, ci reclama el caracterizari, de ordinul celor pe care i le aduce adverbul.
Dar si adjectivul poate cere caracterizari, deci adverbe („curat murdar“, vorba lui Caragiale), iar in felul acesta se capata o interpretare destul de fireasca a trecerii de la Renastere, cu exuberanta adjectivului, la baroc, Reforma, Contrareforma si clasicismul francez, ca expresii ale adverbialitatii si adverbului, cu masura lui, dar si cu excesul lui in plus sau cu excesul in minus. A numi baroc tot ce urmeaza indata Renasterii inseamna a nesocoti tocmai excesul in minus, pe care barocul nu l poate explica si asimila. Nu barocul, ci adverbul, ca forma a unei epoci culturale, da socoteala de austeritatea Contrareformei, de severitatea comportarii calvine, de demna masura a burgheziei luminate si a aristocratiei, cind aceasta din urma o are; cu spiritul adverbului si al excesului in minus, de cele mai multe ori, intelegi eticul, in sensul lui larg.
Cind, asadar, Eugenio d’Ors cuprinde toate manifestarile istorice postrenascentiste sub numele de baroc, el uita de orice exces in minus, inerent si el adverbului. Caci definind barocul drept „vocatia“ pentru teatral, luxos, contorsionat, emfatic (v. Barocul, trad. rom., Ed. Meridiane, 1971, p. 188), care sint toate adverbe sau traductibile in adverbe, el n are nici o indreptatire in principiu sa declare, cum face totusi, ca un Kepler tine de baroc (pentru ca inlocuieste, riguros stiintific, orbitele circulare prin cele elipsoidale); ca Luther, Calvin si Reforma, care dupa primul ceas, al eliberarii, au condus la austeritatea sufletelor credinciosilor mergind pina la pietism, una bine inrudita cu nuditatea peretilor bisericii ca si cu simplitatea slujbei protestante, tin de baroc; iti interzici sa subsumezi termenului de baroc vointa de tinuta demna a Contrareformei sau comportarea rationala a eroilor racinieni, care nu stau defel sub semnul „dispersiunii“ baroce si al unui stil care „nu stie ce vrea“ (pp. 144 si 180). Mai curind un Wölfflin ar fi putut imbratisa ceva din vest, cu ideea sa, de vreme ce in Renaissance und Barock (ed. II, München, 1907, p. 15) vede in baroc — e drept, alaturi de un simptom al decaderii, al degenerarii, al infringerii formei prin arbitrar, al miscarii nestapinite si al insesizabilului — un accent pus pe efect. In sensul cel mai neutru, adverbul scoate, din curgerea bruta a verbului, efectul.
Ce sumara este, atunci, viziunea ginditorului spaniol, potrivit careia n ar exista decit doua stiluri de cultura, cel clasic, sub controlul ratiunii, cel baroc, sub lipsa de control a vietii! „Unde nu exista rege, rege este Pan“, ii place lui d’Ors sa citeze; caci, va adauga el, simplificind totul: „de indata ce inteligenta isi slabeste legile, viata isi recistiga privilegiul“ (p. 149). Ratiune si viata — atita tot sa descrie si structureze culturile? Apollo, sa spunem, ca zeu al ratiunii, si Pan, zeul naturii? Daca la atit s ar reduce „stilurile de cultura“, atunci am regasi locul comun peste care oricine dintre noi, in anii adolescentei, a cazut (sistem, sau traire?) si am sluji, fie si cu o extraordinara informatie artistica in cazul de fata, mari platitudini de soiul acelora pe care, cu o extraordinara informatie istorica, le slujea un Spengler.



Unde nu exista ratiune (care pune prea des, ca rege, arbitrarul drept dogma) exista ratiune inca. Culturile sint intotdeauna obiectivari ale ratiunii, chiar daca uneori imprumuta ceva din fantezia si frenezia zeului Pan. Iar ratiunea, care este una cu viata ei, se deschide mai degraba potrivit cu evantaiul ipostazelor sugerate de morfologie, decit sa se inchida intr o polaritate frusta: ratiune si viata. De altfel, cind Eugenio d’Ors afirma (p. 180), fara sa poata spune mai mult, ca barocul este „o constanta umana“, sintem ispititi sa replicam: constanta de care tine si barocul este mai cuprinzatoare decit el si poarta ea insasi un nume: este constanta spiritului uman in act, a ipostazei adverbiale.
Adverbul, abia, este cel care aduce libertatea si gratia, o data cu rafinamentul si subtila erodare a civilizatiilor si culturilor. Pe registrul intins al adverbului se inscriu anarhia ca si retinerea, arbitrarul ca si legea, pirateria chiar de stat si onoarea, goticul inflorit dar si goliciunea bazilicilor protestante, barbaria (sa fie barocul stilul barbariei? se intreaba Eugenio d’Ors, p. 138) ca si civilizatia, tumultul dar si linistea, violentele pasiunii ca si decretele ratiunii, femininul (tot d’Ors) si uscaciunea masculinului lipsit de nuante si intuitii, nostalgia paradisului pierdut ca si iluzia celui regasit, individualismul sumbru dar si rafinamentul vietii de societate, dispersiunea si concentrarea, prostul gust deopotriva cu bunul gust, degenerarea si regenerarea, rococoul ca si neoclasicismul, exaltarea retorica dar si sobra ironie a luciditatii moralistilor, libertinajul la fel de bine ca eticismul, „sufletul frumos“ inchis asupra si dar si caritatea deschisa, delirul amiezii ca si linistea inteleapta a serii.
Daca adjectivele se bastardizeaza lesne, cuplindu se unele cu altele (si este semnificativ ca in Renastere citiva creatori mari, ca Leonardo si Erasmus, erau bastarzi), adverbul pare in schimb sa scoata in relief cind nu turpitudinea, atunci nobletea, uneori aristocratia la propriu, cu tinuta si distinctia ei, afectata ori nu, deopotriva cu aristocratia morala a tipului de honnête homme sau de burghez plin de demnitate. In acelasi timp totusi, in lumea dominata de spiritul adverbului, si numai in ea, pot aparea libertini ai spiritului de format mare, precum a fost inchipuit Nepotul lui Rameau, sau cum a fost in realitate Friedemann Bach. E graitor faptul ca acesti libertini ai spiritului sint adesea, intocmai celor doi, descendenti legitimi ai purtatorului de ordine, ca „peruca batrina“, cum il numeau pe Bach feciorii lui.
Dar nici Nepotul lui Rameau si nici Friedemann Bach, cu neingraditele libertati pe care si le iau, nu pot pune pe lume ceva: noul. La fel se intimpla cu stilul de arta al barocului si rococoului, cu eticismul protestant, cu burghezul cel demn sau cu societatea rafinata. Nu e un blestem, ci pur si simplu conditia adverbului de a insoti, modula si interpreta. Adverbul este, poate, o forma de odihna a spiritului intrupat in istorie. El nu „sporeste natura in sinul naturii“, cum vroia Schiller pentru geniu. Caci din cind in cind spiritul creator de culturi are numai talent, nu si geniu.





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite