Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ALEXANDR NIKOLAEVICI RADISCEV - literatura rusa
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

c8n13nv
In luna mai a anului 1790 a aparut o carte care a jucat un rol exceptional in dezvoltarea gindirii revolutionare si a literaturii ruse. Cartea aceasta era intitulata „Calatorie de la Petersburg la Moscova". Autorul ei era eminentul scriitor si militant revolutionar Alexandr Nikolaevici Radiscev.
Asprimea fara precedent a tonului cartii, care dadea lovituri nimicitoare autocratiei si iobagiei, a uimit-o si infricosat-o pe Ecaterina a Il-a. Ea a incercat sa se convinga, si mai ales a cautat sa convinga pe altii, ca minunata opera a lui Radiscev — profund nationala si originala — n-ar avea nimic comun cu realitatea rusa, deoarece transpunea chipurile mecanic, la conditiila din Rusia, ideile revolutiei care se desfasura pe atunci in Franta. „Aici se propaga molima franceza, razvratirea impotriva stapinirii!" — i-a spus imparateasa secretarului ei, miniata si inspaimintata, dupa ce citise primele 30 de pagini din carte.
intr-adevar, in „Calatorie de la Petersburg la Moscova" adia suflul furtunii revolutionare.
Radiscev s-a manifestat ca purtator de cuvint al celor mai inaintate idei din epoca sa, la al caror nivel nu se ridicase — pina atunci — nici unul dintre ginditorii din Apusul Europei. Cartea lui Radiscev, terminata cu un an inainte de inceperea revolutiei franceze, a fost organic legata de dezvoltarea istorica a Rusiei, de realitatea rusa din ultima treime a secolului al XVIII-lea.
in ultima treime a secolului al XVIII-lea, statul rus, creat de Petru, a facut un mare pas inainte, intrind in rindul celor mai de seama puteri mondiale. Poporul rus, care crestea si se intarea, isi afirma cu tot mai multa vigoare puterea si talentele, intr-o serie de razboaie victorioase, armatele rusesti au dat lovituri nimicitoare cotropitorilor straini, care incercau sa impiedice dezvoltarea statului rus. Ele au largit hotarele statului rus pina la granitele lui firesti. „Oastea rusa... a intre cut asteptarile tuturor celor care priveau faptele ei vitejesti cu indiferenta sau invidie" — scria Radiscev cu legitima, mindrie patriotica. Acest fapt a provocat un mare avint national, cresterea energiei si fortelor poporului in toate domeniile vietii si culturii.


Bogatia de talente innascute a poporului rus s-a manifestat in cele mai diferite domenii: in stiinta, in tehnica, in alta si in literatura.
Calatorii rusi — „cutreieratorii lumii" — au facut o serie de importante descoperiri geografice. Marele Lomonosov — in felul sau, un geniu fara precedent in istoria omenirii — a pus bazele unei stiinte noi, dintre cele mai importante — chimia — si a facut in domeniul altor stiinte o serie de mari descoperiri de insemnatate mondiala, depasind cu multe decenii savantii din Apusul Europei.
Fiul unui simplu pescar de pe tarmul Marii Albe, Lomonosov s-a ridicat din insasi masa poporului. El nu a fost un caz izolat. in ciuda apasatorului jug autocrat-iobagist, din rindurile maselor largi populare se ridica o serie de oameni inzestrati, care promoveaza idei noi in stiinta si in tehnica, facind descoperiri de mare valoare. Un simplu minier din Ural, Ivan Ivanovici Polzunov, a creat pentru prima data in lume — cu douazeci de ani inaintea lui Watt — o masina industriala cu aburi. Inventatorul si constructorul Ivan Petrovici Kulibin, tirgovet din Nijni-Novgorod, a devenit celebru. Lev Sabakin, din orasul Tver, era numit in mod sugestiv de catre contemporanii sai „minunea mecanicii".
In aceeasi perioada, arta rusa atinge o mare inflorire. Apar stralucitii arhitecti rusi Bajenov si Kazakov, eminentii pictori portretisti Rokotov, Le-vitki si Borovikovski, sculptorii Kozlovski, Martos si consateanul lui Lomonosov, Fedot Subin, muzi cienii Fomin, Handoskin si Bortnianski.
Dar, ca urmare a cresterii fortelor de productie si a dezvoltarii relatiilor noi, capitaliste in aceeasi epoca, in timpul domniei Ecaterinei a Ii-a, s-au ascutit considerabil contradictiile sociale din Rusia. Asuprirea iobagista a intrecut orice masura. Ecate-rina a Ii-a — „Tartuffe ) in fusta si cu coroana" — dupa reusita expresie a lui Puskin din „insemnari asupra istoriei ruse in secolul al XVIII-lea" ) — camufla prin fraze liberale si promisiuni fatarnice dezmatul celei mai desantate samavolnicii si al despotismului celui mai tiranic.
Politica interna a Ecaterinei urmarea, in primul rind, apararea intereselor nobilimii, iar in al doilea rind pe cele ale negustorimii. inca din timpul lui Petru al II L-lea, predecesorul Ecaterinei, a fost dat publicitatii asa-numitul „Ucaz cu privire la drepturile nobililor", care ii scutea pe nobili de singura lor indatorire fata de stat — serviciul militar obligatoriu. Ecaterina a acordat mai tirziu o serie de alte avantaje nobilimii si negustorimii. Prin ucazurile sale din 1765—1767, ea a dat mosierilor dreptul de a trimite pe tarani la ocna fara nici o judecata; de asemenea orice plingere a iobagului impotriva mosierului se pedepsea cu ocna. Tocmai la aceasta situatie se referea Radiscev, scriind in cartea sa „Calatorie de la Petersburg la Moscova" ca taranii sint „morti in fata legii".
intr-adevar, prin astfel de masuri ale ocirmuirii, taranul era lasat cu totul in voia bunului plac al mosierului. inrobirea taranilor devenea tot mai neomenoasa.
Mosierii ii priveau pe tarani nu numai ca pe niste vite, ca „boi de jug", cum spunea Radiscev, dar si ca pe un obiect oarecare, ca pe o marfa. Comertul cu oameni se intensifica.
imparateasa insasi era cea mai mare mosiereasa. In timp ce in corespondenta ei cu filozofii iluministi francezi Voltaire si Diderot, afisa un liberalism de parada, ea transforma in iobagi sute de mii de tarani care ramasesera liberi pina la domnia ei, ca de pilda in Ucraina.
Coplesindu-i cu „bunavointa" ei pe curteni, pe nenumaratii sai favoriti (unul dintre costumele impodobite cu pietre pretioase, pe care le-a daruit lui Grigori Orlov, costase un milion de ruble), imparateasa le-a „dat in dar" aproape 800.000 de oameni.
Cruzimea mosierilor proprietari de iobagi si intensificarea la maximum a exploatarii feudale provocau impotrivirea spontana a poporului subjugat, impotrivire care se manifesta prin nenumarate si aproape necontenite rascoale si tulburari taranesti. „Cind a existat iobagia — scrie V. I. Lenin — intreaga masa a taranilor a luptat impotriva asupritorilor ei, impotriva clasei mosierilor, pe care o pazea, o sustinea si o sprijinea guvernul tarist". Lupta aceasta se desfasura in conditii cu totul neprielnice, „dar ei au luptat totusi cum au stiut si cum au putut" ).
La inceputul domniei Ecaterinei a Ii-a, numarul rasculatilor se ridica pina la cifra de 200 000 de oameni.
In deceniul care s-a scurs de la acapararea puterii de catre Ecaterina a Ii-a si pina la inceputul razboiului taranesc (1762—1772) au avut loc aproximativ 40 de mari rascoale.
Potrivit instructiunilor imparatesei, tulburarile erau reprimate „prin foc, prin sabie si prin tot ceea ce putea intreprinde puterea armata". Taranii rasculati erau adusi din nou sub jugul boierului si puterea biciului sau. Dar, inabusita intr-un loc, vapaia rabufnea dupa citva timp intr-alta parte. Dupa chiar spusele lor, mosierii se simteau asediati din toate partile „de dusmanul dinlauntru".
Una dintre putinele lucrari in manuscris ajunse pina la noi din creatia taranilor in jurul lui 1770 — rascolitoarea „tinguire a robilor" — incepe cu aceste cuvinte semnificative: „O, vai de noi, robii, doar pentru boieri traim! Si nici nu stim cum sa le facem pe plac, cum sa le imblinzim furia !" „Tingu-irea robilor" nu este insa strabatuta numai de jeluiri pline de indignare impotriva soartei amare si grele a iobagului: autorul ei, un poet iobag anonim, isi cheama fatis „fratii tarani sa stirpeasca buruiana boierilor rai".
inca in aceasta chemare se simte suflul amenintator al furtunii sociale care se apropia. intr-adevar, in 1773, tulburarile si rabufnirile izolate s-au revarsat in uriasul razboi taranesc de sub conducerea lui Pugaciov, care a tinut aproape un deceniu, cuprinzind un teritoriu imens cu o populatie care reprezenta 20 la suta din populatia intregii Rusii".
Cu toate ca a avut un puternic avint, rascoala taraneasca nu putea fi victorioasa. Totusi, uriasa rascoala condusa de Pugaciov a dat o lovitura puternica regimului feudal iobagist. Ea a avut o mare influenta si asupra ideologiei contemporanilor. Experienta rascoalei lui Pugaciov a jucat un rol hotaritor in formarea ideologiei revolutionare a lui Radiscev. Radiscev a vazut forta imensa a poporului rasculat, si a comparat-o cu un puternic suvoi capabil sa sfarme orice stavila. El si-a dat seama ca, in ciuda crincenei represiuni impotriva rasculatilor, in viitor poporul este acela care avea sa invinga. „Suvoiul ingradit in mersul sau ajunge, cu atit mai navalnic, cu cit stavila este mai tare" — scria el mai tirziu intr-unui din capitolele „Cala-de la Petersburg la Moscova". Si mai de-Odata zagazul rupt, nimic nu-i mai poate sta impotriva..." ). Dar, in acelasi timp, Radis-cev nu aproba caracterul spontan al rascoalei taranilor, a caror „sete de razbunare e mai puternica chiar decit dorul de dezrobire". El nu impartasea nici prejudecatile regimului tarist si nici iluziile rasculatilor. In „Calatorie de la Petersburg la Moscova" Radiscev a zugravit cu clarviziunea constiintei revolutionare inaintate lupta poporului impotriva persecutorilor si asupritorilor sai principali1. Radiscev n-a fost un partizan al tarismului. In cartea sa, el s-a ridicat nu numai impotriva mosierilor, dar si impotriva tarului, numindu-L „cel mai mare tilhar" si „cel mai mare asasin". Aceasta a speriat-o si infuriat-o pe Ecaterina, facind-o sa-L aprecieze pe Radiscev ca pe „un razvratit mai periculos decit Pugaciov".
Demascarea samavolniciei regimului iobagist, simpatia fata de taranimea oprimata devin una dintre principalele teme ale literaturii ruse inaintate din secolul al XVIII-lea.
Satirele primului scriitor laic rus, Antioh Cante-mir, condamna cu asprime pe mosierii „rai din fire", care se poarta ca fiarele cu i'obagii. Pe drumul lui .Cantemir au pasit multi scriitori rusi. V. G. Bielinski avea deplina dreptate sa spuna ca „ince-pind de la Cantemir, orientarea satirica' a devenit curentul viu al intregii literaturi ruse" ).
Temele demascatoare, care au rasunat in literatura noastra incepind din primele doua treimi ale secolului al XVIII-lea, si-au gasit o expresie deosebit de puternica in comedia lui Fonvizin „Neispravitul", in vestitele pamflete si reviste satirice ale lui Novikov si in admirabilele reviste pe care le edita tinarul Krilov. Nu intimplator prima revista scoasa de Novikov, intre anii 1769—1770, cu semnificativul titlu „Truten" („Trintorul" — n. t.), avea un epigraf tot ait de semnificativ. „Ei muncesc, iar voi va hraniti din truda lor".
Sub presiunea autoritatilor, „Truten" si-a incetat aparitia, dar demascarea mosierilor proprietari de iobagi a fost reluata cu tot atita energie in noua revista a lui Novikov — „Jivopiset" (1772—1773). In aceasta revista au aparut „Scrisorile catre Fa-lalei", in care chipurile mosierilor provinciali, grosolani, salbatici si ignoranti, erau zugravite in adevarata lor lumina. Tot aici a aparut si minunatul „Fragment dintr-o calatorie la..." semnat cu initialele „I. T.". in acest fragment, a fost descris in culori deosebit de vii „satul Razorennaia" ), ai carui locuitori abia isi trageau sufletul din cauza stapinului care era un mosier despotic, „fara inima". Acest fragment era atribuit de obicei lui Ra discev dar, dupa cum au aratat cercetarile mai recente, fragmentul — ca si „Scrisori catre Falalei" — a fost scris, probabil, chiar de N. I. Novikov, editorul revistei „Jivopiset".
Aceste lucrari demascatoare nu depaseau insa un anumit caracter destul de limitat si, potrivit aprecierii foarte juste a lui Dobroliubov, erau indreptate „nu impotriva principiului, nu impotriva radacinilor raului, ci numai impotriva abuzurilor, a ceea ce este un rau prin sine insusi" . A. N. Radiscev a fost primul care a iesit din limitele intregii literaturi critice din secolul al XVIII-lea. El si-a indreptat puternicele lovituri tocmai impotriva „radacinilor", impotriva „principiului raului", impotriva intregului sistem al feudalismului si tarismului.
Eminentul revolutionar, scriitor si filozof rus, Alexandr Nikolaevici Radiscev, s-a nascut la 20 (31) august 1749, dupa unele izvoare la Moscova, iar dupa altele in satul Verhnee Ableazovo (astazi raionul Kuznetk, regiunea Penza). Ca si decembristii si pe urma Gherten, Radiscev era legat de mediul mosieresc in ceea ce priveste originea, educatia si starea sa sociala. El s-a ridicat insa cu hotarire impotriva acestui mediu si a trecut cu fermitate de partea intereselor poporului inrobit. El a fost primul dintre cei mai buni oameni proveniti din rin-durile nobilimii care, dupa cum spunea Lenin, au contribuit la trezirea poporului.
Radiscev si-a petrecut copilaria in satul Verhnee Ableazovo. Primii educatori ai baiatului au fost tarani iobagi: dadaca Praskovia Klementievna, de care Radiscev isi aminteste cu multa caldura intr-unui din capitolele „Calatoriei" sale, si unchia-sul Piotr Mamontov, poreclit Suma. Chipul lui iesit din comun a fost zugravit de Radiscev, pe un ton vesel in poemul sau „Bova", scris mult mai tirziu.
Baiatul a crescut in vasta cimpie a Volgai, in lumea creatiei populare, pentru care a pastrat interes si dragoste de-a lungul intregii sale vieti. El a fost inconjurat de atmosfera basmelor populare pe care i le povesteau dadaca si unchiasul. Tot in poemul „Bova", Radiscev isi aminteste de „dulcele grai" al unchiasului, care ca si dadaca lui Puskin, Arina Rodionovna, avea probabil un talent literar innascut. Radiscev a auzit cintecele si legendele populare foarte raspindite in intregul tinut, despre „vitejii neinfricati" de pe Volga, in frunte cu vestitul ataman Stepan Razin.
Viitorul autor al „Calatoriei de la Petersburg la Moscova" a vazut in jurul sau inspaimintatoarele tablouri ale samavolniciei mosieresti. Mosierii nemilosi pe care-i descrie cartea lui amintesc respingatoarea figura a vecinului de pe atunci al familiei Radiscev, V. N. Zubov, a carui mosie se afla la numai sase verste de Verhnee Ableazovo. Zubov isi adusese la sapa de lemn taranii sai, ii hranea ca pe vite din coveti comune si ii tinea ferecati in lanturi intr-o inchisoare pe care o construise special. El a tinut un iobag in lanturi mai mult de un an.
Radiscev a invatat carte tot de la unchiasul „carturar", Piotr Mamontov. Cind a implinit sapte ani, parintii l-au trimis sa-si continue invatatura la Moscova, la un unchi din partea mamei, M. F. Argamakov, care era ruda cu directorul Universitatii din Moscova, recent infiintata. Radiscev a fost educat si a studiat laolalta cu copiii lui Argamakov. Preceptorul lor era un francez, republican convins, care fusese nevoit din aceasta cauza sa-si paraseasca patria. Baietilor le predau lectii cei mai buni profesori ai universitatii.
Probabil in urma interventiilor influentei familii Argamakov, indata dupa lovitura de stat de la palat, in urma careia, in 1762, s-a urcat pe tron Ecate-rina a II-a, Radiscev a fost primit ca paj al imparatesei si inscris intr-o scoala speciala pentru nobili, in corpul de paji din Petersburg.
In aceasta scoala, invatamintul se desfasura la un nivel foarte scazut: programul se caracteriza prin numarul excesiv de mare al obiectelor de studiu, dar „toate stiintele" erau predate de un singur profesor, francezul Morambert. De fapt, scoala nici nu urmarea ca elevii sa-si insuseasca stiintele. Ea trebuia sa le dea doar „lustrul de la Curte': Elevii erau obligati sa faca de garda la palat, servindu-i pe imparateasa si pe membrii familiei imperiale (primeau de la lachei mincarurile si bauturile si le aduceau la „inalta" masa, sau erau trimisi de imparateasa sa-i faca diferite servicii etc). Acolo, Radiscev a vazut si si-a dat seama de coruptia moravurilor de la Curte si atmosfera de servilism de la palat, pe care, mai tirziu, le-a zugravit cu atita minie in „Calatorie de la Petersburg la Moscova".
De bunaseama ca Radiscev se facuse remarcat prin aptitudinile sale : in 1776, dupa terminarea studiilor, el a fost trimis de Ecaterina, impreuna cu alti sase paji, in strainatate, la Leipzig, ca sa urmeze cursuri speciale de drept.
Radiscev a stat acolo aproape cinci ani.
Dupa instructiunile intocmite de insasi imparateasa, studentii rusi trebuiau sa invete „latina, germana, franceza si, daca era posibil, slavona... filozofia, etica, istoria, in special dreptul natural si dreptul gintilor, si putin dreptul roman. Studierea altor stiinte sa fie lasata la aprecierea fiecaruia".
Dupa cum arata aprecierile profesorilor, la obiectele obligatorii, Radiscev „a depasii sperantele lor".
Totodata, el a folosit din plin dreptul pe care i-L dadeau instructiunile imparatesei, de a-si completa dupa propria dorinta programul de studii stabilit pentru studentii rusi. Radiscev a dat dovada de inclinatii deosebite atit pentru literatura, cit si pentru stiintele naturii, dobindind cunostinte temeinice in domeniul chimiei si al medicinei.


Ca si multi alti colegi ai sai, Radiscev a avut o atitudine profund critica fata de ruperea stiintei de viata in universitatile germane. Studentii rusi se instruiau singuri citind si studiind ginditorii inaintati din secolul al XVIII-lea, filozofii materialisti. E de presupus ca ei luau cunostinta si de ceea ce era mai nou in literatura rusa, ca si de revistele satirice ale lui Novikov.
Aceste preocupari extrascolare, lecturile in comun, discutiile, disputele si reflectiile, au imbogatit cunostintele lui Radiscev si ale colegilor sai, ca si conceptiile lor filozofice si politice.
Viata in strainatate i-a unit pe studentii rusi intr-un grup prietenesc foarte inchegat.
Tinerii erau insotiti la Leipzig de doua persoane oficiale, maiorul Bokum si calugarul Pavel. Bokum era insarcinat sa se ingrijeasca de intretinerea studentilor si sa urmareasca succesele si comportarea lor, iar parintele Pavel trebuia sa pazeasca „puritatea" ortodoxismului lor.
Radiscev si prietenii sai isi bateau pur si simplu joc de parintele Pavel, care era un om marginit.
Intre studenti si „hoffmeisterul" lor, maiorul Bokum, izbucnira curind conflicte serioase. Acesta era un om obtuz, grosolan si lacom. Insusindu-si banii destinati intretinerii studentilor, el le crease conditii de trai aproape de nesuportat. Bokum ii „plasa" pe tineri „prin cocioabe saracacioase, murdare si imputite". In odaia unde locuia Radiscev impreuna cu un alt student, A. M. Kutuzov — cu care se imprietenise pe cind faceau amindoi parte din corpul de paji — era „intotdeauna umezeala". „In orice mincare, untul este amar, carnea este alterata, tare, si se intimpla sa miroasa" — raporta curierul guvernamental M. Iakovlev, trimis din Petersburg ca sa cerceteze conditiile de trai ale studentilor la sfirsitul sederii lor in strainatate. Iakovlev arata despre Radiscev ca „in tot timpul sederii sale" la Leipzig, el a fost bolnav, si nici la plecare nu se intremase, iar din cauza bolii nu putea veni la masa si i se trimitea mincarea acasa. Din cauza bolii si a mincarii proaste, Radiscev suferea pur si simplu de foame. Bokum nu se marginea numai sa-i lase flaminzi pe studenti, dar se purta in chip neome-nos cu ei, supunindu-i la pedepse corporale umilitoare, care se apropiau uneori de torturi. „Hoffmeisterul" L-a batut pe unul dintre studenti cu nuiele, pe altul cu tacul de la biliard, iar pe al treilea cu latul sabiei, cu atita furie, incit dupa a 25-a lovitura sabia s-a rupt. El construise o cusca speciala de fier, in care nu puteai „nici sa stai jos, nici sa ramii in picioare", si-i inchidea aici pe studentii care se faceau vinovati de ceva. incercarile de a scrie la Petersburg despre purtarea lui Bokum nu au dat la inceput nici un rezultat. Parintii au incercat sa se plinga imparatesei, dar au primit un raspuns drastic.
In aceasta situatie, studentii s-au hotarit sa actioneze singuri.
In grupul studentilor rusi, se bucura de o deosebita influenta si autoritate Feodor Vasilievici Usa-kov. Desi mult mai in virsta decit ceilalti si avind perspectiva unei cariere stralucite, fiind „insetat de stiinta", el obtinuse sa fie trimis la Leipz.ig impreuna cu grupul de tineri.
Usakov a avut chiar de la inceput o comportare cu totul independenta iata de Bokum, iar dupa citva timp a preluat conducerea luptei studentilor impotriva „hoffmeisterului" lor, lupta care s-a terminat, dupa cum declara Bokum, printr-o adevarata „rebeliune". Bokum palmuise un student. Ceilalti au hotarit ca nu mai pot suporta aceasta stare de lucruri si, condusi de Usakov, au insistat ca studentul jignit sa-L palmuiasca la rindul sau pe Bokum, in prezenta tuturor.
Lucrurile ar fi putut capata o intorsatura extrem de serioasa, daca Bokum n-ar fi luat-o la fuga. El a chemat in ajutor un detasament de soldati inarmati, iar studentii au fost arestati si trimisi in fata judecatii. In rapoartele trimise la Petersburg, Bokum a zugravit actiunea studentilor ca o incercare de a-L asasina.
Conflictul cu Bokum s-a incheiat in cele din urma cu bine, si chiar printr-o victorie a studentilor. Ambasadorul rus de la Leipzig ,,i-a impacat" cu Bokum „si de atunci" — povesteste Radiscev — „am trait aproape ca si cum nu i-am fi fost subordonati".
Actiunea curajoasa a studentilor impotriva lui Bokum a jucat un rol considerabil in dezvoltarea conceptiilor politice ale lui Radiscev si i- s-a intiparit in minte pentru mult timp.
Terminind cursurile universitare pe la mijlocul lunii octombrie 1771, Radiscev s-a intors cu doi dintre colegii sai in Rusia, la Petersburg.
in cercurile nobilimii ruse era extrem de raspin-dita atitudinea de ploconire in fata Apusului. Dupa ce stateau un timp pe „meleaguri straine", feciorii de nobili reveneau deseori in patrie ca „parizieni rusi", dupa cum ii botezase foarte nimerit satira din secolul al XVIII-lea. Lui Radiscev si prietenilor sai, sederea in strainatate, dimpotriva, le-a intarit si mai mult dragostea de patrie. Ei erau insufletiti de cele mai inalte simtaminte civice si patriotice, ca si de nazuinta sincera de a-si folosi cunostintele si aptitudinile pentru binele patriei. Douazeci de ani mai tirziu, aducindu-si aminte de entuziasmul care ii cuprinsese cind s-au apropiat de frontiera si au vazut hotarul care despartea Rusia de Kurlanda), Radiscev scria: „...daca cineva care intelege ce este frenezia, va spune ca noi nu eram stapiniti de ea si ca n-am fi fost atunci in stare sa ne jertfim si viata pentru binele patriei, acela, spun eu, nu cunoaste sufletul omului". Imboldul launtric de a fi oricind gata sa-si jertfeasca viata pentru binele patriei, a ramas pentru Radiscev un simtamint dominant. Bucuria lui a fost insa repede intunecata de cele ce-a vazut, odata intors in tara. Actiunile si frazele liberalo-ilumi-niste ale Ecaterinei a Ii-a din primii ani ai domniei ei, nu mai puteau ascunde adevarata esenta feroce a despotismului imparatesei. Comisia de deputati, convocata solemn de ea in 1767, pentru a elabora noi legi, a fost dizolvata fara sa ajunga la vreun rezultat. In conditiile de atunci, in domeniul legislatiei nu era loc pentru vasta activitate innoitoare la care se gindea Radiscev. Odata cu dizolvarea Comisiei, nimeni nu mai avea nevoie nici de Radiscev, si nici de cunostintele lui.
El a fost nevoit sa primeasca o slujba foarte modesta, ca secretar la o inalta institutie de stat — Senatul. intocmirea proceselor verbale ale judecatilor era una din caile cele mai scurte pentru a patrunde in insasi esenta realitatii iobagiste. In fata lui Radiscev s-au perindat nenumarate procese ale iobagilor : torturarea taranilor de catre mosieri, torturi care le provocau moartea sau ii faceau sa se sinucida, rascoalele si tulburarile taranesti reprimate prin orice mijloace, „de la pistol pina la tun".
Tocmai in perioada cind Radiscev s-a intors in patrie, fusese crunt reprimata la Moscova asa-nu-mita „rascoala a ciumei". Mai multi participanti la rascoala fusesera executati in public. Cam tot in aceeasi vreme, izbucni rascoala cazacilor din Iaik, reprimata si ea fara pic de crutare. In anii 1773— 1775 a izbucnit razboiul taranesc condus de Puga-ciov, razboi care a fost inecat in singe de generalii Ecaterinei.
Serviciul de secretar la senat, de inregistrator mut al violentelor si nedreptatilor savirsite, nu-L putea satisface pe Radiscev. El trecu in armata, dar curind demisiona definitiv.
In 1775, Radiscev se casatori cu A. V. Ruba-novskaia, ruda unui coleg de universitate. (Opt ani mai tirziu, el avea sa fie puternic zguduit de moartea ei prematura.)
In aceasta perioada, Radiscev leaga cunostinte in cercurile literare si se apropie de N. I. Novikov, editorul revistelor satirice progresiste. Radiscev incepe sa lupte impotriva raului dominant — autocratia si iobagia — cu arma cuvintului literar. El ia parte activa, ca traducator, la,lucrarile „Societatii pentru tiparirea cartilor" organizata de Novikov.
In 1773, societatea editeaza in traducerea lui Radiscev „Consideratii asupra istoriei Greciei", lucrarea unuia dintre cei mai inaintati reprezentanti ai filozofiei iluministe franceze, istoricul si publicistul Mably, care propovaduia egalitatea de avere.
La traducerea sa, Radiscev a facut citeva adnotari, dintre care una este deosebit de semnificativa. Explicind in aceste adnotari termenul „despotism" — folosit de Mably — pe care el il tradusese prin cuvintul „samoderjavstvo" (autocratie — n.t.), Radis-cev scrie : „Autocratia este situatia cea mai potrivnica firii omenesti... Nedreptatea suveranului da poporului, judecatorul acestuia, acelasi drept asupra lui pe care i-L da legea asupra criminalilor, ba chiar unul mai mare".
Aceasta adnotare este extrem de semnificativa. Ea expune pe scurt ideea pe care Radiscev a dezvoltat-o, ceva mai tirziu, in celebra sa oda „Libertate": nedreptatea suveranului da poporului dreptul de a-L judeca si de a-L pedepsi ca pe cel mai rau criminal.
Refuzul categoric de a recunoaste unui om dreptul de a dispune de o putere nemarginita asupra altora, defineste atitudinea lui Radiscev nu numai fata de autocratie, dar si fata de iobagie, care se intemeia tocmai pe recunoasterea unei astfel de puteri nelimitate, inca pe atunci, Radiscev si-a dat seama ca autocratia si iobagia sint cele doua racile fundamentale ale vietii ruse.
Dupa reprimarea singeroasa a rascoalei lui Puga-ciov, s-a instaurat o crincena reactiune.
Persecutarea literaturii progresiste de catre guvern devenea tot mai puternica. inca inainte, revistele satirice ale lui Novikov isi incetasera aparitia, una dupa alta, in pofida dorintei editorului lor. Fonvizin fusese indepartat pentru tot restul vietii de pe tarimul literaturii ruse, fiindca in 1783 indraznise sa trimita revistei „Sobesednik liubitelei rossiiskovo slovo", la oare colabora indeaproape insasi Ec'aterina a Ii-a, „intrebarile satirice" care o vizasera pe imparateasa.
in toti acesti ani, Radiscev a scris mult, dar in presa nu a aparut aproape nimic din scrierile lui. Astfel, in 1780, el incepe sa lucreze la un studiu biografic-critic intitulat „Cuvint despre Lomonosov", pe care L-a terminat in 1788. Mai tirziu, el a introdus acest studiu ca ultim capitol in cartea sa „Calatorie de la Petersburg la Moscova".
Radiscev apreciaza deosebit de mult meritele lui Lomonosov ca istoric, ca initiator si „conducator" al noii literaturi de dupa Petru cel Mare, ca intemeietor al versificatiei noi si, mai cu seama, ca „semanator al cuvintului rus" care a contribuit in chip urias la dezvoltarea limbii literare ruse. In acelasi timp, Radiscev regreta mult ca Lomonosov „nu s-a ridicat impotriva impilarii si samavolniciei".
Felul in care a scris „Cuvint despre Lomonosov" denota o opozitie vadita fata de „obiceiul general de a-i lingusi pe imparati". „Lasa pe altii sa se inchine puterii, sa preamareasca cu laudele lor pe cei tari" — declara Radiscev chiar la inceputul „Cuvintului". — „Noi vom intona un imn celor care au binemeritat de la patrie".
O provocare si mai directa si categorica impotriva „obiceiului general" este oda „Libertate" scrisa de Radiscev in aceeasi perioada (1781—1783). Prin forma ei aceasta oda corespunde in totul traditiei odei elogioase, solemne, pe care o introdusese Lomonosov. De aceea, cu atit mai mult trebuie sa-i fi uimit pe contemporani continutul complet deosebit al odei lui Radiscev.
In oda sa, Radiscev expune teoria statului intemeiat pe puterea suprema a poporului si proslaveste entuziast pildele istorice de rascoale populare impotriva imparatilor. Insa pe Radiscev nu-L preocupa atit istoria, cit mai ales momentul actual, si nu relatiile dintre imparati si popor in general, ci dintre imparateasa Ecaterina a Ii-a si poporul rus asuprit, care e pe deantregul indreptatit din punct de vedere moral sa o traga la raspundere pe im-oarateasa :
Tais de sabii se-nfioara, Si moartea care-n preajma zboara Peal tarului cap S'a lasat. Cintati cei din incatusare C-al vostru drept de razbunare Pe esafod l-a ridicat !)
Radiscev era ferm convins ca va sosi „vremea mult dorita" cind si in Rusia, popoarele devenite mature se vor rascula, „sugrumind hraparetul lup" — tarul.
Oda lui Radiscev se incheie tocmai cu aceasta profetie plina de insufletire despre ziua „cea mai aleasa dintre toate zilele" — viitoarea revolutie.
Satira extrem de puternica si de biciuitoare a autocratiei tariste si a iobagiei, „Libertatea" lui Radiscev constituie totodata un imn inflacarat inchinat poporului rus, fortei lui creatoare si muncii lui grele si pline de abnegatie pentru binele statului, pe care oda lui Radiscev le proslaveste cu inflacarare. Poporul, masele populare muncitoare, sint singurul si adevaratul izvor al puterii, al bogatiei si al infloririi statului, ca si aparatorul lui impotriva dusmanilor de la graniti.
Toate acestea, poporul judecator le reaminteste tarului, pe care il cheama la raspundere :
Calcind puteri de mine date Si-ncoronat — tu, blestemate, — Cum indraznit-ai sa ma-njrunti ?...
Corabii am trimis pe marc Si-am inaltat spre larg de zari Noi porturi mari, stralucitoare, Pentru negot cu alte tari
Dind vietii slngele-mi drept vama,
Ostiri intregi ti-am ridicat,
Si tunuri ti-am turnat, de-arama,
Sa sfarmi dusmanul blestemat.
Potrivit parerii lui Radiscev, nu tarii si mc' demnitarii, ci numai poporul este principala forta care impinge inainte istoria, adevaratul si principalul ei erou.
Mai tirziu, Radiscev a inclus in „Calatorie de la Petersburg la Moscova" fragmentele cele mai indraznete si mai revolutionare din oda „Libertate". In poezia secolului al XVIII-lea, oda „Libertate" a fost prima lucrare cu adevarat revolutionara, piatra de temelie a intregii poezii revolutionare ruse de mai tirziu. Ea a servit nemijlocit drept model pentru oda cu acelasi titlu, scrisa de Puskin. Aproape in acelasi timp cind scria oda „Libertate", Radiscev incepe principala sa lucrare, viitoarea „Calatorie de la Petersburg la Moscova", a carei tema fundamentala a inceput sa i se precizeze tot mai puternic, probabil in acea epoca.
In 1777, Radiscev intra din nou in serviciu, de data aceasta la colegiul comercial. In fruntea colegiului comercial se afla pe atunci un nobil influent, cu vederi liberale, contele A. R. Vorontov. El si-a dat curind seama da profunzimea cunostintelor, stralucitele aptitudini si exceptionala corectitudine a lui Radiscev si s-a apropiat de el.
Dupa putin timp, Radiscev a fost numit sef al vamii din Petersburg. „Potrivit mersului obisnuit al lucrurilor — remarca pe drept cuvint Puskin — Radiscev urma sa ajunga la unul din cele mai inalte posturi in aparatul de stat". Acest succes nu-L putea insa satisface pe Radiscev : el nu putea ignora intunecatul tablou al suferintelor si greutatilor pe care le indura poporul.



In deceniul al noualea din secolul al XVIII-lea, Radiscev incearca sa injghebeze un grup de tovarasi de idei politice. Intrind in „Societatea prietenilor literaturii", el dobindeste un prestigiu deo sebit in rindul membrilor ei. Radiscev influenteaza si cercul cunoscutului liber cugetator si editor de reviste I. G. Rahmaninov, de care era strins legat tinarul Krilov.
In mai 1790, datorita pericolului in care se afla Petersburgul din cauza razboiului ruso-suedez, duma oraseneasca organizeaza din initiativa lui Radiscev un bataliqg special de voluntari, pentru apararea orasului — alcatuit din 200 de oameni — „garda oraseneasca". Patriot inflacarat, Radiscev a cautat in ceasurile grele pentru Rusia, sa puna in actiune forta opiniei publice, intelegind aceasta intr-un sens atit de larg, incit inscria in batalion si pe taranii fugari de pe mosiile nobililor.
In anii 1789—1790, activitatea literara a lui Radiscev se desfasoara pe o scara larga. In aceasta perioada, apar una dupa alta patru opere ale lui, scrise pe teme diferite, dar in acelasi spirit revolutionar de aprig protest politic: „Viata lui Feodor Vasilievici Usakov", „Scrisoare catre un prieten...", „Convorbire despre ceea ce inseamna a fi un fiu al patriei" si in sfirsit, „Calatorie de la Petersburg la Moscova".
Radiscev a strins parca intr-un singur manunchi tot ceea ce scrisese si pregatise timp de multi ani, pentru a da cu cit mai multa forta o puternica lovitura orinduirii autocrate iobagiste.
Prima mare opera originala a lui Radiscev, „Viata lui Feodor Vasilievici Usakov", alcatuita din doua parti: zugravirea vietii studentilor rusi la Leipzig si „Consideratiile politice si filozofice ale lui Usakov", a aparut in 1789.
In prima parte din „Viata lui Usakov" — partea memorialistica — locul central il ocupa descrierea luptei inversunate a lui Radiscev si a colegilor sai impotriva maiorului Bokum, despre care am mai vorbit. Aminiindu-si despre areasta lupta incununata de succes, despre ..conducatorul" pe care il avusese in tinerete, „dascal al fermitatii" — cum il numeste el pe Usakov — Radiscev se imbarbateaza parca in vederea luptei mult mai grele si mai primejdioase pentru care era pe deplin pregatit in acea perioada. In momentul aparitiei „Vietii lui Usakov", „Calatorie de la Petersburg la Moscova" era aproape terminata.
„Viata lui Feodor Vasilievici Usakov" cuprinde o serie de importante reflectii politice ale lui Radiscev, pe care el le-a dezvoltat apoi in „Calatorie de la Petersburg la Moscova". Dintr-o intimplare, in fond de mica importanta, ca ciocnirea grupului de studenti cu inspectorul Bokum, Radiscev trage concluzii politice care tinteau departe, concluzii de-a dreptul revolutionare. Cu toata meschinaria si nimicnicia lui Bokum, Radiscev vede in el una din manifestarile concrete caracteristice orinduirii autocrate, absolutismului Ecaterinei. Bokum era un fel de mic tiran „individual", ale carui actiuni semanau in mare masura cu faptele „opresorilor intregii societati".
Pe de alta parte, conflictul dintre studenti si Bokum ii aparea lui Radiscev ca un prototip si chiar ca un fel de model programatic al ciocnirilor posibile si legitime dintre autocratie — „guvernarea absoluta"
— si societate sau popor. Este remarcabila afirmatia lui Radiscev ca in insasi povara asupririlor, in caracterul insuportabil al jugului, se afla chezasia si posibilitatea eliberarii. In cele din urma, caracterul insuportabil al asupririi trebuie sa duca in mod inevitabil la rascoala, la revolutie.
Asemenea idei nu puteau trece neobservate. «Au inceput sa strige: „Ce indrazneala! Este oare permis sa se vorbeasca astfel ?"» — relateaza A. M. Ku-tuzov, colegul de universitate al lui Radiscev, caruia el ii dedicase cartea. Dupa ce a citit „Viata", printesa Daskova, presedinta Academiei de stiinte din Rusia, i-a spus pe fata fratelui ei, A. R. Vorontov, care era seful lui Radiscev, ca in cartea „protejatului" lui se intilnesc „...expresii si idei periculoase..." j
O alta lucrare a lui Radiscev — „Convorbire despre ceea ce inseamna a fi un fiu al patriei" — aparuta in 1789, in revista „Beseduiuscii grajdanin" („Cetateanul care discuta" — n. t.) se caracteriza prin idei tot atit de „periculoase".
Radiscev contesta categoric dreptul de a se numi patrioti majoritatii societatii nobiliare, ca si tuturor filfizonilor, tipurilor de trintori si fluiera-vint, ale caror chipuri le descrie satiric in lucrarea sa. Radiscev contesta cu atit maii mult acest drept „monstrilor omenirii", care fac sa curga torentele de lacrimi si „riurile de singe" ale poporului. Vorbind astfel, Radiscev nu se refera numai la mosierii proprietari de iobagi, dar face o aluzie fara echivoc la imparateasa si la favoritii imparatesei, de felul lui Potiomkin.
Radiscev ii recunoaste ca adevarati patrioti numai pe cei care-si inchina toate fortele fericirii poporului. Patriotul — scrie Radiscev — „jertfeste totul pentru binele poporului" si daca este incredintat ca „moartea lui va aduce putere si glorie patriei, nu se va teme sa-si jertfeasca viata".
Si inaintea lui Radiscev toti oamenii inaintati din Rusia si-au iubit cu inflacarare patria, dar numai la Radiscev ideea de patriotism a capatat un continut revolutionar. Un adevarat fiu al patriei, un patriot, insemna pentru Radiscev un luptator pentru libertatea poporului si pentru drepturile lui. Un adevarat patriot nu numai ca apara eroic aceste drepturi impotriva dusmanilor din afara, dar le si smulge din ghiarele hraparete ale autocratiei tariste si ale mosierilor proprietari de iobagi.
La sfirsitul anului 1788, „Calatorie de la Peters-burg la Moscova" era in linii mari terminata. In iulie 1789, Radiscev a trimis manuscrisul la cenzura. Aprobarea pentru tiparirea cartii a fost data de catre oberpolizeimeister-ul ) din Petersburg, Rileev, care vazind nevinovatul titlu geografic al manuscrisului, L-a semnat aproape fara sa-L citeasca.
Citind cartea, proprietarul tipografiei din Moscova, caruia Radiscev ii daduse manuscrisul „Calatoriei", s-a temut s-o tipareasca, desi avea aprobarea cenzurii. Atunci Radiscev a cumparat pe datorie o masina de tiparit si si-a instalat o tipografie la el acasa.
Ca prima experienta, Radiscev a tiparit, la inceputul anului 1790, o mica brosura, scrisa cu multi ani inainte, „Scrisoare catre un prieten care locuieste la Tobolsk, datorita slujbei sale". Scrisoarea cuprindea descrierea inaugurarii la Petersburg a vestitului monument al lui Petru I — „Calaretul de arama".
Inaugurarea acestui monument i-a prilejuit lui Radiscev o apreciere a activitatii lui Petru.
Ginditorul francez Jean Jacques Rousseau il acuzase pe Petru I ca ar fi inceput prea devreme lupta pentru introducerea culturii inaintate in Rusia. Aceasta L-a jignit pe patriotul Radiscev: „...In pofida cetateanului de la Geneva ), vedem in Petru un otn exceptional" — spune el. Dar, in acelasi timp, Radiscev este departe de a-L idealiza pe Petru: „...Petru ar fi putut sa fie mai glorios, facindu-si cinste sie insusi si cinstindu-si patria, daca ar fi instituit libertatea individuala". Dar „nu exista si poate ca nici nu va exista pina la sfirsitul lumii un exemplu cind vreun imparat ar putea ceda de bunavoie ceva din puterea sa, cita vreme se afla pe tron" — adauga semnificativ Radiscev in „Scrisoarea" sa.
Dupa ce a citit „Calatorie de la Petersburg la Moscova", Ecaterina s-a interesat si de „Scrisoare", subliniind dezaprobator unele pasaje si mentionind la sfirsit ca, dupa cum se vede, „gindirea lui Radiscev se pregatise demult pentru drumul pe care L-a apucat".
Lucrarea fundamentala a lui Radiscev, si totodata lucrarea care este marele act de eroism al vietii lui — „Calatorie de la Petersburg la Moscova" — a aparut tot in anul 1790, adica la 15 ani dupa ce autocratia tarista reprimase bestial rascoala taraneasca de sub conducerea lui, Pugaciov si cu 35 de ani inaintea primei actiuni armate impotriva tarismului, intreprinsa de catre revolutionarii din rindurile nobilimii — decembristii. Aceasta determina insemnatatea cartii lui Radiscev si locul ei de importanta istorica in dezvoltarea miscarii de eliberare din Rusia. „Calatorie de la Petersburg la Moscova" reflecta atit jugul insuportabil al orinduirii autocrate-iobagiste, cit si puternicul protest anti-iobagist al maselor de milioane ale poporului muncitor subjugat. Toate acestea au dat glasului lui Radiscev o forta de tunet si face ca opera lui sa apara ca cea mai revolutionara ti mai democratica lucrare din literatura mondiala a epocii.
In cuvintul-inainte cu care incepe cartea, dedicat lui A. Mi Kutuzov, tovarasul din anii de studentie, Radiscev explica izvoarele si scopul acestei lucrari in felul urmator:
„M-am uitat in jurul meu — si suferintele omenirii mi-a indurerat sufletul. Mi-am atintit atunci privirile inlauntrul meu si am inteles ca necazurile ne vih de la noi insine si adesea numai din faptul ca privim strimb cele ce ne inconjoara..."
A ridica „valul de pe ochi", a vedea si a arata altora adevarul ascuns pina atunci, adica a deschide ochii asupra lipsei de drepturi a taranului, asupra poverii insuportabile a jugului autocratiei, acesta era scopul cartii.
Radiscev priveste realitatea cu ochii plini de emotionata neliniste ai patriotului, ai cetateanului inflacarat, care doreste cu pasiune fericirea patriei sale.
Patriotul revolutionar Radiscev judeca cu asprime si severitate toate laturile orinduirii autocrate-ioba-giste, dind pentru fiecare caz in parte o sentinta necrutatoare, zdrobitoare.
Paginile „Calatoriei de la Petersburg la Moscova" demasca in fata cititorilor birocratismul grosolan si inuman al functionarilor mari si mici: citiva oameni se ineaca, iar la rugamintea de a lua masuri pentru salvarea lor, un functionar raspunde calm: „Nu intra in atributiile mele" (capitolul „Ciudovo" •)) ; ipocrizia si slugarnicia locuitorilor suspusi ai Petersbur-gului — „aceasta vizuina de fiare" — fata de autoritati (ibidem); abuzurile in serviciu si reusita in cariera a celor care stiu sa satisfaca toate capriciile sefilor (povestirea despre stridii, in capitolul „Spas-skaia Polest"); „nedreptatea", salbaticele „cruzimi" judiciare (ibidem); tilhariile antreprenorilor, „hotia si sarlatania" negustorimii (Karp Dementici din capitolul „Novgorod"); brutalitatea si minciuna dominante in aparatul de stat care reprezenta in statul auto-crat-iobagist un instrument necamuflat al asupririi de clasa; inselaciunile si faradelegile demnitarilor (capitolul „Zavidovo"); lacomia si rautatea mosierilor care-si jefuiau si torturau taranii, si, in sfirsit, nemarginitul ocean de suferinte ale taranimii inrobite.
„Radiscev — al robiei dusman", iata cit de concis si de just a definit mai tirziu Puskin (in poezia „Epistola catre cenzor" scrisa in 1822) principalul simtamint care minuia pana autorului „Calatoriei de la Petersburg la Moscova". Si intr-adevar, tema robiei iobagiste, problema fundamentala a societatii ruse din acel timp, se afla in centrul intregii carti.
Radiscev isi argumenteaza din toate punctele de vedere revolta impotriva iobagiei. Din punct de vedere economic, el subliniaza productivitatea redusa a muncii fortate a iobagului, munca efectuata numai sub amenintarea bitei. Radiscev dezvaluie absurditatea juridica si deci nedreptatea totala care caracterizeaza situatia taranului iobag, pentru care mosierul „este legiuitor, judecator si executor al sentintelor pe care tot el le da, iar la dorinta — chiar si -reclamant, impotriva caruia piritul nu se incumeta sa vorbeasca". Radiscev, pe care M. I. Kalinin L-a numit promotor al moralei noi, revolutionare — la baza careia se afla „ura fata de exploatatori si dragostea fata de popor, dragostea fata de patrie" ) — a infierat cu deosebita minie si pasiune caracterul inuman si nedrept al iobagiei.
Chiar la inceputul calatoriei sale, ascultind cin-tecul plin de jale al surugiului, calatorul observa ca mihnirea ce umple sufletul este o nota dominanta a „cintecelor populare rusesti". Cintecul trist si plin de mihnire al surugiului formeaza parca o introducere muzicala la intreaga „Calatorie" si ii imprima de la inceput o anumita stare de spirit.
Tablourile „salbaticului despotism, in care omul dispune de om" — greaua robie taraneasca — incep sa se depene din al treilea capitol („Liubani"), cu descrierea taranului care ara in zi de duminica. Cu o infricosatoare forta, datorita tristetii, miniei si indignarii, descrierea oprimarii si violentelor iobagiste se contureaza in capitolele „Zaitovo" (comportarea bestiala fata de tarani a unui asesor care fusese sobar la Curte), „Visnii Volociok" (povestea mosierului care dobindise o mosie „prospera", cu pretul „ruinarii totale a taranilor"), „Mednoe" (vinzarea la licitatie a taranilor), „Gorodnia" (recrutarea), „Peski" (descrierea unei colibe taranesti saracacioase si a vietii mizere a taranilor).
Tonul satirei lui Radiscev se distinge printr-o vigoare si vehementa nemaiintilnite pina atunci. El considera fenomenele negative ale realitatii, nu ca pe niste abateri „rau intentionate" de la ordinea existenta a lucrurilor, ci ca decurgind in mod firesc din insasi aceasta orinduire.
Dupa cum a remarcat pe buna dreptate Dobro-liubov, „latura slaba" a satirei din epoca premergatoare lui Radiscev consta in faptul „ca ea n-a vazut adinca putreziciune a mecanismului pe care se straduia sa-L indrepte"). Radiscev a fost cel dintii care a vazut si inteles „adinca putreziciune" a acestui, mecanism, dindu-si seama ca n-are nici un rost sa-L indrepti si ca e inutil sa faci aceasta, deoarece mecanismul — orinduirea autocrat-iobagista — trebuie sfarimata din temelii.
Din cind in cind, in paginile cartii apar si figurile pozitive ale unor nobili „buni". Asa sint nobilul virtuos din capitolul „Krestiti", care inspira copiilor sai idei sanatoase despre educatia si relatiile de familie, „boierul bun la suflet", despre care vorbeste recrutul din capitolul „Qorodnia" etc. Insa, dupa cum arata Radiscev, calitatile lor personale nu sint capabile sa schimbe ceva din starea de lucruri existenta. Datorita orinduirii iobagiste, chiar si binele pe care ei il fac, se transforma inevitabil in rau.


Batrinul boier „bun la suflet" il creste pe Va-niusa, fiul unui iobag, impreuna cu propriul sau fiu, dar moare inainte de a apuca sa-i dea „actul de eliberare", adica sa-I elibereze din iobagie. Dupa moartea batrinului boier, feciorul lui — „colegul" lui Vaniusa — om bun din fire, dar usuratic si lipsit de caracter, se insoara cu o aristocrata aroganta, care ordona ca Vaniusa sa fie facut lacheu. Viata lui Vaniusa se transforma intr-un lant necurmat de injosiri, de batjocoriri si de chinuri.
Radiscev nu priveste raul ca pe o exceptie, asa cum faceau scriitorii dinaintea lui, ci ca pe o lege a orinduirii autocrate iobagiste. Descriind diferitele manifestari ale raului, ale nedreptatii si violentelor, Radiscev arata in permanenta principalul si invariabilul lor izvor — regimul autocrat-iobagist.
El si-a dat seama ca iobagia este organic legata de autocratie. „Autorul nu-i iubeste pe imparati si se agata cu nesat si cu o rara indrazneala de tot ceea ce poate face sa scada dragostea si respectul fata de ei", scria Ecaterina intr-una din observatiile ei despre „Calatorie de la Petersburg la Moscova". Si intr-adevar, alaturi de robie, autocratia reprezinta cea de a doua tinta a atacurilor cartii lui Radiscev.
Tarul este „cel mai crunt ticalos dintre ticalosi", „cel mai mare criminal dintre toti", principalul vinovat al tuturor relelor care se savirsesc — sustine cartea lui Radiscev.
El nu putea sa se ridice fatis impotriva Ecaterinei a Ii-a si de aceea in capitolul „Spasskaia Polest", publica un „Vis" alegoric al calatorului, care viseaza ca el insusi a devenit tar. „Visul" este o satira impotriva Ecaterinei si a intimilor imparatesei, exceptionala prin vigoarea si indrazneala ei.
„Visul" smulge fara crutare aureola de maretie, de stralucire si de glorie, cu care Ecaterina cauta sa apara in ochii contemporanilor. Spunind ca tarul are in popor faima de „mincinos, fatarnic si comediant daunator", Radiscev arata lipsa de concordanta dintre cuvintele si faptele imparatesei. Stralucirea de parada — fatada luxoasa si decorativa a autocratiei Ecaterinei — ascunde infricosatoarele tablouri ale oprimarii poporului. In „Vis", locul central il ocupa intilnirea tarului cu o „calatoare necunoscuta", Priamovzora), sau Adevarul. Priamovzora il lecuieste pe tar de albeata la ochi, dupa care el incepe s3 vada „toate lucrurile... in infatisarea lor adevarata". Stralucirea si luxul de parada care-L inconjoara devin murdarie si singe. Priamovzora se adreseaza tarului cu dispret si minie: „Afla ca tu esti cel mai mare tilhar, cel mai mare tradator, cel mai mare profanator al linistei publice, dusmanul cel mai crunt, care isi indreapta rautatea impotriva celui slab".
Intentionat, Radiscev a ales ca motto pentru cartea sa un vers din poemul „Tilemahida" al lui Tredia-kovski, pe care L-a schimbat putin: „O dihanie groasa, fioroasa, cu o suta de boturi". „Dihania" este autocratia Ecaterinei: versul este luat din acea parte a poemului, in care sint descrise chinurile la care sint supusi imparatii rai in Tartar, imperiul subteran al mortilor.
Demascarea „imparatilor rai", a tiranilor, a constituit una din temele preferate ale literaturii ruse din secolul al XVIII-lea. Dar intotdeauna imparatilor rai le erau opusi imparatii buni. Monarhul care domnea in epoca respectiva ii intruchipa de obicei pe acestia din urma.
Radiscev da cu totul alta semnificatie acestei teme: imparati rai si buni nu exista; puterea imparatilor este prin ea insasi un rau absolut, care-i corupe inevitabil pe cei care dispun de aceasta putere.
Cu aproape o jumatate de veac mai tirziu, vorbind despre publicarea „Calatoriei de la Petersburg la Moscova", Puskin scri'a (in articolul „Alexandr Radiscev"): „Un mic functionar, fara nici o putere, fara nici un sprijin, cuteaza sa se ridice impotriva ordinei generale, impotriva autocratiei, impotriva Ecaterinei!"
intr-adevar, Radiscev nu numai ca a dezvaluit in intreaga ei amploare principala racila a epocii sale — regimul autocrat-iobagist — dar a si ridicat pentru prima data problema necesitatii luptei necrutatoare, pe viata si pe moarte, impotriva lui. El a prevazuti victoria finala a poporului si o dorea cu pasiune. „O! daca robii legati cu lanturi grele, miniindu-se in disperarea lor, ar fi zdrobit cu fiarele care le incatusa libertatea, testele noastre, testele stapinilor lor neo-menosi si ar fi udat cu singele nostru ogoarele lor! Ce-ar fi pierdut statul ? Curind, din mijlocul lor s-ar ridica oameni de seama pentru apararea neamului lui, intreprinsa de catre revolutionarii din rindurile nobilimii — decembristii. Aceasta determina insemnatatea cartii lui Radiscev si locul ei de importanta istorica in dezvoltarea miscarii de eliberare din Rusia. „Calatorie de la Petersburg la Moscova" reflecta atit jugul insuportabil al orinduirii autocrate-iobagiste, cit si puternicul protest anti-iobagist al maselor de milioane ale poporului muncitor subjugat. Toate acestea au dat glasului lui Radiscev o forta de tunet si face ca opera lui sa apara ca cea mai revolutionara ti mai democratica lucrare din literatura mondiala a epocii.
Tn cuvintul-inainte cu care incepe cartea, dedicat lui A. Mi Kutuzov, tovarasul din anii de studentie, Radiscev explica izvoarele si scopul acestei lucrari in felul urmator:
„M-am uitat in jurul meu — si suferintele omenirii rni-a indurerat sufletul. Mi-am atintit atunci privirile inlauntrul meu si am inteles ca necazurile ne vih de la noi insine si adesea numai din faptul ca privim strimb cele ce ne inconjoara..."
A ridica „valul de pe ochi", a vedea si a arata altora adevarul ascuns pina atunci, adica a deschide ochii asupra lipsei de drepturi a taranului, asupra poverii insuportabile a jugului autocratiei, acesta era scopul cartii.
Radiscev priveste realitatea cu ochii plini de emotionata neliniste ai patriotului, ai cetateanului inflacarat, care doreste cu pasiune fericirea patriei sale.
Patriotul revolutionar Radiscev judeca cu asprime si severitate toate laturile orinduirii autocrate-ioba-giste, dind pentru fiecare caz in parte o sentinta necrutatoare, zdrobitoare.
Paginile „Calatoriei de la Petersburg la Moscova" demasca in fata cititorilor birocratismul grosolan si inuman al functionarilor mari si mici: citiva oameni se ineaca, iar la rugamintea de a lua masuri pentru salvarea lor, un functionar raspunde calm: „Nu intra in atributiile mele" (capitolul „Ciudovo" )) ; ipocrizia si slugarnicia locuitorilor suspusi ai Petersbur-gului — „aceasta vizuina de fiare" — fata de autoritati (ibidem); abuzurile in serviciu si reusita in cariera a celor care stiu sa satisfaca toate capriciile sefilor asupririi de clasa; inselaciunile si faradelegile demnitarilor (capitolul „Zavidovo"); lacomia si rautatea mosierilor care-si jefuiau si torturau taranii, si, in sfirsit, nemarginitul ocean de suferinte ale taranimii inrobite.
„Radiscev — al robiei dusman", iata cit de concis si de just a definit mai tirziu Puskin (in poezia „Epistola catre cenzor" scrisa in 1822) principalul simtamint care minuia pana autorului „Calatoriei de la Petersburg la Moscova". Si intr-adevar, tema robiei iobagiste, problema fundamentala a societatii ruse din acel timp, se afla in centrul intregii carti.
Radiscev isi argumenteaza din toate punctele de vedere revolta impotriva iobagiei. Din punct de vedere economic, el subliniaza productivitatea redusa a muncii fortate a iobagului, munca efectuata numai sub amenintarea bitei. Radiscev dezvaluie absurditatea juridica si deci nedreptatea totala care caracterizeaza situatia taranului iobag, pentru care mosierul „este legiuitor, judecator si executor al sentintelor pe care tot el le da, iar la dorinta — chiar si -reclamant, impotriva caruia piritul nu se incumeta sa vorbeasca". Radiscev, pe care M. I. Kalinin L-a numit promotor al moralei noi, revolutionare — la baza careia se afla „ura fata de exploatatori si dragostea fata de popor, dragostea fata de patrie" ) — a infierat cu deosebita minie si pasiune caracterul inuman si nedrept al iobagiei.
Chiar la inceputul calatoriei sale, ascultind cin-tecul plin de jale al surugiului, calatorul observa ca mihnirea ce umple sufletul este o nota dominanta a „cintecelor populare rusesti". .Cintecul trist si plin de mihnire al surugiului formeaza parca o introducere muzicala la intreaga „Calatorie" si ii imprima de la inceput o anumita stare de spirit.
Tablourile „salbaticului despotism, in care omul dispune de om'" — greaua robie taraneasca — incep sa se depene din al treilea capitol („Liubani"), cu descrierea taranului care ara in zi de duminica. Cu o infricosatoare forta, datorita tristetii, miniei si indignarii, descrierea oprimarii si violentelor iobagiste se contureaza in capitolele „Zaitovo" (comportarea bestiala fata de tarani a unui asesor care fusese sobar la Curte), „Visnii Volociok" (povestea mosierului care dobindise o mosie „prospera", cu pretul „ruinarii totale a taranilor"), „Mednoe" (vinzarea la licitatie a taranilor), „Gorodnia" (recrutarea), „Peski" (descrierea unei colibe taranesti saracacioase si a vietii mizere a taranilor).
Tonul satirei lui Radiscev se distinge printr-o vigoare si vehementa nemaiintilnite pina atunci. El considera fenomenele negative ale realitatii, nu ca pe niste abateri „rau intentionate" de la ordinea existenta a lucrurilor, ci ca decurgind in mod firesc din insasi aceasta orinduire.
Dupa cum a remarcat pe buna dreptate Dobro-liubov, „latura slaba" a satirei1 din epoca premergatoare lui Radiscev consta in faptul „ca ea n-a vazut adinca putreziciune a mecanismului pe care se straduia sa-L indrepte"). Radiscev a fost cel dintii care a vazut si inteles „adinca putreziciune" a acestui, mecanism, dindu-si seama ca n-are nici un rost sa-L indrepti si ca e inutil sa faci aceasta, deoarece mecanismul — orinduirea autocrat-iobagista — trebuie sfarimata din temelii.
Din cind in cind, in paginile cartii apar si figurile pozitive ale unor nobili „buni". Asa sint nobilul virtuos din capitolul „Krestiti", care inspira copiilor sai idei sanatoase despre educatia si relatiile de familie, „boierul bun la suflet", despre care vorbeste recrutul din capitolul „Gorodnia" etc. Insa, dupa cum arata Radiscev, calitatile lor personale nu sint capabile sa schimbe ceva din starea de lucruri existenta. Datorita orinduirii iobagiste, chiar si binele pe care ei il fac, se transforma inevitabil in rau.
Batrinul boier „bun la suflet" il creste pe Va-niusa, fiul unui iobag, impreuna cu propriul sau fiu, dar moare inainte de a apuca sa-i dea „actul de eliberare", adica sa-L elibereze din iobagie. Dupa moartea batrinului boier, feciorul lui — „colegul" lui Vaniusa — om bun din fire, dar usuratic si lipsit de caracter, se insoara cu o aristocrata aroganta, care ordona ca Vaniusa sa fie facut lacheu. Viata lui Vaniusa se transforma intr-un lant necurmat de injosiri, de batjocoriri si de chinuri.
Radiscev nu priveste raul ca pe o exceptie, asa cum faceau scriitorii dinaintea lui, ci ca pe o lege a orinduirii autocrate iobagiste. Descriind diferitele manifestari ale raului, ale nedreptatii si violentelor, Radiscev arata in permanenta principalul si invariabilul lor izvor — regimul autocrat-iobagist.
El si-a dat seama ca iobagia este organic legata de autocratie. „Autorul nu-i iubeste pe imparati si se agata cu nesat si cu o rara indrazneala de tot ceea ce poate face sa scada dragostea si respectul fata de ei", scria Ecaterina intr-una din observatiile ei despre „Calatorie de la Petersburg la Moscova". Si intr-adevar, alaturi de robie, autocratia reprezinta cea de a doua tinta a atacurilor cartii lui Radiscev.
Tarul este „cel mai crunt ticalos dintre ticalosi", „cel mai mare criminal dintre toti", principalul vinovat al tuturor relelor care se savirsesc — sustine cartea lui Radiscev.
El nu putea sa se ridice fatis impotriva Ecaterinei a Ii-a si de aceea in capitolul „Spasskaia Polest", publica un „Vis" alegoric al calatorului, care viseaza ca el insusi a devenit tar. „Visul" este o satira impotriva Ecaterinei si a intimilor imparatesei, exceptionala prin vigoarea si indrazneala ei.
„Visul" smulge fara crutare aureola de maretie, de stralucire si de glorie, cu care Ecaterina cauta sa apara in ochii contemporanilor. Spunind ca tarul are in popor faima de „mincinos, fatarnic si comediant daunator", Radiscev arata lipsa de concordanta dintre cuvintele si faptele imparatesei. Stralucirea de parada — fatada luxoasa si decorativa a autocratiei Ecaterinei — ascunde infricosatoarele tablouri ale oprimarii poporului. In „Vis", locul central il ocupa intilnirea tarului cu o „calatoare necunoscuta", Pria-movzora), sau Adevarul. Priamovzora il lecuieste pe tar de albeata la ochi, dupa care el incepe sa vada „toate lucrurile... in infatisarea lor adevarata". Stralucirea si luxul de parada care-L inconjoara devin murdarie si singe. Priamovzora se adreseaza tarului cu dispret si minie: „Afla ca tu esti cel mai mare tilhar, cel mai mare tradator, cel mai mare profanator al linistei publice, dusmanul cel mai crunt, care isi indreapta rautatea impotriva celui slab".
Intentionat, Radiscev a ales ca motto pentru cartea sa un vers din poemul „Tilemahida" al lui Tredia-kovski, pe care L-a schimbat putin: „O dihanie groasa, fioroasa, cu o suta de boturi". „Dihania" este autocratia Ecaterinei: versul este luat din acea parte a poemului, in care sint descrise chinurile la care sint supusi imparatii rai in Tartar, imperiul subteran al mortilor.
Demascarea „imparatilor rai", a tiranilor, a constituit una din temele preferate ale literaturii ruse din secolul al XVIII-lea. Dar intotdeauna imparatilor rai le erau opusi imparatii buni. Monarhul care domnea in epoca respectiva ii intruchipa de obicei pe acestia din urma.
Radiscev da cu totul alta semnificatie acestei teme: imparati rai si buni nu exista; puterea imparatilor este prin ea insasi un rau absolut, care-i corupe inevitabil pe cei care dispun de aceasta putere.
Cu aproape o jumatate de veac





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite