h1n21nk
Asa cum zborul nu e cu putinta in afara gravitatiei, libertatea nu are sens decit in conditiile existentei limitei. Libertatea reala este libertate gravitationala si ea trebuie distinsa de libertatea idealizata si „pura“. Intr un spatiu al libertatii non gravitationale se poate intimpla orice. Dar tocmai pentru ca se poate intimpla orice, intr un asemenea spatiu nu se intimpla nimic. Nimicul este spatiul libertatii non gravitationale, este „spatiul“ in care totul e cu putinta si in care nu se intimpla de fapt nimic. Spatiul libertatii non gravitationale este spatiul pre fiintei.*
Prima limita care face cu putinta existenta libertatii este insusi faptul de a fi. O data cu faptul ca ceva este, in loc sa nu fie, apare limita ca o conditie de manifestare a libertatii gravitationale, a libertatii care trebuie, ca sa se poata manifesta, sa depinda, sa atirne de ceva. Fiinta creeaza cadrul de referinta al libertatii, ea este insasi conditia ei gravitationala. Ceva ajunge sa fie inseamna: ceva a iesit din indeterminarea absoluta a nimicului, din nelimitarea lui, si a primit limita fiintei. Drumul care deschide catre libertatea gravitationala incepe astfel cu insusi faptul de a fi.
Asa se face ca -; agent al libertatii gravitationale -; prima limitatie pe care trebuie sa o suport este tocmai faptul de a fi. Dar faptul de a fi, la rindul sau, este, in el insusi, o pura indeterminare. A fi ce? Acest „ce“ este limitatia suplimentara care, ea abia, scoate fiinta din indeterminarea ce ar face o sa se confunde cu nimicul. Faptului de a fi pur si simplu trebuie sa i se adauge acela de a fi constient de faptul de a fi pentru ca libertatea gravitationala sa poata lua nastere. Fiinta si constiinta fiintei sint conditii de existenta ale libertatii gravitationale: „a fi“ si in speta „a fi constient de faptul ca esti“ sint limite prin care se opereaza transferul de la libertatea „pura“ la libertatea gravitationala.

Insa la rindul lui faptul de a fi constient pretinde o noua limitatie. Caci altminteri, faptul de a fi constient de faptul ca esti este si el, chiar daca nu in masura in care era simplul fapt de a fi, o pura indeterminare. A fi constient de faptul de a fi se aplica deopotriva unui zeu, unui inger sau unui om. A fi constient de faptul ca esti -; cum? Infinit, sempitern sau finit? Finitudinea este, alaturi de fiinta si constienta, a treia conditie limitativa a libertatii ca libertate gravitationala. A fi, a fi constient ca esti si, in speta, a fi constient ca esti finit circumscriu conditia libertatii gravitationale ca libertate umana.
Dar faptul de a fi om continua sa ramina o pura indeterminare. Ce fel de om? Barbat sau femeie? Alb, negru sau galben? Nascut in ce secol, in ce tara, din ce parinti si apartinind carei caste? Vorbind ce limba si apartinind carei religii? Laolalta cu fiinta, constienta si finitudinea -; sexul, rasa, epoca, locul, ascendenta, casta, limba si religia alcatuiesc cercul limitelor dinlauntrul caruia se exerseaza libertatea gravitationala ca libertate conditionata. Caci toate aceste limite constituie conditiile ei de exersare, terenul ferm de pe care ea se ridica, sistemul de ingradiri din mijlocul caruia ea se manifesta ca libertate.
Caracteristica tuturor acestor limite -; fiinta, constienta, finitudinea, sexul, rasa, epoca, locul, ascendenta, casta, limba, religia -; este faptul ca ele vin de dinaintea alegerii noastre: nu am ales sa fiu, sa fiu om, sa fiu barbat, sa am pielea alba, sa ma nasc in cutare zi, in cutare loc, din cutare parinti, sa ma cheme in cutare fel, sa vorbesc limba pe care o vorbesc si sa apartin cutarei religii. Nu am ales nimic din toate acestea. Si nealegind sa fiu si sa fiu om, nu am ales sa fiu liber. Acesta este paradoxul libertatii gravitationale: libertatea vine, laolalta cu limitele care o fac cu putinta, de dinaintea alegerii mele. Libertatea este un dat si ca atare ea nu poate constitui obiectul unei electiuni ulterioare. Ceea ce a fost dat nu poate fi refuzat si, laolalta cu toate celelalte limite ce alcatuiesc cercul in care ea se manifesta, libertatea are un caracter natural: ea este rezultatul unei conferiri neprovocate si a unei primiri nelibere. Omul primeste libertatea de dinaintea libertatii sale. Liber in esenta sa, el nu este liber la nivelul instituirii sale ca fiinta libera. El este un produs liber, si astfel -; nicicum amestecat in conferirea propriei sale libertati.*
Fondul intim strain
Asadar, „altcineva“ sau „nimeni“ a ales in locul nostru. Acomodarea la conditiile libertatii gravitationale consta tocmai in acceptarea faptului ca „cineva“ sau „nimeni“ s a slujit de noi ca fiinte libere. Nu putem decide in privinta lui „cineva“ sau „nimeni“; tot ceea ce putem sti este ca nu noi am decis, creind o, in privinta libertatii noastre.
Existenta in noi a unui fond care premerge alegerii noastre, a unui fond care incepe cu faptul de a fi si sfirseste cu libertatea insasi care ne a fost conferita ca un dat natural, ridica din capul locului problema raportului dintre intim si strain. Inainte de a ajunge sa ma hotarasc, sa dau deci hotar actelor mele si vietii mele si astfel sa ma institui ca eu, altcineva (sau nimeni) a hotarit pentru mine. Mai inainte de a ma hotari dinlauntrul meu, am fost hotarit, am primit acele hotare care ma constituie drept ceea ce sint de dinaintea alegerilor mele. Insasi libertatea mea, in numele careia ma voi hotari intr un fel sau altul, face parte din acest hotar pe care nu eu l am trasat, pe care l am primit o data cu faptul de a fi om. De aceea, tot ce a fost hotarit in mine imi apare simultan ca intim si strain: ca intim, pentru ca el face parte din zestrea mea, din constitutia mea intima; ca strain, pentru ca, desi face parte din mine, el a aparut in mine fara participarea si fara stiinta mea. Asa se face ca intimul nostru -; faptul insusi de a fi, umanitatea noastra (deci insasi povara libertatii), sexul, rasa si celelalte -; ne este cel mai strain. Suprema acomodare este acomodarea cu noi, cu fondul nostru intim strain, cu multele feluri in care s a decis pentru noi fara sa fi fost intrebati. Libertatea gravitationala presupune acceptarea conditiei de a construi pe un teren strain. Destinul este proiectul liber realizat pe un proiect (sau pe un simulacru de proiect) strain, cu mijloacele si in conditiile pe care nu noi le am ales. Viata fiecaruia este rezultatul acestei conlucrari: colaboram cu altcineva sau nimeni la realizarea vietii noastre.
Aceasta colaborare este tulburata in clipa in care incercam sa aflam cu cine colaboram de fapt. Ea devine inca si mai dificila din clipa in care gindul ca altcineva sau nimeni a ales in locul nostru da nastere unui regret infinit. Ea devine imposibila cind acest fapt este resimtit ca o umilinta si se transforma in prilej de necontenita revolta. Dimpotriva, colaborarea se face firesc cind ceea ce e strain in noi devine intim si cind ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre este trait ca si cum ar fi fost ales de noi. A dori sa ti alegi din nou viata pe care ai trait o este suprema reusita a colaborarii cu ceea ce e strain in noi si este ceea ce se numeste indeobste fericire. Fericirea si reusita nu tin astfel de calitatea zestrei, ci de gradul ei de acceptare si de capacitatea asimilarii si exploatarii ei in suita de proiecte ale libertatii noastre.
Umilitatea, orgoliul si umilinta
Constiinta ca orice reusita vine din colaborarea cu felul in care am fost hotarit, ca acest fel nu este un merit al meu, ci este partea care a aparut in mine fara participarea mea, creeaza umilitatea. Umilitatea este reverenta in fata sursei neidentificabile care m a hotarit, care m a constituit din afara mea. Si de vreme ce insasi libertatea mi a fost conferita, tot ceea ce emana din ea ca act liber si hotarit de mine poate fi absorbit in sursa conferirii ei si relativizat ca merit. Umilitatea vine din constiinta faptului ca orice hotarire si orice realizare a proiectului propriu se inalta pe un proiect strain, cu alte cuvinte ca in orice reusita a noastra nu sintem decit medii sau, cel mult, partasi. Gindul ca nu totul depinde de noi, ca nu noi am hotarit in cele din urma in privinta noastra este temeiul umilitatii. Umilitatea este felul de a se manifesta al recunostintei care nu are o adresa precisa. Ea este omagiul recules adus unui fond anonim, unei instante care, oricum am numi o, va persista in departarea inaccesibilitatii ei. Umilitatea este reverenta in fata a ceva care ne este superior altfel decit in ordine umana. Numai o data cu constiinta unei superioritati intangibile apare umilitatea in sensul ei plin. Umilitatea resimtita in fata a ceea ce ne este superior in ordine umana nu e decit reflexul constiintei ca libertatea noastra nu isi este propria i cauza, ca ea ne a fost conferita.
Dimpotriva, cind faptul de a se fi hotarit in privinta noastra in citeva chipuri fundamentale -; a fi, a fi constienti si a fi liberi (deci pina si in privinta capacitatii noastre de a hotari) -; poate fi resimtit ca o imensa umilinta, se naste ogoliul: ce umilinta sa nu ne fi intrebat nimeni in chiar privinta noastra! Cind ceea ce este intim strain in noi devine pur si simplu strain, cind in locul acomodarii cu zestrea noastra apare revolta impotriva „celui“ care ne a inzestrat fara sa ne consulte, si astfel cind in locul iubirii de noi apare ura, disperarea si dezgustul ca sintem fara sa ne recunoastem ca autori a ceea ce sintem -; libertatea se intoarce impotriva conditiei ei gravitationale, vrea sa se emancipeze de ea si sa se afirme ca libertate pura. Duelul dintre ceea ce este gravitational in mine si libertatea mea sfirseste ca sinucidere. Sinuciderea este depasirea luciferica a limitelor libertatii gravitationale. Ea este libertatea care vrea sa acceada la sursa libertatii si care astfel suprima libertatea gravitationala. Ca libertate suprema, libertatea coboara pina la radacina ei ultima, pina la faptul de a fi, decizind asupra conditiei ei supreme si alegind sa nu mai fie. Sinuciderea este transferul mortii in sfera libertatii si astfel recuperarea nimicului ca stare anterioara umilirii mele.* Pentru ca ma hotarasc impotriva lui a fi, impotriva primei si supremei umilinte -; ca altcineva sau nimeni sa se fi amestecat in fiinta mea fara acordul meu -;, imi hotarasc in mod suveran fiinta drept nimic si sint, acum pentru prima oara, in afara oricarui compromis si a oricarei colaborari cu alta instanta decit mine. Hotarindu ma inspre nimic, suprim umilinta faptului de a fi fara sa fi fost intrebat; si in felul acesta suprim tot lantul umilintelor care decurg din acest „a fi“ ce mi a fost impus: umilinta de a fi constient, de a fi barbat sau femeie, de a ma fi nascut in cutare secol si in cutare loc.
Pentru ca vrea sa decida in privinta lui „a fi“ si „a nu fi“, sinuciderea este expresia paroxistica a orgoliului nemasurat. Cel ce se sinucide aduce in spatiul umilintei orice decizie care l priveste si in privinta careia nu a fost consultat. In felul acesta el pune in discutie insasi conditia libertatii gravitationale: capacitatea mea de a ma hotari si de a hotari nu se poate exersa decit pe un teren hotarit in prealabil. Cel orgolios ignora faptul ca umilinta nu survine cu adevarat decit in clipa in care cineva hotaraste nu numai in privinta mea, ci si in locul meu. Or, faptul de a fi, de a fi constient, de a fi om etc. nu au fost hotarite „in locul meu“, pentru ca din principiu toate acestea nu sint obiecte posibile ale deciziei mele. Nici o substitutie nu a avut loc si eu sint „in locul meu“ tocmai ca urmare a hotarelor pe care le am primit inainte de a ajunge sa hotarasc si sa ma hotarasc ca eu. In spatiul umilintei nu intra decit deciziile ulterioare posibilitatii mele de a alege, care ma privesc, dar pe care sint impiedicat sa le iau, desi puteam sa le iau singur. Esti umilit cind altcineva decide pentru tine intr o privinta in care se cuvenea si puteai decide singur. In plus, orice umilire autentica trebuie sa emane dintr o sursa identificabila si sa ma vizeze in mod explicit. (Afirmatia, de pilda, ca ai fost „umilit“ de natura ramine un simplu fel de a vorbi.) Umilinta este un hotar impus: in locul unei limite pe care pot sa mi o dau din interior, primesc, fara sa consimt, una din afara mea; in loc sa ma hotarasc, desi as putea sa o fac, sint hotarit. Eu incetez sa fiu, in privinta mea, instanta deciziei in punctele in care as putea sa fiu. De aceea, umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertatii. Ce este bine si ce este rau pentru mine, cind trebuie sa fiu aparat si cind expus, ce se cuvine sa fac si ce nu -; sint lucruri pe care nu eu le hotarasc. Intrucit mi s a retras dreptul de a hotari in privinta mea, intrucit tot ce fac si sint cade sub recompensa si pedeapsa -; sint infantilizat. Umilirea este infantilizare. Umilit fiind, cunosc regresia la stadiul in care, in toate privintele esentiale, se hotaraste pentru mine pentru ca eu nu pot hotari in privinta mea. Dar nu pot nu pentru ca nu pot, ci pentru ca putinta mea este impiedicata sa se manifeste. Umilirea induce in mine constiinta falsei mele infirmitati. Hotarindu se in locul meu, sint invalidat, sint transformat in mod artificial in infirm.
Pentru ca nu ma hotarasc, pentru ca am devenit obiect al unei hotariri straine de mine, pentru ca hotarele mele emana din afara mea, nu ma mai pot constitui ca eu. Eu nu mai sint eu; eu nu mai sint, eu nu mai sint decit umilinta mea, felul in care sint infiintat (= hotarit) din afara mea. Eu nu mai sint astfel decit felul desfiintarii mele. Umilirea este desfiintare. A fi umilit pina la capat inseamna a nu mai putea sa ti dai nici un hotar, a nu mai putea sa te hotarasti in nici o privinta, inseamna a fi configurat numai prin hotare straine, a fi „hotarit“ de la un cap la altul. „Eu“ nu mai are in sine nici o valoare reflexiva, ci este produsul compact al unor determinari straine de mine.
In umilire, eu nu recunosc drept autoritate instanta care hotaraste pentru mine; hotarirea ei nu ma sporeste, ci ma diminueaza, imi saraceste sau imi anuleaza eul. Intrucit nu o recunosc ca superioara, hotarul pe care ea mi l confera nu este acceptat, ci impus. Silnicia hotarului si a hotaririi luate pentru mine deriva din constiinta inferioritatii instantei care decide prin raport cu instanta care sint eu.
Tocmai pentru ca imi sustrage posibilitatea de a fi eu, umilinta imi semnaleaza, in forma negativa, granita de unde trebuie sa incep sa fiu ca produs al deciziei mele. La fel, tocmai pentru ca se razvrateste impotriva partii din mine care premerge libertatii mele si pe care o ignora ca ne merit al meu, orgoliul imi semnaleaza, in forma negativa, granita pina la care sint altceva decit un produs al deciziei si libertatii mele. Intre acestea doua, umilitatea este semnalarea pozitiva a ceea ce nu tine de libertatea mea si a ceea ce, dimpotriva, trebuie sa ia nastere ca proiect si ca produs al libertatii mele. Umilitatea este constiinta hotarului care desparte fondul intim strain de toate proiectele libertatii mele. Ea este totodata cumpana intre cele doua teritorii si singura modalitate de a feri eul de hipertrofia libertatii (excesul orgoliului) si de atrofia ei (excesul umilintei); caci ea repudiaza deopotriva orgoliul si umilinta. Pe de o parte, umilitatea stie ca ceea ce este superior nu poate umili. De aceea ea nu intra in conflict nici cu ceea ce premerge cauzal libertatii noastre, nici cu ceea ce este inzestrat cu un grad sporit de libertate. Si de aceea ea respinge orgoliul ca forma de neadecvare la superior si ca nerecunoastere a lui. Pe de alta parte, pentru ca are constiinta libertatii, umilitatea respinge umilinta ca dominatie a inferiorului asupra superiorului si ca lezare a libertatii.