v4n14nv
Scriitorul roman cel mai puternic obsedat de misterul cuvintelor a fost, probabil, Lucian Blaga. In aforismele sale, definind poetul, el o face raportindu­l la cuvint : „Poetul este un donator de singe la spitalul cuvintelor” si : „Poetul este nu atit un minuitor cit un mintuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie”.
Cu toate acestea, apropierea lui Blaga de cuvint este una sfioasa si discreta, idealul poetic fiind mai degraba tacerea, necuvintul :
Lucian Blaga e mut ca o lebada.
In patria sa zapada fapturii tine loc de cuvint.
Sufletul lui e in cautare,
in muta, seculara cautare, de totdeauna, si pina la cele din urma hotare.
Altadata :
Amare foarte sint toate cuvintele, de­aceea — lasati­ma sa umblu mut printre voi.
Revenit in Itaca, dupa ani de neintrerupt periplu, Ulise ii sopteste Penelopei :
Nu astepta patanii sa izvodesc, alese.
Desarta nascocire e vorba ce se tese.
Dar pe liman ce bine­i sa stam in necuvint, si, fara de­amintire si ca de subt pamint, s­auzi, in ce tacere cu zumzete de roi, frumsetea si cu moartea lucreaza peste noi.
Aspiratia metaforica inspre necuvint i­a fost dat sa i se implineasca „la cel mai propriu si mai terestru mod”, mult mai curind decit s­ar fi asteptat chiar el, intrucit imediat dupa razboi a urmat lunga „tacere” a poetului. Nu a fost insa o tacere a discretiei intime si nici a voluptatii necuvintului, cum a visat­o, ci una de factura tragica, a pumnului in gura si a umilintei extreme.
Moralmente incapabil sa colaboreze cu noua putere, poetul este condamnat, ca o ironie a sortii, la mult rivnita­i tacere, timp in care constiinta ii era zilnic agresata de absurdul unei deveniri istorice anormale. Lui Blaga, una din cele mai proeminente figuri ale literelor si gindirii romanesti, academician la 42 de ani, candidat la premiul Nobel pentru literatura, i se ia dreptul de a publica, iar numele sau e „degradat de contextele in care apare”. Nu peste mult, este scos de la universitate si exilat intr­un tirg de provincie, ca „umil functionar de biblioteca, cu orar fix si condica de prezenta”, intr­un cuvint, e pus pe linie moarta de tirania barbara a unui regim fara nici un Dumnezeu. Si totusi, salvarea din infernul spiritual in care a fost tirit, Blaga o regaseste pina la urma tot in opera poetica, adica in cuvint.

Mesterul Manole dureaza manastirea pe trupul soatei sale. Mitul pagin al sacrificiului l­a obsedat pe poet, el a scris chiar o piesa de teatru pe aceasta tema. Inhibitia sa in fata creatiei, datorata circumstantelor biografice si istorice, se mintuie, metaforic, tot printr­un sacrificiu. In cartea Luntrea lui Caron, alter­ego­ul poetului, Leonte Patrascu, filozoful, se pravaleste in haul unei prapastii, in rana pamintului, la locul numit simbolic Ripile rosii. Abia dupa suicidul filozofului poate renaste poetul, din propria­i cenusa, precum altadata Finicsul, caci, oricit de mare, durerea se preface pina la urma in cintare :
Traim subt greul vazduhului ca pe­un fund adinc de mare.
Nici o suferinta nu­i asa de mare sa nu se preschimbe in cintare.
De­acum, zice Blaga depasindu­si propria criza : „nu trebuie decit sa cobor galeata de aur pina in fundul fintinii, caci poezia se implinise cumva si astepta doar sa fie ridicata”.