v3q22qs
Nikolai Alexeevici Nekrasov este cel mai de seama poet al democratiei revolutionare ruse. De peste un secol, opera lui reprezinta pentru oamenii progresisti din Rusia stindardul literaturii cetatenesti cu un inalt continut de idei.
In zilele noastre, discutiile insufletite in jurul problemelor continutului ideologic al artei fac sa creasca interesul pentru creatia lui Nekrasov, strabatuta din plin de temele luptei pentru fericirea poporului si ale „legaturii de nezdruncinat" dintre poet si mase.
Lupta pentru interesele poporului, pregatita pe deplin de idealurile progresiste, democratice, ale epocii lui, constituie continutul social-politic al operei lui Nekrasov.
intreaga forta a geniului sau, poetul a consacrat-o glorificarii poporului si zugravirii vietii pe care o ducea poporul. Nekrasov a crezut fara rezerva in uriasele forte ale poporului, capabil sa creeze o Rusie „bogata" si „.puternica". El chema cu inflacarare la rascoala impotriva autocratiei ;
Dusman robiei ne-mpacat, Poporului, drept frate, Bea cupa sflnta, avintat, In ea e libertate. )
In conditiile istorice din timpul sau, Nekrasov a considerat ca sarcina scriitorului este „sa lupte cinstit" si „masca de neghiob si de netrebnic sa o smulga". Versurile lui Nekrasov au educat si insufletit multe generatii de luptatori revolutionari. N. G. Cernisevski scria: .....gloria lui va fi nepieritoare... Pe el, cel mai genial si cel mai nobil dintre toti poetii rusi, Rusia il va iubi de-a pururi").
Nikolai Alexeevici Nekrasov s-a nascut in Ucraina, in localitatea Nemirov, districtul Vinita, gubernia Kamenet-Podolsk, la 28 noiembrie (stil vechi) 1821. Tatal sau, Alexei Sergheevici Nekrasov, a fost ofiter, proprietarul unei mosii nu prea mari, linga Iaroslavl. Mama poetului, Elena Andreevna Za-krevskaia, era fiica de mosier. Cind viitorul poet era in virsta de trei ani, tatal sau a parasit serviciul activ si s-a stabilit impreuna cu familia la mosia parinteasca, din satul Gresnevo, linga Iaroslavl. Aici si-a petrecut Nekrasov copilaria si adolescenta.

In sat, Nekrasov a vazut sfisietoarele tablouri ale robiei feudale, taranii napastuiti de mosieri si viata grea, de robie, a edecarilor de pe Volga. Dupa cum isi amintea mai tirziu Nekrasov insusi, protestul impotriva inrobirii poporului a incoltit pentru prima data in sufletul lui, la tara:
Pe-atuncea cite planuiam, Cu-ai mei tovarasi de pruncie, Ce juraminte nu faceam ! )
Nekrasov a invatat la liceul din Iaroslavl, dar cind a ajuns in clasa a cincea, tatal sau, care nu dorea sa faca cheltuieli pentru intretinerea si studiile baiatului, il lua la dinsul, la mosie. Peste doi ani, in 1838, cind Nekrasov a implinit saptesprezece ani, tatal sau L-a trimis la Petersburg, in vederea intrarii sale in „Regimentul nobiliar", (scoala militara), unde fiii de nobili invatau pe contul statului.
Nekrasov a inceput sa scrie versuri de timpuriu. El venise la Petersburg cu un caiet de poezii, in care isi punea mari sperante. Interesul pentru literatura i-L insuflase mama lui, o fire plina de blin-dete, visatoare si culta. pliija de a-si continua in chip rodnic activitatea in ultimii ani ai vietii. «„Sovremennik" — ii scria Bie-linski lui Botkin — este toata nadejdea mea: fara ci, as fi pierit nu la figurat, ci in sensul literal al cuvintului». ,
Timp de treizeci de ani N. A. Nekrasov a condus doua dintre cele mai bune reviste ruse din secolul al XlX-lea — „Sovremennik" (1847—1866) si „Ote-cestvennie zapiski" (1868—1877). El a condus revistele cu cea mai mare raspundere. In ciuda prigoanei pe care o exercita cenzura, Nekrasov a stiut sa pastreze' tendinta progresista a revistelor. Numeroase amintiri ale contemporanilor arata cit de istovitoare a fost pentru Nekrasov aceasta lupta impotriva cenzurii.
Deosebit de grei au fost anii 1848—1855, cind guvernul tarist se temea din ce in ce mai mult de eventualitatea unei rascoale populare. „Bezna unei nopti care dureaza de sapte ani s-a napustit peste Rusia" — scria Gherten in revista „Polear-naia zvezda", caracterizind aceasta perioada. Refe-rindu-se la evenimentele revolutionare din Apus, Nekrasov spunea:
Dar pe atunci, iuresu-a pornit
In aprigul Paris — iar el
La noi raspunse-ntr-un alt fel )
Saltikov fusese exilat la Viatka, Turgheniev arestat si exilat la tara, iar Ostrovski pus sub supraveghere.
Prigonirea guvernamentala a ajuns la apogeu prin reprimarea cercului lui Petrasevski. Agitatia si fra-mintarile din aceasta perioada intunecata sint redate de Nekrasov in poemul „Vremea de curind":
Am procesul Petrasevski-n minte, Ca un trasnet greu ne-a uluit, Chiar batrinii, luind cu teama-aminte, Despre el vorbeau doar pe soptit.
Pentru tineri, fu o sperietoare,
Multi, de-atuncea au incaruntit,
Ca-n decembrie ), toti simteau teroarea,
Citi terorii-au supravietuit...
Pentru a edita revista si pentru a-i mentine cu orice pret tendinta ei democratica, Nekrasov a trebuit sa jertfeasca totul — si fortele sale, si timpul sau, si sanatatea, incetind chiar sa se mai ocupe de poezie. In scrisorile lui Nekrasov, se poate vedea mihnirea ca nu are timp sa scrie versuri. Pe linga toate acestea autorizatia pentru publicarea poeziilor se obtinea extrem de greu, in afara de faptul ca ele erau mutilate de catre cenzura. In 1847 — intr-o scrisoare catre Nikitenko — observa in treacat: „...poezia pe care o anexez nu poate fi tiparita in forma ei actuala si, pe legea mea, i-am zagazuit pe jumatate energia si veninul".
Refuzind sa renunte la tendinta democratica a poeziei sale, Nekrasov a preferat sa nu mai scrie deloc versuri. Astfel, in 1849, el a scris numai o singura poezie. Intre 1848—1851, Nekrasov scrie in colaborare cu A. I. Panaeva, care semna sub pseudonimul „N. Stanitki", marile romane „Trei tari ale lumii" — in opt parti — si „Lacul mort" — in cincisprezece parti.
Nekrasov nu atribuia nici o insemnatate prozei sale, totusi, lucrarile sale beletristice erau indeajuns de cunoscute. Astfel, romanul „Trei tari ale lumii" a fost reeditat de trei ori: in 1849, in 1851 si in 1872.
Dupa parerea lui N. G. Cernisevski, Nekrasov era un democrat convins inca in jurul lui 1845. Intr-a-devar, in unele poezii ca „Pe drum", „Acasa", „Vi-natoarea cu ciini", Nekrasov infatiseaza o imagine justa a mediului rural iobagist, punind fata in fata taranii saraci — flaminzi si lipsiti de drepturi — cu mosierii, care dispuneau de averi si de o putere nelimitata.
Intre 1840 si 1855 in poezia lui Neknasov ocupa un loc precumpanitor aspectele orasului cu contrastele lui sociale.
Nekrasov a descris, pe de o parte, situatia nenorocita a celor ce munceau la oras, iar pe de alta parte, i-a zugravit pe camatari si pe functionarii birocrati. In perioada 1840—1860, poeziile lui, „Oda contemporana", „Cintec de leagan", „Secretul", „Omul moral", „Filantropul" si altele, dobindesc o larga popularitate. In aceste poezii, Nekrasov demasca esenta antipopulara a burgheziei si a aparatului functionaresc al absolutismului.
inca inaintea lui Saltikov-Scedrin, poetul s-a manifestat ca satiric, dezvaluind caracterul inuman al relatiilor, dominante in societatea exploatatoare din timpul sau.
Despre rolul satirei Nekrasov scria:
Mai strasnic si mai indraznet loveste ea Cind stie sa ocheasca vinovatii...
Tendinta satirica se manifesta in intreaga activitate poetica a lui Nekrasov, incepind cu vodevilul „Camatarul din Petersburg" (1844) si terminind cu poemele „Contemporanii" (1875) si „Cui i-e bine-n Rusia" (1863—1877).
Poetul refuza „lira pasnica", muza „ce cinta duios" si „cintecul ei ce-i plin de dulceata", „fermecatoarea armonie". Muza lui Nekrasov chema la razbunare.
Nekrasov spunea cu mindrie: „Aspra melodie imi mingiie auzul". El il proslaveste pe Gogol-satiri cui cu „lira-i care pedepseste", si dragostea lui pentru „a criticii slova dusmanoasa". In ochii lui Ne-krasov poetul-demascator este un „nobil geniu".
In satira lui Nekrasov, se resimte puternic traditia lui Gogol. Nekrasov il aprecia pe Gogol ca pe creatorul celui mai rodnic curent din literatura rusa. In 1855 el scria despre Gogol: „...el e o personalitate nobila, cea mai umana din societatea rusa — este de dorit ca tinerii scriitori din Rusia sa paseasca pe urmele lui".
Urmind traditia gogoliana, a dezvaluirii si demascarii realiste a fenomenelor negative din realitate, Nekrasov a aprofundat aceasta traditie prin-ir-un continut de' idei democrat-revolutionar. In opera lui Nekrasov a rasunat pentru prima data glasul plin de minie al taranului rus si patosul lup tei lui. Poezia lui Nekrasov, patrunsa de presimtirea revolutiei populare, a oglindit contrastele sociale din Rusia:
... Degeaba stralucesc palatele tarului, Cind izba mujicului e plina de jale. )
Nekrasov a demascat multilateral tipul exploatatorului inca in „Camatarul din Petersburg". Te-mindu-se de influenta pe care o puteau exercita de pe scena cupletele vodevilului, cenzura le-a interzis.
Camatarului ii este indiferent totul in afara de bani. Pentru el intelepciunea vietii consta in profit si in goana dupa avere:
Viata, dupa mine e arta De a cistiga banul. )
Dupa parerea lui, „ticalos este acela care ii fara o copeica, si nu acela care n-are suflet".
In poezia „Secretul", „incercare de balada contemporana", cu un puternic ascutis satiric, Nekrasov istoriseste viata „hoteasca" a unui capitalist care a strins o avere de milioane, descriind impartirea ei intre mostenitorii lacomi — fiii batrinului „uliu". Poetul infiereaza lacomia pradalnica a jefuitorilor:
... Frate impotriva fratelui ridica Mina sa de criminal... Si iata-ti, uliule, rasplata Pentru o viata de tilhar! )
In repetate rinduri, Nekrasov demasca filantropia de parada si fatarnicele virtuti ale jefuitorilor capitalisti. Compusa dintr-o serie de aluzii ironice, „Oda contemporana" este consacrata demascarii mijloacelor fatarnice de exploatare si de inavutire. Monologul „omului moral" — al boierului („Omul moral") — demasca tabloul samavolniciei crincene, cinice, cu care acest „erou", care procedeaza „conform moralei riguroase", dispune de vietile oamenilor.
„Cintec de leagan" infiereaza fara crutare tipul functionarului carierist si spertar. Aceasta poezie de proportii reduse, demasca exceptional de puternic racilele orinduirii absolutiste-iobagiste, in care marile titluri si pozitia inalta in societate se obtin prin lingusire, servilism si hotie. Poezia lovea direct in puternicii zilei, in slugile absolutismului. De aceea, ajungind intimplator sa fie publicata in presa, „Cintec de leagan" a provocat o adevarata deruta in lagarul reactionarilor.
In alta poezie din aceeasi perioada, poetul spune:
Si crezi ca mi-i bine sa vad cum,
Tu, ticalosul care m-asupresii pe mine,
Lingi mina altui ticalos...
Aceasta singura fraza defineste relatiile de robie din societatea contemporana lui Nekrasov.
In „Filantropul", Nekrasov descrie „o nobila persoana", un demnitar — renumit filantrop si zelos partizan al iluminismului — care da afara pe un functionar-muncitor, sarac si persecutat pe nedrept, care venise sa-i ceara ajutor si sprijin. Nekrasov arata ca falsele binefaceri ale bogatasilor nu urmaresc decit sa faca vilva, ele sint binefaceri „de efect", pentru a da celor slabi si asupriti o iluzie de dreptate, dar ca in realitate „filantropilor" nici nu le pasa de suferintele celor napastuiti.
Deosebit de semnificativa este poezia „Pe strada" (1850). Nekrasov priveste toate aspectele strazii ca un democrat, plin de o profunda simpatie fata de saracime, pe care o opune celor care „averi au mostenit". Nekrasov isi da seama de cauzele sociale ale saraciei care genereaza criminalitatea. El protesteaza impotriva reprimarii nefericitilor fla-minzi si califica aceasta scena drept nerusinata, vorbind cu dispret despre negustorul „caruia i s-a furat colacul". Iata insa cum e descris „hotul":
Tinind colacul in mina-i zgribulita Era descult si-n haina zdrentuita Pe fata-i urma unui chin apare : Rusine, spaima, ruga, disperare. )
Alte aspecte ale strazii completeaza tabloul: dureroasa scena a conducerii recrutului la armata, un mic sicriu de copil, Vanka, birjarul cel trist. Poetul isi incheie impresiile cu versul: „Nenorocirea peste tot mi-apare".
Ca poet al democratiei revolutionare, Nekrasov s-a putut apropia cu obiectivitate de zugravirea contradictiilor sociale cele mai flagrante, descriind ceea ce scriitorii liberali-nobiliari n-au fost capabili sa inteleaga si sa descrie. inca din anii 1840—1860, Nekrasov isi da seama de faptul ca jugul iobagist ii mutileaza pe oameni.
Poezia „Betivul" dezvaluie cauzele sociale ale betiei saracului. Pentru a „scutura jugul greu", pentru a nu vedea „casa saraca", omul isi ineaca necazul in vin. Daca s-ar putea insa sa fie usurata soarta omului, care sub jugul „muncii apasatoare" nu este izbavit de mizerie, el...
...Lasind aceasta cale de pierzare O alta cale atunci ar fi aflat Si-n alta munca improspatatoare Intregu-i suflet s-ar fi cufundat. J
Totusi, conditiile de viata ale societatii sint de asemenea natura, incit n-are de unde astepta ajutor:
Dar picla neagra, invalatucita, S-asterne-n fata omului sarac Si-o cale-a mai ramas, batatorita : Aceea inspre crlsma. Fara leac... )
Temele sociale ale poeziilor lui Nekrasov din aceasta perioada si-au gasit o puternica expresie si in proza lui artistica. In aceasta privinta, este semnificativ romanul „Viata si peregrinarile lui Tihon Trosnikov", care a fost publicat in intregime abia in zilele noastre (pentru prima data in 1931).
Fragmentul din acest roman, publicat in 1845 sub titlul „Fundaturile Petersburgului", descria viata saracimii de la oras, a celor care locuiau in „fundaturi", cu mizeria lor de fiece zi, fara nici o scapare. „Fundaturile Petersburgului" constituie o sugestiva opera din scoala gogoliana a realismului critic. Demascarea necrutatoare a dedesubturilor realitatii iobagiste constrasta puternic cu tablourile traditionaliste de viata, in spiritul esteticii nobiliare. Nu degeaba aparitia acestei opere a lui Nekrasov i-a indignat pe literatii liberali-nobiliari. Dupa cum isi aminteste A. I. Panaeva — aflind de „Fundaturile Petersburgului" — V. P. Botkin a declarat ca activitatea literara a lui Nekrasov este „josnica" si ca „un astfel de realism in literatura este inadmisibil, fiind daunator".
Poezia „Acasa" („Patria") este de o mare insemnatate pentru intelegerea creatiei lui Nekrasov din perioada de tinerete. In aceasta opera, apar deosebit de limpezi toate trasaturile caracteristice ale poeziei lui Nekrasov din perioada 1840—1850. In centrul lucrarii, sta descrierea vietii mosieresti, a mediului nobiliar, descriere facuta dupa impresiile din copilarie si din adolescenta plina de greutati a poetului. In timp ce scriitorii liberali din rindurile nobilimii infierau numai anumite monstruozitati ale sistemului iobagist — cerind un tratament omenos fata de tarani — Nekrasov se ridica impotriva intregii orinduiri sociale care se bizuia pe iobagie.
Viata mosierilor, spune poetul, „nerodnica lor viata" se cheltuia „in chefuri, in sarbada trufie,
intr-un murdar desfriu si-o joasa tiranie". In conacul mosieresc, sint asupriti nu numai „,robii" iobagi, ci toti cei care locuiau pe mosie:
Si unde doar cel care pe toti i-a asuprit A rasuflat in voie si liber a trait... )
Tabloul ruinarii mosiei boieresti nu provoaca regretele lui Nekrasov. Dimpotriva, poetul vede cu bucurie cum intunecatul cring este taiat si cum „pe-o rina cade goala si mohorita casa".
Poezia „Vinatoarea cu ciini" descrie intr-o forma satirica figura mosierului despot, cu toate trasaturile negative care ii sint caracteristice. Cititorul capata imaginea distractiei boieresti care inseamna o adevarata batjocorire a taranilor iobagi, inspaimin-tati si flaminzi.
Daca in „Acasa" si in „Vinatoarea cu ciini", pe primul plan se afla nobilimea mosiereasca, in poezia „In sat" si in „Fragmente din notele de drum ale contelui Garanski" apar de pe acum figurile individualizate ale taranilor.
Poezia „In sat" (1853) cinta cu tristete viata saracimii satelor. Aceasta poezie poate fi considerata ca inceputul eposului taranesc, pe care Nekrasov il va crea cu o neintrecuta maiestrie intre anii 1860— 1880.
Ce vede poetul in sat? In primul rind, nenorocirea — moartea taranului, a sustinatorului familiei
— iar in legatura cu aceasta, gospodaria ruinata: „Izba nevoiasa vintul mi-o zmucea..." Batrina spune despre sine insasi: „Am ajuns in saracie".
In acelasi an, Nekrasov creeaza „Fragmente din notele de drum ale contelui Garanski" — cea mai revolutionara poezie din aceasta perioada si care
— prin caracterul ei — apartine mai de graba perioadei urmatoare din creatia poetului, perioada dintre 1860 si 1870.
In anii 1859—1861, in Rusia ia nastere o situatie revolutionara. Caracterizind epoca anilor 1860—1870, Lenin scria ca „aceste idei revolutionare nu puteau sa nu treaca prin mintile taranilor iobagi").
In jurul lui 1860, puternicul val al rascoalelor taranesti cuprinde intreaga Rusie. Trupele trimise pentru reprimarea taranilor s-au dedat la cele mai singeroase maceluri impotriva rasculatilor. Nekrasov a descris una dintre aceste miscari, in poezia sa „Rascoala".
Pe masura cresterii miscarii taranesti, Nekrasov — care in perioada dintre 1840 si 1850 fusese in primul rind un poet citadin — isi concentreaza din ce in ce mai mult atentia asupra satului, asupra vietii taranimii tinute in intuneric, indobitocite si lipsite de drepturi.
Gresnevo, Karabiha si Ciudovskaia Luka sint satele in care el a venit in contact nemijlocit cu lumea taraneasca si cu peisajul rusesc.
Lasat-am capitala cu abisul Si mi-am vazut natalul meu meleag, Vazut-am Nisa, Neapolul, Parisul, Dar nicaieri nu-mi fu atit de drag Ca-n Gresnevo... )
Calatoriile din timpul verii la tara si strinsele lui legaturi cu taranii au fost de o exceptionala insemnatate pentru Nekrasov. Toamna, poetul se intorcea in capitala imbogatit cu o serie intreaga de impresii puternice de la tara si cu o multime de versuri noi.
In operele lui Nekrasov, ai impresia ca insusi poporul povesteste prin propriile sale cuvinte ceea ce gindeste si simte. Orina, muma soldatului, marchitanii, Daria, Matriona Timofeevna, Saveli-voinicul, lakim Nagoi din satul Bosovo (Desculti — n. t.) si multi altii vorbesc ei insisi cititorului rus, despre amarnica soarta a mujicului.
Nu este de mirare ca in perioada 1860—1870 poezia lui Nekrasov a ajuns extrem de populara. Ea a oglindit nevoile si interesele vitale, imperioase, ale poporului. Versurile lui Nekrasov au aprins in inimile tineretului dragostea fierbinte fata de popor si ura impotriva inrobitorilor poporului.
Exprimind parerea paturilor progresiste ale societatii, Dobroliubov L-a caracterizat pe Nekrasov ca pe „cel mai iubit poet rus, reprezentantul celor mai valoroase principii din poezia noastra, un talent unic, plin de vitalitate si de vigoare".
in 1856, la iesirea de sub tipar a culegerii sale de poezii, N. G. Cernisevski i-a scris lui Nekrasov : „Acum ne-ati dat o carte cum n-a mai fost alta in literatura rusa... intr-adevar, aveti un talent urias, si n-as sti sa spun ce anume v-ar fi peste puteri sa realizati sau ce inaltimi nu v-ar fi accesibile." )
in ajunul si la inceputul perioadei 1860—1870, in anii cind legaturile sale cu Cernisevski au fost mai strinse decit oricind, Nekrasov a creat o serie de poezii, care au marcat o intreaga epoca in dezvoltarea poeziei ruse. Acestea sint operele lui militante, programatice : „Poet si cetatean", „Bielinski", „Oropsitii", „Ginduri inaintea unei intrari principale", „Cintec pentru Iereomuska", „Pe Volga", „Cavaler pentru un ceas", „Marchitanii", „Copii de tarani", „Verde Freamat". Toate nadejdile lui luminoase si toate visurile lui Nekrasov erau legate de revolutie. El vedea in popor singura forta capabila sa regenereze si sa transforme realitatea sociala din timpul lui.
„Poet si cetatean" este o opera cu totul exceptionala, care cuprinde un adevarat program de lupta, de aparare a ideilor noi pe cale revolutionara. Nekrasov cheama : „Si-i timpul sa te scoli de jos", aratind caile de lupta impotriva raului :
Chiar si in foc de ie vei duce, Nesovaielnic sa te-arunci Pentru a patriei cinstire, Pentru credinta si iubire .'... Nu vei pieri-n zadar, atunci... Caci trainic fapta-ti dainuieste Cind singe viu o plamadeste ).
Nekrasov arata ca in Rusia cetatenii constienti, patrunsi de spirit revolutionar, erau putini la numar si ca societatea burghezo-nobiliara era alcatuita din oameni care cu totii „sint fideli numai fapturii lor" :
Poti face„ o numaratoare
A inimilor generoase,
Carora patria li-e sfinta.
Domnul cu ei ! Dar ceilalti oare ?
O, tinta lor este marunta
Si vietile li-s gaunoase.
Unii, tilhari, jefuitori,
Altii doar cinta sclifositi.
Ceilalti... Ceilalti sint chibzuiti.
Discutiile-s rostul lor ).
Nekrasov biciuieste fara crutare pe liberalii care „nimic nu fac, numai proclama".
Dupa parerea lui Nekrasov, revolutionarii sint singurii cetateni ai Rusiei demni de acest nume. Se intelege insa ca despre ei nu putea vorbi decit prin aluzi fine :
... Arar, ce-i drept, soarta facu Sa se iveasca si-ntre noi Destoinici cetateni... Stii tu Ursita lor ? ... Sa-ti incovoi Grumazul, trintore !... )
Aceasta opera exprima cit se poate de limpede si fara echivoc punctul de vedere revolutionar-democrat despre menirea artei. Tocmai aici apare cunoscuta maxima a lui Nekrasov, care oglindeste convingerea democratilor revolutionari din perioada 1860-L870:
Esti liber sa nu fii poet
Dar cetatean, esti obligat... )
N. G. Cernisevski a apreciat poezia „Poet si cetatean" ca pe o opera combativa, care cuprinde un program de actiune. Inlocuindu-L pe poet la conducerea revistei „Sovremennik", cu prilejul plecarii lui Nekrasov in strainatate pentru a-si ingriji sanatatea, Cernisevski s-a straduit ca poezia „Poet si cetatean" sa fie cit mai larg raspindita. La iesirea de sub tipar a volumului de versuri al lui Nekrasov, Cernisevski a publicat in „Sovrernennik" o recenzie in care a citat poezia „Poet si cetatean" in intregime. Aceasta poezie a provocat furia fara precedent a cercurilor guvernamentale. Ministrul instructiunii publice a dat urmatorul ucaz: «Se interzice atit retiparirea cartii cit si orice reproducere din ea. Se va aduce la cunostinta editorului revistei „Sovre-mennik", in prezenta comitetului, ca la prima abatere similara revista va fi suspendata definitiv, iar cenzorului i se va pune in vedere ca va fi destituit din serviciu la prima aprobare a unor publicatii asemanatoare.»
In 1856, in timpul cit a stat in Italia, Nekrasov a scris un poem despre revolutionarii rusi, intitulat „Oropsitii". Poemul este inchinat glorificarii oamenilor care lupta si sufera pentru cauza poporului. Din poem se desprinde figura revolutionarului-ocnas Krot. (Sobolul — n.t.) care „taina o avea-n vorbire, ce patrundea-ntr-un suflet viu".
Istovit de regimul din ocna, Sobolul muribund, „inaripat cu-n vis", intrezareste viitorul:
Voios : ,,Nainte !" ne strigase, Semet, senin si linistit : Poporului i se aratase, Si zvon de clopot moscovit ; Extaziat, acum, ca focul A lui privire straluceste ; Ii pare ca ar fi-n mijlocul Poporului, si ca-i vorbeste... )

Poetul arata ca amintirea oamenilor care au sa-virsit eroicele fapte revolutionare este nepieritoare in popor :
Nu-l uita cin' l-a cunoscut, Adine ma roade dorul mut, Si-adesea gindu-mi prind zburind Spre al martirului mormint )
Poemul este patruns de convingerea ca visul celor care au pierit nu este zadarnic. Camuflindu-si aparent ideea, Nekrasov vorbeste totusi destul de limpede despre viitorul Rusiei, asa cum si-L inchipuie el:
Doar sa ne-ajute domnul mare Sa rasuflam noi mai usor — Si-arata Rusia ca are
Ea oameni, si-are viitor.,
In Rusia iobaga gemeau sub jugul exploatarii multe milioane de tarani si muncitori. Nekrasov a oglindit cu o exceptionala putere aceasta stare de spirit a poporului in celebra poezie „Ginduri 'naintea unei intrari principale".
O, Volga! O, Volga!... Cind vii in zapor Nici tu n-ai putea revarsa pe cimpie Atit cit de plina-i intreaga mea glie De marea durere-a acestui popor ).
Aceasta poezie, creata dupa principiul caracteristic lui Nekrasov de a infatisa doua lagare vrajmase, reprezentind doua clase care lupta intre ele, zugraveste tabloul realist al unui fapt tipic luat din viata.
Poetul si-a concentrat toate mijloacele de expresie artistica, asupra ciocnirii asupritorului cu masa asuprita. El biciuieste cu minie un inalt demnitar:
Tu, care socoti ca-i o viata de pret De toti cei mirsavi lingusit, sa te-mbeti, In joc, crailic, imbuibare... )
In acest mediu nu exista sentimente sincere omenesti. Aici se dusmanesc chiar si membrii familiei: ei asteapta cu nerabdare moartea inaltului demnitar. Poetul prezice asupritorului un sfirsit rusinos:
Ti-or uce in tara cadavrul, pe targa,
Cu cintec vei fi prohodit.
Si-n groapa te-or pune... erou,
De patrie-n taina hulit,
In laude mult trimbitat, cu ecou .'... )
Cu totul altfel ii zugraveste Nekrasov pe tarani.
Durerea pe care i-o provoaca viata grea a taranimii poetul o reda cu un lirism fermecator, in care se oglindeste profunda sa simpatie fata de poporul inrobit:
Arata-mi si mie un loc, cit de mic, Un colt doar, ce-o fi nestiut. In care nu geme al nostru mujic Ce piine iti da si ti-i scut! )
Ultima parte a poeziei, incepind cu versurile de mai sus, a inspirat un cintec foarte popular inaintea revolutiei.
La sfirsitul poeziei, Nekrasov pune o intrebare emotionanta : „Ce-s toate-ale tale jeliri necurmate?" Oare vor duce aceste jeliri la revolta si se va trezi poporul „mai plin de tarie", pentru a-si scutura jugul robiei, sau, „soartei amare plecat", se va stinge cu incetul? Acesta era felul in care oamenii progresisti din ace! timp puneau problema revolutiei.
Determinata de dezvoltarea ideilor revolutionare de eliberare, in perioada 1860—1870 creste si ascutimea social-politica a operelor lui Nekrasov. Daca in perioada 1840—1850, in poeziile lui au predominat temele critice ale oglindirii fenomenelor realitatii din-tr-un punct de vedere protestatar, acum ele expun si un program pozitiv. Ca exemplu, putem cita doua cintece de leagan. Daca „Cintecul de leagan", din 1845 are un caracter exclusiv demascator-satiric, intr-un alt cintec de leagan, „Cintec pentru Iereomus-ka" — scris treisprezece ani mai tirziu — Nekrasov dezvolta odata cu satira si un program pozitiv de lupta :
Urmele slobodei vieti, tu, astfel
In slobod duh sa le cresti,
Nu le frina sa-ti destepte in el
Largi nazuinti omenesti.
Dat iti fu-n viata cu ele sa vii
Grija de ele sa-ti fie !
Numele lor libertate-i — sa stii I —
Egalitate, fratie... )
Sub chipul „Calatorului de la oras" Nekrasov zugraveste pe propagandistul revolutionar de la sate. In varianta initiala a cintecului, erau versuri care biciuiau cu asprime pasivitatea si resemnarea taranimii iobage. Tocmai aceste rezultate ale veacurilor de robie iobagista stateau in calea miscarii revolutionare.
„Cintecul pentru Iereomuska" adresa numeroase chemari revolutionare tineretului dintre 1860 si 1870. Se intelege de ce Dobroliubov scria cu atita admiratie unui prieten: «invata pe din afara si spune tuturor celor pe care-i cunosti, sa invete „Cintecul pentru Iereomuska" de Nekrasov, publicat in „Sovremennik" din septembrie... Tine minte si iubeste aceste versuri; ele sint didactice daca vrei, insa, inimilor tinere, care nu s-au innamolit cu totul in tina vulgaritatii, le merg drept la inima. Doamne, cite opere minunate ar fi scris Nekrasov, daca cenzura nu l-ar fi prigonit.» )
Dupa 1861, conditiile de viata ale taranimii au ramas tot atit de grele. Nekrasov a inteles limpede caracterul inrobitor al reformei. Aproape in toate operele pe care le creeaza in perioada de dupa reforma, el subliniaza saracia taranului, totala lui dependenta fata de mosier si faptul ca e lipsit de aparare. Zugravind cu caldura si sinceritate viata sloboda, fara de griji, a copiilor de tarani, poetul arata imediat „reversul medaliei" :
Sa zicem ca-n voie nimic ne-nvatind
Va creste copilul la tara.
Sau poate sa-nvete, de-o vrea domnul sfint.
Dar nici nu-l opreste nimica sa para ).
In 1861, adica in anul „reformei", Nekrasov creeaza una din cele mai puternice opere ale sale — „Cintecul drumetului sarman" cu refrenul:
Foame, drumetule, foame, Foame-i, fratioare, foame ! pe care il ingina vintul pe izlazuri, pe care-L rostesc fiarele din paduri si taranii prin sate.
Reforma i-a condamnat pe tarani la multi ani de mizerie si la pieire.
«La cincisprezece ani de la „eliberare", viata taranului, liber astazi, este o viata de saracie, de ignoranta si intuneric» — scrie Nekrasov.
Cea mai mare parte a poeziilor si poemelor despre sat, pe teme legate de lupta ideologica pentru interesele taranimii, au fost scrise de Nekrasov in 1861.
Nekrasov dedica poemul „Marchitanii" bunului sau prieten Gavrila Iakovlevici (taran din satul Soda, gubernia Kostroma) : la, citeste ! Nu spre a-mi face Mie faima; mi-ar parea Tare bine, de-ti va place Tie : altfel, voi tacea ).
„Marchitanii" este una dintre cele mai caracteristice opere ale lui Nekrasov din marele ciclu inchinat taranimii, din care fac parte si „Gerul, mosu' cu nasu' rosu", si „Verde-Freamat" si „Cui i-e bine-n Rusia". In aceste opere, Nekrasov a dat glas conceptiilor sale, el si-a desavirsit maiestria dezvoltarii naratiunii, si-a imbogatit vocabularul popular, versificatia etc.
Nekrasov este tovarasul de lupta si de idei al revolutionarilor adevarati, neinfricatii luptatori din acel timp : N. G. Cernisevski, poetul ucrainean T. G. Sev-cenko si N. A. Dobroliubov, ideolog de seama al democratiei taranesti. Glorificindu-i ca pe adevarati militanti ai istoriei, Nekrasov insusi a ramas in permanenta un bard si inspirator al luptei revolutionare.
In poezia lui Nekrasov figura marelui democrat Cernisevski este redata ca aceea a unui „profet" al revolutiei, care isi da seama ca este imposibil „sa slujesti binele, fara a te jertfi".
In poezia „La moartea lui Sevcenko", Nekrasov povesteste viata marelui luptator si poet al taranimii asuprite, unul din „stralucitii insi", chinuiti de guvernul tarist :
Tot cunoscu celula din vechiul Petersburg, Descinderi, cercetari si amabilitatea Jandarmereasca — stepa si fortul Orenburg... )
Poeziile „Douazeci noiembrie 1861" si „Memoriei lui Dobroliubov" au fost consacrate lui Dobroliubov, pe care L-a venerat ca pe o figura ideala de militant social, ce si-a inchinat patriei „toata munca, sperantele si gindurile", si care cu ,.pana lui profetica" i-a invatat pe toti „sa traiasca pentru glorie, pentru libertate".

In poezia „Vremea de nu demult", Nekrasov releva insemnatatea lui Dobroliubov, aducindu-si aminte de epoca reformei :
Dar nu ne-am pierdut noi credinta deodata... Atunci numai geniul cel tinar... A inteles adevarul amar Chcmind la munca, la fapta...)
In aceiasi ani, 1860—1870, Nekrasov creeaza intr-o serie de poezii, figurile unor muncitori crincen exploatati, ducind o munca grea, neomenoasa, („Pe Volga", „Plinsul copiilor", „Drumul de fier", „Cintec despre cuvintul liber", „Cintec despre munca").
Situatia, de multe decenii neschimbata a edecarilor, Nekrasov o reda in poemul „Pe Volga", zugravind munca istovitoare a acestor oameni :
Posac burlac, plin de-ncruntare, ! De mic copil cum te stiui, La fel si azi te revazui ).
Poetul nutreste o dragoste nemarginita pentru maretul fluviu rus; auzind insa gemetele edecarilor si vazindu-i cum muncesc peste puterile lor, el numeste Volga „riu de sclavie si de jale".
in acest poem Nekrasov ridica problema atitudinii pe care o are masa chinuita a poporului fata de situatia sa. Poetul se plinge amar de pasivitatea edecarului, de resemnarea lui in fata soartei : „Mai rea ti-ar fi ursita oare, de-ar fi mai mica-a ta rabdare ?"
Cea mai insemnata opera a lui Nekrasov despre proletariat este „Drumul de fier". Nekrasov a vazut in Rusia de dupa reforma noile metode de exploatare. Poporul ducea o viata de saracie si flaminzea la fel ca si inainte : lin tar c pe lume, lipsit de-ndurare,
Si Foame e numele lui.
El mina armate, corabii pe mare,
Pe oameni ii stringe-n artei,
Plugarul, pietrarul il simte-n spinare
Si cel care tese, la fel.
El strinse aicea popor, mii si mii )
Subliniind insemnatatea social.-economica a clasei muncitoare care se nastea, Nekrasov observa si trasaturile negative ale „mujicului" rus — muncitorul din acel timp : el „tace nauc", munceste „mecanic", indura asupririle, ingaduie antreprenorilor si „vatafilor-contopisti" sa-L jefuiasca. „Drumul de fier" se termina cu un tablou trist: bucurindu-se de pomana pe care le-o arunca antreprenorul din banii jefuiti :
Mujicii-i scot caii-nhamati la landou, Purtindu-si stapinu-n urale... ••S
Zugravind situatia muncitorilor in aceste culori sumbre, Nekrasov desminte totodata prejudecata pe care-o raspindeau zelos elementele reactionare, cum ca muncitorii „nu-s mesteri sa creeze, ci numai nimicesc": poetul arata ca muncitorii „in efortul cumplit, la viata trezind mari desisuri pustii", au construit o cale ferata, ei sint fauritorii progresului si ai culturii.
Nekrasov crede fara rezerve in viitorul luminos al poporului sau :
De patria-ti draga, n-ai grija vreodata.. Caci multe-ndurat-a poporul tau rus. El totul indura — si-o cale ferata El tot o sa-ndure, ce-i da cel de sus. El tot o sa-ndure — si larg, luminat, Cu pieptul lui, drum si-o croi )
Se intelege ca, cu toata simpatia fierbinte cu care Nekrasov ii zugraveste pe muncitori, cu toata demascarea exploatarii si chemarea sa la rezistenta activa, Nekrasov nu putea deveni inca un poet al proletariatului. El vede in constructorii caii ferate acee"asi multime de „mujici", pe care saracia cumplita i-a minat la oras si care au devenit intimplator muncitori. Poezia „In ajunul sarbatorii luminoase" (1873) are o trasatura caracteristica : zugravind figuri din rindurile „poporului muncitor" — dulgheri, lacatusi, zugravi si fierari — poetul isi exprima dorinta arzatoare: „Drum bun le doresc tuturor, sa plece mai repede-n satele lor..."
Nekrasov isi vedea adevarata menire in zugravirea vietii triste a maselor taranesti.
Am fost chemat sa-ti cint suferinta, Popor ce uimesti prin rabdare! )
Democratul revolutionar Nekrasov isi punea in taranime toate nadejdile sale pentru un viitor luminos.
Dupa arestarea lui Cernisevski, in 1862 — in perioada intreruperii vremelnice a aparitiei revistei .„So-vremennik" — Nekrasov a avut o perioada foarte grea. Atacurile numerosilor sai dusmani din lagarul reactiunii s-au intensificat. Ei raspindisera zvonul absurd si calomnios ca Nekrasov s-ar fi lepadat de convingerile sale anterioare. Ca de obicei, poetul nu s-a aparat si nici n-a publicat dezmintiri, care, oricum, ar fi trecut cu greu prin cenzura. In locul unor manifestari deschise, Nekrasov — care ramasese fara prieteni si fara revista — isi revarsa amaraciunea si mihnirea in scrisorile intime. Intr-o scrisoare din 3 noiembrie 1862, el spune :
„Despre mine, au fost raspindite aici zvonuri, cum ca m-as fi lepadat de colaboratorii de mai inainte, ca adun colaboratori noi si ca schimb orientarea revistei; toate acestea se fac cu adaugirea ca l-am tradat pe Cernisevski si ca ma plimb prin Pe-tersburg".
Ca o consolare, Nekrasov isi punea sperantele in viitor : «Sa inceapa „Sovremennik" sa apara, si atunci publicul se va lamuri.»
intr-adevar, dupa o interzicere de opt luni, el a inceput sa editeze revista „Sovremennik" si fara Cernisevski, continuind linia marelui revolutionar-de-mocrat. Fidelitatea fata de orientarea lui Cernisevski era subliniata prin insusi faptul colaborarii la revista a prizonierului din fortareata Petropavlovsk : incepimJ cu numarul din martie 1863, „Sovremennik" ia tiparit celebrul roman al lui Cernisevski „Ce-i de facut ?", care expunea conceptia marelui dascal al intelectualitatii democratice despre programul luptei revolutionare.
Odata cu reaparitia revistei „Sovremennik", Nekrasov a intrat din nou in conflict cu cenzura. In aceasta lupta indelungata, poetul s-a calauzit exclusiv de telurile sociale : apararea curentului democrat-revolutionar in literatura.
Intr-o scrisoare adresata fratelui sau, Nekrasov se plinge : „Eu, ca de obicei, imi petrec vremea in mare zbucium". Si avea de ce sa fie zbuciumat! Conditiile muncii Ia revista deveneau din ce in ce mai grele. Reactiunea se intensificase. Prigoana impotriva revistei devenise monstruoasa. In 1865, revista a primit unul dupa altul doua avertismente: primul, la 10 noiembrie, iar al doilea, la 4 decembrie — cel de al doilea avertisment fiind provocat de poezia Iui Nekrasov, „Drumul de fier".
Situatia lui Nekrasov a fost deosebit de grea in primavara anului 1866. La 4 aprilie 1866, Karakozov a savirsit atentatul neizbutit impotriva lui Alexandru al II-lea. Guvernul a luat masuri represive impotriva partii progresiste a societatii ruse. Zilele revistei „Sovremennik" erau numarate.
Nekrasov privea munca sa la revista ca o slujire cu adevarat cetateneasca a patriei. El pretuia mai mult decit orice faptul ca, datorita eforturilor depuse timp de mai multi ani, reusise sa transforme „Sovremennik" intr-o tribuna de propagare a ideilor revolutiei si progresului. Aparind revista impotriva neincetatelor persecutii ale guvernului tarist, Nekrasov era hotarit sa recurga la masuri extreme. Mai tirziu, adresindu-se tovarasului sau de lupta M. E. Sal-tikov, care pleca in strainatate pentru un timp indelungat, ca sa-si ingrijeasca sanatatea, poetul a definit tactica adoptata :
Sa te intorci, dupa ce-ti vei fi adunat puterile, Pe-acelasi drum, drumul revistei... Drumul pe care nu putem face nici un pas Fara a incheia o tranzactie cu propria-ne constiinta,
Dar unde vom putea cistiga prin munca Indulgenta oamenilor care cugeta.
Pentru salvarea revistei, Nekrasov a pasit la „o tranzactie" cu constiinta sa — el a scris o poezie
in cinstea lui Osip Komissarov, „salvatorul" tarului — iar Ia 16 aprilie, la o masa festiva, a dat citire unui mesaj in versuri adresat calaului rascoalei poloneze din 1863, Iui Muraviov-Spinzuratorul.
In seara aceleiasi zile de 16 aprilie, poetul a scris o poezie in care se caieste, zugravind cu toata taria impresia pe care trebuia s-o fi produs greseala sa :
A-nvins dusmanul — si-n nedumerire
Prietenul de-alt'data va tacea,
Iar voi dati inapoi cu uluire,
Voi care-ati stat tot timpu-n fata mea,
Marete umbre si martirizate,
Dc-a caror soarta eu amar plingeam.
La racla caror, cu priviri plecate,
Al razbunarii iuramint rosteam.
In schimb, cei lasi triumfu-si slriga-n mase !
Spre noul rob, cu toti se repezcau
Si-ntr-un sarut, cu buze lipicioase,
IM stilpul infamiei-l-infierau ! )
Nekrasov a inceput sa primeasca numeroase scrisori de la cititorii sai, care erau tulburati de „sunetele false" ale muzei sale.
Unul dintre cititorii lui Nekrasov si-a exprimat indoielile lui, intr-o poezie intitulata „Nu-i cu putinta", pe care a trimis-o poetului, sub semnatura „Un prieten necunoscut". Vorbind despre zvonurile mincinoase care fusesera raspindite despre Nekrasov, „prietenul necunoscut" se adresa poetului — „geniului nostru, mindriei noastre" :
De ce, tot mai puternic as iubi Pamintul citind versurile tele ? Nu-i suflet viu, e doar minciuna-n ele ? ! Nu-i cu putinta ! )
Peste citva timp, Nekrasov a raspuns „prietenului necunoscut" printr-o poezie-confesiune, in care a explicat pentru ce „a mers spre tel cu pas nehotarit" :
...De mult, sint singur doar!
Mergeam ca-ntr-o familie strinsa bine.
Dar azi, prietenii mei unde vii-s ?
Unii, demult, s-au despartit de mine,
Iar altora, eu usa le-am inchis.
Pe unii i-a ajuns o soarta-amara,
Iar altii au trecut de al vietii praf',...
Si azi, cind am ramas eu singur doara.
De nicaieri neavind un sprijin drag,
Pierzind amici, cu anii ce-si iau zborul.
Cind multi dusmani am intilnit in drum,
Purtind acelasi singe ca poporul,
Ma iarta, patrie! O, iarta-ma acum ! )
Adevarata semnificatie a manifestarilor lui Nekrasov, de felul versurilor scrise in cinstea lui Komissarov, sau a lui Muraviov-Spinzuratorul, a fost lamurita de catre Lenin: «Nekrasov, fiind slab, sovaia
intre Cernisevski si liberali, dar toate simpatiile lui erau de partea lui Cernisevski. Din slabiciune personala, Nekrasov pacatuia prin note de un servilism liberal, dar singur deplingea „pacatele" sale si se caia in mod public pentru ele :
N-am negutal cu lira, dar cite o data, Cina soarta ne-ndurat' ameninta, Smulgea cintare neadevarata Din lira, mina mea...
„Cintare neadevarata" — iata cum numea Nekrasov insusi greselile sale Literalo-servile.» )
La 1 iunie 1866, revista „Sovremennik" a fost suprimata — dupa cum spunea hotarirea guvernamentala — „in urma orientarii daunatoare pe care o manifesta de mult timp". In felul acesta si-a incetat aparitia cea mai buna revista rusa din secolul al XlX-lea.
Suprimarea revistei „Sovremennik" L-a deprimat pe Nekrasov. La 19 mai 1866, el marturisea fratelui sau : „M-am chinuit atit de mult cu revista, incit as vrea sa ma odihnesc la tara, in liniste deplina". Dar fara revista, Nekrasov — fire activa de militant social — nu putea sa traiasca.
In 1868, el devine redaotorul revistei „Otecestvennie zapiski". Dupa cum, in urma cu doua decenii, Nekrasov transformase in intregime revista „Sovremennik", el a dat o noua orientare si revistei lui Kraevski, „Otecestvennie zapiski". Nekrasov a chemat, pentru a colabora la „Otecestvennie zapiski, pe vechii militanti de frunte ai revistei „Sovremennik", pe M. E. Saltikov si pe G. Z. Eliseev.
Nekrasov era un redactor excelent, inzestrat cu un fin gust artistic. Dupa prima opera a lui L. N. Tolstoi, el a intuit fara gres exceptionalul lui talent. Nekrasov a fost un profund critic al creatiei lui Tur-ghemev si a stiut sa aprecieze dupa merit pe Tiutcev, care mai inainte fusese socotit in categoria „poetilor de mina a doua".
In ultimul deceniu al vietii sale, Nekrasov a muncit intens la crearea marilor opere „Cui i-e bine-n Rusia", „Femeile ruse", si „Contemporanii".
Geniala creatie „Cui i-e bine-n Rusia", cuprinde cel mai bogat material pentru caracterizarea reformei din anul 1861 si a perioadei de dupa reforma.
Nekrasov zugraveste tablou! prabusirii iobagiei, al pieirii vechii orinduiri mosieresti — al grelei situatii a taranimii, atit inainte de „eliberare", cit si in conditiile de dupa reforma.
Poemul chema la lupta impotriva orinduirii in conditiile careia exploatatorii pot sa domine si sa se foloseasca de toate bunurile vietii, pe scama marilor mase ale paturilor muncitoare.
„Cui i-e bine-n Rusia" este cel mai democratic poem din literatura rusa a secolului al XlX-lea.
Planul poemului lui Nekrasov este interesant. in centrul poemului sta un grup de tarani din cei obligati vremelnic, adica din cei care fusesera „eliberati", dar care mai aveau anumite obligatii fata de mosier. Poetul priveste viata oropsita a taranimii ruse si starea ei cu totul lipsita de aparare in conditiile de dupa reforma, din punctul de vedere al mujicilor insisi.
In acest poem, principalul erou al poeziei lui Nekrasov — poporul — este mai deplin si mai pregnant zugravit decit in celelalte opere ale lui.
Situatia juridica si economica a taranimii este descrisa in cele mai tragice culori. Sapte mujici din sate flaminde cauta un norocos, caruia „i-e bine in Rusia".
Poetul zugraveste cu amara ironie „fericirea" de neinvidiat a saracilor, mizera si iluzorie:
Cu petice, numai rupturi, Gheboasa si cu bataturi... )
Nekrasov a descris dezvoltarea constiintei de clasa a taranului rus. Iakim Nagoi, din satul „Bosovo", rosteste teribilul rechizitoriu impotriva orinduirii nobiliare :
Singur, lucrezi din greu, Iar munca dac-ai terminat, Ti-apar trei creditori de-odat' Boier, tar, dumnezeu ! )
Este semnificativ pentru Nekrasov faptul ca din toate figurile de tarani din opera sa, cea mai vie este aceea a rasculatului Saveli. Poetul zugraveste cu o vigoare neobisnuita pe acest om dirz, care si-a sacrificat intreaga viata luptind pentru interesele taranimii.
Ani douazeci in ocne reci,
Iar In surghiun alti douazeci... )
Saveli a indurat dar nu a capitulat. Ajungind ba-trin, de o suta de ani, Saveli raspunde „vesel" si cu mindrie la reprosurile celor din jur, care-L invinuiesc ca este „un infierat si un ocnas" :
Cu fier ars, dar nu rob...
Nekrasov a atribuit intelectualitatii progresiste un rol de frunte in miscarea de eliberare. Demascindu-i pe palavragiii liberali, „care nimic nu fac, numai proclama", infierind pe cei care „jubileaza, palavragind zadarnic", poetul vorbeste cu admiratie despre adevaratii luptatori pentru cauza poporului. Viata revolutionarilor are — dupa parerea lui Nekrasov — un sens inalt, ea este plina de adevar si frumusete.
Nekrasov cheama intelectualitatea raznocinta la lupta pentru „cauza poporului", o cheama sa vina in sprijinul titanicii forte a lui Saveli-voinicul, care incepe sa se trezeasca. Nekrasov descrie figura unui astfel de luptator pentru binele poporului, Grisa Do-brosklonov. Fiul unui diacon — „mai sarac decit ultimul taran scapatat", si al unei „argate sarace obidite", care a sarat piinea cu lacrimile ei, Grisa a aparut ca „trimisul taranoilor", ca aparator al intereselor taranimii.
Figura lui Grisa — a democratului revolutionar — este zugravita cu dragoste fierbinte si cu gingasie. Poetul isi da seama ca Grisa nu este singur si ca in urma lui merge o „nenumarata oaste", care dispune de o forta de neinvins. Drumul lui Grisa este greu, dar plin de glorie; dupa cum gindeste Nekrasov — a lupta pentru libertatea celor asupriti este cea mai mare fericire. La intrebarea „Cui i-ebine-n Rusia?" — Nekrasov raspunde : Luptatorilor pentru fericirea poporului ! Aceasta este insasi semnificatia pe care o are finalul poemului :
Sub acoperisul lor, toti drumetii ar fi stal, Daca-ar fi putut afla, cu Grisa ce s-a-ntimplat. El simtea in pieptul lui forte noi car» cresteau Si acorduri rasunind, sufletul i-l dezmierdau, Sunetele unui imn nobil si inaltator... El cinta un vis menit binelui pentru popor ! )
Nekrasov proclama maretia faptelor eroice, pline de avint revolutionar, drept stindardul epocii :
Sint vremuri, si ani sint haini,
Cina nu e nimic mai dorit
Mai frumos, decit coroana de spini... )
Nekrasov cheama la revolutie :
Te sufoci ! Fara fericire si libertate Noaptea e lunga fara de sfirsit, S-a dezlantuit furtuna, oare ? Paharul e plin pina la virf! Izbucneste deasupra viitoarei marii In cimpie, in padure suiera. Paharul suferintei lumii intregi Varsa-l tot.'...
In numeroase poezii, poetul proslaveste pe revolutionari, pe rasculati, opunindu-le pe cei care au faptuit reforma :
Nu pentru Iakov Rostovtev inalta-ti ruga Si nici pentru Miliutin,
.........Ci te roaga
Pentru acei care-n celule-s chinuiti,
Pentru soldatii care fost-au biciuiti
Si pentru cei care-au fost spinzurati, te roaga...
Adresindu-se istoriei si vremurilor trecute, Nekrasov vede in ele, in primul rind, lupta revolutionara pentru interesele maselor populare.
Nekrasov leaga cu un fir rosu pe decembristi de Bielinski, Petrasevski, Dobroliubov si de militantii sociali dintre 1870—1880 in Rusia. Nu degeaba, nici una dintre lucrarile lui Nekrasov — pe teme contemporane — n-a fost atit de mutilata de cenzura, ca povestirea lui istorica despre decembristi.
Oamenilor care reprezentau societatea aleasa a saloanelor mondene, rasfatatilor soartei, trindavilor, functionarilor pedanti si palavragiilor cu interesele lor meschine, Nekrasov le opune pe ceilalti contemporani ai sai — oamenii care pasesc pe calea revolutionara, de-a lungul careia
Omul poate sa-si desfasoare
Mai larg si mai-nalt toate fortele '.
Pe aceasta cale au pasit Petrasevski si Cernisevski, iar inaintea lor, revolutionarii din rindurile nobilimii. In poezia lui Nekrasov, decembristele sint descrise ca tovarase de idei ale sotilor lor. Prin forta lor politica, versurile lui Nekrasov din poemul „Femeile ruse", in care el glorifica exilatii politici, sint inegalabile in literatura rusa. Scena intilnirii sotilor Vol-konski in mina este admirabila prin forta emotionala si maiestria ei artistica :
Serghei se grabea, dar pasea-ncetinel : De jalnicul lant era prins ...
Beodata, in juru-i privind, m-a vazut!
Si bratele-ntinse : ,,Tu, Masa !"
Din mers, istovit, se opri la distanta.
Doi oameni sa-l sprijine-l prinse.
Curg lacrimi siroaie pe galbena-i fata,
Si-i tremura bratele-ntinse...
De glasul cel scump imi e sufletul plin
Puterea trezita mi-e-ndata...
Sa-ndure-nvatase, mereu suferind... Deodata-n genunchi eu m-am pus, Iar pina ce-n brate sa pot sa-l cuprind, Eu lantu-i la buze l-am dus '.... )
Volkonskaia lasa prin testament nepotilor sai o bratara de fier, pe care bunicul lor o faurise „odinioara din propriile-i lanturi".
Toate acestea erau scumpe revolutionarilor din perioada 1870—1880 care, citind poemele lui Nekrasov despre luptatorii revolutionari din trecut, se recunosteau pe ei insisi. Nu degeaba, popularitatea acestor poeme a depasit pe aceea a tuturor celorlalte opere ale lui Nekrasov.
Pe buna dreptate, Nekrasov este considerat primul poet al tarancii ruse, care a infatisat tragismul situatiei ei, cintind lupta pentru eliberarea ei.
Poetul povesteste soarta tragica a tarancii, viata ei grea si viitorul ei fara nici o raza de bucurie :
In munca-ti grea si impovaratoare
Te-i vesteji, fara sa infloresti,
Te va cuprinde-un somn fara-ncetare,
Vei dadaci, ai sa maninci si-ai sa muncesti.
Pe fata ta cu trasaturi lucide
Si plina de vigoare, s-o ivi
Expresia unei rabdari stupide
Si'O teama-absurda ce te-o stapini. ).
Nekrasov, insa, nu o deplinge numai, el infiereaza cu minie orinduirea sociala care transforma intr-o sclava femeia rusa, inteligenta, mindra si talentata.
Nekrasov este un bard al emanciparii femeii, un militant pentru eliberarea ei, pentru dreptul ei la o viata independenta de munca in folosul societatii. Semnificativ in aceasta privinta este „Cintecul" (din „Vinatoarea de ursi"). Eroina lirica a poeziei se ridica, cu toate fortele sufletului ei tinar, plin de viata, impotriva catuselor care o sugruma, a mediocritatii din realitatea inconjuratoare.
In poezia „In toiul cumplitelor munci de la tara", in poemul „Geru", mosu' cu nas rosu" si in numeroase alte opere, Nekrasov subliniaza cu o deosebita forta situatia grea a tarancii. Realismul tablourilor din poezia „Orina, muma soldatului", este admirabil.
Soarta nenorocitei Nenila, care asteapta in zadar bunavointa boiereasca, este fara nici o bucurie: „Las' c-o veni boierul — el o sa hotarasca" („Satul cel uitat"). Figurile de taranci, zugravite intr-o serie de opere, par insa numai niste schite ale chipului Matrionei Timofeevna, descrisa in amanuntime in celebrul poem „Cui i-e bine-n Rusia".
Matriona istoriseste celor sapte drumeti trista poveste a vietii sale. Viata ei este tipica pentru taranca din acel timp : la inceput scurta bucurie a anilor copilariei, apoi anii tineretii care au trecut repede, pe urma casatoria, iar mai apoi soarta amara a norei — roaba in familia sotului — groaznica moarte a primului nascut, anii de seceta, teama de recrutare. Taranca insira nenorocirile care s-au napustit asupra familiei : de doua ori incendiu, de trei ori dalac etc. Povestirea Matrionei Timofeevna se termina cu o parabola despre „cheile ce duc la fericirea femeii" si care au fost pierdute.
In poezia lui Nekrasov, femeia rusa a aparut cu intreaga ei noblete sufleteasca. Oglindirea vietii tarancii a constituit un rechizitoriu inflacarat, plin de minie, impotriva regimului iobagist.
Caci cine nu te-a plins Inima n-are .'... exclama poetul. Deplingind soarta intunecata a tarancii, insa, poetul o glorifica totodata, cintindu-i si frumusetea, maiestria si eroismul in munca, creind chipul ideal al „minunatei rusoaice".
Exista in satele noastre rusesti Femei cu privire senina, Cu-avint in miscare si gratii firesti, Cu mers si priviri de tarina.
Frumoasa, ca lumea intreaga-ar uimi, Cu rumenu-i chip, mladioasa, Si mindra in orisice strai s-ar ivi Si-n orisice munca voioasa.
indura si frigul si foamea, pe rind Si rabda si ger si arsita, La coasa cind iese, se stie, oricind Deodata da gaia-o capita !
Nici chiar calaretul n-o prinde in joc Si-n orice primejdie e tare, Ea, calul din fuga-l opreste pe loc Si-n flacari, sa intre e-n stare. )
In poemul „Contemporanii" (1875), Nekrasov reflecta admirabil perioada dezvoltarii capitaliste din anii 1870—1880. Camatarii si negustorii de grine au parasit scena. Poetul prezinta galeria satirica a exploatatorilor de formatie noua. Aici este infatisata o
Societate pestrita : filfizonul, husarul. Si generalul, si bancherul, si chiaburul,
Nekrasov demasca cu asprime si minie aceasta „societate" a „plutocratilor", a „speculantilor", a „afaceristilor" inzestrati cu „un minunat spirit de initiativa", care se inchina „politiei" si „procentelor" drept idolii lor.
Prin vigoarea demascarii satirice, prin protestul revolutionar, pe care il cuprinde, poemul „Contemporanii" il apropie pe Nekrasov de Saltikov-Scedrin.
In „Contemporanii", Nekrasov vorbeste si despre burghezia din strainatate — americana si engleza — care are o mare experienta in agonisirea averilor de milioane. Capitalistii rusi cautau sa-si insuseasca „procedeele americane" de imbogatire !
Al nost' iubeste America cu-ardoare, Tinzind spre ea cu gindurile-i toate, Siun grangur din Ivanovo si Suia, oare, 11 face pe americanul ? Se prea poate! Ei mina pun pe orisice se nimereste : ,,Al nostru ideal — spun ei — si harul E fratele ce dincolo de-ocean traieste .-Caci dumnezeul lui e tot dolarul .'")
Nekrasov ii compara pe cei mai inraiti burghezi rusi, care au ruinat mii de tarani, cu „iankeii cei ingeniosi". Bancherii ii recomanda lui Zatepin, eroul poemului, sa trimita in America banii pe care i-a furat, deoarece aceasta e o tara care garanteaza pastrarea capitalurilor dobindite prin jaf. Intr-o nota la poemul „Contemporanii", Nekrasov mentioneaza ca bancherii numesc Anglia „mama finantelor".
Spre deosebire de liberali — care cautau sa indulceasca contradictiile aspre de clasa din viata americana si sa prezinte Statele Unite ca o tara a belsugului — democratii rusi vorbeau despre situatia grea a poporului american, exploatat de un manunchi de capitalisti.
In jurul lui 1860, in „Sovremennik" au aparut cronicile scrise de Cernisevski si Dobroliubov — despre operatiunile militare din nordul si din sudul Statelor Unite ale Americii — in care se sublinia inconsecventa nordului in lupta sa impotriva sclaviei. In 1870, Nekrasov a publicat in „Otecestvennie zapiski" o serie de scrisori despre viata din America, oglindind masinatiile suspecte in alegerile prezidentiale din 1868 si demascind faptele tilharesti ale Ku-Klux-Klan-ului, sub protectia presei reactionare si a functionarilor sus pusi.
Critica facuta de Nekrasov Americii si Europei capitaliste a fost profund progresista, deoarece ea pornea de pe pozitiile democratiei revolutionare, care apara interesele maselor populare.
In perioadele 1860—1870 si 1870—1880, temele democratice capata o expresie extrem de puternica in creatia lui Nekrasov. intreaga lui creatie reda cu o forta neobisnuita figura inspiratoarei sale, a femeii de la tara, martira dar curajoasa.
In 1848, el scria :
In Sennaia abia sosit,
Cind ziua se incheie,
Cu cnutul, vad, c-o hat cumplit
Pe-o tinara femeie.
Dar ea un geamat nu scotea,
Doar biciul crunt rasuna...
Si spus-am muzei : „Vezi, ca na
Cu tine-i sora buna.'" )
Aceeasi figura revine din nou in poezia lui Nekrasov in 1855 :
...Coroana ei de spini, cu chipul mut. Primit-a mindra muza defaimata Si fara geamat a murit sub cnut. )
In sfirsit, in ultimul an de creatie, in 1877, poetul cheama din nou :
...palida si-nsingerata muza
Pe care cnutul brazda si-a lasat... )
inaintea lui Nekrasov, nici un poet n-a patruns atit de profund in proza „de jos" a vietii, pentru a se inspira din ea. Poezia lui Nekrasov a corespuns intru totul cerintei pe care Bielinski o formula fata de scriitor: aceea de a fi „un cetatean, un fiu al societatii si al epocii sale". inaintea lui Nekrasov, nici un poet n-a ridicat inca proza „de jos" a vietii pe aceasta treapta poetica si n-a fost atit de aproape de conceptiile cu adevarat democratice despre realitatea sociala. Nekrasov era indreptatit sa spuna ca in versul sau este „in clocot viul singe". Acest lucru il remarcasera si contemporanii poetului.
Rasunetul pe care L-a avut poezia sa inca in presa dintre 1840 si 1860 este extrem de semnificativ pentru cei care studiaza opera lui Nekrasov. In 1848, „Literaturnaia gazeta" caracteriza cu profunzime creatia lui Nekrasov :
«In fruntea poeziilor pe care le publica revista „Sovremennik", stau operele domnului Nekrasov — din nefericire putine la numar. Poeziile sale „Troica" si „De merg prin noapte..." stau in rindul celor mai valoroase creatii ale intregii poezii ruse. Prin aceste scurte poezii si prin doua lucrari precedente — „Gradinarul" si „Pe drum" — Nekrasov a devenit celebru. Versul sau este deosebit de sonor, plin de venin si de vigoare... Un singur vers al lui Nekrasov cuprinde deseori mai mult caracter popular, sentiment si gindire, decit toate volumele celor care ii calomniaza talentul.»)
Pina si literatii din lagarul ostil lui Nekrasov recunosteau uriasul sau rol in dezvoltarea poeziei ruse. In ciuda ingustimii aprecierilor sale literare, poetul Iakov Polonski, apropiat de pozitiile „artei pure", il numea pe Nekrasov un dascal al „simtului cetatenesc" si „un cintaret profetic al suferintelor si al muncii", vorbind despre el Ca despre un mare poet. „Nekrasov — scrie Polonski — imi este drag pentru ca el este, ca sa zic asa, poetul nostru de-acasa, bastinasul nostru ; el ne-a fost de mare folos, pentru ca, prelucrind ogorul nostru popular si curatindu-L, a facut cu putinta ca pe acest ogor sa creasca cu timpul, nu numai poezia rusa, ci si o poezie umana, in general".
Dupa cum se poate vedea din documentele arhivei
Sectiei a treia si ale Departamentului politiei, publicate in „Mostenirea literara", poetul revolutionar a fost — dupa propriile lui cuvinte — „vesnic pus sub urmarire de pazitorii ordinii". Chiar cei m