l5q5qb
Epocile tulburi din istoria popoarelor au un numitor comun : ele produc dezordine in toate sectoarele de activitate umana. Dezordine de care oportunistii profita fara scrupule si pe care o intretin constient sau instinctiv, dupa caz… Acolo unde toate lucrurile sint limpezi, abuzul, malversatia si frauda — ilegalitatea in general — sint foarte greu de infaptuit. Dimpotriva, ambiguitatile pregatesc terenul pentru noi si noi delicte care cresc nestingherit unele din altele, intr­o varietate nesfirsita de forme greu de cuprins in putine cuvinte. Responsabi-litatile sint difuze in neorinduiala, iar individul onest — biet marinar fara busola — se zbate in perpetua incurcatura. El nu se mai poate orienta si atunci e nevoit sa se… descurce, ocolind tot ce­i de ocolit, dar mai ales morala. In paranteza fie spus, nu­i citusi de putin de mirare ca „descurcaretul” era, si mai este inca, la mare cinste in popor, ca ideal (sa­i zicem : uman) al societatii romanesti, in timp ce omul cu principii etice se expune zilnic dispretului colectiv.
Toate consecintele ce decurg din haosul intretinut il obliga pe cetatean sa­si procure tutela pentru a supra¬vietui. Anulindu­i­se astfel personalitatea, omul nu mai este singurul responsabil al faptelor sale. El se scufunda fara speranta in masa amorfa a neordinii si anonimatului, ceea ce convine de minune statului totalitar, intrucit numai asa fiinta umana devine, pe zi ce trece, tot mai dependenta de brambureala organizata in care isi duce veacul si tot mai slugarnica fata de stapinire…, stapinire pe care — ca intr­un paradis al consensului — victima o aplauda, multumindu­i entuziast pentru raul comis. Pe de alta parte, puterea nu scapa nici un prilej de a­si afisa public cinismul — prin toate mijloacele, dar indeosebi prin limbaj —, abuzurile fiind prezentate ca fapte natu¬rale, normale si, mai cu seama, legale. Caci exista (nu­i asa ?) si o lege a bunului plac, care actioneaza nestin¬gherit, dezagregind constiintele. Haosul devine un rau necesar, faradelegea — un ideal aproape, iar intretinerea lor constienta — o perversitate. Pare prea mult spus perversitate, dar cum sa numesti altfel aceasta pornire malefica de a nimici, numai de dragul nimicirii, „tot ce misca­n tara asta” ?

Deunazi, mi­a retinut atentia remarca unui mucalit care sustinea la televiziunea nationala ca pina in 1989 ortografia romaneasca a fost singurul sector ramas neatins de flagelul debandadei. Degringolada era gene¬rala, ortografia insa se tinea tare. Buna, rea, asa cum a fost, ortografia romaneasca era un factor de ordonare si de disciplinare a constiintelor si a mintii, un liant inte¬lectual si un reper sigur. Ne­am obisnuit cu ea, am adoptat­o si am respectat­o. Iata insa ca veni vremea ca, prin Hotarirea Academiei Romane din 17 februarie 1993, sa se introduca si aici dezordinea atit de necesara. Necesara cui ? In nici un caz culturii ! Caci astazi fiecare procedeaza dupa cum il taie capul. Scoala adopta noua ortografie, fixind­o prin mijloace coercitive. Cei mai multi scriitori si intelectuali au ramas insa fideli vechii ortografii. Editurile, ziarele si revistele ezita sa impuna ferm un punct de vedere, lasind totul pe seama redac¬torilor, a colaboratorilor sau chiar a operatorilor pe computer, ceea ce sporeste deruta : unele publicatii opteaza pentru noua formula, altele o resping, destule ramin indiferente, acceptindu­le pe amindoua. Rezul-tatul e, din nou, o (contra)performanta europeana…, fiindca imi vine foarte greu sa cred ca am mai putea gasi, pe continentul nostru, o singura tara in care sa functioneze mai multe ortografii.