g2c19cj
Un poet sfielnic in fata rostirii, pentru care cuvintul insusi este „o rana a tacerii”, un poet care sufera pentru fiecare vorba exprimata, traind dureros nasterea ei, asemenea pomilor, primavara devreme, cind ramurile simt „dureri de muguri”, un poet rivnitor mai degraba la voluptatea tacerii decit la aceea a zicerii : „Dar pe liman ce bine­i / Sa stam in necuvint”, un poet ale carui versuri sau aforisme marturisesc, nu o data, despre dramatica aventura lexicala…, un asemenea poet, zic, nu putea ramine nepasator fata de agresivitatea limbajului „oficial” ce incepea sa se instaureze triumfator in Romania, imediat dupa ultimul razboi.
In romanul autobiografic, aparut postum, Luntrea lui Caron, Lucian Blaga sesizeaza, uimitor de repede si cu surprinzatoare acuratete pentru acele timpuri, princi¬palele caracteristici ale acestui limbaj, precum si efectele lui malefice pentru societatea romaneasca :
„Repetitia madularelor in aceeasi rostire nu mai era socotita ca o meteahna, ci ca o calitate a noului stil de factura impersonala. Frazele deveneau obositor de explicite, nemaiingaduind nici o implicatie de care sa te apropii cu darul ghicirii. Propozitiile se articulau miriapodic crescind inutil in lungime. Epitetul homeric intra in uzul cotidianelor. De cite ori venea vorba despre un anume lucru sau despre o anume persoana, se repeta cu insistenta ilarianta si epitetul de rigoare. Armata sovietica era intotdeauna « eroica », iar Stalin totdeauna « genialul ». a…i Cliseul isi facea intrarea pe subt portile de triumf ale scrisului romanesc, si cu acesta isi faceau loc, in poezie si in publicistica, aceia care, prin aptitudinile lor din nascare, se pricepeau sa practice noua expresie. Adica impersonalii tuturor neputintelor. a…i Se porni o sustinuta actiune de desfiintare a « reliefurilor » in orice domeniu al spiritului. a…i Marea Minciuna incepea sa­si desfasoare ilara frazeologie cu ajutorul careia se pregatea, sub forma « eliberarii », reducerea unui popor la cea mai crunta si mai tragica robie”.

Daca rasfoim cartea Limba de lemn de Françoise Thom (aparuta in 1987, la Paris, si tradusa sase ani mai tirziu in romaneste), intilnim acolo toate ideile din acest pasaj. Caci si cercetatoarea franceza face consideratii ample despre impersonalitatea stilului si hipertrofierea frazei, despre stereotipia adjectivului si omnipotenta cliseului, despre repetitiile obositoare si explicitarea excesiva, dar, mai ales, despre minciuna ce guverneaza o retorica a tuturor umilintelor. Ba mai mult, uneori chiar expresia celor doi comentatori e identica, fara ca — evident — Françoise Thom sa fi cunoscut romanul Luntrea lui Caron, scris cu 40 de ani mai devreme, dar aparut abia in 1990.
Imprejurari istorice cunoscute au facut ca aceste doua carti sa fie tiparite in Romania aproape simultan, in ciuda distantei temporale care le separa, asa incit cititorului contemporan i se ofera, oarecum conjunctural, ocazia sa surprinda afinitati care altfel ar fi putut trece neobservate.
Fara sa cada in pacatul „protocronismului”, concluzia mea e un „exercitiu de admiratie” pentru spiritul blagian care, in consens peste ani cu autoarea franceza, dove¬deste irecuzabil ca limba de lemn nu e doar metafora, nici numai paguboasa fictiune, ci e realitate dureroasa, produs de import patruns fara vama (o data cu tancurile) in Romania postbelica.