Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
NIKOLAI MIHAILOVICI KARAMZIN
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
o6f16fi

Opera lui Nikolai Mihailovici Karamzin a precedat, si intr-o anumita masuia a pregatit dezvoltarea literaturii ruse din secolul al XlX-lea — stra lucita perioada in cursul careia literatura rusa a do-bindit o insemnatate mondiala.
Karamzin n-a creat nici o mare opera arlistica care sa ramina in cursul veacurilor ca o carte de capatii a cititorilor; dar meritele sale iata de societatea rusa, contributia sa la dezvoltarea culturii literare ruse, rolul sau in crearea limbii literare ruse sint considerabile.
Aceste merite i-au iost recunoscute inca de marele critic democrat-revolutionar V. G. Bielinski. Bie-linski a aratat ca „lui Karamzin ii revine cinstea de a fi inaugurat o noua epoca in literatura rusa, ca el, Karamzin, cel dintii in Rusia, a inceput sa scrie nuvele care au trezit interesul societatii... nuvele in care actionau oameni, in care era redata framintarea inimii si a pasiunilor, in cadrul vietii obisnuite, de fiecare zi". Dupa cum arata Bielinski — „Karamzin a creat in Rusia limba literara culta", el „a fost primul literat cult din Rusia" ; Karamzin „a dat pentru prima data publicului rus o autentica revista... in care se gaseau nu numai modelele unor bucati de lectura mondena usoara, ci si modele de critica literara, modele de intelegere a evenimentelor politice contemporane si de prezentare a lor intr-un mod atragator" ; prin reforma adusa limbii, prin spiritul si forma operelor sale, el a dat nastere gustului pentru literatura si a „creat publicul cititor rus"; trebuie subliniat totodata ca ,,in toate domeniile Karamzin este nu numai un reformator, ci si un initiator, un creator" ).
Karamzin isi face aparitia la sfirsitul secolului al XVIII-lea cind, ca o consecinta a descompunerii clasei nobiliare dominante, incepe sa se formeze in



Rusia o patura nobiliara progresista. Reprezentantii ei au fost Radiscev, Fonvizin, Novikov, Kniaj-nin. Toti acestia au cazut victima stapinirii auto-crate a Ecaterinei a Il-a. Radiscev si Novikov au fost arestati si exilati. Fonvizin, caruia i se interzisese sa-si editeze revista, a murit in disgratie. Kniajnin a incetat subit din viata in imprejurari ramase nelamurite, in timp ce se afla sub ancheta. Singur Karamzin a reusit sa scape. Faptul acesta se explica prin moderatia, chiar conservatorismul vederilor sale sociale, prin faptul ca el nu a luat niciodata pozitie impotriva autocratiei si iobagiei, fiind un partizan al acestora, iar mai tirziu chiar aparatorul lor. In cursul anilor 1790—1800 si in primii ani ai secolului al XlX-lea, Karamzin a fost un proeminent om de litere, publicist, scriitor, critic literar si traducator rus.
In lucrarile lui Karamzin si-a gasit expresia in chipul cel mai complet si mai limpede noul curent din literatura rusa — curentul sentimentalismului, care a intimpinat o rezistenta hotarita din partea adeptilor clasicismului, curent dominant pina atunci. Apriga polemica literara care se iscase in legatura cu sentimentalismul, a continuat chiar si atunci cind, consacrindu-se exclusiv cercetarilor istorice, Karamzin parasise literatura si publicistica. „Karamzin — scria Bielinski — iata un protagonist al literaturii noastre, care inca din momentul debutului sau, de la prima sa aparitie pe scena a fost intimpinat cu aplauze furtunoase, dar si cu fluieraturi tot atit de puternice! Iata numele pentru care s-au dat sumedenie de batalii singeroase, pentru care au avut loc sumedenie de incaierari indirjite si au fost sfarimate multime de lanci").
Totodata Bielinski il rinduia pe Karamzin printre acei scriitori „ale caror opere dobindesc in ochii generatiilor viitoare o insemnatate care inceteaza de a fi absoluta, ci numai o insemnatate istorica" ).
Nikoiai Mihailovici Karamzin s-a nascut in anul 1766. El a crescut si a fost educat intr-o familie culta de mosieri din gubernia Simbirsk. inca in copilarie, Karamzin a invatat limbi straine, apoi si-a continuat studiile la pensionul profesorului Chalain din Moscova, unde se urmarea in primul rind „educarea inimii" tinerilor nobili, desteptarea atentiei si interesului lor pentru viata sufleteasca, emotionala. Mai tirziu, Karamzin si-a inceput stralucita cariera militara intr-un regiment de garda din Pe-tersburg — ceea ce i-a dat tinarului un lustru monden. Toate acestea erau caracteristice paturii mijlocii a nobilimii culte, careia ii apartinea scriitorul. Karamzin s-ar fi putut mentine si el la acest nivel de viata mondena, consacrindu-se pe de-a-ntregul carierii militare, daca nu ar fi manifestat preocupari intelectuale mai inalte si nu s-ar fi anlrenat in miscarea ideologica, dominanta pe atunci in mediul sau social.
Aceasta era miscarea in fruntea careia se gasea eminentul militant al culturii nobiliare ruse din acel timp — Nikoiai Ivanovici Novikov. In jurul anului 1780, in timpul cind Karamzin mai era inca un copil, Novikov fondase in Rusia primele reviste satirice progresiste — „Trutcn" („Trintorul" — n. t.), „Jivopiset" („Pictorul" — n. t), „Koseliok" („Punguta" — n. t.), in care demasca cu curaj cruzimea mosierilor si abuzurile functionarilor tarisli. Intre 1780—1790, Novikov a desfasurat la Moscova o vasta activitate culturala iluminista. El a intemeiat „Asociatia prietenilor stiintei", care avea drept scop raspindirea culturii si operele de binefacere, apoi „Campania tipografica", cu ajutorul careia a scos sute de editii de carti rusesti originale si traduceri, o serie de reviste si un ziar cu diferite suplimente, antrenind in aceasta munca pe numerosii sai prieteni, precum si pe tinerii talentati care doreau sa se cultive.
Karamzin a fost atras in cercul lui Novikov de catre un prieten al acestuia — I. P. Turgheniev, tatal lui Nikoiai Turgheniev, viitorul decembrist si prieten al lui A. S. Puskin. Sub conducerea lui Novikov, Karamzin participa la editarea primei reviste ruse pentru copii „Detskoe citenie" („Lecturi pentru copii" — n. t.), adaptindu-se tot mai mult activitatii literare, iar mai tirziu si creatiei literare propriu-iise. In cercul lui Novikov se cultivau si promovau preocupari morale si intelectuale superioare, o temeinica munca de raspindire a cunostintelor, o deosebita atentie fata de cerintele si nevoile societatii. Toate acestea au constituit pentru tinarul Karamzin o scoala, mediul Ideologic in care el s-a format ca scriitor si militant pe tarim social. In acest mediu s-au consolidat treptat vederile si convingerile lui, conceptia sa asupra lumii si societatii.
Dar, pe masura ce a inceput sa gindeasca independent, Karamzin se departa incetul cu incetul de vederile lui Novikov si ale adeptilor acestuia. In activitatea lor iluminista ei aduceau anumite idei etice-religioase, care isi gaseau expresia in diferite ceremonii secrete si ritualuri nascocite, asemanatoare acelora pe care le-.a descris L. N. Tolstoi in „Razboi si pace" in legatura cu preocuparile masonice ale lui Pierre Bezuhov. La aceasta se adauga faptul ca, in lojile masonice, membrii grupului lui Novikov isi indreptau activitatea impotriva abuzurilor stapinirii autocrate a Ecaterinei a Ii-a.
Karamzin era strain de toate acestea. El nu depasea limitele obisnuitelor idei religioase ale mediului si epocii sale si nu intentiona sa ia pozitie impotriva cirmuirii.
In primavara anului 1789, Karamzin a rupt legaturile cu cercul lui Novikov si a intreprins o calatorie in strainatate. El a stat un an si jumatate in apusul Europei, in Germania, Elvetia, Franta si Anglia. La aceasta data el era un om pe deplin format, cu o conceptie si atitudine determinate de situatia din Rusia, de mediul nobiliar cult rus. Karamzin a privit viata din diferitele tari ale Europei din punctul de vedere al unei conceptii proprii. Idea-lizind existenta patriarhala a taranilor elvetieni, el privea in schimb cu o tot mai mare ostilitate Revolutia Franceza. Calatoria aceasta i-a largit insa orizontul cultural si i-a imbogatit cunostintele.
Intorcindu-se la Moscova, Karamzin editeaza, in-cepind din anul 1791, „Moskovski jurnal" („Revista Moscovei" —n.t.), atragind in jurul ei cele mai valoroase forte literare si ajungind cu timpul in fruntea vietii obstesti si literare a cercurilor nobiliare conservatoare. In aceeasi perioada Karamzin isi incepe intensa activitate creatoare, afirmindu-se ca teoretician si organizator al curentului sentimenta-list nobiliar rus.
Curentul sentimentalist din Rusia nu a fost un curent literar imprumutat si transplantat din Apus. El a constituit un fenomen specific si original al culturii nationale ruse, nascut in conditiile si particularitatile vietii sociale din Rusia. Sentimentalismul a fost expresia literara a noii conceptii despre lume, formata din paturile culte ale nobilimii ruse in cursul perioadei istorice cind, in intregimea ei, vechea orinduire a vietii nobiliare mosie-resti-iobagiste, atotputernica pina la mijlocul secolului al XVIIl-lea, a inceput sa fie incetul cu incetul subminata de dezvoltarea unor relatii noi, burgheze, in timpul perioadei cind s-a intensificat protestul maselor populare si chiar din rindurile nobilimii s-au ivit idei si tendinte revolutionare, antiio-bagiste. (A. N. Radiscev si altii).
Toate acestea cereau o revizuire a vechilor idei despre viata, care dominau in cercurile nobiliare culte. La inceput, reprezentantilor luminati ai nobilimii ruse li s-a parut suficient sa ceara tuturor membrilor societatii sa-si indeplineasca cinstit si rational indatoririle lor cetatenesti : tarul trebuia sa conduca bine tara si sa se ingrijeasca de prosperitatea ei ; demnitarii trebuiau sa-L ajute in aceasta directie; judecatorii si functionarii sa-si faca in mod corect datoria si sa nu se lase mituiti; mosierii sa-si conduca bine gospodaria si sa nu asupreasca in prea mare masura taranii iobagi; taranii sa munceasca cinstit pentru mosier s.a.m.d. Pe locul unde se afla, fiecare membru al societatii avea datoria sa se ingrijeasca de binele patriei, de propasirea ei. In operele lor, scriitorii rusi din cercurile nobilimii exprimau aceste vederi; odele si poemele lor zugraveau figurile unor tari ideali si ale unor demnitari ideali; tragediile lor dezvaluiau urmarile funeste ale viciului pe tron; comediile, satirele si fabulele lor infierau moravurile si faptele daunatoare societatii, ale nobililor si functionarilor, mergind pina la critica absolutismului si a iobagiei.
Propovaduind norme rationale de viata cetateneasca, ei si-au scris operele tot dupa anumite norme rationale riguroase, dinainte stabilite. Acest curent a capatat in literatura rusa denumirea de clasicism. Exemple graitoare ale acestui curent care exprima vechiul fel de a gindi si vechile convingeri, au fost satira lui Cantemir intitulata „Mintii mele" si tragedia lui Sumarokov „Sinav si Truvor".
Spre sfirsitul secolului al XVII Mea, aceste vechi Idealuri si convingeri continuau inca sa existe. Unii reprezentanti ai societatii nobiliare conservatoare au inceput insa sa-si dea tot mai mult seama de slabiciunea lor. Simtind subrezenia si continua descompunere a temeliilor orinduirii autocrate-ioba-giste, inspaimintati de rascoala lui Pugaciov si de revolutiile burgheze din America si Franta, el au inceput sa caute un sprijin launtric nu numai in indeplinirea corecta a obligatiilor lor de casta fata de societate, ci inainte de toate in lumea morala, in viata sufleteasca a fiecarei personalitati umane in parte.
Deceptionati de meschinaria vietii pe care o ducea societatea nobiliara mondena de la oras, preocupata exclusiv de interesele de cariera, ale profitului sl succesului de suprafata, ei ii opuneau idealul unei vieti retrase, la conac, in mijlocul naturii, aproape de viata simpla de munca a taranului. Dupa parerea lor, numai aici, in contact cu natura sl cu poporul se puteau dobindi linistea spirituala si simtamintele profunde, multumirea pe care o da omului propria-i viata sufleteasca. Dupa parerea lor, toate acestea reprezentau tot ceea ce-si poate dori un om ca sa nu-L mai inspaiminte nici un fel de nenorociri de ordin personal sau social, deoarece el este dinainte, pregatit sufleteste prin dispozitia „plina de reverie" si tristete pe care si-a creat-o, datorita „melancoliei" sale.
Dupa parerea lor, in aceasta rustica izolare, continutul principal al vietii sufletesti trebuie sa izvorasca din frumusetile naturii, din intilnirile si discutiile cu prietenii, din iubirea gingasa si curata ce se transforma in prietenie, din poezia plina de sensibilitate si, in sfirsit, din binefacerile in folosul celor saraci si nevoiasi. Pe baza unor astfel de stari sufletesti, ei erau gata sa idealizeze viata de la conac a nobililor, si mai cu seama viata si munca taranilor, deveniti in constiinta lor „locuitori virtuosi", multumiti, chipurile, cu existenta lor modesta, straini de agitatia si coruptia marilor orase, gata sa primeasca cu induiosare ajutorul boierului inimos.
Aceasta era noua conceptie a nobilimii asupra lumii, provocata de presimtirea apropiatei crize a relatiilor iobagiste din Rusia, conceptie care spre sfirsitul secolului a cunoscut o raspindwe considerabila in rindurile paturilor culte ale nobilimii ruse.
Aceste vederi si tendinte puteau atenua si camufla In propria lor constiinta contradictiile sociale din ce in ce mai ascutite si mai cu seama contradictia fundamentala si cea mai periculoasa — contradictia dintre nobilime si taranimea iobaga.
Dar aceste primejdii existau in realitate, si prin urmare ele nu puteau fi evitate. In fond, reprezentantii noii conceptii asupra lumii nu faceau decit sa se autolinisteasca si sa se amageasca pe ei insisi cu idealurile lor sentimentaliste si virtuoase. Conceptia lor despre lume era falsa si nu oglindea adevarata stare a societatii. Iar din punct de vedere politic, conceptia lor era reactionara, deoarece continea o idealizare a relatiilor pe cale de disparitie, relatii care erau condamnate istoriceste la pieire si in consecinta impiedicau mersul inainte al societatii ruse.


Totusi multi dintre partizanii noii conceptii asupra lumii, printre care si Karamzin in prima perioada a creatiei sale, au privit-o cu toata seriozitatea ; ei ii consacrau toata puterea mintii lor, toata ardoarea inimii lor, mergind uneori cu sensibilitatea pina la dulcegarie si emfaza.
Singura latura sincera a conceptiilor si starii lor de spirit era constiinta neputintei lor sociale, constiinta faptului ca erau condamnati din punct de vedere social ; sentimentele de tristete, de melancolie, de descurajare, erau poate si cele mai sincere si mai autentice sentimente ale lor, traducind adevarata lor stare sufleteasca, provocata de contradictiile orinduirii Iobagiste care se ascuteau tot mai mult.
Karamzin a fost cel mai talentat reprezentant al acestor conceptii si al acestei stari de spirit in literatura rusa de la sfirsitul secolului al XVIII-lea.
Dat fiind ca trasatura psihologica predominanta a acestei conceptii despre lume era sensibilitatea sau, cu alte cuvinte, sentimentalismul, era firesc ca noul curent din literatura rusa sa primeasca denumirea de „sentimentalism".
Editind la intoarcerea sa din strainatate „Mos-knvski jurnal", Karamzin publica in aceasta revista o serie de nuvele si de poezii lirice, cunoscutele sale „Scrisori ale uhui calator rus", in care a descris timpul petrecut in Apus, precum si o serie de articole si consideratiuni asupra poeziei, in care si-a expus noile principii de creatie literara.
Pina la Karamzin scriitorii rusi cunosteau si impartaseau principiile poetice pe care le formulasera teoreticienii clasicismului rus in frunte cu M. V. Lomonosov si A. P. Sumarokov.
Reprezentantii clasicismului erau convinsi ca poezia este in primul rind o expresie a ideilor scriitorului, a ratiunii lui, ca nu numai continutul ei, ci si forma trebuie sa se bizuie pe legile faurite de ratiunea creatoare a scriitorului. Potrivit cu conceptiile sale etice-religioase asupra lumii, Karamzin opunea acestei teorii conceptia sa despre poezie, ca expresie a framintarilor sufletesti.
„Eu cred -- scria Karamzin — ca prima creatie poetica nu a fost altceva decit Izbucnirea unei inimi Intristate si pline de dor". Aceasta afirmare a esentei emotionale a poeziei a stat de atunci la baza curentului sentimentalist din literatura rusa, iar apoi si a celui romantic-conservator.
Ca si partizanii clasicismului, Karamzin vorbeste despre sentimentele cetatenesti ale poetului, despre virtutea lui, intelegindu-le insa intr-un alt sens — nu In sensul civic, ci intr-unui etic-religios. Potrivit conceptiei sale asupra lumii, Karamzin socoate drept virtute principala a scriitorului simtamintele generoase fata de aproapele, faptul ca e gata oricind sa-i ajute pe nevoiasi. Intr-unul din articolele sale el pune intrebarea : ,,Ce-i trebuie unui scriitor ?" si raspunde ca scriitorul trebuie sa aiba „o inima buna, duioasa"; „daca — scrie el — drumul spre inima ta sensibila este deschis pentru tot cea CP e trist, pentru toti cei napastuiti, pentru toti cei care lacrimeaza, daca sufletul tau se poate inalta pina la pasiunea binelui... atunci poti avea curajul de a invoca zeitele Parnasului".
Dar interesul lui Karamzin fata de problemele moralei individuale nu inseamna ca el a desconsiderat problemele vietii cetatenesti. Dimpotriva, noua conceptie asupra sarcinilor poeziei, pe care o promova Karamzin, era, dupa parerea sa, in legatura nemijlocita cu viata oamenilor in societate. „Artele — scrie Karamzin intr-un alt articol — ...inalta sufletul il fac mai sensibil si mai delicat, imbogatesc inima cu noi desfatari si ii trezesc dragostea fata de ordine, dragostea fata de armonie, fata de bine, si prin urmare ura impotriva dezordinei, a discordiei si a viciilor, care destrama minunatele legaturi ale traiului in societate". Si mai departe: „...cine se desfata cu ele (adica cu roadele artei, si in special ale poeziei. — n. aut.) acela devine omul cel mai bun si cetateanul cel mai pasnic... caci, gasind pretutindeni si in toate mii de placeri si de bucurii, el nu are motive sa fie nemultumit de soarta si sa se plinga de ea."
Aceste rinduri au fost scrise tn anul 1793, in toiul revolutiei burgheze din Franta, care ii ins-paimintase pe nobilii rusi, in zilele cind poporul francez nu-si mai zagazuia ura impotriva vechii orinduiri, cirid se revolta impotriva soartei sale si ..destrama" acele „legaturi ale traiului in societate", care erau intr-adevar „minunate", dar numai pentru regi demnitari si nobili. Iar Karamzin se referea tocmai la aceste imprejurari. Conceptiile sale despre rolul social al artei aveau, prin urmare, un caracter conservator. Arta trebuia sa fie si ea un fel de „asigurare" a mentinerii vechilor rinduieli.
Dar prin articolele sale teoretice, precum si pnu activitatea creatoare si publicistica sa, Karamzin insufla societatii nobiliare ruse interesul fata de literatura, el chema cititorii sa-si ridice nivelul intelectual sl moral, ii invata sa pretuiasca emotiile artistice si estetice, sa caute si sa aprecieze frumusetea lumii inconjuratoare, frumusetile naturii.
In acest sens, principiile literare ale adeptilor curentului sentimentalist nobiliar rus, in frunte cu Karamzin, au reprezentat — cu tot conservatorismul lor politic — un remarcabil progres in dezvoltarea culturii nationale ruse. Acest fapt explica si inalta apreciere a lui Bielinski asupra activitatii lui Karamzin.
Nuvelele lui Karamzin au fost principala expresie artistica a conceptiei Iul despre lume; ele au constituit totodata un fenomen fara precedent in literatura rusa. Pina la Karamzin, scriitorii rusi, situ-indu-se pe pozitiile clasicismului, isi exprimau idealurile cetatenesti elaborate pe cale rationala aproape exclusiv in opere lirice si lirice-epice, scrise in versuri (ode, elegii, idile, satire, fabule), sau in opere dramatice, scrise deseori tot in versuri. Naratiunile, operele epice erau foarte rare, dar si ele tot in forma unor poeme solemne, scrise de asemenea in versuri (epopei), pe teme istorice. Numai comediile (Sumarokov, Fonvizin) — si nici acestea intotdeauna, erau scrise in proza. Cit despre povestirile in proza pe teme din viata contemporana, ele nu figurau printre genurile pe care le accepta teoria clasicismului. Proza despre viata de fiece zi a fost creata catre mijlocul secolului al XVIII-lea, si numai in straturile de jos, democratice, ale societatii ruse (scriitorii M. Ciulkov, M. Komarov, V. Levsin si altii) si se caracteriza in acea epoca prin primitivitatea mijloacelor de zugravire a vietii.
Karamzin a determinat o schimbare hotarita in opiniile si gusturile societatii nobiliare ruse. El a inceput sa scrie povestiri in proza pe teme simple, ale traiului de fiece zi, luate din viata ; el a ridicat povestirea din viata de toate zilele pina la o anumita treapta de subtilitate si perfectiune poetica, astfel ca societatea nobiliara culta le citea cu interes si placere, nuvelele si povestirile sale devenind modele de proza artistica rusa timp de patruzeci de ani, pina la proza lui Puskin si Qogol. Puskin insusi, la intrebarea : „A cui proza este cea mai buna in literatura noastra ?" a raspuns: „A lui Karamzin" ).
Deziluziile pe care le provoaca viata mondena de la oras a nobilimii si intoarcerea la viata retrasa de la tara, la viata familiala, cu tot sentimentalismul si cu toate virtutile ei — iata continutul fundamental al nuvelelor lui Karamzin. Si aceasta este prizma prin care el, a privit si a cautat sa zugraveasca viata nobilimii ruse, ca, de pilda, in nuvelele „Liodor", „Evgheni si Iulia", „Iulia", „Un cavaler al zilelor noastre".
Eroina nuvelei „Iulia" (1794), o tinara mondena de o stralucitoare frumusete, ezita intre atractia ei fata de usuraticul si mondenul print N., si pe de alta parte, fata de modestul si virtuosul nobil Aris. Printul personifica desertaciunea si depravarea moravurilor mondene; el o indeamna pe Iulia la o dragoste libera, care nu cunoaste nici un fel de obligatiuni, si o aduce in doua rinduri in pragul prabusirii morale. Aris, dimpotriva, reprezinta idealul autorului. Aris este un tinar care si-a format educatia morala si o aleasa cultura in familie, dar nil in saloanele mondene; el o iubeste pe Iulia nu cu o patima superficiala, tumultuoasa, ci cu un sentiment adinc, luminos, plin de respect si de abnegatie; el ii ofera inima si mina sa, precum si o viata virtuoasa, retrasa la conac. La inceput, Iulia impartaseste aspiratiile lui Aris si este gata sa paraseasca „lumea perfida". „Ah, prietene ! — exclama ea, exprimind convingerile intime ale autorului — numai in linistea vietii de la tara, numai in sinul Naturii, poate un suflet sensibil sa se bucure de toata plenitudinea iubirii si a duiosiei". Apoi apare din nou printul, din nou se ivesc ispitele, si numai dupa ce Aris a parasit-o, Iulia isi intelege definitiv ratacirea. La aceasta contribuie si faptul ca ea devine mama.
Caracteristice pentru nuvela sentimentalista sint emotiile eroinei inainte si dupa acest eveniment ; «Mai inainte... cerul deschis... sesurile de necuprins ou privirea, stirneau in sufletul ei ideea trista a singuratatii. „Ce sint eu in necuprinsul firii ?" — se intreba ea adincindu-se in ginduri. Murmurul riului si fosnetul padurii ii sporeau melancolia; veselia pasarelelor in zbor raminea departe de inima ei. Acum Iulia se grabeste sa-si arate odorul intregii Naturi. I se pare ca privindu-L, soarele ii suride mai luminos; ca fiece copac se apleaca sa 1 imbratiseze ; ca piraiasele il dezmearda cu susurul lor ; ca pasarelele si fluturasii pentru el zboara si se zbenguie.» Apoi Aris se reintoarce si, spre deplina satisfactie a duiosului scriitor si a cititorilor sai, eroii sint acum in culmea fericirii. Virtutile vietii rustice au invins viciile vietii de la oras !
In „Iulia" isi gasesc expresia trasaturile fundamentale ale nuvelelor karamziniene in general. In primul rind, nuvela sa este o nuvela psihologica. Pina la Karamzin, scriitorii rusi, adepti ai clasicismului, nu se interesau de framintarile sufletesti ale omului si de aceea nici nu stiau sa le descrie. Karamzin a fost primul psiholog din literatura rusa. Pornind de la ideea ca toate schimbarile in viata sociala sint primejdioase si chiar destructive, ca oamenii pot dobindi fericirea numai prin propria lor desavirsire sufleteasca, e firesc ca scriitorul sa se fi indreptat spre descrierea lumii launtrice a eroilor sai, a psihologiei lor.
Aceasta nu inseamna ca din acest punct de vedere Karamzin ar fi atins o culme a perfectiunii, dar el a facut primul pas in aceasta directie, gasind si elaborind mijloacele poetice potrivite.
Poezia sentimentalismului nobiliar se caracterizeaza si prin continua pomenire a „sufletului" si a „inimii" personajelor, si prin strinsa legatura dintre starile sufletesti ale omului si natura, si prin duiosia cu care este privita natura — „veselele pasarele", „piraiasele", „floricelele", etc — exprimata diminutival, precum si prin obisnuinta de a denumi natura prin solemnul cuvint latinesc. „Natura", scris emfatic cu majuscula, fapt menit sa exprime spiritualitatea si nemarginirea naturii.
Dar nu numai descrierea framintarilor sufletesti ale personajelor caracterizeaza nuvelele Iui Karamzin. Adeseori autorul insusi, ca povestitor, isi insoteste naratiunea cu explicatii si observatii psihologice directe, spunindu-si parerea asupra vietii eroului si explicindu-si atitudinea fata de el. De pilda: „Sufletul ei era cuprins de o tristete calma, mai mult placuta decit chinuitoare... Sentimentele virtuoase sint incompatibile cu tristetea: cele mai amare lacrimi de cainta' au in ele si ceva dulce... Frumoasa este si aurora virtutii — si ce altceva este cainta?"


Vorbind uneori despre emotiile personajelor si despre destinul lor, autorul intervine pe neasteptate, relatind propriile sale stari sufletesti. De exemplu: „...cele doua inimi infocate bateau atit de puternic, atit de apropiate una de cealalta... Dar modestia este o virtute ce i se cere si povestitorului insusi. Si apoi, nu stiu de ce, chiar si inima mea o simt batind atit de puternic cind stau sa descriu astfel de momente... Poate ca unele amintiri nedeslusite... Dar sa lasam asta..."
Datorita tuturor acestor procedee, lucrarea se distinge prin caracterul intens emotional al naratiunii. Ea apare ca o nuvela tratind nu atit evenimentele de suprafata, cit cele launtrice ale vietii omenesti, descriind un episod din dezvoltarea constiintei eroilor principali, din istoria lor sufleteasca. De aceea autorul manifesta putin interes fata de conditiile de trai, fata de relatiile dintre oameni, fata de mediu, despre care vorbeste doar in treacat.
Dar nici in redarea psihologiei eroilor Karamzin nu a putut sa se ridice pina la adevaratul realism, in primul rind datorita conceptiei sale nobiliare conservatoare asupra lumii. Temindu-se de zguduirile sociale si chiar de schimbari prea mari in viata societatii, Karamzin indemna la abandonarea luptei politice, la estomparea contradictiilor sociale. Starile sufletesti sentimentaliste, melancolice, au constituit pentru Karamzin un mijloc de a ocoli viata reala, un refugiu in fata dificultatilor si a contradictiilor reale. Dar a reda framintarile sufletesti fara legatura lor cu viata irlseamna a le reda nu in chip realist, ci abstract. Caracterizindu-si eroii din mediul nobiliar ca pe niste oameni virtuosi si, sensibili, Karamzin nesocotea imprejurarile tipice ale vietii lor, idealizindu-i fara a tine seama de aceste imprejurari.
Astfel Aris si Iulia, traind la conac, sint descrisi ca si cum ar trai pe o insula pustie: in jurul lor nu exista nici slugi — iobagi, nici staroste sau primar, nici tarani la corvoada sau Jucrind in dijma; pe eroii nuvelei ii inconjoara numai „natura", numai „iasomie si margaritar", „privighetori si pitulici", ba si „parfumul dragostei" care, chipurile, „pluteste pretutindeni". De aceea nici eroii nu sint figuri tipice veridice de mosieri rusi din secolul al XVIII-lea, cum sint de pilda Griniovii ) lui Puskin, ci simple umbre inconsistente care exprima idealurile autorului. Este firesc ca unor astfel de eroi sa li se potriveasca niste nume livresti, artificiale si pretentioase.
Aceleasi particularitati se regasesc si in nuvelele lui Karamzin cu subiecte din viata taraneasca — „Sarmana Liza" (1792) si „Frol Silin, om virtuos" (1791). In prima nuvela este descrisa povestea des intilnita a fetei de taran seduse de catre un nobil. Aceasta poveste putea fi redata intr-un chip cu totul realist, asa cum, de pilda, a tratat-o mai tir-ziu L. Tolstoi in romanul „invierea". Dar Karamzin a abordat acest subiect privindu-L prin prizma conceptiei sale despre lume, idealizind viata si ate-nuindu-i contradictiile. Erast nu numai ca se indragosteste sincer de Liza, dar isi si infrumuseteaza iubirea cu reprezentari idilice, caracteristice sentimentalismului nobiliar; el „avea o imaginatie destul de vie si deseori se pierdea in inchipuiri, gin-dindu-se la acele timpuri (care au existat sau nu) cind, daca trebuie sa-i credem pe poeti, toti oamenii se plimbau fara griji pe pajisti, se scaldau in izvoarele limpezi, se sarutau ca turturelele, se odihneau la umbra tufelor de trandafiri si mirt si isi petreceau zilele fericiti, in trindavie". El vede in Liza intruchiparea acestei existente imaginare, primitive, lipsita de griji, fara contradictiile vietii, el vede in ea personificarea „Naturii", cu „bucuriile ei pure", si de dragul Lizei se hotaraste sa paraseasca „lumea buna".
impreuna cu Erast, autorul o prezinta pe Liza ca pe-o intruchipare a „Naturii" idealizate. El o descrie lipsita de grijile si de preocuparile caracteristice mediului taranesc. Liza c'onsacra ceasuri intregi plimbarilor singuratice sau intilnirilor cu Erast. Munca ei in gospodarie sau indeletnicirile ei casnice au in povestire doar insemnatatea unor amanunte secundare, conventional-decorative. intreaga viata casnica si mediul unei familii de tarani apar infrumusetate si idilice.
Scriitorul nu este preocupat de conditiile de viata ale eroilor ; principalul pentru el sint „starile lor sufletesti". Karamzin descrie si sufletul duios al mamei Lizei care, raminind vaduva, „varsa lacrimi, aproape fara intrerupere", deoarece — subliniaza autorul — „si tarancile stiu sa iubeasca!" Dar deosebit de amanuntit si cu multa insufletire este descrisa starea sufleteasca a eroinei principale, fapt care da tonul emotional predominant al povestirii. Karamzin explica si apreciaza in felul sau, in tonul si maniera sentimentalismului, framintarile sufletesti ale acestei fete de la tara: „Ah, Liza, Liza! Ce s-a petrecut cu tine? Pina acum, desteptindu-te in acelasi timp cu pasarelele, te bucurai dimineata impreuna cu ele si sufletul imaculat si fericit iti stralucea in privire, asa cum soarele straluceste in picaturile din roua cerului; acum insa stai ingin-durata si bucuria naturii intregi, inima ta n-o cunoaste". Sau intr-alt loc, in legatura cu declaratia de dragoste a lui Erast: „Scumpa Liza — spuse Erast — ...te iubesc ! — si aceste cuvinte s-au rasfrint in adincul sufletului ei, ca o minunata muzica cereasca"...
Prin naivitatea si prin starea ei de spirit romantica, Liza pare mai degraba o domnisoara crescuta la pension, decit o taranca.
O idealizare si insufletire asemanatoare se intil-nesc si in caracterizarea lui Erast. Potrivit idealului abstract sentimentalist al scriitorului, eroul aspira sa traiasca impreuna cu iubita sa Liza „nedespartit, in sat si codrii desi, ca in paradis". In acelasi timp, el este atras de „distractiile stralucitoare ale lumii bune" si de ispitele „poftelor trupesti demne de dispret". Aceste tendinte inving in sufletul eroului si, el abandoneaza fata pe care a sedus-o, pentru a face in schimb o casatorie rentabila.
Karamzin este gata sa-si dezvinovateasca eroul, inzestrat de la natura cu c inima buna, dar „slaba si usuratica". El descrie cainta amarnica a lui Erast, care ramine „nefericit pina la sfirsitul vietii".
Soarta amara a „sarmanei" Liza este infatisata doar ca o consecinta a neseriozitatif iubitului ei sf a greselii sale funeste, fiind descrisa in afara contradictiilor reale care determina relatiile dintre personaje. In felul acesta, subiectul povestirii nesocoteste baza sociala si de clasa a conflictului.
Povestirea psihologica si sentimentalista „Sarmana Liza" a avut un mare succes, si admiratorii entuziasti ai lui Karamzin se duceau s-o deplinga pe Liza pe malul iazului unde se spunea ca s-ar fi inecat eroina.
Dezamagirea pe care i-a pricinuit-o lui Karamzin societatea contemporana de la oras, precum si teama unor eventuale transformari sociale l-au atras nu numai catre singuratatea conacului, dar si spre idealizarea trecutului istoric, in special a timpurilor stravechi ale Rusiei. Vechile timpuri dinaintea lui Petru I i se pareau mai fericite, relatiile de viata dintre clase, dintre tar, nobilime si popor i se pareau simple, bune, patriarhale.
Cea mai remarcabila expresie artistica a acestor preocupari ale scriitorului este nuvela sa „Natalia, fata de boier" (1792). In aceasta nuvela, se afla pe primul plan dragostea duioasa, virtuoasa, a fiicei de boier Natalia si a fiului de boier Alexei. Aceasta dragoste reciproca se complica prin faptul ca tinerii trebuie sa se ascunda, Alexei trebuie s-o rapeasca pe Natalia din casa parinteasca, sa o duca in desisurile padurii, intr-o mica izba de tilhari, si sa se cunune cu ea in taina, deoarece familia tinarului era in disgratie si se afla in exil. La sfirsitul povestirii, Alexei, care intre timp fusese plecat in razboi unde devine eroul unei1 batalii victorioase, se intoarce cu armata la Moscova si, impreuna cu Natalia, imbracat in vesminte de ostas, se infatiseaza tatalui ei, precum si tarului, care intim-pina oastea. Tarul, virtuos sl sentimental, imbratf-seaza pe erou si il decoreaza. Acest final exprima deosebit de limpede idealurile istorice ale autorului, idealuri care, desi patriotice erau in acelasi timp foarte conservatoare. Karamzin isi iubea patria, dar iubind-o el idealiza laturile patriarhale, istoriceste inapoiate ale vietii ei. Karamzin a meditat mult asupra destinelor tarii sale dar idealul sau consta in alianta morala dintre conac si sat sub conducerea autocratiei si a bisericii. El ii chema pe cititori sa mearga nu inainte, ci indarat.
Uneori imaginatia lui Karamzin se indrepta spre timpuri cu totul legendare si fantastice, creind nu-vele-legende, ca de pilda „Codrul des" (1794). Una dintre nuvelele sale — „Insula Bornholm" (1794) — care cuprinde descrierea unei insule stincoase si a unui castel medieval al carui trecut ascunde enigmatica tragedie a unei familii, exprima nu numai starile sufletesti sentimentaliste ale autorului, ci sl pe cele ale unei lumi pline de taine adinci, fapt pentru care lucrarea trebuie considerata ca o nuvela sentimentalist-romantica.
Acelasi continut de idei il exprima si lirica lui Karamzin prin numeroasele sale poezii scrise catre sfirsitul deceniului al noualea si in ultimul deceniu din secolul al XVIII-lea. Spre deosebire de poetii clasicismului, care cultivau genul odei cetatenesti elogioase, Karamzin scrie cu predilectie elegii filozofice si erotice. El isi adreseaza meditatiile elegiace unor persoane determinate, expunindu-le sub forma unor „epistole". Astfel este „Epistola catre Dmitriev", „Epistola catre Alexandr Alexeevici Plesceev", „Epistola catre femei", „Catre o infidela", „Catre Alina la moartea sotului ei" etc. O serie de poezii sint consacrate descrierii naturii, creind modele de descriere a naturii, pline de lirism, cu rezonante psihologice, asa cum mai tirziu avea sa cultive acest gen Jukovski. Astfel sint „Volga", „Toamna", „Sentimente de primavara". Caracteristica este poezia „Melancolie", in care poetul elogiaza aceasta stare sufleteasca deosebit de apreciata de nobilii sentirnentalisti. El descrie „melancolia" ca cea mai „gingasa modulatie, incepind de la sentimentul de tristete si amaraciune pina la mingiierile desfatarii".
Karamzin a incercat de asemeni sa se apropie in operele sale poetice de imaginile poeziei orale populare. El creeaza bilina ) „Ilia Muromet", scrisa in versurile albe din cintecele populare. incercarea aceasta a dat insa gres: pentru a realiza o opera in spiritul creatiei populare era nevoie de un poet cu o alta conceptie despre lume. Numai Puskin va fi in stare sa realizeze o astfel de opera.
„Moskovski jurnal", in care Karamzin si-a publicat multe din lucrarile sale, se bucura de un mare succes in rindurile publicului cititor; cu toate acestea numarul abonatilor era atit de redus (aproximativ 300), incit abia reusea sa acopere cheltuielile de editare. De aceea, incepind din 1793 Karamzin a renuntat sa mai scoata revista si a inceput sa editeze diferite culegeri, asa-numitele „almanahuri" („Aglaia" — doua volume aparute in 1793 si 1794; „Aonidele" — trei volume scoase intre anii 1796—1799). O alta cauza a scaderii activitatii editoriale si de creatie a scriitorului a fost reac-tiunea guvernamentala din ultimii ani ai domniei Ecaterinei a Ii-a, si in special din perioada domniei lui Pavel (1796—1801), reactiune care a provocat o puternica inasprire a cenzurii. „Cenzura ne atine calea ca un urs in padure, ne face sicane pentru orice fleac" — scria Karamzin tn 1798 prietenului si tovarasului sau de idei, I. Dmitriev. In aceasta perioada el a fost nevoit sa se ocupe mai ales- de traduceri.


inviorarea vietii sociale in Rusia dupa urcarea pe tron a lui Alexandru I (1801), a determinat un nou avint in activitatea literara a lui Karamzin. Ince-pind din 1802 el se ocupa din nou de editarea unei reviste — „Vestnik Evropi" („Curierul Europei" — n. t.). Aceasta era o revista mult mai impunatoare ca volum, si mai serioasa in ceea ce priveste continutul; ea publica nu numai materiale beletristice si de critica, ci si articole social-polh'ice, bucurin-du-se de un mare succes in rindurile cititorilor. In acelasi timp Karamzin scrie a doua povestire istorica a sa mai insemnata — „Marfa-Posadnita" (1801), care descrie cucerirea Novgorodului de catre marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea (tiparita in „Vestnik Evropi" in anul 1803).
Ulterior, interesul lui Karamzin pentru istoria rusa a crescut si s-a adincit tot mai mult; in creatia lui, alaturi de nuvele, au inceput sa ocupe tot mai mult loc studiile asupra unor personaje si evenimente istorice. Predind „Vestnik Evropi" unui alt editor, Karamzin a renuntat complet la creatia literara, consacrindu-se exclusiv cercetarilor istorice. Ani de-a rindul el a studiat letopisetele si alte documente istorice. Rezultatul a fost lucrarea sa intitulata „Istoria Statului Rus" in mai multe volume, dintre care primele opt au iesit de sub tipar in anul 1816.
In acesti ani numele lui Karamzin e nelipsit insa din paginile revistelor ruse. In jurul lui, ca intemeietor al noului curent literar, se duce o continua lupta de idei si de creatie intre adeptii si continuatorii sai pe de o parte, si partizanii clasicismului pe de alta parte. Dar Karamzin personal nu ia parte la aceasta lupta; el studiaza arhivele, strin-gind material pentru noua sa lucrare. Conceptiile sale politice capata un caracter tot mai conservator; convingerile sale reactionare, monarhice, devin mai puternice si mai active.
In 1811 el adreseaza tarului Alexandru I un „Memoriu despre vechea Rusie si cea noua", in care ia pozitie impotriva timidelor reforme, care erau pregatite de catre Speranski, si revendica mentinerea „salvatoarei puteri tariste (adica autocrate— n. aut.)". Cu tot reactionarismul sau, Karamzin pastreaza insa si in aceasta epoca a vietii trasaturile unui mare om de cultura, inzestrat cu inalte calitati morale, incapabil de servilism in fata puterii, un om care se afla la nivelul culturii inaintate a timpului sau. Datorita respectului de care se bucura Karamzin, atit la curte cit si in cercurile sociale inaintate, el a avut posibilitatea de a influenta unele masuri ale puterii autocrate reactionare. Astfel, in anul 1820 el a intervenit pentru Puskin si L-a scapat de exilul greu de la Solovki, desi, cu aceasta ocazie, Karamzin i-a cerut sub cuvint de onoare lui Puskin sa nu mai scrie citva timp nimic „impotriva cir-muirii".
„Istoria Statului Rus" a lui Karamzin exprima reactionarismul crescind al autorului. La baza operei si'a ideea insemnatatii nationale a autocratiei, idee pe care a criticat-o tinarul Puskin intr-o stralucita epigrama. Dar, in acelasi timp, aceasta lucrare a insemnat o importanta contributie la studierea trecutului national al poporului rus, la dezvoltarea stiintei istorice ruse, deoarece se bizuia pe un studiu minutios al documentelor istorice si cuprindea o expunere amanuntita a evenimentelor istorice, precum si caracterizari atragatoare si originale ale personajelor istorice. Imensul material documentar utilizat, sincerul sentiment patriotic al autorului, forma stralucitoare a expunerii, vioiciunea si bogatia de nuante a limbii — toate acestea au atras atentia generala asupra lucrarii lui Karamzin pro-vocind admiratia chiar si a adversarilor sai de idei. Rileev scria : „Aici in singuratatea mea am citit al noualea volum din Istoria Rusa... Ivan cel Groaznic! Karamzin! Nu stiu de ce sa ma mir mai mult: de tirania lui Ivan sau de talentul acestui Tacit al nostru".
Ultimii ani ai vietii lui Karamzin au fost consacrati volumelor urmatoare din „Istoria" lui. El a murit in anul 1826, fara sa o fi terminat, in timp ce lucra la volumul al doisprezecelea.
Nuvelele lui Karamzin, articolele sale de critica literara, precum si lucrarile sale de istorie, au avut o mare insemnatate in faurirea culturii nationale si a limbii literare ruse. Activitatea sa a fost atit de insemnata, ineit se poate vorbi despre o adevarata reforma a limbii literare infaptuita de Karamzin. In realizarea acestei importante sarcini istorice Karamzin a fost continuatorul lui Lomonosov si precursorul lui Puskin. El ocupa un loc aparte, conditionat atit de epoca in care a trait, cit si de caracterul conceptiei sale asupra lumii.
Lomonosov si-a dat cel dintii seama ca in structura lexica a limbii ruse intra felurite categorii de cuvinte, diferite ca origina si ca rezonanta emo-tional-rationala. El distingea trei categorii de cuvinte: cuvinte de stil „inalt", „mijlociu" si „de jos", aratind de asemenea in ce fel de lucrari trebuiesc folosite fiecare. Dar, dat fiind ca atit el insusi, cit si alti scriitori din timpul sau au creat in special fie opere cu un continut solemn-retoric (ode, tragedii, epopei), fie opere demascatoare, ironice (comedii, fabule, satire) — primii pasi catre desavirsirea limbii literare au fost facuti mai cu seama in stilul „inalt" si in cel „de jos". Dimpotriva, limba literara a stilului „mijlociu", limba necesara liricii emotiilor personale, corespondentei personale, povestirilor psihologice consacrate vietii de fiece zi, articolelor de critica literara si dizer-tatiilor stiintifice — era insuficient dezvoltata, oarecum grosolana si stingace in ceea ce priveste constructia frazelor, si saraca in ceea ce priveste vocabularul necesar exprimarii nuantelor de gin-dire si de sentiment.
Potrivit particularitatilor conceptiei sale despre lume, a activitatii sale poetice, stiintifice si de critica literara, Karamzin avea nevoie tocmai de desavirsirea stilului „mijlociu". El a trecut de. la sine la elaborarea si perfectionarea acestui stil, si in indeplinirea acestei sarcini a actionat cu multa hotarire si indrazneala. Karamzin isi propusese sa apropie limba literara de limba vorbita. In acest scop el a cautat sa foloseasca din ce in ce mai rar cuvintele provenite din vechea slavona, cuvintele stilului „inalt", care i se pareau invechite, arhaice. Astfel de cuvinte, ca „persti" in loc de „palti" (amindoua inseamna degete — n. t.) produceau asupra lui „un efect neplacut". Si mai mult inca evita Karamzin cuvintele simple rusesti, luate din vorbirea poporului, adica cuvintele apartinind stilului „de jos". De pilda, cuvintul „pareni („flacau" — n. t.) i se parea prea grosolan, evocindu-i imaginea unui ,,mujic indesat", care „se scarpina intr-un mod indecent".
Karamzin s-a straduit sa scrie simplu si in acelasi timp elegant si usor de inteles. El a introdus in literatura limba vorbita a societatii nobiliare culte, limba care putea fi auzita in casele si saloanele nobiliare ale capitalei. Dar si in aceasta limba lipseau de multe ori termenii capabili sa exprime felul de a gindi si emotiide care i se pareau lui cele mai veridice si mai semnificative. Karamzin a inceput sa creeze cuvinte noi, imbogatind vocabularul limbii literare ruse. Karamzin a introdus numeroase cuvinte noi, care au fost acceptate, au prins radacini, au intrat in circuitul literar si al vorbirii curente, si continua sa fie intrebuintate pina in zilele noastre.
Printre acestea sint in primul rind cuvinte care exprima anumite notiuni generale ale unei vieti sociale civilizate: „obsestvennosti" (comunitate, n.t.), „usoversenstvovati" (a perfectiona, n.t.)» »°'J" sepoleznii" (de utilitate comuna, n.t.), „promislen-nosti" (industrie, n.t.), „razviiie" (dezvoltare, n.t.), „celovecinii" (uman, n. t), „obdumannosti" (chibzuinta, n.t.), „buduscinosti" (posteritate, n.t.). „nw-ralnii" (moral, n. t.), etc. Pe de alta parte sint cuvinte care redau anumite stari psihologice : „interes nii" (interesant, n.t.), „trogatelnii" (emotionant, n.t.), „utoncennii" (subtil, n.t.), ,,zanimatelnii" (amuzant, n.t.), „vliublennosti" (pasiune, n.t.), „vliianie" (influenta, n. t.), „ottennok" (nuanta, n.t.). Este interesant ca tocmai Karamzin a inceput cel dintii sa foloseasca cuvintul „obraz" (imagine, n.t.), in legatura cu zugravirea poetica. Sitti' remarcabile si realizarile lui in domeniul sintaxei. El a cautat ca frazele limbii literare ruse sa fie mai scurte, mai simple si mai mladioase in ceea ce priveste constructia lor. Totodata in „Scrisorile unui calator rus" intilnim minunate modele de exprimare in perioade bogate.
In ceea ce priveste dezvoltarea limbii, la Karamzin s-au manifestat mari greseli si lipsuri. Inovatiile lui Karamzin au oglindit limitele ideologiei sale conservatoare nobiliare, fiind in chip constient antidemocratice. In creatia sa Karamzin a cautat sa ocoleasca contradictiile vietii reale, refu-giindu-se in lumea framintarilor sufletesti individualiste; or, aceste tendinte s-au oglindit in parte si in limba lucrarilor lui, precum si in principiile reformei sale lingvistice. Si aici el cauta cu orice pret sa evite tot ceea ce este legat de viata reala, de viata adevarata a poporului, de munca sa, de mizeria, de asuprirea si de revolta poporului. De aci si dispretul lui Karamzin fata de cuvintele „de jos" ale limbii populare de toate zilele, si totodata fata de locutiunile si expresiile pur rusesti, intraductibile in alte limbi (idiomuri). Si sub acest raport Bielinski L-a criticat just: «Karamzin s-a straduit probabil sa scrie asa cum se vorbeste. Greseala lui in acest caz consta in faptul ca el a dispretuit idiomurile limbii ruse, nu a dat atentie limbii oamenilor simpli si nu a studiat in general izvoarele nationale. Dar el si-a indreptat aceasta greseala in „Istoria" sa...» ) „Reforma" lingvistica a lui Kararrmn a fost foarte unilaterala si insuficienta. Mai era inca nevoie de eforturile creatoare ale fabulistului Krilov, ale lui Griboedov, si in primul rind si in special ale lui Puskin, pentru ca crearea limbii literare ruse sa ajunga in esenta ei la desavirsire.
Astfel, in activitatea literara a lui Karamzin au existat si parti pozitive si parti slabe. Karamzin a creat in Rusia un curent literar nou, care a depasit unilateralitatea literaturii clasicismului si a deschis scriitorilor rusi noi posibilitati de creatie; dar acest curent a fost curentul sentimentalismului nobiliar, care oglindea vederi si tendinte conservatoare si decadente. Karamzin a reformat limba literara rusa si prin aceasta el a dat literaturii ruse mijloace noi si mult mai nuantate de expresie; dar el a utilizat in masura insuficienta particularitatile nationale ale limbii ruse. Karamzin a imbogatit literatura rusa cu genul nuvelei psihologice din viata de fiece zi, care descrie viata sufleteasca a oamenilor, dar nuvelele sale au fost lipsite de un adevarat si profund realism, eroii acestor nuvele n-au fost eroi tipici. ' Intreaga creatie a lui Karamzin a avut o mare
insemnatate nationala, desi ea nu era inca populara prin semnificatia ei. Ea a pregatit stralucitul avint al literaturii ruse care a inceput odata cu cel de al doilea deceniu din secolul al XlX-lea. Dar acest avint a fost realizat nu de discipolii sau de urmasii lui Karamzin, ci de scriitorii care, pasind pe drumul activitatii revolutionare inaintate, au exprimat in operele lor ideile revolutionare ale luptei pentru libertate.



Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta