y6e13ex

Pentru a intelege mai bine tipologia “actorilor” discursului vom prezenta doua concepte de baza ale acestei categorii: subiectivitate si ethos.

I. Subiectivitate si ethos

I.1. Subiectivitate
Subiectivitatea poate fi inteleasa mai bine prin introducerea unei distinctii intre un sens larg si unul restrans.

I.1.a. Subiectivitatea „in sens larg”, se refera la prezenta, marcata prin indici lingvistici speciali, a locutorului in enunt. E. Benveniste numeste toti acesti indici “indicatori de subiectivitate”.

Printre cei mai importanti indicatori ai subiectivitatii se numara ambreiorii.
Un ambreior208 este o unitate lingvistica a carei valoare referentiala depinde de mediul spatio-temporal al ocurentei sale. De exemplu, “eu” este un ambreio r deo arece referentul sau este identificat cu individul care, la fiecare ocurenta, in fiecare eveniment enuntiativ se gaseste in situatia de a spune “eu“.Aceasta categorie acopera in special: a) persoanele lingvistice (eu-tu) b) demonstrativele (aceasta carte, acela etc.) c) timpurile verbale (trecut, prezent, viitor)

Din punctul de vedere al analizei discursului, ambreiorii permit opunerea
- enunturilor care isi organizeaza reperajele in functie de situatia de enuntare;
- enunturi care isi organizeaza reperajele printr-un joc al trimiterilor interne in cadrul enuntului.

Regasim aici distinctia traditionala plan ambreiat/plan non ambreiat, introdusa de Benveniste
(1966) intre discurs si “istorie/povestire”209.

Din aceasta perspectiva, restrangerea aplicarii notiunii de discurs la enunturile cu ambreiori este neadecvata, penttu ca exclude din campul discursului enunturile fara ambreiori.

Pentru a rezolva aceasta problema, D. Maingueneau (1993) a propus distinctia dintre
- planul ambreiat (ex-discursul)
- planul non ambreiat (ex-povestirea).
In acest caz, termenul povestire este atribuit enunturilor non-ambreiate narative. Astfel, definitia de dictionar, proverbul etc., care sunt lipsite de ambreiori, apartin planul non ambreiat, dar nu povestirii.

Prezenta locutorului in enunt este mai mult sau mai putin vizibila. Exista o gradatie evidenta
intre textele saturate de subiectivitate enuntiativa si textele in care prezen ta locutorului tinde sa se stearga. “Urmele” lingvistice ale acestei subiectivitati sunt multiple. Kerbrat Orecchioni210 (1980:32) a propus ca aceste urme sa fie numite subiectiveme.
Domeniul ambreiorilor trimite la problema unui punct de reperaj al expresiilor care se refera la realitatea extralingvistica.
Ambreiorii (de persoana, de timp, de loc) indica faptul ca enuntul este reperat prin raportare la evenimentul care constituie actul de enuntare al subiectului vorbitor.
Se poate face astfel distinctia dintre:

- reperaje subiective ca ieri, aici
- reperaje obiective, cum ar fi 23 ianuarie 1960 la Bucuresti

I.1.b. Subiectivitatea „in sens restrans”, se refera numai la acei indici care introduc in enunt sentimentele si atitudinea subiectului vorbitor cu privire la continutul enuntului. In aceasta acceptie, se disting doua tipuri de subiectivitate:
- afectivitatea, ca manifestare in enunt a sentimentelor locutorului (vezi afectiv, afectivitate);
- modalitatea, ca manifestare in enunt a atitudinii, a evaluarii, a aprecierii subiective realizate de locutor (vezi apreciativ, modalizare).

Problema cuvintelor care sunt “purtatoare” de sens in domeniul evaluarii trimite la:
Termeni peiorativi211 si ameliorativi212 care permit exprimarea unor judecati de valoare implicite. In cazul verbelor car e introduc discursul raportat, judecatile explicite sunt adesea mascate: “a pretinde ca…” presupune ca propozitia introdusa este neadevarata, “a marturisi ca…” presupune ca se refera la ceva de blamat etc.

Kerbrat- Orecchioni (1980:84) le distribuie in doua clase:
Afective213
----------------------------------------------- care exprima simultan atat proprietatea unui lucru, fenomen etc., cat si reactia emotionala a emitatorului (formidabil, nostim, emotionant, genial etc.); cuvintele afective sunt numeroase in special in domeniul adjectivelor.
Evaluative
------------------------------------------------- evaluative non axiologice care presupun o evaluare in spiritul unei norme (mare, cald, suplu etc.) dar nu si o judecata de valoare; evaluarea tinde sa se incadreze in perceptia normala a realitatii extralingvistice
------------------------------------------------- evaluative axiologice car e adauga aprecierii medii in spirutul normei o judecata de valoare cu sens pozitiv (frumos) sau negativ (derizoriu).


In concluzie, trebuie subliniat faptul ca aceste marci ale subiectivitatii sunt inscrise in limba dar, in planul discursului, in conditiile unei focalizari contextuale, se poate intampla ca termeni neutri in general, a priori, sa-si schimbe valoarea si sa capete sensuri pozitive sau negative.


2. Ethos

Notiunea de ethos propusa de Aristotel (Retorica 1378) este imaginea despre sine pe care o propune implicit oratorul in si prin discursul sau. La crearea acestei imagini contribuie modul
in care oratorul vorbeste (intonatii, gesturi, tinuta etc.). Credibilitatea oratorului nu se afirma, ci se arata prin discurs.

Ducrot (1984: 200) reformuleaza din perspectiva pragmatica aceasta notiune: in cadrul ethos ului avem de- a face cu personajul care vorbeste si nu cu individul considerat independent de actul enuntarii sale.
Analiza discursului foloseste notiunea de ethos, in special, pentru a sustine o directie de cercetare opusa celei structuraliste. Ethosul se refera la asumarea responsabilitatii discursului de catre orator.

D. Maingueneau a1984, 1991, 1993i considera ca orice discurs, oral sau scris, presupune cu necesitate prezenta ethosului, care propune o anumita imagine a oratorului drept garant al discursului:
- vorbele oratorului fac parte dintr-un sistem global (modul de miscare, de a se imbraca, de a intra in relatie cu ceilalti etc.)
- oratorului i se atribuie un caracter, un ansamblu de trasaturi psihologice (sever, simpatic, aro gant, jovial etc.)
- oratorului i se atribuie o corporalitate (un ansamblu de trasaturi fizice si vestimentare).
Autorul214 considera ca cele doua trasaturi, caracter si corporalitate, sunt inseparabile si se sprijina pe stereotipuri evaluate pozitiv sau negativ in cadrul unei colectivitati in care are loc enuntarea.

Ethosul nu poate fi izolat de ceilalti parametri ai discursului deoarece contribuie intr-un mod decisiv la legitimarea acestuia.
Astfel, diferentele intre genuri de discurs sau intre pozitionari diverse din acelasi camp discursiv nu sunt numai o problema de continut ci, in special, de ethos: de ex., un anumit discurs politic implica un ethos profesoral, altul implica un ethos elitist sau din contra populist etc.

3. Subiect vorbitor, locutor si emitator

Termenii folositi in analiza discursului pentru a-i desemna pe participantii la o interactiune verbala sunt adesea marcati de imprecizie. In acest capitol vom incerca sa realizam delimitari utile pentru intelegerea acestor termeni.

Locutor este un termen f olosit adesea ca sinonim215 al lui emitator.

Ducrot (1984:VIII) introduce distinctia dintre subiect vorbitor, locutor si emitator.
Subiectul vorbitor reprezinta o fiinta empirica, individul care realizeaza din punct de vedere fizic enuntul (il enunta).
Locutorul este o fiinta a discursului, instanta careia ii revine responsabilitatea discursului.
Astfel, in discursul direct subiectul vorbitor nu ia asupra sa sarcina discursului citat, dar ia in considerare asertiunea ca cineva a spus cuvintele raportate. De asemenea, in discursurile ecou, unde se reiau cuvintele interlocutorului216, subiectul vorbitor nu este prezentat ca responsabil de enuntul ecou.
In cazul discursurilor ambreiate este vorba d e absenta reponsabilitatii prin stergerea totala a oricarui locutor.
Diferenta dintre locutor si emitator, din punctul de vedere al lui Ducrot, este mai putin clara.
Aceasta diferenta este destinata a acoperi fenomenele de lipsa a responsabilitatii mai subtile precum ironia si negatia polemica. In ironie, de exemplu, locutorul este r esponsabil de
“cuvinte” dar nu si de “punctele de vedere” pe care le sustine enuntul: aceste puncte de vedere ar fi atribuite unui personaj, emitatorul, adus in scena de enuntarea ironica.


4. Coemitator217
Termenul a fost introdus de lingvistul A.Culioli in locul termenului receptor/destinatar pentru a sublinia ca cei doi parteneri joaca un rol activ si enuntarea este de fapt coenuntare.
Astfel, cand emitatorul vorbeste, coemitatorul comunica de asemenea: el se afla prins intr-un joc in care incearca sa se puna in locul emitatorului pentru a interpreta enunturile si a-l influenta constant prin reactiile sale.

(a) Ansamblu de elemente care contribuie la acest joc in comunicare este descris de termenul reglator.

Termenul este folosit in analiza conversationala pentru a desemna “contributiile lingvistice ale receptorului care nu provoaca intreruperea vorbirii locutorului principal”218. Aceste elemente: ah bine, da …da, ia te uita! Hm..hm fac parte dintr-o activitate numita de Cosnier219 (1985) reglare, prin care receptorul/partenerul indica faptul ca asculta, intelege, ia in considerare etc. cele spuse. Altfel spus, ca isi joaca rolul de partener la interactiunea verbala. Semnalele care apartin acestei functii apartin si domeniului non-verbal: miscarile (aprobatoare sau nu) de cap, surasurile, miscarile globilor oculari, schimbarea posturii corpului etc.
Tipologia220 reglatorilor distinge:
- reglatori verbali: ia te uita, asa deci… care sunt reperabili ca unitati ale limbii
- reglatori vocali: mmm, hmm, emisii sonore in care nu se pot identifica unitati lingvistice

Acesti reglatori au urmatoarele functii:
-a incuraja locutorul sa continue
-a indica dificultati de intelegere a discursului
-a semnala intentia receptorului de a se “inscrie la cuvant” sau a pune punct interactiunii verbale etc.

(b) Unii cercetatori considera reglatorii drept o categorie mai larga care include atat reglatorii, cat si elementele fatice.

Antropologul Malinowski (1923) a introdus notiunea de “comunicare fatica” pentru acele utilizari ale discursului care au drept scop esential mentinerea legaturii sociale (schimburile asupra starii vremii221, salutari222, complimente223…):”Un tip de discurs in care legaturile de unire sunt create de un simplu schimb de cuvinte”224. In aceasta directie, R. Jakobson225
(1963:217) a facut din “functia fatica” una dintre functiile limbajului:”stabilirea si mentinerea comunicarii”.
Problema comunicarii fatice revine in prim plan in studiile de etnografie a comunicarii si in cele ale analizei conversationale.
Unii autori226 folosesc termenul fatic in legatura cu “ansamblul de procedee de car e se foloseste un vorbitor pentru a-si asigura ascultarea din partea destinatarului”.
Aceste fatice nu sunt in mod necesar de natura verbala (vezi, nu e asa?, ha?), ci pot apartime domeniului non-verbalului (priviri, mimica etc.).
Se poate stabili deci o simetrie intre actele fatice si reglatorii emisi de coemitator.

(c) Orice emitator este, de asemenea, si propriul coemitator, care controleaza si, eventual, corecteaza ceea ce a zis. Acest control si corectare a comunicarii se refera, in primul rand, la posibilitatea reformularii in cadrul discursului.
In cel mai larg sens, prin reformulare se intelege transformarea unei unitati discursive de o lungime variabila (de la cuvant la text) intr-o alta unitate care este considerata echivalenta din punct de vedere al semnificatiei. Echivalenta poate imbraca mai multe forme. Aceasta operatie ia forme diverse in functie de:
- nivelul la care are loc,
- tipul de discurs asupra caruia se realizeaza
- natura acestei transformari.

Unii autori227 au propus o distinctie intre: a) reformulare care opereaza in interiorul aceluiasi mediu (de la oral la oral, de la scris la scris…) b) transcodaj: care trece de la un mediu la altul (de la scris la oral, de la verbal la film etc.).

O tipologie a reformularilor distinge reformularea intradiscursiva si reformularea interdiscursiva.

Reformulare intradiscursiva
Ref ormulare interdiscursiva

Emitatorul pune in relatie doua unitati succesive ale discursului sau considerate ca echivalente.
Forme:
- autoreformulare: emitatorul isi

Implica transformarea unui text intr-altul.


Forme:
- autoreformulare: autorul este sursa care reformuleaza propriile enunturi, prin substitutie si/sau parafraza explicativa. o produce (cazul autorului care face un rezumat al propriului articol):

Ea este semnalata prin elemente de marcare de tipul: adica, inteleg prin asta…, altfel spus…, intr-un cuvant,… pe scurt, bref…










- heteroformulare: alt emitator este sursa

Domeniul reformularii este adesea asimilat celui al corectiei, in care inlocuirea unei unitati prin alta, socotita mai adecvata (mai degraba…, vreau sa spun…)

- heteroformulare a cuvintelor partenerului (vrei sa spui ca…)
(cazul jurnalistului care “vulgarizeaza” o informatie stiintifica228 sau a criticului care face rezu matul/recenzia unui roman).



Reformularea interdiscursiva se incadreaza
in problematica mai vasta a hipertextualitatii (parodie), dar si a vulgarizarii, prin intermediul carora se transforma un text in alt text “echivalent” destinat unui public mai mult sau mai putin specializat:
- rezumatul, se propune un echivalent condensat
- traducerea sau transpunearea dintr-un registru al limbii in altul


Reformularea poate fi privita din mai multe puncte de veder e:

Conceptie intrumentalista asupra reformularii
Tentativa de a controla punctele slabe in care ar putea avea loc o alunecare spre o zona exterioara formatiunii discursive


In cadrul dinamicii interactiunii verbale reformularea ii permite emitatorului sa negocieze asupra obstacolelor pe care le
intalneste (fie ca este vorba de ipoteze asupra identitatii sau asupra cunostintelor partenerului sau229), fie de probleme legate de imagine230.

Emitatorul incearca sa delimiteze granitele propriei identitati croindu-si un drum prin interdiscurs spre vorbele celuilalt231.



Notiunea de coemitator se inscrie perfect in conceptia interactionala asupra limbajului, pentru care “orice discurs este o constructie/opera colectiva” (Kebrat-Orecchioni 1990:13).
Identificarea coemitatorului nu este simpla intotdeauna; nu este suficient sa asculti un discurs pentru a fi coemitator (cadru participativ).

Trebuie de asemen ea facuta distinctia intre coemitatorul auditor, care poate actiona imediat asupra emitatorului si coemitatorul lector232 (vezi opozitia oral/scris).

Se disting, de asemenea, notiuni operationale cum ar fi:
- coemitator ideal, model
- coemitator real (public).

Coemitator ideal, model
Coemitator real (public)

Pentru a enunta, locutorul este de fapt obligat sa-si construiasca o reprezentare a coemitatorului ideal (cu o anume cunoastere a lumii, cu anumite prejudecati etc.)
In comunicarea orala, locutorul poate modifica aceasta reprezentare in cursul enuntarii in cazul in care coemitatorul emite semnale divergente.
Din momentul in care emitatorul se adreseaza unui auditoriu compozit (cazul conferentiarului, al jurnalistului radio, tv etc.), reprezentarea coemitatorui ideal/model este supusa constrangerilor genului de discurs.
Prin studiul unui discurs se poate, pe baza unor indici diversi, sa se reconstruiasca coemitatorul model -;tinta vizata.


In ceea ce priveste publicurile (adica coemitatorii reali asa cum sunt intelesi de istorici sau de sociologi), acestea difera in mod fundamental de coemitatorul ideal/model construit prin discurs.
Conservarea textelor mareste aceasta distinctie: multiplele publicuri care au auzit apelul din 18 iunie al generalului de Gaulle nu sunt coemitatorul ideal construit atunci de generalul de Gaulle. Acest lucru este cu atat mai evident in cazul operelor literare care circula de secole.

Teoriile “receptarii”233 studiaza schimbarile pe care aceasta le antreneaza in cazul lecturii operelor, variatiile “orizonturilor de asteptare” ale lectorilor.


Punerea in discutie a unicitatii subiectului vorbitor reprezinta o problema inscrisa in aceea mai larga a eterogenitatii discursive prin introducerea termenului de polifonie.

5. Polifonie234

Generozitatea conceptului a fost intens exploatata de lingvisti (O.Ducrot) pentru a explica diversitatea cazurilor in care cel care produce “material” (adica in mod real) discursul nu il are totusi in grija sa, nu este responsabil pentru discursul realizat.

Dintr-o perspectiva mai larga, problematica polifoniei este inclusa in fenomenele de ordin textual precum pastisa235, parodia236, proverbul 237…Atunci cand se enunta un proverb se da de fapt enuntul sau drept garantie pentru o alta instanta -; “Intelepciunea populara”- care se aduce in scena prin cuvintele sale si care participa indirect, in calitate de membru al comunitatii lingvistice.
Roulet et al. 1985 face o distinctie utila intre diafonie (reluare, intr-un discurs al locutorului, a cuvintelor efective sau virtuale ale partenerului sau- coemitator) si polifonia propriu-zisa
(citarea vorbelor altor emitatori, a tertilor).

Pentru a caracteriza pe de o parte, modul de actiune posibil in cadrul unei comunitati si, pe de alta parte, identitatea partenerilor de discurs, analiza discursului face apel la doua concepte imprumutate din sociologie: rol si statut.

6. STAT UT

Acest termen se refera la identitatea partenerilor de discurs.
Unii autori238 pun in relatie de opozitie locul (care se refera la statutul socio-economic “pe care sociologia il poate descrie manunchiul relatii obiective caracteristice: patron, angajat etc.”) si “formatiunile imaginare”239 (adica imaginea pe care participantii la discurs “si-o fac despre propriul loc si despre locul celuilalt”).

(a) Unii cercetatori240 folosesc termenul loc pentru a desemna de o maniera foarte larga rolurile instituite in discurs, insistand asupra faptului ca loc trebuie sa fie gandit ca un raport al locurilor: “Nu exista vorba care sa nu fie emisa de un loc si care sa nu convoace interlocutorul la un loc corelativ”241.
Raporturile de locuri nu sunt, de aceea, creatii libere ale subiectului, ele sunt instaurate plecand de la un sistem de locuri prestabilit.

(b) Din aceasta perspectiva o importanta covarsitoare o au conditiile de producere a discursului242.

Aceasta notiune preluata din psihologia sociala a fost reelaborata in cadrul analizei discursului de Pêcheux (1969: 16-23) pentru a desemna nu numai mediul material si institutional al discursului, ci in plus reprezentarile imaginare pe care si le fac partenerii intr-o interactiune cu privire la identitatea lor si la referentul discursului lor.
Aceste reprezentari imaginare se constituie prin intermediul celor care au fost deja spuse si/sau deja intelese243. Pentru Pêcheux si Fuchs (1975: 24) aceste reprezentari sunt iluzorii caci experienta traita de subiecti este “informata, constituita prin structura ideologiei” care o determina.

Unii analisti244 consider a conceptul “conditii de producere a discursului” prea psihologizanta si, fiindca neglijeaza “analiza istorica a contradictiilor ideologice”, ar vehicula conceptia eronata a subiectivitatii care ar dirija discursul.

7. ROL

Metafora shakespeareana “lumea e o scena si noi toti suntem actorii ei”245 joaca un rol important in diverse abordari interactioniste, in special, in etnometodologie.

Goffman (1973) vede in comunicare o puner e in scena in care actorii isi prezinta o imagine a lor pe care sunt determinati sa o pastreze pe tot parcursul intersactiunii verbale (vezi imagine/face). El defineste rolul drept “un model prestabilit de actiune care se dezvolta in timpul reprezentarii si care poate fi prezentat sau utilizat si in alte ocazii” (1973: 23).

Cahraudeau (1993) considera discursul drept “o punere in scena a limbajului”.
Se pot opera mai multe distinctii din perspectiva zonei de unde vine enuntul in functie de:
- pozitia pe care o ocupa participantii la o interactiune
- statutul social al participantilor considerati independent de o anumita interactiune (varsta, sexul, profesia, situatia familiala etc.)
- rolul pe care il joaca in schimbul verbal.

In ceea ce priveste tipologia rolulurilor se disting:
- roluri propriu-zis discursive, care sunt ocazionale (sfatuitor, agresor, conciliator, mediator etc.)
- roluri institutionale, care sunt asociate la diverse genuri de discurs, si sunt relativ stabile
(tata in cadrul interactiunii tata-copil; doctor in interactiunea cu un pacient; brooker in interactiunea bursiera etc.).

Profesiunea oficiala nu este obligatorie pentru a asigura un rol (cel care invata pe cineva ceva poate sa nu fie profesor).

De altfel, rolurile sunt in permanenta concepute in relatie cu statutele: un patron aflat in interactiune cu un subordonat jucand rolul de confident ramane totusi sef, cu toata ambiguitatea pe care acesata situatie o antreneaza.
Cel mai important pare a fi modul in care partcipantii instituie relatia, dinamica procesului discursiv.
Negocierea si construirea locului fiecaruia se face doar in si prin interactiun ea verb ala.
Dar anumite roluri sunt puternic fixate: astfel relatia dintre scriitor si cititorul sau, relatia dintre preot si credincios, enorias etc. in cursul oficierii unei slujbe, savarsirii unei taine246 etc.

Charaudeau (1991) distinge:
- rolul social (care asociaza un anumit statut unei anumite situatii de comunicare);
- rolul comunicational (de limbaj).
De ex . un profesor (statut) are in clasa (situatie) rolul social de a-i invata pe elevi.
Acest rol social este, in general, asociat cu diverse roluri de limbaj (a explica, a intreba, a sfatui etc.).
Rolul comunicational poate sa corespunda unor roluri sociale diverse (tatal si copilul sau, ofiterul in timpul unui exercitiu, un patron fata de subordonatii sai … pot da ordine).
Participantii la o interactiune verbala pot fi mai multi decat doi si rolul lor in schimbul verbal poate fi variabil.


8. Supradestinatarul

O pozitie importanta o ocupa supradestinatarul247: “vocea celui care ar fi reprezentantul ideal, cel mai tipic” al clasei sociale careia ii apartine locutorul.
Adaptarea conceptului din perspectiva analizei discursului stiintific de catre
Moirand (1988:458) face referire la “un soi de arhetip al constiintei colective al doemiului stiintific caruia ii apartien autorul sau in care ar dori sa aiba acces”.
Rafinarea conceptuala se datoreaza lui Peytard-Moirand (1992:458) si se refera la supradestinatar ca la reprezentarea “arhetipului grupului caruia ii apartine sau la care viseaza/aspira sa apartina”. Aceasta reprezentare regleaza modul in care emitatorul isi elaboreaza discursul248.

9. Cadru participativ

Pentru a ex plica aceste roluri (Goffman 1987) introduce termenul de cadru participativ249.
Goffman distinge participanti confirmati si martori:

Martori251

Participanti confirmati

- care sunt direct implicati in interactiune
- locutorul le ofera acestora, in general,
- care asculta dar sunt in afara jocului comunicational
- pot fi identificati de interlocutor sau diverse indicii pentru a le arata ca li se adreseaza direct (pozitia capului, a corpului, privirea)250
“ecranati” prin diverse mijloace, si astfel asculta fara stirea emitatorului.




Cadrul participativ al conversatiei poate fi completat cu prezenta tertului vorbitor252.
Acest termen desemneaza “un ansamblu nedefinit de enunturi ale participantilor la o interactiune verbala, a caror urma este manifestata prin formulari de tipul: “se spune ca…se pretinde ca…prietenul meu a spus ca…oamenii zic ca… Aceste enunturi apartin masei interdiscursive, din care sunt imprumutate de agentii schimbului verbal pentru a da greutate spuselor”.

Cadrul participativ este complex, de asemenea, in mass media (radio, televiziune) dar si in romane…, unde participantul confirmat direct nu este decat un releu catre un martor (auditor, telespectator, lector) care este de fapt adevaratul participant confirmat, cel in jurul caruia se organizeaza totul.

10. Ierahia participantilor la o interactiune verbala este pusa in evidenta de o serie de fapte semiotice grupate in conceptul de taxem253.

Se incadreaza in categoria taxemelor semne foarte diverse ca:
- vestimentatia (eleganta sau saracacioasa, uniforma etc.);
- postura corpului (dreapta, cocosata etc.);
- intensitatea articulatorie a enuntului (a vorbi tare, incet, in soapta etc.);
- monopolizarea discutiei;
- marcarea initiativei in interactiunea verbala;
- intreruperea frecventa sau nu a interlocutorului;
- frecventa crescuta sau nu a interogativelor, a ordinelor etc.
- prezenta coplesitoare a formulelor de scuza, de multumire etc.
- folosirea cu pr edilectie a unor termeni de adr esare: Domnule, Domnul, Ex celenta sau a prenumelui;
- ex cesiva tutuire sau marcarea, prin pronume specializate, a comportamentului politicos si a gradelor de politete.

In concluzie, actiunea taxemelor nu poate fi apreciata decat in context, ele nu sunt susceptibile de interpretari univoce. De altfel, nici relatia ierarhica nu este fix ata de o maniera rigida, ci se modifica adesea in cursul interactiunii verbale.

11. In actul enuntarii locutorul aplica adesea o schematizare a situatiei, care cuprinde:
1) reprezentare a situatiei sale de comunicare;
2) o tema pentru discursul sau;
3) o reprezentare a sa
4) o reprezentare a partenerului sau;
5) o reprezentare a felului in care p arten erul sau percepe relatia;
6) o reprezentare a relatiei dintre receptor si tema discursului etc.

Emitatorul isi face o forma de reprezentare a acestor aspecte diverse (intersectia poate favoriza unele elemente si le poate neglija pe altele). Aceste reprezentari interactioneaza si influenteaza procesul de comunicare.
In cadrul discu rsului aceste “reprezentari” se infatiseaza ca imagini, produse ale unei activitati discursive de schematizare, care or ganizeaza materialul verbal pentru a-l introduce pe receptor intr-un univers de sens pe care acesta va trebui sa-l reconstruiasca in functie de propria schematizare (Grize 1990: cap.5). Acest univers de sens articuleaza aceasta diversitate de imagini prezente in discurs: astfel, imaginea pe care emitatorul o propune receptorului este strans legata de imaginea pe care acesta si-o face despre el insusi sau despre tema discursului.

12. Curentele pragmatice pun accent pe faptul ca, in ceea ce priveste comportamentul subiectilor fata de un discurs, se poate vorbi despre o determinare de catre autoritatea emitatorului, de catre legitimitatea atribuita statutului care ii este recunoscut.
Rationamentul prin autoritate defineste rationamentul sau validitatea unei propozitii ce decurge din autoritatea emitatorului “X a spus ca P”.
Dintr-o perspectiva mai larga, analiza discursului ia in considerare conditiile care fac ca un discurs sa fie autorizat, altfel spus in ce context el este considerat legitim si deci eficient; statutul partenerilor si cadrul spatio-temporal joaca un rol esential la acest nivel.

13. Folosirea termenului contract in analiza discursului sugereaza faptul ca participantii la o enuntare trebuie sa accepte tacit un anumit numar de principii care pot face posibil schimbul verbal si un anumit set de reguli care il conduc.”Fiecare isi cunoaste drepturile si datoriile proprii si universale”.
“Notiunea contract presupune ca indivizii apartinand aceluiasi corp de practici sociale sa fie susceptibili de a se pune de acord asupra reprezentarilor lingvistice ale acestor practici sociale” . 254 Fiecarui gen de discurs ii este deci atasat un contract specific. Exista de ex. un contract intre profesor si elev in clasa, si, mai mult, acest contract este garantat de institutia de
invatamant (v. rol). Con tractul nu este in mod necesar stabilit de la inceput255: el poate fi negociat intre parteneri, modificat unilateral, o bligandu-l pe coemitator sa accepte sau sa refuze noul contract.
Dintr-o anumita perspectiva, se poate considera un gen de discurs drept o combinatie originala a mai multor contracte: de ex. intr-o dezbatere politica la radio participantii sunt obligati sa respecte un contract de comunicare verbala, un contract de conversatie, un contract de dezbatere, un contract specific emisiunilor radio (intreruperea datorata introducerii unor mesaje electorale, fraze muzicale…)

Pentru Charaudeau (1993) contractul de comunicare are doua dimensiuni:
Dimensiune situationala
Dimensiune comunicationala.

Ii cor espunde un contract de vorbire care priveste compo rtamentele discursive asteptate, au legatura cu natura contractului de comunicare, de exemplu, profesorul are dreptul de a examina un candid at, candidatul trebuie sa raspunda etc.; parlamentul are dreptul sa-i interpeleze pe membrii guvernului, acestia trebuie sa raspunda etc

Ii corespunde un contract de schimb care raspunde la intrebari de tipul: ce se spune
intr-un loc anumit, ce rol se joaca etc.
Acest contract vizeaza in special identitatile sociale (politician, profesor
intr-o anumita situatie specifica)