III, 1 (Cant si constructul primordial) m3x23xv
Intr-o lucrare comentata cu pasiune de eruditi (Critica puterii de judecata, cap. 76, 77) insinguratul de la Konigsberg indica alta cale (decit prisosul cumulativ european bazat si pe enciclopedismul francez) a cunoasterii omenesti - dedublarea ei in realitatea de fiintare a lucrurilor si posibilitatea de fiintare a lucrurilor. Surprinzator, dar aceasta polarizare de tip realitate-posibilitate a cunoasterii (si a fiintarii) poate fi intilnita in modernitatea europeana si la Cardinalul din Cuse (vezi “De Posse”), si la Beotius (vezi “De consolatione philosophae”), si la Platon (vezi “Alkiona”, apoi si in vede, si la inteleptii chinezi, si in miturile romanesti (“…de-o fi sa mor…”, zice versul din “Miorita”). Nu este locul sa re-descoasem acum scenele care au loc in vestita pestera platoniana sau sa re-povestim discursul exceptional despre realitate si posibilitate din Alkiona. Daca am face-o ar trebui sa ne cufundam adinc si in poemul despre Ghilgames (vezi eseul nostru “De la Fat-Frumos la Ghigames“), dar si in subtilitatile vestitului dialog dintre Einstein si Rabindranate Tagore (dialog in care pledoaria lui Einstein se dovedeste a fi incorecta). Problema sta in vechimea punerii acestei intrebari si in reprezentarea simbolica ce sta intre realitate si posibilitate (tocmai acea reprezentare simbolica care are natura primordiala, deci si paradoxala).

Analizind frumos fenomenul cantian Ernst Cassirer aI, p. 85i ajunge la concluzia ca “intelectul uman este un intelect care… are nevoie de simboluri” pentru a realiza cunoasterea. “Cunoasterea umana, mai spune Cassirer, este prin insasi natura ei cunoastere simbolica. Aceasta trasatura este cea care caracterizeaza atit forta, cit si limitele ei…”.

Intrerupem citatul pentru a reveni la polemica lui Cassirer cu (nimeni altul!!!) Cant. Ginditorul de la Konigsberg spunea ca intelectul “are nevoie de imagini” pentru a cunoaste (noi nu putem gindi fara imagini, sustine Cant, si nu putem intui fara concepte - “Conceptele fara intuitii sint goale, intuitiile fara concepte sint oarbe”). Cassirer spune ca intelectul are nevoie de simboluri pentru a deosebi realitatea de posibilitate.

Natura umana a vrut, insa, sa le experimenteze chiar la originile sale pe ambele. Simbolul si imaginea au aparut in paleoliticul superior cam in acelasi timp. Drept ca patria imaginii naturaliste este Europa de Apus, iar cea a simbolului - Sud-Estul European, Dunarea, curgerea Dunarii, cea mai mareata Magistrala a Curgerii Informatiei in Paleoliticul superior si Neolicul timpuriu.

In conditiile unor comunitati umane extrem de mici, cind problema supravietuirii intregii specii (sic!!!) se punea drastic in fiecare zi, reprezentarea naturalista era un moft, o distractie (chiar daca lua formele magiei vinatoresti, care tot realiza o incercare de scoatere a realitatii din probabilitate). Cea simbolica, bitala, dimpotriva era vitala. A biruit, cum arata istoria, reprezentarea simbolica (desi si cea naturalista revine de multe ori spectaculos pe fisierele de fiintare, cum este cazul artei antice grecesti pe care Europa de Apus inca o savureaza cu placere).

Chiar la inceputurile sale omul a inteles, a stiut (i s-a revelat?!) ca intre a fi (de fapt, cum am aratat, e vorba de a trai) si posibilitatea de a fi este o mare distanta si ca posibilitatea de a fi poate deveni mai usor realitate daca intre ea si fiintarea dura omeneasca (ia-n stai o zi intreaga intr-o lunga ploaie de toamna, ciobaneasca, cum zice romanul) omul construieste non-violent (sic!!!) un simbol pentru a calcula mai lesne realitatea, pentru a o deosebi de virtualitatea amagitoare si, de multe ori, mortala.

Aceste simboluri, de multe ori revelate, intuite, meditate ajuta si azi la fel de serios ca si in paleolitic. Problema sta in faptul ca in acele vremi primordiale nu existau conceptiile care, in viziunea lui Cant, ar face posibile intuitiile. Simbolul care scotea realitatea (constructul mental sau fizic) din posibilitate, cum arata toate “documentele” trecutelor epoci, a fost revelat/ meditat/ intuit de la sine si s-a dedublat spontan, s-a polarizat, a luat forma constructurilor onomatopeice verbale organizate poetic si muzical, pe de o parte, si a imaginilor sau reprezentarilor naturaliste, dar si geometrice, logice, matematice, pe de alta parte. Constructul de actiune ne-naturala, umana, spirituala devenea astfel realitate…

Nu intram acum in discutii etimologice (vom realiza acest lucru mai jos) privitor la denumirea actiunii omenesti de a construi si legatura dintre construit si fiintare (ca la Heidegger). Constructia omeneasca este o structura ne-naturala, ne-inerenta adusa de actiunea omeneasca (spirituala) din posibilitate in realitate fara ajutorul intuitiei sau a conceptelor. A construi la iesirea din izvorul primordial - a scoate unica realitate din posibilitati, a decide scoaterea ei din posibilitati, din virtualul primordial. A iesi din izvor si a intra imediat in curgere fara nici o “referinta anterioara” (de care, spune Al. Zub, fiecare epoca are nevoie pentru a se defini). Intrebarea care se isca din acest curcubeu de fiintare este daca omul poate influenta aparitia probabilitatilor de fiintare, probabilitati dintre care el este obligat sa aleaga doar una…

Un construit omenesc transforma o structura virtuala, o posibilitate care intra deja in calcul

(calca, galyca - pietricele de riu care au fost primele HDD-uri ale omului - vezi pietricica rombica cu structura verticala si cu cercuri concentrice de la Pruncul, de linga Chisinau, Basarabia in studiul nostru despre cei mai vechi oameni in pagina web www.ournet.md/Iancient, dar si roticelele de socotit de la Cosauti, Basarabia, pe Nistru, descoperite de arheologul Ilie Borziac aIIi )

in structura reala, buna pentru supravietuire. Desigur, de la proiect si pina la casa si casnicie distanta e mare. Dar toate etapele acestui proces sint pasi de construct omenesc, adica de adunare impreuna (con) a unor struct-uri reale si virtuale, posibile (de pilda - primele case ale omului din musterian - 45.000-50.000 BC, descoperite la Molodova (5 straturi de locuire din musterian, 3 din paleoliticul superior si unul din mezolitic) pe Nistru, in Basarabia erau constructuri conice (cercul - o posibilitate) din mari oase de mamut aIII, IVi.

(intrebarea cu privire la aceste locuinte, dar si la faptul locuirii casnice indelungate din musterian pina in mezolitic, nu a fost inca pusa in domeniul fundamental al cercetarii stiintifice, desi problema obirsiei este deosebit de importanta vizavi de supravietuirea noastra in globalizare. Omul primordial a iubit zonele reci, nu tropicile si subtropicile. Hiperborienii, din acest unghi de vedere, nu sint o poveste, ci o realitate. Noi consideram ca ei, primordialii, se tineau de Marii Ghetari europeni de linga Muntii Carpati din doua motive:

resurse inepuizabile de hrana de origine animala - turmele de reni sau de mamuti (renii, cum arata cercetarile dlui I. Borziac in statiunea paleolitica de la Cosauti, pe Nistru, au fost domesticiti pe la 16.000 BC, in special ca animale de tractiune a saniilor); resurse mari de sanatate - in mediul rece (sustinut si avut in apropiere datorita Carpatilor si platourilor sale /nu prea!!!/ inalte din Ceahlau, Bucegi, Cindrel, Suryanu) strasnicile maladii virale si bacteriologice patrund mai greu.

In acest sens prezinta un interes stiintific deosebit statiunile paleolitice gravettianiene de pe masivul Ceahlau al Carpatilor, din Romania. Ele demonstreaza ca cel putin inca in citeva locuri de mare inaltime din Carpati - marile podisuri de inaltime din Bucegi, Cindrel, Calimani sau Suryanu, de pilda - locuirea paleolitica a fost intensa. Or, daca actuala incarcatura genetica a omului este eliberata de necesitatea dobindirii chinuitoare a hranei si de o mare parte din boli, dedublarea, ca reactie spirituala la atacul uritului care istoveste fiintarea, se iveste imediat: omul ridica capul spre cer si vede cum se misca Soarele, Crescentele Lunii, miscarea cerului instelat in jurul Polului Nord Ceresc, precesiunea acelui pol care schimba mereu pozitia Soarelui la echinoctiu, se intreaba de noapte si zi, de furtuna si cutremure, de frig si cald, de inundatii si seceta, de barbat si de femeie, de nastere si moarte. Omul, de fapt, se intreaba imediat de nemurire. Omul, de fapt, pune intrebarea cea mai fundamentala a fiintarii sale, intrebarea privitoare la obtinerea nemuririi (tocmai de aceea, cum am aratat in alta parte, Platon vorbeste in “Harmides’, prin gura lui Socrate de la 432 BC, de “medicii lui Zalmoxis”, care “cunosc arta de a deveni nemuritor”, arta cunoscuta pe atunci si de brahmani, si de calugarii budisti si taoisti).

Or, modernul Homo Sapiens, aparut paradoxal dupa musterian, nici nu poate fi inchipuit fara partea de activitate spirituala care, la rindul ei, s-a polarizat spontan in activitate/constructuri de minte si inima.

Ca natura ofera omului diverse realitati de fiintare se vede simplu din pilda cu sezutul in jurului focului (sau a rugului modern de tabara), pe care noi obisnuim s-o examinam in conferintele noastre. Arareori oamenii stau roata in jurul focului ca in desenele naive ale pictorilor antropologi. Focul, chiar daca este intretinut de om, este sustinut si dirijat de vintul care aduce oxigen. Tocmai de aceea locul din jurul rugului, desi este egal sub aspect logic (departare egala de centru), este foarte diferit sub aspect real. Fumul usturator, para dogoritoare diferentiaza calitativ comunitatea omeneasca. Unii sint afumati si dogoriti, altora le bate vintul rece in spate. Unii vad Luna, altii n-o vad, sau trebuie sa intoarca capul pentru a o vedea. Ploaia te bate din fata sau din spate. Soarele te orbeste daca esti nevoit sa mergi in directia lui. Polul Nord Ceresc sta pe loc doar la prima vedere. Dragonul il vezi ba cu capul in sus, ba cu capul in jos, adica rotindu-se in jurul Polului Nord ceresc, lucru care poate fi folosit cu succes si ca ceas zilnic (rotatia zilnica), si ca masurare unghiulara a anilor (este vorba de pozitia polului Nord Ceresc fata de linia care uneste coada si picioarele Dragonului) - vezi aVIi . Calea Laptelui se roteste spectaculos cu toate miliardele ei de stele si galactici stind tot timpul in stinga Dragonului (lucru pe care dacii l-au invesnicit geometric in constructurile lor gigantice, vezi studiul nostru “De la topografia cosmogonica la Kogaionon”).

Con-structia omeneasca este o creatie logico-simbolica care imputineaza dependenta de factorii naturali (un chipiu te poate apara de lumina orbitoare a Soarelui, un cojoc iti protejeaza spatele batut de vint, riurile, muntii, copacii se prind de directia Polului Nord Ceresc actual si astfel te poti orienta sigur si atunci cind cerul nu este senin). Constructia (mentala) se adapteaza la structurile naturale, le aduna impreuna, le modeleaza mental, le cintareste cu inima si, apoi, le schimba; prin ea omul incearca sa scape de efectele dureroase, incomode, stinjenitoare, primejdioase sau chiar catastrofale ale structurilor naturale (vint, ploaie, pojar, seceta, boli, cutremure de pamit, eruptii de vulcan, invazie de fiare, insecte, virusi, microbi etc).

Actiunea vintului asupra focului poate fi stavilita cu o constructie care inconjoara focul din toate partile. Daca pui peste acest construct un acoperis conic sau unghiular (in doua, trei sau patru ape, cum zice romanul) poti proteja focul de ploaie. Daca construiesti in jurul focului o casa mica de tot (un cuptor) si o dotezi cu un tunel special de evacuare in sus (din piatra si lut) a fumului (horn - hogeac) poti obtine un construct extraordinar de incalzire prin care si actiunea directa a flacarii, si fumul usturator sint indepartate de la om (dar si misterul combustiei spontane, disparitiei lemnului in gura de nicaieri a focului). Daca peretii casei ii ungi cu lut fin, amestecat cu var, mai obtii si o aparare antivirotica si bactericida de exceptie… Daca traiesti activ intr-un mediu foarte rece, chiar polar, probabilitatea imbolnavirii in masa de boli virotice sau bacteriologice scade si ea foarte tare. Mai mult efort pentru a fiinta, dar sansele de fiintare sint cu atit mai mari.

Pina acum am descris reactia spirituala a omului la fiintarea spirituala prin constructul de actiune. De fapt punem astfel si intrebarea privitoare la reactia omului la umbra acestui construct, care il incomodeaza in globalizare tot mai dur (chiar tragic). Problema limitelor de constructie, inclusiv a constructiilor mentale, problema deletarii informatiei acumulate in cantitati uriase pe web (atit de uriase ca ea devine arma de distrugere in masa) nu mai poate fi trecuta cu vederea in globalizare. Tocmai de aceea cercetarea straturilor primordiale ale fiintarii omului, adica a leaganului “dedublarii reprezentarilor”, este atit de importanta pentru el.

III, 2 (coliva)
Vom purcede mai departe in navigarea noastra revenind la cunosctul procedeu heideggerian si noician de chemare in ajutor a limbii

(in cazul dat fiind vorba de limba romana, limba care s-a intimplat sa aiba in modernitate un destin tragic din clipa cind termenii ei au fost cercetati in afara cimpului firesc al acestei limbi, asa de parca ea ar fi construita numai din imprumuturi care se si lamuresc de dincolo de legile naturale ale limbii romane; astfel, in dictionarele explicative moderne ale limbii romane nu apar termeni proveniti din substratul acestei limbi, ci doar din imprumuturi; iar atunci cind imprumutul nu poate fi demonstrat cu radicali convingatori se purcede la crearea unor termeni fictivi in cimpurile lingvistice de granita, vii inca, sau de relict - latin, grecesc, sanscrit, slavon, german, rusesc, ucrainesc, lituanian, bulgaresc, albanez, sirbesc, maghiar, cuman, turcesc etc; sau se declara ca etimologia termenului este necunoscuta; faptul ca majoritatea absoluta a acestor cimpuri lingvistice sint mai noi decit cimpul lingvistic romanesc nici nu se discuta; o pilda “clasica” de asemenea demers este “uitarea” cercetarilor lingvistice ale lui T. Cipariu sau Alecu Russo)

(“…limba… retrage, ascunzind-o, semnificatia propriu zisa a cuvintului… Limba il lipseste pe om de vorbirea ei simpla si inalta. Dar, prin aceasta, chemarea ei initiala nu amuteste, ci doar se scufunda in tacere. Iar omul omite, desigur, sa acorde acestei taceri atentia cuvenita” aVI, p. 178i. Desi Heidegger nu a cuprins cu cercetarile sale si metoda paninica de investigatie lingvistica, este clar aici ca “tacerea’ lui Heidegger o putem omologa cu acele 3/4 din vac-logosul fundamental, despre care stiinta vedica antica spune ca stau in tacere) .

Provocarea din acest loc al cercetarii noastre a indicat-o mai multi ani in urma chiar M. Eliade sVIIt. Vom discuta in continuare, urmindu-l, despre termenul coliva

(coliva este griu fiert amestecat cu dulciuri si nuci, care ia in final forma unei constructii comestibile conice, taiate la virf, ornata cu zahar pudra, prune uscate, miez de nuca, bomboane - de multe ori asezate in forma de cruce - care se da de pomana la inmormintari sau parastase, adica la pomenirea mortilor).

Pentru cercetarea uzului religios sau ritualic al acestui product alimentar si construct logico-simbolic (intermediar intre lumea asta si lumea mortilor) autorul isi indreapta cititorii spre cartile lui Mircea Eliade

(acelasi lucru il spunem si despre citirea sau rasfoirea altor autori care au furnizat piste bune pentru aceasta cercetare, cum ar fi Gordon V. Childe: The Danube in the Prehistory, Marija Gimbutas: The language of the Goddesses, Ernst Cassirer: Eseu despre om, Angelo Moretta: Mituri antice si mitul progresului, Emile Durkheim: Formele elementare ale vietii religioase, O. Neugebauer: The exact science in antiquity, Dalai Lama: Kindness, Clarity, and Insight etc, etc).

Interesul nostru tinteste acum termenii limbii romane care au aceeasi baza prefixiala coli ca si termenul coliva, care, cum am aratat, denumeste o foarte veche mincare ritualica facuta din griu (ce a devenit o ”pasiune” ritualica, zicem noi, a poporului sedentar carpato-danubian dupa ce a iesit de sub influenta Marelui Ghetar). Acesti termeni s-au dovedit a fi foarte vechi si foarte putini. Ei sint -

coliba (o casa mica, saracaciosa, un adapost provizoriu, in majoritatea cazurilor in doua ape, de multe ori “circulare” /dar tocmai aceasta este valoarea lui cea mai mare/ pentru oameni si animale facut din birne, ramuri, bete si acoperit cu paie, stuf, frunze),

colier (sirag, salba, colan de margele, de pietre scumpe care se poarta in jurul gitului),

colina (forma de relief mai mica decit dealul, colnic, delusor),

colind (cintec traditional cintat de copii, de flacai sau de adulti cu prilejul sarbatorilor de Craciun, dar si a colinda, actiune de cutreierare a imprejurimilor prin mers ritualic, cu scop magico-religios),

coliva si

colivie (cusca mica facuta din vergele de metal sau lemn in care sint tinute pasarile cintatoare sau decorative - dar si constructia de metal care serveste la transportarea muncitorilor si a materialelor in adincul unei mine - atragem atentia aici ca mineritul este deosebit de vechi pe teritoriul romanesc, poate cel mai vechi din lume daca tinem cont de metalurgia nativa din Neoliticul timpuriu si chiar din Paleolitic, care, se vede, s-a manifestat in zona carpato-dunareana mai inainte ca in Sumer).

Toti acesti termeni, cum vom arata imediat, au o baza structurala si functionala comuna. Coliba, coliva, colina si colivia denumesc constructii conice sau piramidale, orientate in sus, iar termenii aflati inca in uz au o vechime care poate fi dusa inapoi pina la timpurile primordiale din paleolitic. Termenul colina denumeste un obiect natural. Dar si un tell/tumul artificial este numit de taranul roman (ca si de cel arab, turcmen, pachistanez, mexican, peruan) tot colina. Adica termenul colina reprezinta un fel de trecere de la termenii care definesc un obiect natural si ceilalti, care denumesc constructuri artificiale. Analiza termenilor coliva si colivie arata ca semnificatiile termenilor nu sint date de radicalul liv, ci de constructiile sufixiale de la sfirsit. Schimbarea semnificatiei “se face” cu ajutorul sufixelor ba, va, na, via, dar misterul ramine tot dupa constructia prefixiala co care are aceeasi putere semnificatva ca si con, ce insemna, cum se stie, impreuna cu.

Deci, impreuna cu silaba li elementul de compunere co aduna in limba romana doar citiva termeni, majoritatea dintre ei asemanatori ca aspect fonemic - coliba, coliva, colina si colivia sint constructii naturale sau artificiale de o anumita forma, avind la baza, precumpanitor, o forma rotunda, adica un ocol, adica o constructie spatiala care nu urmeaza calea cea mai dreapta, ci un perimetru in forma de cerc, adica tocmai baza constructurilor pe care le desemneaza termenii cercetati de noi. Cum s-a intimplat ca tocmai actiunea de a ocoli a dat denumirea, prin adaosul algebric al citorva compusi sufixiali la morfema coli, a termenilor atit de diferiti coliba, coliva, colina, colivie?

Raspunsul, se pare, poate fi gasit in termenul colind, pe care l-am ocolit cu buna stiinta pina acum. Actiunea de a colinda, nu reprezinta, cum am accentuat, doar cintecul ritualic despre care am vorbit, ci si actiunea de a umbla din loc in loc, de a strabate, de a cutreiera, de a bate un drum (care in timpurile stravechi, primordiale insemna inconjurarea ocoalelor satelor paleolitice si neolitice cu scop magico-ritualic, cum mai fac si astazi preotii ortodocsi ai romanilor). Ba si colierul, cu toata baza lui etimologica moderna, frantuzeasca, este pina la urma reprezentarea simbolica tot a unui ocol, a unui cerc, a unui mers ocolit (dat fiind ca acelasi colier poate lua forme diferite dupa scoaterea lui de la git, dar poate sa reprezinte chiar prin valoarea componentelor sale praguri diferite de pretiure sau intelegere - un colier poate fi construit din margele de aur, din pietre scumpe, din cupru sau lut ars, din scoici marine sau dinti de fiare. Unele din aceste mici obiecte pot fi incrustate cu mesaje importante - ca la daci sau egipteni - altele cu ornament simplu).

Observam astfel, ca puterea de denumire a morfemei coli, ca si in cazul morfemei fru, nu este intimplatoare. Desi denumeste termeni foarte diferiti ca semnificatie ea ii aduna cu o functie comuna - ocolul sau ocolirea (adica o limitare logica a nesabuintelor omenesti, limitare care salveaza de pericol). O etimologie serioasa a limbii romane ar putea acum sa cerceteze cum s-a intimplat ca morfema coli + prefixul ba a dat termenul coli-ba, care este un fel de casa primordiala, un fel de a lega - li - mai multe bete - ba - impreuna - co -

(cercetarea noastra, cum tot accentuam, aluneca mereu spre baza lingvistica a fiintarii si a construitului, cum a aratat M. Heidegger pentru limba germana, dar si spre stilpul sacru primordial, spre beth-ul despre care vorbeste M. Eliade).

Noi sugeram aici inca o directie de cercetare intuita tot de M. Eliade - legatura dintre Ba si Beth-il, stilpul sacru care indica la popoarele semitice (dar oare numai la ele?) casa Domnului, si termenul semitic de beth-casa care o fi ajuns cumva tocmai in denumirea materialului de constructie cel mai popular in secolul XX - betonul

(s-ar putea ca si vechiul termen romanesc bat si a bate sa fie o pista arheolingvistica de buna calitate pentru o posibila cercetare a denumirii stilpilor sacri primordiali ai carpato-dunarenilor; iar jocurile de copii ale romanilor au pastrat un termen neelucidat bar, care inseamna “loc de odihna si refugiu dinainte stabilit”, vezi BAR in DEX).

La fel s-ar putea estima puterea sufixului va din coli-va (a lega impreuna, prin fiertura, griul care sustine viata) - de a desemna forta regenerativa a griului care se transmite ritualic omului prin comunicarea sau provocarea pe care o realizeaza coliva cu lumea de dincolo; omul foloseste griul modelat special in constructul coliva pentru a face legatura cu stramosii care pazesc (sau echilibreaza) rosturile bune ale fiintarii. Coliva insemna, poate, un semn al traitorilor ca viata dainuie si ca cel care e pornit spre lumea de dincolo merita se fie primit acolo tocmai pentru acest merit. Prezenta lui va in po-va-ra sau po-va-ta nu ar fi atunci deloc intimlatoare. Coli-va transmite stramosilor po-va-ra vietii si asteapta de la ei povata pentru a face viata mai usoara

(actele ritualice ale omului primordial, ca orientare a probabilitatilor de fiintare spre realitatea de fiintare, mai ales in contextul aparitiei germenului viitorului om doar in burta femeii, delimiteaza sigur, mai ales prin cerc, zona de incertitudine din care apar probabilitatile de fiintare, zona care nu poate fi influentata de om).

Daca, cumva, cel care ne urmareste metoda asteapta acum de la noi o dedublare a semnificatiilor constructiei lingvistice cercetate, ca si in cazul oglindirii morfemei fru cu fur, este bine. Noi, insa, lasam tocmai pentru muschii Dlui aceasta lucrare (cu o precizare - termenii oglinditi cu li si c, licar si licoare, deja formeaza dihotomii de structura cu sirul cercetat). Fiindca in acest loc devine mult mai interesanta cercetarea acestui sir semnificativ de termeni ai limbii romane sub aspectul ideologiei lor constructive. Cine a construit un sir de termeni nenaturali destul de diferiti ca functie pe aceeasi baza morfemica si pe o structura ascunsa geometrica? Cine a adus in realitate dintr-un numar imens de posibilitati anume acesti termeni pentru a desemna constructuri umane atit de diferite ca functie vitala si atit de apropiate ca arhitectura lingvistica si geometrica? Cine a pus coliva in acelasi fisier de semnificatii ocolitoare ca si coliba, colina sau colivia?

Ar fi putut atotputernicul joc al intimplarii sa realizeze de la sine, boltzmannian, aceasta culegere de termeni ocolitori ai limbii romane din cimpul universal al fiintarii omenesti? Sau, poate, tocmai entropia ca “sageata a timpului” (tot o sintagma boltzmanniana) organizeaza de la sine acest sirag naucitor de semnificatii rotunde, ocolitoare, pazitoare? Poate, tocmai entropia dedubleaza constructurile spirituale asa cum dedubleaza celula din ratiuni pe care, iar si iar poate, nici nu trebuie sa le cunoastem

III, 3 (construct si probabilitate)

Omul primordial care a trait in Europa pe la 30.000 BC a ales, a ridicat, a batut, a plamadit, a cioplit, a sfredelit, a taiat, a slefuit, a unit, a inaltat, a limitat, a muls, a tuns, a strapuns, a ascuns etc pentru a scoate din probabilitate (posibilitate) anumite constructuri care l-au ajutat sa supravietuiasca. Cine, insa, a pus in probabilitate acele constructuri? Nu stim. Nu putem sti. Stim, insa, ca omul primordial a descoperit o metoda minunata de a transforma probabilitatea in realitate prin utilizarea constructului simbolic. Aceasta logica prealabila a viitoarei creatii a permis omului sa adune elementele naturale necesare noului construct si sa le modeleze pentru a le uni in noua coabitare, constructura, constructie. Scoaterea lui formala din probabilitate / posibilitate cu ajutorul constructului simbolic este tocmai actiunea de a construi, de a crea un con-struct, o forma ne-inerenta, un fel de a trai impreuna in armonie a mai multor elemente diferite, pregatite special de constructul simbolic pentru acest coabitat.

S-ar putea, atunci, spune, urmind logica metodei, ca un construct articulat este inaintea unui construct simbolic sau a unuia devenit realitate prin zidit, cioplit, plamadit, impletit, taiat, ridicat, gaurit etc? Probabil - nu. Fiindca aparitia constructului in probabilitate este un act tulburator, misterios, chiar paradoxal, cu baza neinteleasa inca de om (cine aduna sau siruieste termenii coliba, colier, colina, colind, coliva, colivie in baza notiunii abstracte de cerc - ocol?). El poate exista acolo, cum zic vedele, ca imagine stearsa, cetoasa, fara a avea o baza verbala care sa-l denumeasca. El poate fi scos din probabilitate prin construire si adus in realitate iarasi fara prioritatea denumirii lui. Logosul sau Vac-ul primordial ni-l pot revela inainte ca mintea sa-i dea un nume. Si, totusi, cercetarile noastre arata ca si acest proces, de denumire a lucrurilor construite de om (coliba, colierul, colindul, coliva, colivia) nu sint sub puterea omului. Desi este creatorul, pastratorul si purtatorul limbii romane, vorbitorul limbii romane nu poate orienta logic procesul formarii cuvintelor si prinderea lor de constructurile omenesti. Ceva dinafara logicii (mai corect ar fi sa spunem: dinaintea logicii) realizeaza acest lucru, si, cum se vede, nu intotdeauna denumirile sint trase la sorti, ci urmeaza legi dure, legi pe care, se sustine, omul primordial, care a construit coliba si coliva, dar si Batul Sacru nu putea sa le stie.

Am aratat deja ca din timpurile cele mai vechi omul a inteles rostul benefic al constructiei simbolice non-violente pentru scoaterea constructului vital din probabilitate. Folosirea miinii pentru construirea acestor proiecte simbolice a urmat un drum bine cunoscut de om. Formele probabile ale viitoarelor constructii erau desenate cu mina de cel caruia ii fusese revelate pentru a fi vazute si de ceilalti membri ai comunitatii. A vedea proiectul sau constructul simbolic, probabilitatea, era mai important decit a auzi, a gusta, a mirosi, a pipai si, chiar, a vorbi. Viitorul construct era scos din probabilitate dupa revelarea lui prin desenarea sau incrustarea mai multor variante. Asa putem face. Sau asa. Ceilalti vad, se uita, mediteaza, comunica intre ei tot cu ajutorul simbolurilor, si decid - asa! aratind cu degetul aratator, tocmai cu acela care a si construit planul simbolic pe nisip sau l-a desenat pe o piatra cu un carbune sau cu o creta.

Noua creatie (iesirea univoca a Constructului din probabilitate) incepe de la a cresta cu o creta. Ce? Proiectul animalului care trebuie vinat? Proiectul casei care trebuie construita? Ultimul este mult mai important pentru devenirea omului (devenirea nu inseamna evolutie!!!) decit primul. Desenului grafic i se adauga culoare. Unei linii verticale i se adauga una paralela sau orizontala, adica perpendiculara. Linia paralela, linia perpendiculara… Crucea, care are o vechime primordiala… Ce cucerire neintrecuta inca, a spiritului omenesc.

Pentru a arata sau transmite o actiune orientata (in vederea vinarii animalului sau construirii unei colibe) omul a unit (la Mitoc, 26.000 BC) doua linii intr-un unghi si le-a aplicat unui punct pe o a treia linie

-<

Ba chiar si acest unghi, sub aspect matematic, este format dintr-o linie orientata intr-un punct si dublura ei simetrica. Unghiul, actiunea, constructul logico-simbolic care o reprezenta, era deja o “dedublare a reprezentarii”, o cunoastere si a secantei, si a liniilor paralele, si a hasurilor de unghiuri sau linii paralele, asa cum apar si pe artefactele de la Mezin sau Cosauti:

>

Cunoasterea deosebirii radicale dintre liniile paralele

II si unghi >

a faptului ca unghiul poate fi orientat in toate partile pentru a insemna o actiune, continua sa ramina cea mai importanta cucerire a spiritului omenesc. Omul a inteles, astfel, chiar la nasterea sa ca exista Sus si Jos, Dreapta si Stinga, Fata si Spate, ca orice actiune naste spontan o reactiune pe masura: legea a treia a lui Newton, cum arata insemnele simbolice ale omului primordial, a fost cunoscuta din paleolitic.

Reactiunea negativa, anihilatoare a actiunii a fost crestata de omul primordial astfel:

><

Reactiunea benefica, nascatoare si renascatoare, reactiunea la actiunea-unghi de anihilare, a fost crestata astfel:

<>

Aparitia acestui formidabil insemn la Mezin (18.000 BC) dovedeste exceptionala forta spirituala a omului din paleoliticul Sud si Est European. Stia oare acel om sa provoace actiuni si reactiuni anihilatoare de tip >< si benefice, de tip rombic <>? Cum sa polarizam rombic actiunea cu reactiunea ca sa provocam regenerarea benefica, nu incrincenarea si anihilarea, fara de care tot nu se poate (nu zadarnic Shiva echilibreaza prin anihilare efortul de regenerare al lui Brahma, iar nasterea lui Prajapati duce spontan la aparitia urieseasca, polarizata, a lui Agni, care casca imediat imensa sa gura pentru a-l devora). Pentru omul de Mitoc, Mezin si Cosauti, care cunostea alfabetul de mai sus, nu mai era o problema sa reprezinte Susul si Josul, adica Cerul si Pamintul, Dreapta si Stinga, adica Mintea si Inima, aflate in necontenita si chiar tragica “gilceava” (vorba lui D. Cantemir). Cunoasterea actiunii si a reactiunii, a polarizarii lor bune sau rele, asta este puterea exceptionala a rombului de la Cuina Turcului (Portile de Fier, Dunare, Romania de West, 11.000 BC), partile componente ale caruia, bazate pe “dedublarea reprezentarilor” se regasesc in constructurile logico-simbolice mai vechi de la Cosauti, Mezin si Mitoc. Rombul aduna prin polarizare (adica dedublare) fortele a doua actiuni contrare (cum ar fi, de pilda, inima si mintea). Minunea romboidala de la Cuina Turcului este sustinuta logistic, ca si la Mitoc, de limita acelorasi 9 linii paralele, linii care, iara si iara, orienteaza atentia cercetarii moderne spre simbolul divin care aduce modelul unui construct vital in probabilitate, iar apoi, cu ajutorul zeitei transformate in albina (cum arata basmele multor popoare), practic un construct simbolic, il transforma in construct real, vital… De fapt liniile paralele, hasura, cum spun arheologii, fac parte din acelasi colier primordial de simboluri. A deosebi doua linii care se unesc intr-un punct de altele doua care nu se unesc nicaieri inseamna ca ai ajuns la limita cunoasterii omenesti, la diferentierea clara a finitului de infinit, a mortii de viata, dar si a imposibilitatii de a le cunoaste.

Dar nu toate constructurile reale ale omului sint vitale, veti spune? Corecta intrebare si foarte trebuitoare mai ales acum, in globalizare, cind instrumentele de scoatere din probabilitate nu mai sint gestionate de zei, ci de computer.

Dar sa continuam descrierea principalelor semne ale alfabetului AA, angle-alphabet-ul, cum a numit I. Vartic alfabetul primordial al sapiensilor moderni (vezi pentru detalii cartea noastra “O istorie geometrica a lui Homo Sapiens” - varianta pe web la www.ournet.md/Igeometrical). Pentru a construi o coliba ea trebuia mai intii crestata macar mental astfel:

?

Un acoperis unghiular (in doua ape) care te protejeaza de ploaie si vint, de caldura si frig, o actiune de impotrivire la actiunile devastatoare ale Naturii (adica ale Cerului), este chiar o provocare a cerului de catre om: Cerule, vezi, eu, omul, indraznesc sa ma apar de ploaia ta nemiloasa, de vintul tau crincen, de gerul tau usturator, de arsita ta siciitoare! Dar cum ar fi putut fi insemnata reactiunea Cerului la actiunea Omului? Modelul exceptional, nevalorificat inca, de la Mezin, Ucraina sVIIIt, demonstreaza cunoasterea perfecta a acestui procedeu de provocare, imbunare, sau chemare in ajutor a zeilor:

V

Bogatia, varietatea constructurilor simbolice din Sud-Est-ul european a fost net superioara sub aspect vital constructurilor naturaliste din vest. Prin constructurile sale simbolice omul din Est a dat imbold dezvoltarii civilizatiei actuale (omul din Sud-Est la un anumit moment s-a polarizat in polul rustic cu cel din Anatolia si Rasaritul Apropiat, care a mers pe calea urbanizarii fiintarii sale).

Desi au coexistat mult timp, este sigur ca omul care aducea din probabilitate in realitate noi obiecte, lucruri si chiar fenomene (imblinzirea focului, construirea casei, inacrirea laptelui, risnirea griului) prin utilizarea constructurulor simbolice si geometrice din Sud-Est a avut mai multe sanse pentru a supravietui decit cel care desena naturalist in Apus

(acest om naturalist a revenit in virful topului cu ajutorul grecilor, apoi a romanilor, a fost iar inghesuit in Evul Mediu, mai ales in Bizant prin acele acte tulburatoare de nimicire a icoanei, apoi a revenit in Renastere ca sa fie pur si simplu torpilat de vechea reprezentare plastica simbolica si geometrica prin artele plastice moderne - impresionismul, postimpresionismul, cubismul, fovismul, abstractionismul, constructivismul etc).

Omul primordial din Sud-Est primea (prin revelatie, meditatie) din probabilitate mai multe constructii logico-simbolice mentale care deveneau mai apoi desen (alegere, soarta), cuvint, bat, coliba, coliva, colind

(descintec - des cintec, mantra - se pare ca omul primordial controla cu des-cintarea veridicitatea unor scoateri din probabilitate… des-cintatul rezona sau nu rezona cu cimpul informational de profunzime care determina vitalitatea noului construct, cintecul organiza iesirea din probabilitate, cintecul putea fi un operator/orator al viitorului construct, cintecul, constructie onomatopeica, muzica, nu are nevoie numaidecit de cuvinte pentru a influenta acel cimp - tobe, tipete, chiuituri unite prin legile naturale ale muzicii aduceau imbunarea zeilor sau a stramosilor).

Da, omul parca (tocmai acesta este termenul, mai corect, instrumentul care defineste aceasta cercetare - parca) pune de multe ori sortii sa decida soarta constructurilor care i-au fost revelate fiindca el crede ca sortii sint dirijati tot de cel care i-a revelat constructul (care putea fi Rg-Veda, de pilda). Baza de fundare a termenilor cu morfema fru si fur din limba romana (studiem acest caz al limbii acestea la fel cum C. L-Strauss studiaza mituri din America sau Noua Zeelanda) arata ca implicarea intimplatoare a sortii practic este exclusa din cimpul formator al unei limbi. Termenii limbilor vorbite de paminteni se armonizeaza de la sine tinind cont si de realitatile obiective ale vorbitorilor acestei limbi, si de cele subiective, de implanturile straine, dar si de bifurcarile care iau in serios desfiintarea nu doar a etniei date, ci a intregii comunitati omenesti. Formarea in limba romana a termenilor reali, de uz curent, cu morfema fru in prefix, termeni care reprezinta in fond calitati naturale, bune nu este intimplatoare. Cum nu este intimplatoare formarea termenilor negativi cu fur. Cimpul limbii romane alege anumite constructuri articulate de om, pentru uzul omului, fara a-l intreba pe acesta (nu-i solicita macar actul de aruncare a zarurilor), dupa legi pe care nu le cunoastem si pe care nici nu trebuie (inca?) sa le cunoastem. Intre devenire si intimplare exista, totusi, o legatura de creatie; devenirea ar fi plicticoasa fara intimplare, daca devenirea ar merge “pe cai batute adesea”, cum zice Eminescu, ea s-ar scirbi de la sine, universul s-ar imbolnavi si ar muri…

Aruncarea zarurilor (in procesul de formare a termenilor limbii romane) nu se face, deci, acolo unde isi inchipuie omul, ci acolo unde Devenirea este purata de liberatatea universala care, in limitele care pot fi cunoscute de om, se manifesta prin intimplare. Construirea unui pod-punte, a unei case, a unei opinci, a unui colier, a unui bat/stilp ritualic

(el era inca in paleolitic centrul lumii - axis mundi, locul unde omul se simtea in siguranta, dar de unde realiza, reiesind tocmai din realitatea echilibrului, si actiuni de provocare a Pamintului - prin infigerea batului sacru in Pamint, si a Cerului, prin orientarea lui verticala in sus)

nu mai este pura intimplare. Construirea de catre omul paleolitic a strapungatoarelor, a razuitoarelor, a maciucilor, a fuselor nu mai poate fi conceputa ca simplu act al intimplarii de actiune a omului. Construirea acestor instrumente primordiale reprezinta de fapt manifestarea univoca a legilor universale ale actiunii si reactiunii. Strapungatorul, razuitorul, maciuca, fusul nu au fost doar instrumentele omului primordial, ele sint si instrumentele Devenirii Universale. Coliba, colier, colina, colind, coliva, colivie ca si fruct, frumos, frunza, frunte, frupt (un sir frumos din structuri naturale, deci inca si mai vechi decit constructurile ne-naturale rinduite mai inainte) sint instrumente ale fiintarii omenesti, dar si ale Devenirii universale Desi sta, parca, dincolo de om, Devenirea Universala este chiar omul. Ea l-a creat pe om, de la sine, pentru a realiza ceva care nu ne este dat sa cunoastem. Si slava Domnului ca este asa!

Constructul articulat, ca si cel zidit, are aceeasi origine ne-umana, ne-inerenta (nici un membru al unei comunitati omenesti nu poate crea limba comunitatii). Tocmai de aceea constructul atribuit doar unui singur om nu e potrivit cu realitatea de fiintare a omului; - altruismul sta la baza actiunilor bune omenesti, tot ce creaza omul trebuie daruit zeilor care au provocat zidirea asta; constructul nu-i apartine omului fiindca i-a fost revelat omului

(Rg-Veda, cum se stie, a fost revelata, lucru pe care il poate sustine si creatorul Divinei comedii, si cel al lui Hamlet sau al Livezii cu visini).

Or, observind termenii romanesti care incep cu acest exceptional prefix CON - adica, repetam, impreuna cu, observam ca marea lor majoritate, practic toti minus citeva imprumuturi de tipul condor, conifer, denumesc constructuri ne-naturale, scoase in realitate prin (din) probabilitate. Actiunea de a uni eforturile pentru a realiza un proiect a creat mult mai multi termeni artificiali decit aceea de a arata sau numi obiectele naturale (statistica este necesara, dar o vor realiza institutiile specializate in protectia fiintarii fiintei pe Pamint) - mamutii, muntii, riurile, bizonii, caii, renii, cucul, vulturul.

Arheologia demonstreaza ca pictarea naturalista in Vestul (Sud-Vestul) Europei (vezi si pagina web www.ournet.md/Iancient) s-a manifestat intre 32.000-12.000 BC, si cum erau reprezentarile, din acelasi timp, ale omului din Sud-Est? Aceste reprezentari erau constructuri simbolice, iar desenul matematic (operatii algebrice de la 1 la 9) si geometric (linii paralele, unghiuri, aranjamente simetrice) de pe amuleta de la Mitoc - 26.000 BC, marile “localitati” de case construite special din Nord-Estul Moldovei (la Cosauti, pe Nistru) rastoarna multe iluzii ale omului modern despre originea sa dintr-un stramos primitiv. Acel om de obirsie, aparut de neunde, paradoxal, nu a fost un om primitiv, ci primordial.

Pentru a vedea mai precis calitatile spirituale ale acelui stramos enigmatic trebuie sa-l citim mai serios pe Lao Tzu, mai ales descrierea lui stralucitoare a celor mai vechi oameni aTao Te Thing, 15i. Omul de Mitoc stia (si nota) a numara pina la 9 fara a utiliza cele 10 degete de la mina (cum s-a speculat mult timp), stia adunarea si scaderea, inmultirea si impartirea mentala, asa cum o cunoastem noi azi. Paradoxala, exceptionala, fulminanta chiar, ramine insa continuitatea stranie a acestui algoritm al cifrei 9 in spatiul paleolitic al carpato-dunarenilor. Fiindca si la Mitoc, si la Cosauti, si la Cuina Turcului, adica timp de 14-15 milenii, omul si-a incrustat cu tarie limitele sale de 9 la fel cum face inca si azi poporul romanesc in nenumaratele sale mituri si legende cu 9 mesteri mari, 9 manastiri, peste 9 mari si tari (element regasit, cum se stie, si in mitologia multor popoare, dar aparut logic, matematic, geometric si pastrat pina in zilele noastre - ca suita de 9 linii paralele - doar in spatiul carpato-dunarean).

Cifra 9, reprezentata la Mitoc si Cuina Turcului prin 9 linii paralele, se manifesta, astfel, atunci, ca o limita de cunoastere a omului, o limita care il salva pe omul primordial de pericol. Care pericol, insa, era cel mai devastator pentru acel om? Poate pericolul mortii premature, adica nereusita (sic!!!) unei incubatii de 9 luni in burta femeii, poate legatura dintre aceste 9 luni pre-natale si cele 9 orificii ale omului, poate faptul ca se nasteau mult mai putine femei decit masculi (lucru care o fi stimulat atitea mituri antice despre furtul femeilor, lucru care, in timpurile neolitice, o fi creat si triburile razboinice de alungati din spatiul matca, preponderent triburi de barbati razboinici, nesedentari, viitorii indo-europeni care au devastat spatiile de origine pe la 3200-3000 BC). Dar, poate, cel mai strasnic pericol pentru fiintare il prezentau creaturile virtuale care nu se compuneau in structura lor de profunzime din multiplii lui 9?

De ce 9 (si nu 10) a fost scos din probabilitate si a luat forma de construct simbolic din 9 linii paralele? Ce realiate (constructie reala) trebuia sa fie construita (poate a si fost construita) in baza acestei constructii simbolice din 9 linii paralele scoase si ele tot din probabilitate? Si care e pericolul de la care ne salveaza cunoasterea acestei limite de 9 linii paralele, incrustate si la Mitoc, si la Cuina Turcului? Cerem, deci, si aici (ca si Claude Levi-Strauss) de la investigatia stiintifica, ca sa ne dea un raspuns… pentru a naviga mai usor prin naucitoarea lume de iluzii si probabilitati a globalizarii

(Va mai amintiti basmul cu zeita care, transformata in musca sau albina, se aseza pe Ileana Consinzeana cea reala? Daca Fat-Frumos alegea gresit, el era sortit sa moara - si cu el, posibil, tot neamul lui de oameni. Sa aleaga corect fara ajutorul zeitei albina, musca sau tintar tot nu era posibil. Pentru a ne salva de pericolul desfiintarii trebuie, deci, sa-i ajutam dezinteresat pe zei - asa cum fat-Frumos ajuta zeitatile musca, albina sau tintar - ca ei sa ne poata ajuta pe noi. Va mai amintiti naucitoarea si tragica poveste de dragoste din “Nevski prospekt”? Este prima si, poate, cea mai fundamentala cercetare a incilcirii tragice a omului in meandrele “comunicatiei universale” - “vseobsciaia comunicatia” - construita de om cu propriile miini, adica despre iluzoriile magistrale de comunicare ale omului modern, realizata de genialul, arhaicul malorus N. V. Gogol in Sanct-Petersburg, in una din cele mai construite metropole ale omenirii de la 1830.).

Raspunsul la intrebarile noastre, puse investigatiei stiintifice, nu va fi usor de obtinut. Chiar daca pictura matematico-geometrica de la Mitoc (urmata de cea de la Mezin, Cosauti, Cuina Turcului) are vechimea necesara credibilitatii omului de stiinta modern, lui tot ii este greu sa inteleaga rostul fundamental al stiintei marelui chinez - cunoasterea limitelor de intrebuintare ale denumirilor ne salveaza de pericol aTao Te Thing, 32i. Cele 9 linii paralele de la Mitoc reprezinta, desigur, o limita. Dar o limita a caror facultati? Totul indica ca e vorba de o limita a constructurilor de actiune ale omului. O armonizare a acestor constructuri cu constructul de fond al cosmosului. O limitare a acestor constructuri, fiindca adunate prea multe ele imbicsesc fiintarea.

Pictura geometrica de la Mitoc aIXi, de fapt, ne spune ca exista o limita a actiunilor si, deci, a constructurilor omenesti dincolo de care incepe pericolul, ca actiunea trebuie echilibrata numaidecit cu non-actiunea, ca actiunea de constructie mentala se sprijina pe cea de constructie sufleteasca, ca inima si spiritul, luate impreuna, se tin doar pe leaganul de limita al naturii vii…

Desigur, investigatia stiintifica actuala va accepta cu greu faptul delegarii de catre o putere nepaminteana (zeita care se transforma in albina) (prin termenul frumos) a limitelor pentru denumirea actiunilor armonioase ale omului (mai ales in domeniul constructurilor logico-simbolice, nenaturale) dintr-un sir imens de posibilitati (frubos, frudos, fruhos, frufos etc). Dar demonul care ne paste iluziile solicita tot mai multe si mai multe probabilitati pentru a pune la incercare puterea omului de a-si zidi constructurile de actiune in limitele posibilului si ale realitatilor vitale. Si omul, pentru a nu cadea in prapastia desfiintarii, trebuie sa aleaga volens-nonlens din curcubeul acesta de probabilitati doar solutiile reale. Iluziile trebuie deletate fara mila. Constructurile de ieri trebuie deletate fara mila (Misteriosul Shakespeare mai zice in sonetul 108: “…Counting no old thing old…”). Necrutatoarea Lethe nu poate fi alungata din inima si mintea omului.

La capatul iluziilor, cu siguranta, nici o albina nu aduna miere. La capatul iluziilor nici un tunel nu are luminita. La capatul iluziilor nici un om nu mai are sanse vitale. Iar masinile moderne de fabricat probabilitati arhiveaza cantitati uriase de nedeterminari, atit de uriase ca bunul neamt Heisenberg nici nu-si da seama ca formula lui a trecut demult din domeniul mecanicii cuantice in cel al mecanicii existentiale. Si bunul neamt Cant isi plimba, poate, zadarnic si hamletian, necesitatea aparitiei imaginii gintelor prusace pe la Konigsberg pentru a da sanse gindirii ca sa deosebeasca posibilitatea de realitate cu ajutorul conceptiilor cladite pe intuitii si a intuitiilor cladite pe conceptii… Pe la Konigsberg, insa, nimeni nu mai vorbeste azi nemteste… Realitatile de la 2001 nu se mai potrivesc cu cele de la 1801 (care nu mai incap nici in domeniul posibilitatilor). Un simplu “enter”, apasat pe computerul care se gaseste aproape pe toate mesele din lumea euro-atlantica, poate scoate din fiintare omul modern asa cum tot o nedeterminare determinata incorect la scos din fiintare si pe dinozaur, si pe omul de Neandertal, si pe prusacii de la Konigsberg.

REFERINTE:

Ernst Cassirer, Eseu despre om, Humanitas, Bucuresti, 1995

Ilie Borziac, Inceputurile istoriei Moldovei, Stiinta, Chisinau, 1996
A. P. Cernis, Paleolit i mezolit Podnestrovia. Carti i catalog mestonahojdenii, M., 1973.
O. P. Cernis, Starodavne naselenia Podnistrov’ia v dobu mezolitu, Kiiv, 1975
Andrei Vartic, De la topografia cosmogonica la Kogaionon, Dava International, 2001, www.ournet.md/Ianothersite
Martin Heidegger, Originea operei de arta, Humanitas, Busuresti, 1995
M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas, Bucuresti, 1995
I. G. Sovcoplias, Mezinscaia stoianca, Academia Nauk Ukrainskoi SSR, “Naukova Dumka”, Kiev, 1965
Vasile Chirica, The Gravettian in the East of the Romanian Carpathians, Iassy, 1989
Vasile Boroneant, Noi date despre cele mai vechi manifestari de arta plastica pe teritoriul Romaniei, SCIA, t.19, 1, 1972
Victor Spinei, Realitati etnice si politice in Moldova Meridionala in sec. X-XIII, Junimea, Iasi, 1985
Alexandru Gonta, Satul in Moldova medievala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986