r3c10cs

Sriitorul realist G. I. Uspenski, un artist remarcabil prin forta talentului sau, prin maiestria limbii, prin originalitatea si indrazneala ideilor, aparator neinfricat si prieten al poporului muncitor din Rusia prerevolutionara de dupa desfiintarea iobagiei, ocupa un loc insemnat in istoria literaturii clasice si a gin-dirii sociale ruse.
Uspenski si-a desfasurat activitatea creatoare in perioada dintre 1860—1890. Situatia revolutionara din anii 1859—1861, in conditiile careia s-a format tinarul scriitor, nu s-a concretizat intr-o revolutie. Dupa inlaturarea iobagiei in Rusia s-a dezlantuit reactiunea. Primele schite si povestiri ale lui Uspenski au aparut in timpul cind Cernisevski era inchis de regimul autocrat in fortareata Petropavlovsk si dupa moartea lui Dobroliubov. Revistele progresiste si in primul rind „Soviemennik" si „Russkoe slovo", in care Uspenski si-a publicat operele, erau prigonite de cenzura, iar ulterior au fost complet interzise.
In perioada dintre 1860—1890, dezvoltarea impetuoasa a capitalismului in Rusia a determinat o serie de procese sociale adinci. Diferentierea de clasa a satului si proletarizarea in masa a taranimii, formarea proletariatului la orase, trezirea constiintei lui de clasa si faptul ca el pasea pe calea luptei — toate acestea au atras atentia scriitorului. Reprezentantii ideologiei narodnice, dominante in acea vreme, nu voiau sa ia in seama aceste procese din cadrul societatii. Desi apropiat de revolutionarii narodnici din deceniul al 8-lea, cunoscind insa foarte bine viata poporului muncitor prins in viltoarea capitalismului, Uspenski, ca scriitor realist si ca „minte luminata", cum il numea Gorki, a contribuit prin opera sa realista la zdrobirea teoriilor narodnice.
V. I. Lenin a manifestat o deosebita simpatie pentru Uspenski si a folosit in repetate rinduri opera acestuia in lupta impotriva narodnicilor si a reac-tiunii burghezo-nobiliare. Lenin si-a exprimat deose bit de limpede atitudinea fata de opera scriitorului, citind in legatura cu Uspenski, parerea unuia dintre vechii marxisti, I.A. Gurvici, autorul cartii „Situatia economica a satului rus" aparuta in anul 1892 in limba engleza. In opera sa «Ce sint „prietenii poporului" si cum lupta ei impotriva social-democratilor ?», V. I. Lenin reproduce urmatorul fragment din aceasta lucrare: «Narodnicul din 1870—1880 — scrie foarte nimerit Gurvici — nu avea nici un fel de idee despre antagonismul de clasa din sinu! taranimii, limitind acest antagonism exclusiv la raporturile dintre „exploatator" — chiabur sau lipitoare a satului — si victima lui, taranul, patruns de spiritul comunist. Gleb Uspenski raminea izolat cu scepticismul lui, raspunzind printr-un zimbet ironic la iluziile tuturor. Cu excelenta sa cunoastere a taranimii si cu marele sau talent artistic, care patrundea pina in esenta fenomenelor, el nu .putea sa nu vada ca individualismul a devenit temelia raporturilor economice nu numai dintre camatai sl datornic, dar si dintre tarani in general. Vezi articolul lui : „Nivelarea generala" in „Russkaia misli", 1882, nr. 1»).

Articolul „Nivelarea generala" este una dintre cele mai viguroase opere antinarodnice. In opozitie cu conceptiile narodnice, autorul articolului afirma ca „viata satului paseste intr-o faza cu desavirsire noua, se desfasoara in conditii cu desavirsire noi..." Adresindu-se unui interlocutor imaginar, narodnic, Uspenski il invinuieste ca „intoarce spatele" situatiei reale a satului, ca o judeca „cu toptanul", in timp ce «o privire cit de superficiala — asupra satului de astazi e suficienta pentru a nu „nivela" pe toti locuitorii si toate conceptiile, nazuintele satului... Aceasta nivelare care nu are nici un temei — scrie mai departe Uspenski — izvoraste dintr-o ploconire cu totul nechibzuita in fata stapinirii in obste a pa-mintului". Autorul articolului „Nivelare generala" isi da seama ca chiaburul apare chiar in mijlocul obstei. „Un excelent cunoscator al taranimii", „un mare iubitor al poporului", „purtatorul de cuvint al ideilor si nazuintelor masei inrobite, dar deosebit de inzestrate a poporului rus" — astfel il caracterizau pe Uspenski, Gorki, promotorul realismului socialist si Serafimovici, unul dintre cei mai vechi scriitori proletari.
Uspenski a continuat cele mai nobile traditii ale literaturii ruse inaintate, el a aparat ideile democratiei revolutionare ruse. „Arta nu poate fi despartita de soarta poporului") — spunea A. A. Jdanov in raportul sau despre revistele „Zvezda" si „Leningrad", subliniind prin aceste cuvinte unul dintre perceptele fundamentale ale lui Bielinski, Cernisevski si Do-broliubov. Acest percept a constituit si stindardul lui Uspenski.
In munca sa de creatie, Uspenski s-a bizuit pe bogata experienta izvorita din legatura nemijlocita cu poporul muncitor. Scriitorul cunostea in chip desa-virsit pe mestesugarii din Tuia si satele din regiunea Tuia. El ii cunostea bine pe taranii, adesea infometati, din Samara, pe plugarii din partile Novgorodu-lui, neputinciosi — pe atunci — in fata naturii aspre. Uspenski a studiat si urmarit indeosebi miscarea de colonizare, el a fost in Siberia, a strabatut regiunile agricole din sud, organizate dupa modelul fermelor capitaliste, a cunoscut Caucazul care pasea pe drumul capitalismului. Uspenski si-a oprit indelung atentia asupra milioanelor de muncitori agricoli, s-a interesat de „dezordinele" in masa din sudul Rusiei. El a cules si a studiat cu dragoste si minutiozitate creatia populara orala, a intretinut o interesanta si vasta corespondenta cu oameni din popor. Scriitorul isi iixase sarcina de a influenta activ viata poporului si activitatea intelectualilor. El considera ca nu e suficient sa scrii si sa simpatizezi, ci trebuie sa participi — efectiv — „la actiunea vie". „Trebuie sa actionezi, si inca direct" — afirma Uspenski intr-o scrisoare din 1887 catre V. M. Sobolevski. „Esti scriitor si simpatizezi cu cutare si cutare ? Ei bine, dovedeste-o. Vei avea de suferit ? E rau ? Asta nu ne priveste pe noi... Daca voi, scriitorii, scrieti despre una si despre alta, apoi fiti buni si dovediti-o si in practica !"
Din operele lui Uspenski, tineretul inaintat, democratic, din perioada 1870—1880 a invatat sa munceasca pentru binele poporului. „Un mare scriitor, prieten al poporului", „un prieten si dascal de neuitat", „marele cintaret al pamintului rus" — astfel il caracterizau pe Uspenski reprezentantii muncitorimii, ai intelectualitatii democrate si ai taranimii.
Gleb Ivanovici Uspenski s-a nascut in orasul Tuia, la 25 octombrie (stil ,nou) 1843. Viitorul scriitor si-a petrecut copilaria si adolescenta in mediul func-tionarimii provinciale. Dupa cum ii caracteriza Dm. Vasin), biograful lui Uspenski, colegii tatalui sau, Ivan Iakovlevici Uspenski, care detinea functia de secretar al camerei bunurilor statului din Tuia, erau, in cea mai mare parte, „oameni meschini" si „inculti", pe care nu-i interesau decit sperturile, avansarea in serviciu si jocul de carti.
Mediul imbicsit de o crincena lincezeala, care paraliza gindirea, mediul de meschinarie, de egoism si parazitism, a trezit de timpuriu in sufletul copilului un sentiment de scirba si revolta. Dm. Vasin povesteste ca gimnaziul din Tuia, in care a invatat Uspenski, se afla in piata Hlebnaia, unde, la nevoie, se ridica esafodul, iar casa familiei Uspenski se afla pe strada .Baranova, la capatul careia se inalta inchisoarea. De-a lungul strazii erau minati din urma arestatii si intr-un car sinistru erau adusi condamnatii la moarte. In sufletui lui Gleb, copil emotiv si cu un ascutit spirit de observatie, aceste scene groaznice trezeau adinci „framintari morale". Aceste framintari au continuat si la Cernigov, oras in care s-a mutat familia Uspenski in 1856. Ca elev la gimnaziul din Cernigov, Uspenski se intorcea adesea acasa, dupa spusele rudelor lui, „cu camasa in zdrente, sfisiata de el pentru a bandaja vreun sarac bolnav".
Tinarul Uspenski citea tot ce se putea gasi in casa tatalui sau. La Cernigov, se formase in jurul lui Gleb Ivanovici un cerc de tineri care scoteau o revista in manuscris, citeau carti, cintau cintece populare rusesti si ucrainene sau dezbateau probleme sociale si literare.
In 1861, Uspenski a terminat gimnaziul si a intrat la facultatea de drept de la Universitatea din Peters-burg. In luna decembrie a aceluiasi an, universitatea a fost inchisa din cauza „tulburarilor studentesti". Uspenski a incercat sa-si continue studiile la Universitatea din Moscova, dar n-a reusit: nu avea cu ce sa-si plateasca taxele. in 1862, tatal lui Uspenski s-a imbolnavit, iar doi ani mai tirziu a incetat din viata. Viitorul scriitor a trebuit sa gaseasca un mijloc pentru a-si intretine numeroasa familie. A intrat corector la revista „Moskovskie vedomosti" („Buletinul Moscovei" — n. t.), iar apoi a inceput sa scrie literatura.
Primele incercari literare ale lui Gleb Uspenski au aparut in anul 1862, in paginile revistei „Iasnaia Po-liana", pe care o scotea L. N. Tolstoi (schita „Miha-lici") si in revista „Zritel obsestvcnoi jizni, literaturi i sporta" („Observatorul vietii sociale, literaturii si sportului" — n. t.), (schita „Idila. Parinti si copii").

Incepind cu acestea, Uspenski se dedica exclusiv literaturii.
Uspenski a pasit relativ repede pe drumul adevaratei literaturi si la sfirsitul deceniului al 7-lea, reusise sa aiba cititorii sai. Operele sale din acesti ani au fost publicate in „Russkoe slovo" („In noapte", „Schite din viata functionareasca", „In sat" etc), in „Iskra" („Tinutul nostru cel sarac", „Necunoscutul" etc.) N. A. Nekrasov a simtit si apreciat de la inceput talentul acestui scriitor incepator si L-a atras in cercul colaboratorilor revistei „Sovremennik" unde i s-au publicat primele patru capitole din „Moravuri de pe ulita Rastereaeva" (1866), prima opera de mare intindere a scriitorului. In anul 1868, Nekrasov si Saltikov-Scedrin conduceau „Otecestvennie zapiski", iar Uspenski devine colaborator permanent al revistei, pina la suspendarea ei (1884). „Dupa parerea mea, el e tocmai scriitorul de care avem nevoie" — spunea in anul 1881 Saltikov-Scedrin, precizind atitudinea intelectualitatii democrat-revolutionare fata de Uspenski.
In operele sale din deceniul al 7-lea, pe Uspenski il preocupa in mod deosebit soarta oamenilor condamnati la munca si nevoi, soarta celor pe care „pentru cinci carboave pe luna, domnii stapini sint gata sa-i primeasca cu placere... la cheremul lor" Viata „oamenilor lipsiti de cultura, neinsemnati", in special a meseriasilor si taranilor, contrastul dintre aceasta si viata trindiava a stapinilor alcatuieste o tema care se precizeaza definitiv in operele lui Uspenski din „anii saizeci". Situatia de dupa desfiintarea iobagiei, precum si reformele burghezo-nobiliare, sint privite de scriitor din punctul de vedere al starii poporului muncitor. In orice parte isi arunca scriitorul privirea, el vede unul si acelasi lucru : pentru omul rus simplu, viata „noua" inca nu a inceput. Uspenski caracterizeaza anii reformelor ca pe o epoca a „vitelului care a inceput sa zburde" („Nr. 24 si locatarii sai. Sarlatanul", 1865). Scriitorul prezinta schimbarea vremurilor vechi cu cele „noi", in maniera lui Scedrin. Reprezentantii „vitelului care a inceput sa zburde" au organizat la inceput o „petrecere formidabila", stri-gind : „Fratilor ! Haideti, pentru dumnezeu, sa nu ne mai gindim la nimic", iar apoi au pornit sa joace rolul de impaciuitori. In felul acesta, scriitorul dezvaluie satiric esenta „schimbarilor" care au avut loc dupa desfiintarea iobagiei. Din acest punct de vedere sint foarte caracteristice si schitele „Parinti si copii" (1865).
Uspenski a manifestat o exceptionala sensibilitate fata de „netrebnicia mediului inconjurator" Cerintele formulate de democratul revolutionar N. Q. Cerni sevski in articolul sau din 1861 „N-au inceput oare schimbarile ?" — si anume acelea de a scrie despre popor fara nici o infrumusetare si de a lamuri cauza principala a vietii grele a poporului — au calauzit intreaga activitate a scriitorului. Dezvaluind contra dictiile vietii, el creeaza imagini neobisnuite, paradoxale, caracterizari caricatural-anecdotice care nu reprezentau insa un scop in sine, sau dorinta de a provoca risul de dragul risului. Acestea exprimau mai viu si mai ascutit realitatea, dezvaluind cu pre-ciziune atitudinea autorului fata de ea; atitudine de dezgust si mihnire. Descriind de pilda chipul unui „tinar provincial" („O zi de griji si plictiseala", 1865), autorul ii descrie astfel infatisarea : „ceva intermediar intre o petitoare sau o mahalagioaica si un foileton de ziar".
Dar aceasta caracterizare caricaturala are o adinca semnificatie: tipul zugravit era rodul orasului provincial mic-burghez, macinat de plictis; el era un colportor de „noutati", necesar locuitorilor „adormiti".
In schita „Din viata functionarimii", Uspenski dezvaluie aspectul moral al unui tinar care a trecut prin „scoala" capitalei, comparindu-L cu un pateu de proasta calitate. Daca in schita „O zi de griji si plictiseala", aceste caracterizari ne dau o imagine a aspectului moral de fiecare zi a locuitorilor unui orasel, compararea tinarului care a trecut prin „scoala" capitalei, cu un pateu, cuprindea o evidenta nota de satira sociala.
Aceasta maniera de tipizare artistica a vietii izvoraste din traditia gogoliana.
Tendintele principale, care se observa in metoda artistica a lui Uspenski din perioada 1860—1870, s-au manifestat din plin mai ales in schita „Arestul", din 1868.
Cu aceasta schita a inceput colaborarea permanenta a scriitorului la revista „Otecestvennie zapiski" care reaparuse.
Chipul politistului Mimretov este infiorator. „O minte neinchipuit de obtuza", „aproape toate nazuintele omenesti inabusite" — acestea sint roadele „naturii-vitrege" care a creat acest tip. Dresajul la care Mimretov fusese supus in armata i-au anihilat si „cele din urma trasaturi omenesti". Si totusi „tocmai mutilarea si saracia intelectuala erau cauzele principale ale stralucitului succes cu care Mimretov isi indeplinea misiunea ce-i fusese incredintata". Obligatiile lui constau in primul rind, in „a trage de guler", iar in al doilea rind, in a „nu da drumul". Iar Mimretov s-a identificat pina intr-atit cu aceasta ocupatie, incit a inceput sa nu mai.vada in oameni decit gulere si numai prin aceasta ii deosebea el pe oameni de animalele necuvintatoare si de obiectele neinsufletite...
Insa Mimretov avea si el necazurile lui: il chinuia uneori lipsa de „activitate".
Scriitorul zugraveste si mediul care constituia obiectul acestei „activitati" a lui Mimretov. Vedem ca „orice guler ascunde neaparat si o intreaga drama". Intilnim aici si pe spalatoreasa care tremura de groaza si care isi apara independenta fata de „tiran", barbatul ei, si pe croitorul betiv Danilka, si pe batrinul cersetor, venit de la tara, care flamin-zeste impreuna cu copiii, si pe muncitorul ingrozit de recrutare si care se arunca in cazanul cu apa clocotita, si in sfirsit, nunta tragica, cu o muzica ale carei sunete amintesc „bocetele sfisietoare si ascutite ale unei batrine". Iar deasupra tuturor, se aud strigatele lui Mimretov: „Vorbeste! Unde e ciomagul? Pentru ca noi nu admitem; adica daca este zgomot, de pilda...".
Despre Mimretov s-ar putea spune, folosind cuvintele lui V. G. Bielinski despre Ivan Antonovici — cel cu ritul de porc din „Suflete moarte": „...daca s-ar intimpla sa aveti de-a face cu el, va va pieri si cheful de a ride de el, dar nici meschin nu-L veti gasi... De ce va pare atit de important in viata — asta-i intrebarea!..."). Uspenski, ca si Gogol, raspunde la aceasta intrebare. Mimretov, ca si Ivan Antonovicj, nu este un fenomen intimplator, neinsemnat sau numai comic al vietii: in el se intru chipeaza mirsava forta a ordinei existente. Mimretov este, ca mai tirziu majurul Prisibeev al lui Cehov, o figura tipica care dezvaluie esenta relatiilor dintre orinduirea autocrata politista si popor. De aceea, in publicistica ilegala, revolutionara, dintre 1870— 1880, iar mai tirziu in presa social-democrata, figura lui Mimretov a fost folosita ca o intruchipare a regimul autocrat-politist profund antipopular din Rusia.
In schitele si povestirile lui Uspenski dintre 1862— 1868, s-au conturat tendintele ideologice-artistice pe care scriitorul le-a dezvoltat in cele doua opere principale ale saie din „anii saizeci" : „Moravuri de pe ulita Rastereaeva" (1866) si „Ruinare" (1869— 1871). Aici, ideea influentei nefaste a mediului asupra omului a capatat o expresie desavirsita. Lumea din Rastereaeva il deformeaza si distruge pe om, il face neputincios in fata vietii. „Pentru o fericire curata, fireasca — spune scriitorul — nu a mai ramas aici nici un loc".
In schitele „Moravuri de pe ulita Rastereaeva" se manifesta din plin trasaturile specifice lui Uspenski: veridicitate necrutatoare, sinceritate in zugravirea poporului muncitor, durere pentru soarta acestuia. Pe artist il intereseaza in primul rind problema felului cum viata din ulita Rastereaeva ii mutileaza pe oameni, transformindu-i, pe unul in chiabur (Prohor), pe altul intr-un tiran plin de cruzime care se bucura ca oamenii sint umiliti si napastuiti (To-lokonnikov), pe al treilea — intr-un sarlatan (Hri-pusin) etc. Uspenski ne infatiseaza istoria social-psihologica a formarii acestor tipuri de pe ulita Rastereaeva; el zugraveste forta absurda a starii de lucruri care domneste pe ulita Rastereaeva.

La intrebarea lui N. G. Cernisevski (in articolul „N-au inceput oare schimbarile?") daca „oamenii pot sa-si dea seama repede" pentru ce viata „merge prost" si „cum poate fi ea indreptata", Uspenski raspunde negativ. Dupa cum spunea N. G. Cernisevski, oamenii s-au obisnuit cu felul lor de viata. Dar N. G. Cernisevski era convins ca in viata poporului trebuie sa soseasca „ceasurile de eforturi energice" si de „hotariri curajoase". Uspenski insa, desi credea din tot sufletul in necesitatea unei alte vieti mai bune, nu a exprimat aceasta convingere revolutionara, proprie autorului articolului „N-au inceput oare schimbarile?". De aceea, critica facuta de Uspenski vietii de pe ulita Rastereaeva se dovedeste limitata; ea e lipsita de perspectiva pe care o dezvaluie N. G. Cernisevski. Aceasta determina sentimentul deprimant de tristete cu care autorul descrie moravurile si intreaga ambianta a vietii de pe ulita Rastereaeva.
Dezvaluind fara crutare esenta vietii de pe ulita Rastereaeva, Uspenski isi manifesta in mod diferit atitudinea fata de diversii ei reprezentanti. Umorul schitelor lui Uspenski este trist, dar in acelasi timp plin de blindete, atunci cind scriitorul zugraveste pe „oamenii marunti de pe ulita Rastereaeva". Scriitorul ii iubea pe acesti oameni si suferea pentru ei. Pe de alta parte insa, pe aceeasi ulita, Uspenski il vede pe Prohor, care a ales calea rapacitatii, calea animalului de prada, mic ce-i drept, dar primejdios si hraparet. Infatisind astfel de oameni, Uspenski trece de la umor la satira, la ironie si sarcasm. Tocmai pe acest plan al comparatiilor (jefuitorii, exploatatorii, calaii si victimele acestora) a zugravit scriitorul tabloul vietii si mora vurilor din ulita Rastereaeva, lucru ce s-a manifestat si in particularitatile artistice ale operei. Din punctul de vedere al compozitiei, aceasta este alcatuita dintr-o serie de schite separate, care creeaza o galerie de portrete vii si pitoresti ale tipurilor de pe ulita Rastereaeva. Aceste portrete sint zugravite uneori in stilul comic si caricatural al lui Gogol. Este suficient sa amintim de „medicul" Hripusin, pentru care, una din principalele cauze ale „succesului" in domeniul medicinei il constituie fizionomia sa. „Nimeni — remarca scriitorul — n-a mai vazut vreodata o figura atit de infioratoare". Nasul cit un bumb, obrazul puhav, mustatile roscate, ca niste iatagane turcesti, ochii sclipind metalic, capul ca o bila — iata cum arata Hripusin. Si aceasta infatisare grotesca nu e intimplatoare: atit „medicina" cit si chipul lui Hripusin care face impresia ca e gata sa explodeze — sint intruchiparea absurditatii si tembelismului care domneau pe ulita Rastereaeva.
Zugravind oamenii pe care i-a „macinat" viata din ulita Rastereaeva, Uspenski nu s-a multumit sa releve numai „anomaliile de tot felul". El a descris si sufletul viu al chinuitilor sai eroi, dovedind ca poporul simte ca „acest fel de viata este anormal", dezvaluind nazuinta poporului spre un alt fel de viata. Dind glas dragostei sale fata de cei ce muncesc, scriitorul vorbeste cu o deosebita stima despre munca, opunind-o „desertaciunii apasatoare a inactivitatii". In ochii sai, munca are puterea de a-L salva pe om, ea este un antidot impotriva rusinii, a parazitismului, a moralei respingatoare care se formeaza in conditiile iobagiei, in conditiile vietii micilor functionari din Rastereaeva. Pe de o parte munca, iar pe de alta parte diferitele forme de manifestare a parazitismului — aceasta este tema fundamentala a operei lui Uspenski din „anii saizeci" si in special din trilogia sa „Ruinare". Aceasta opera a marcat in creatia lui Uspenski o cotitura catre descrierea unor oameni activi intr-o neobosita cautare a „luminarii mintii"; ea a marcat aparitia „unor nazuinte noi, inca neclare, in rin-durile gloatei". In aceasta lucrare, scriitorul opune Rastereaevei pe muncitorul-proletar Mihail Ivanici. in „Ruinare", metoda realista folosita de Uspenski dobindeste trasaturi noi. Scriitorul zugraveste in chip concret elementul nou care aparuse in ulita Rastereaeva si care incepuse sa zdruncine conceptia despre viata si felul de trai al acesteia. Mediul otravit si caracterele omenesti mutilate de Rastereaeva sint privite din punctul de vedere al muncitorului Mi-hail Ivanici care „si-a luminat mintea" si care se revolta impotriva „napastuirii", a „masinatiilor til-haresti". Prin napastuire, Mihail Ivanici intelege exploatarea muncitorilor si a taranilor, pe seama carora traiesc oamenii cu „burta plina".
Pentru a duce la bun sfirsit noile sarcini pe care aceasta trilogie le ridica in fata scriitorului, erau necesare procedee artistice noi. Pentru Uspenski era important acum sa arate nu modul in care apar tipurile „.rastereaeviene", ci felul in care unele din aceste tipuri incep sa-si dea seama de caracterul nefast al mediului „rastereaevian", de nedreapta orinduire a vietii bazata pe exploatare. De aceea, in „Ruinare", elementul esential nu-L mai constituie portretistica, atit de vie in „Moravuri de pe ulita Rastereaeva" ci framintarile sufletesti, nazuintele si nadejdile, demascarile fatise si pline de patima. Din acest punct de vedere, sint deosebit de instructive faptele lui Mihail Ivanici, nelinistea si cuvintele lui emotionante. in limita posibilitatilor pe care le ingaduia cenzura, Uspenski acorda un loc insemnat in aceasta trilogie cuvintului unui om al muncii. Tot ceea ce s-a strins in sufletul lui Mihail Ivanici „a erupt si s-a revarsat ca un torent"; el „simtea nevoia sa vorbeasca, sa spuna ce avea de spus".
Pentru zugravirea acestor „vremuri tulburi", cind au aparut oameni ca Mihail Ivanici, scriitorul s-a adresat noilor conditii ale vietii din Rusia de la sfirsitul deceniului al 7-lea si inceputul deceniului al 8-lea. Chipul muncitorului revoltat, creat de el, a putut sa apara in atmosfera de inviorare generala a gindirii sociale inaintate si a noului avint al miscarii de eliberare dintre 1868—1869. Continutul nuvelei „Ruinarea" e legat de lupta muncitorilor armurieri din Tuia, inceputa in prima jumatate a deceniului al 7-lea. Insa, legatura dintre Mihail Ivanici si evenimentele din Tuia nu limiteaza nicidecum semnificatia generala a „Ruinarii". Daca tinem seama de faptul ca Tuia era pe atunci unul dintre marile centre industriale din Rusia, intelegem pentru ce viata din acest oras ii oferea scriitorului posibilitatea de a crea un tip de muncitor veridic din punct de vedere istoric, la care protestul hotarit se imbina totusi cu unele sperante iluzorii in legatura cu reformele. Spre deosebire de eroul sau, Uspenski isi da seama ca reformele burghezo-nobiliare nu-i pot da poporului muncitor „libertatea de a rasufla" si de aceea el ironizeaza „increderea fanatica" a lui Mihail Ivanici in „vremurile de azi" cind, chipurile, omului simplu „i s-ar da libertate".
Meritul lui Uspenski consta in faptul ca el si-a dat seama de uriasa forta a personalitatii care simte ca i se desfac aripile inca de la cele dintii inceputuri ale miscarii proletare ruse si, in primul rind, intr-un reprezentant al clasei muncitoare din Rusia. Manifestindu-se inca din „anii saizeci" ca un mare si subtil artist realist, care stia sa dezvaluie ceea ce este tipic din viata, in trilogia „Ruinare", Uspenski si-a indreptat atentia nu numai catre fenomenele care se intilneau cel mai des si constituiau un lucru obisnuit in viata de atunci, ci si asupra elementului „nou" care se nastea si in spatele caruia se ascundea viitorul. Cu toate ca nu a inteles misiunea istorica mondiala a proletariatului, aceasta nu L-a impiedicat pe Uspenski — scriitor realist — sa zugraveasca in chip pregnant si veridic din punct de vedere istoric figura muncitorului, sa observe calitatile lui morale, interesele lui sociale, in care se dezvaluia limpede esenta noii forte sociale care, in patria scriitorului, avea sa devina intr-un viitor apropiat groparul capitalismului.
In anul 1872, iar apoi intre 1875—1876 si in a doua jumatate a deceniului al 9-lea, Uspenski a fost in strainatate, unde a cunoscut in chip nemijlocit viata din tarile capitaliste. Continuind traditiile iluministilor rusi, ale democratilor revolutionari din perioada 1846—1870, care exprimau interesele si nazuintele poporului muncitor, Uspenski apare ca un profund si pasionat critic al societatii burgheze. Impresiile personale din viata pariziana, cunoasterea Londrei si a altor mari orase din apu-suT Europei, timpul petrecut la Constantinopol, excursiile pe Dunare etc. au oferit scriitorului un bogat material pentru munca sa creatoare. Observa tii le si aprecierile sale in legatura cu viata de peste hotare sint remarcabile prin justetea lor, prin indrazneala si originalitate. Ele sint actuale si in zilele noastre. Admirabila prin profunzimea ei este, de pilda, descrierea Constantinopolului si a vechiului Stambul in schita „La Tarigrad". In Europa, spune Uspenski, „e trai bun; pe cind aici se executa numai ordinele Europei". Turcia si-a pierdut independenta, s-a ratacit in culisele Europei, s-a transformat intr-o „atenansa" a Parisului si Londrei.
Pe Uspenski il revolta „microscopicul pamint" al Greciei intesate de inchisori si care se specializase in „administrarea inchisorilor" („La expozitia inchisorii"). In schita „Mai domol cu omul", scriitorul isi bate joc de pradalnica politica coloniala a Angliei, a carei inventivitate tehnica este orientata numai pentru a transforma in sclavi popoarele din colonii. „Negustorii englezi isi expediaza flota militara si pornesc sa stoarca resturile de impozite neplatite de la taranii din provincia Egipt" — scrie Uspenski.
Scriitorul analizeaza cu o deosebita perspicacitate situatia si soarta lumii capitaliste, relatiile dintre diferitele tari, razboaiele si diplomatia. Uspenski a sosit la Paris la citeva luni dupa infringerea Comunei si „in fundul sufletului" — dupa cum marturiseste (in „Autobiografie") — el a pastrat pentru totdeauna un sentiment de revolta impotriva calailor Comunei si de profunda durere pentru soarta comunarzilor. In articolul „Un repros amar", Uspenski vorbeste cu nestavilita indignare despre coalitia reactionara franco-prusaca impotriva Comunei.
Uspenski a demascat reactionarismul german si militarismul prusac, aceleasi pe care le patroneaza astazi cu grija cercurile agresive ale imperialismului. Scriitorul a demascat caracterul pradalnic al razboaielor purtate de prusacism. ingrijorat, ca si M. E. Saltikov-Scedrin, de soarta omenirii si a pacii, el spunea despre Germania militarista ca acolo „se zaresc lucind de pe acum virfurile baionetelor" („Calatorie la colonisti"). In schita „Pina una "alta", Uspenski vorbeste ca despre un „semn al vremii" de faptul ca nationalistii germani ii oferisera in dar lui Bismarck un buchet de flori din otel.
Daca Germania lui Bismarck urmarea in relatiile ei internationale scopuri agresive, iar Anglia comerciala si industriala isi jefuia coloniile, in schimb „democratica" Franta aparea, in conceptia lui Uspenski, ca reprezentanta unui alt „stindard" al veacului contemporan scriitorului. In aceasta tara se manifesta deosebit de viu tradarea ideilor de libertate, denaturarea orinduirii democratice, parazitismul burgheziei, decaderea artei, situatia deosebit de grea a oamenilor muncii sub dominatia capitalului.
In povestirea „Pe vechile ruine" (1876), Uspenski arata ca revolutiile burgheze n-au adus mai nimic poporului muncitor. Revolutia, scrie Uspenski, in-credintindu-L pe muncitor «ca nu e vita ci om, nu L-a capatuit nici pina astazi, ci, lasindu-L singur pe maidanul pustiu, i-a spus: „Si acuma, frate, descur-ca-te cum poti"» Scriitorul si-a dat seama ca burghezia a pingarit steagul libertatilor democratice, tran-sformindu-L intr-un mijloc de amagire a poporului.
„Cursul evenimentelor in apusul Europei si in America burgheza a facut ca Statuia Libertatii si turnul Eiffel sa devina simboluri ale asupririi oamenilor muncii. Burghezia a ridicat turnul Eiffel, aceasta Bastilie a anului 1888, in care fiecare grinda metalica, fiecare surub vorbeste despre noul stapin, burghezia care a devenit atotputernica dar n-a facut nimic pentru popor. La fel de fatarnica este in America Statuia Libertatii, cu faclia ei luminoasa care serveste drept far pentru cei surprinsi de furtuna. Aceasta lumina calauzeste navele, dar — observa cu subinteles scriitorul — trebuie sa stii cum sa cirmesti si mai ales trebuie sa stii pentru ce, pentru cine si in ce fel lumineaza ea".
Cind, dupa o noapte intunecoasa si furtunoasa, la picioarele statuii „inaltata in numele libertatii si fraternitatii" au fost gasite cincisprezece mii de pasari moarte pentru ca, inselate de „binefacatoarea lumina" a facliei, s-au lasat momite de ea pina ce s-au zdrobit de uriasul felinar, in aceasta intimplare care L-a uimit, scriitorul a simtit ironia necrutatoare, plina de amaraciune, a istoriei. Aceasta imagine zugravita de Uspenski a capatat sensul unui simbol si al unei previziuni profunde.
Cercetind si studiind capitalismul, Uspenski ajunge la concluzia ca orinduirea burgheza nu reprezinta „ultimul cuvint" al omenirii, ca ea nu este alcatuita „cum trebuie", nu este „curata". Chipul burghezului ii aminteste autorului admirabilei schite „Burjuiul" ceva mort, asemenea unui cadavru, rece, umflat, fara viata, cu miros greu. Uspenski compara pe burghez cu o „burta", iar capitalul cu o „gura libidinoasa" care molfaie „carnita frageda" si suge „singe proaspat".
In seria de schite „Pacate grele" (1888), Uspenski foloseste intiia data pentru a caracteriza capitalismul, figura „domnului Cupon". Scriitorul vorbeste despre „vampirul" Cupon, despre „deprinderile monstruoase ale capitalului". Cupon aduce pe „pamintul fara pata, neintinat" — „tot felul de gunoaie", „murdaria si toate scirnaviile". Bunastarea „domnului Cupon" se inalta peste osemintele „masei sala-hoare a omenirii". Nemilosul regim capitalist aduce dupl sine injosirea demnitatii omenesti. Relatiile lui Cupon cu oamenii sint relatii de vinzare-cirppa-rare, de calcul si atita tot; el nu are nici o alta legatura morala cu societatea. Cupon calca in picioare talentul artistic, transformindu-L intr-un obiect de vinzare-cumparare, intr-o prada a meschinariei ti vanitatii.
Statuia lui Venus din Millo, a carei imagine a descris-o scriitorul in lucrarea sa programatica „L-a indreptat" (1885), este inzestrata cu o forta datatoare de viata, in stare sa-L vindece pe om si sa-L faca sa-si desdoaie spinarea. Acestei forte, Uspenski ii opune „netrebnicia" si „mirsavia" artei burgheze contemporane lui. Forta datatoare de viata, intruchipata in Venus din Millo, il imbarbateaza pe omul mutilat de conditiile civilizatiei burgheze, il face sa „simta bucuria constiintei sale de om" — bucurie dispretuita, improscata cu noroi de catre domnul Cupon.
Modul cum sint compuse insemnarile din „L-a indreptat", imaginile, stilul acestei opere scot in evidenta si subliniaza acelasi puternic contrast. Pe de o parte autorul prezinta chipul hidos al „idolului cu pielea alba si cu tigara in coltul gurii", care simbolizeaza forta atotputernica dar in acelasi timp toata neomenia „cuponilor", stapinii lumii; pe de alta parte, Venus din Millo care intruchipeaza personalitatea umana armonioasa. Pe de o parte „adevarul" neindurator, nedeghizat al capitalismului care injoseste pe om, adevarul goanei dupa banir al distrugerii, al muncii silnice, iar pe de alta parte „adevarul omenesc". Iata, in fata cititorului o manusa mototolita transformata intr-un ghemotoc de piele! La fel e si soarta omului in conditiile capitalismului: sufletul lui e strivit si mutilat. Privind-o insa pe Venus din Millo, el isi indreapta spinarea si e patruns de bucuria de a regasi in sine omul. Faptul ca Uspenski a vazut intruchiparea frumosului in lupta eroica pentru eliberarea poporului, precum si in munca poporului, este esential. Munca ofera „bucuria de a trai in lume". In ea salasluieste frumusetea care intareste sufletul si care ii spune omului chinuit: „Nu-ti fie teama!" (schita „Miini truditoare"). De aceea, autorul schitei „L-a indreptat" apropie chipul lui Venus din Millo — idealul de minunata personalitate umana intruchipat in ea — de munca poporului, de activitatea eroica a intelectualitatii revolutionare in slujba poporului. Trezind dezgustul pentru orinduirea bazata pe asuprirea omului, frumosul in viata si in arta insufleteste la munca si lupta in numele unui viitor luminos.
Uspenski nu a gasit „adevarul autentic" in regimul capitalist din Europa Occidentala si, cautindu-L, el s-a adresat vietii poporului, vietii taranilor din Rusia.
In drumul de creatie si in dezvoltarea lui ideologica incepe acum o a doua perioada. Daca in perioada precedenta el a exprimat nazuinte si interese general democratice, vorbind in numele intregului popor muncitor, la sfirsitul deceniului al 8-lea, Uspenski se leaga cu mintea si cu inima de sat. Dupa intoarcerea din strainatate, el se stabileste in gu bernia Novgorod, pe Volhovo, in satul Sopki, iar apoi, in 1878, ocupa locul de contabil in intovarasirea taraneasca de imprumut si pastrare din gubernia Samara. Mai tirziu, parasind gubernia Samara, Uspenski se stabileste in catunul Liadno, in apropiere de statia Ciudovo, iar in 1881 isi cumpara o casuta in acelasi raion, in satul Siabrenti. Folosind indelungile sale observatii, Uspenski creeaza la sfirsitul deceniului al 8-lea si inceputul deceniului al 9-lea, opere inchinate satului rus din epoca de dupa desfiintarea iobagiei, cum sint: „Din jurnalul unui om de la tara" (1877—1879), „Taranul si munca taraneasca" (1880), „Puterea pamintului" (1882).
Se stie ca dupa desfiintarea iobagiei in 1861, in conditiile dezvoltarii capitalismului in Rusia, satul nu constituia un tot unitar. Aici incepuse sa se desfasoare intr-un ritm impetuos diferentierea taranimii in saracime si proletariat agricol, pe de o parte, si de cealalta parte, chiaburime. In fata sciziunii social-economice a satului, scriitorul a incercat sa se opreasca asupra acelui taran care isi mai pastra inca independenta, care nu era nici proletar, nici chiabur, ci traia din munca sa si se rezuma la gospodaria sa naturala. Lui Uspenski i se parea ca adevarul autentic, in stare sa-L salveze pe om de ororile capitalismului, se afla tocmai in viata de truda a acestui tip de taran, zugravit de el in figura lui Ivan Ermolaevici din ciclul de schite „Taranul si munca taraneasca".
Din viata lui Ivan Ermolaevici, pe scriitor l-a atras caracterul ei in aparenta integru si armonios, poezia muncii cimpenesti, care strabate intreaga existenta a taranului si care, asa cum i se parea scriitorului, facea din el tipul exemplar de personalitate umana in general. De aceea, zugravindu-L pe Ivan Ermolaevici, Uspenski isi aminteste de Venus din Millo si de impresiile pe care le-a incercat con-templind la Paris aceasta „enigma de piatra".
incercarea lui Uspenski de a-L poetiza pe Ivan Ermolaevici a fost ironizata de Saltikov-Scedrin. Marele democrat revolutionar si iluminist Saltikov-Scedrin nu contesta poezia munci cimpenesti, dar t se oprea in primul rind asupra vietii tragice si a muncii silnice a taranului din Rusia burghezo-mosie-reasca. Acest lucru nu l-a ignorat nici tovarasul sau de lupta Uspenski, care intelegea ca poezia muncii cimpenesti este doar unul dintre aspectele vietii taranimii. Dar, in perioada de care ne ocupam, pe Uspenski il framinta si il inspira tocmai poezia si frumusetea pe care le descoperise in viata de munca a taranimii in care incerca sa afle cheia pentru solutionarea tuturor problemelor vietii.
Saltikov-Scedrin nu se putea impaca cu o astfel de „filozofie". In anul 1885 el a publicat povestirea „Gloaba" in care persifleaza cu multa ironie aceste visuri utopice si sterile. Incontestabil ca zugravind pe unul dintre „trintorii" entuziasti, marele satiric se referea la Uspenski. «Nu pentru asta se tine Gloaba atit de tare pe picioarele ei, ci pentru ca ea si-a gasit o munca autentica — spune „trintorul". Aceasta munca ii da echilibrul sufletesc, o impaca atit cu propria ei constiinta cit si cu constiinta maselor si-i da acea stabilitate pe care nici secolele de robie nu au putut-o infringe! Munceste, Gloaba! Opinteste-te! Da-i inainte si soarbe din munca seninatatea sufleteasca pe care noi, trintorii, am pierdut-o pentru totdeauna... lata de la cine trebuie sa invatam ! Iata exemplul pe care trebuie sa-tl urmam. Di ! boala, di !.»
Din punct de vedere ideologic, in prima jumatate a deceniului al 9-lea, Uspenski se gaseste alaturi de narodnici prin tema „dragostei" fata de taranul care traieste din munca miinilor lui.
Uspenski, arata „Iskra" leninista, „...a fost si a ramas un narodnic in sensul ca pentru el nu exista un tip de om mai bun, mai de dorit, decit taranul care traieste in gospodaria lui naturala, dar fiind un artist si un ginditor profund atasat adevarului, el ne-a aratat mereu intreaga imposibilitate a programului revolutionar legat de acest tip si totodata ne-a aratat cum nu se poate mai limpede zadarnicia iluziilor de a pastra in noile conditii economice atit acest tip preferat al sau, cit si vechile institutii taranesti".
„Pentru G. Uspenski insusi, aceste contradictii erau de un tragism de nerezolvat. Dar multora dintre cititorii sai ele le-au deschis calea catre adoptarea unei conceptii noi, revolutionare despre lume, conceptie care le indica solutia").
In putine cuvinte, „Iskra" leninista defineste esenta ciclurilor de schite taranesti ale lui Uspenski, izvorul contradictiilor lui chinuitoare, al dramei sale sufletesti, importanta activitatii sale pentru cei care l-au depasit, ajungind la marxismul revolutionar.
Sperantele puse de Uspenski in Ivan Ermolaevici s-au dovedit neintemeiate si utopice. Ele au determinat puternicele contradictii din conceptia despre lume a scriitorului. Aruncind blestemul asupra civilizatiei capitaliste, Uspenski se gindea sa-L salveze pe Ivan Ermolaevici cu ajutorul intelectualitatii. Dar, la fiece pas, el se convingea tot mai mult de incapacitatea intelectualitatii de a face aceasta. Totodata, Uspenski isi dadea seama ca lui Ivan Ermolaevici nici nu-i trece prin minte sa renunte la multe dintre inventiile acestei civilizatii: la calea ferata, la lampile cu petrol s.a. Uspenski cerea sa se lupte impotriva aparitiei proletariatului la sate, el facea apel la constiinta si ratiunea acelora care dispuneau de-soarta poporului, pentru a da o rezolvare justa a nevoilor vitale ale poporului. Trasatura caracteris ) Documentele Muzeului de Stat pentru literatura, M„ 1939, cartea a 4-a, pag. XV. tica a stilului lui Uspenski in literatura si publicistica o constituie pledoaria inflacarata, zguduitoare, emotionanta, o pledoarie care formuleaza obligatii si sarcini care condamna cu asprime minciuna si cauta sa trezeasca entuziasmul pentru cauza imbunatatirii soartei poporului.
Aceste apeluri ale scriitorului adresate societatii culte, claselor si paturilor dominante, eforturile lui de a convinge intelectualitatea de necesitatea combaterii raului dovedesc inconsecventa democratismului sau, neputinta lui Uspenski de a rezolva problemele sociale, dovedesc ca el nu-si dadea seama care sint adevaratele cauze ale raului. Toate acestea au influentat si realismul lui Uspenski. El incepe uneori sa trateze problemele social-econo-mice si politice ca probleme de morala si psihologie. In acelasi timp, interpretarea moral-psiholo-gica a realitatii cuprindea in sine si sentimentele personale ale scriitorului, framintarile lui, suferintele pe care i le provocau situatia nenorocita a poporului, asuprirea acestuia de catre statul bur-ghezo-mosieresc, de catre chiaburime, de catre intelectualitatea imburghezita.
Totusi, conceptia lui Uspenski despre viata si despre caile de transformare a ei nu poate fi redusa la aceste sperante naive in triumful binelui si al relatiilor bazate pe cinste. Uspenski isi dadea seama ca societatea culta, clasele dominante nu doresc sa tina seama de nevoile si de cerintele poporului. Dar, ceea ce e mai important, Uspenski si-a dat seama ca in insasi viata lui Ivan Ermolaevici nu exista numai poezie, cit mai degraba o proza respingatoare, instinctele si conduita, gin-durile si nazuintele taranului — proprietar de pa-mint. Ivan Ermolaevici e indiferent fata de orice indatorire sociala, el cirteste impotriva poporului si parca „incremeneste, n-aude, nu vede" atunci cind vine vorba despre nevoile saracimii, despre posibilitatea unei munci in comun. El priveste saracimea satelor ca fiindu-i straina si ostila. E caracteristic faptul ca Uspenski opune interesele lui Ivan Ermolaevici si cele ale „saracimii amarite" (ciobanul Ermei, soldatul schiop).
Prin urmare, Uspenski nu s-a identificat pe deplin cu un „poet al taranimii", si aceasta datorita imprejurarilor obiective. Scriitorul isi dadea seama ca in conditiile satului ce se imburghezeste, dominat inca de ramasitele feudale, tipul de taran pe care il pretuia cel mai mult era pe cale de disparitie, trans-formindu-se fie intr-un proletar agricol fara nici un fel de gospodarie si care-si vinde forta de munca, fie in chiabur.
Un merit deosebit a lui Uspenski in istoria fra-mintarilor ideologice din Rusia deceniilor al 8-lea si al 9-lea il constituie faptul ca el a scos la iveala subrezenia socialismului narodnic bazat pe obstea taraneasca si a dovedit caracterul lui falimentar, contribuind la eliberarea cititorilor de iluziile nagravind pe unul dintre „trintorii'" entuziasti, marele satiric se referea la Uspenski. «Nu pentru asta se tine Gloaba atit de tare pe picioarele ei, ci pentru ca ea si-a gasit o munca autentica — spune „trintorul". Aceasta munca ii da echilibrul sufletesc, o impaca atit cu propria ei constiinta cit si cu constiinta maselor si-i da acea stabilitate pe care nici secolele de robie nu au putut-o infringel Munceste, Gloaba! Opinteste-te! Da-i inainte si soarbe din munca seninatatea sufleteasca pe care noi, trintorii, am pierdut-o pentru totdeauna... lata de la cine trebuie sa invatam ! Iata exemplul pe care trebuie sa-il urmam. Di ! boala, di !.»
Din punct de vedere ideologic, in prima jumatate a deceniului al 9-lea, Uspenski se gaseste alaturi de narodnici prin tema „dragostei" fata de taranul care traieste din munca miinilor lui.
Uspenski, arata „Iskra" leninista, „...a fost si a ramas un narodnic in sensul ca pentru el nu exista un tip de om mai bun, mai de dorit, decit taranul care traieste in gospodaria lui naturala, dar fiind un artist si un ginditor profund atasat adevarului, el ne-a aratat mereu intreaga imposibilitate a programului revolutionar legat de acest tip si totodata ne-a aratat cum nu se poate mai limpede zadarnicia iluziilor de a pastra in noile conditii economice atit acest tip preferat al sau, cit si vechile institutii taranesti".
„Pentru G. Uspenski insusi, aceste contradictii erau de un tragism de nerezolvat. Dar multora dintre cititorii sai ele le-au deschis calea catre adoptarea unei conceptii noi, revolutionare despre lume, conceptie care le indica solutia").
In putine cuvinte, „Iskra" leninista defineste esenta ciclurilor de schite taranesti ale lui Uspenski, izvorul contradictiilor lui chinuitoare, al dramei sale sufletesti, importanta activitatii sale pentru cei care l-au depasit, ajungind la marxismul revolutionar.
Sperantele puse de Uspenski in Ivan Ermolaevici s-au dovedit neintemeiate si utopice. Ele au determinat puternicele contradictii din conceptia despre lume a scriitorului. Aruncind blestemul asupra civilizatiei capitaliste, Uspenski se gindea sa-L salveze pe Ivan Eimolaevici cu ajutorul intelectualitatii. Dar, la fiece pas, el se convingea tot mai mult de incapacitatea intelectualitatii de a face aceasta. Totodata, Uspenski isi dadea seama ca lui Ivan Ermolaevici nici nu-i trece prin minte sa renunte la multe dintre inventiile acestei civilizatii: la calea ferata, la lampile cu petrol s.a. Uspenski cerea sa se lupte impotriva aparitiei proletariatului la sate, el facea apel la constiinta si ratiunea acelora care dispuneau de soarta poporului, pentru a da o rezolvare justa a nevoilor vitale ale poporului. Trasatura caracteristica a stilului lui Uspenski in literatura si publicistica o constituie pledoaria inflacarata, zguduitoare, emotionanta, o pledoarie care formuleaza obligatii si sarcini care condamna cu asprime minciuna si cauta sa trezeasca entuziasmul pentru cauza imbunatatirii soartei poporului.
Aceste apeluri ale scriitorului adresate societatii culte, claselor si paturilor dominante, eforturile lui de a convinge intelectualitatea de necesitatea combaterii raului dovedesc inconsecventa democratismului sau, neputinta lui Uspenski de a rezolva problemele sociale, dovedesc ca el nu-si dadea seama care sint adevaratele cauze ale raului. Toate acestea au influentat si realismul lui Uspenski. El incepe uneori sa trateze problemele social-econo-mice si politice ca probleme de morala si psihologie. In acelasi timp, interpretarea moral-psiholo-gica a realitatii cuprindea in sine si sentimentele personale ale scriitorului, iramintarile lui, suferintele pe care i le provocau situatia nenorocita a poporului, asuprirea acestuia de catre statul bur-ghezo-mosieresc, de catre chiaburime, de catre intelectualitatea imburghezita.
Totusi, conceptia lui Uspenski despre viata si despre caile de transformare a ei nu poate fi redusa la aceste sperante naive in triumful binelui si al relatiilor bazate pe cinste. Uspenski isi dadea seama ca societatea culta, clasele dominante nu doresc sa tina seama de nevoile si de cerintele poporului. Dar, ceea ce e mai important, Uspenski si-a dat seama ca in insasi viata lui Ivan Ermolaevici nu exista numai poezie, cit mai degraba o proza respingatoare, instinctele si conduita, gin-durile si nazuintele taranului — proprietar de pa-mint. Ivan Ermolaevici e indiferent fata de orice indatorire sociala, el cirteste impotriva poporului si parca „incremeneste, n-aude, nu vede" atunci cind vine vorba despre nevoile saracimii, despre posibilitatea unei munci in comun. El priveste saracimea satelor ca fiindu-i straina si ostila. E caracteristic faptul ca Uspenski opune interesele lui Ivan Ermolaevici si cele ale „saracimii amarite" (ciobanul Ermei, soldatul schiop).
Prin urmare, Uspenski nu s-a identificat pe deplin cu un „poet al taranimii", si aceasta datorita imprejurarilor obiective. Scriitorul isi dadea seama ca in conditiile satului ce se imburghezeste, dominat inca de ramasitele feudale, tipul de taran pe care il pretuia cel mai mult era pe cale de disparitie, trans-formindu-se fie intr-un proletar agricol fara nici un fel de gospodarie si care-si vinde forta de munca, fie in chiabur.
Un merit deosebit a lui Uspenski in istoria fra-mintarilor ideologice din Rusia deceniilor al 8-lea si al 9-lea il constituie faptul ca el a scos la iveala subrezenia socialismului narodnic bazat pe obstea taraneasca si a dovedit caracterul lui falimentar, contribuind la eliberarea cititorilor de iluziile narodnice si la clarificarea noilor sarcini istorice. Operele lui Uspenski au atras atentia asupra greutatilor care stau in calea reeducarii psihologiei de proprietar privat a taranului.
Uspenski vedea ca intregul fel de viata al taranului — atit in cadrul propriei sale gospodarii cit si in cadrul obstei — se intemeiaza pe munca pa-mintului. Scriitorul a urmarit influenta acesteia asupra taranului si a ajuns la concluzia ca la baza ei se afla natura, pamintul. Aceasta descoperire a scriitorului a imbogatit in chip urias literatura rusa si a constituit o noua victorie a realismului lui Uspenski. A. M. Gorki, care il aprecia pe Uspenski ca pe un perfect cunoscator al taranimii, a subliniat ca scriitorul a inteles deosebit de profund si a zugravit extrem de convingator puterea pamintului asupra taranului din vechiul sat.
Scriitorii-narodnici nesocoteau studierea conditiilor de munca a taranului, ei nu cautau sa explice prin acestea psihologia taranului. N. Zlatovratski, de pilda, nu vorbea despre munca taranului, ci despre sistemul stapinirii in obste a pamintului, denumit in mod ironic de Uspenski „ceremonie religioasa" sau „ritual". Spre deosebire de Uspenski, N. Zlatovratski intelegea viata poporului ca un idealist. El cauta sa explice felul de viata al „mujicului" prin psihologia si idealurile sale de obste.
In ciuda sovaielilor si contradictiilor sale, in ciuda iluziilor sale utopice, in ciclurile de schite „Din jurnalul unui om de la tara", „Taranii si munca taraneasca", „Puterea pamintului", Uspenski a ajuns la o importanta concluzie anti-narodnica, potrivit careia, in conditiile diferentierii satului, viata sufleteasca a „mujicului" nu poate fi determinata de forma stapinirii in obste a pamintului. Ea este conditionata de relatiile social-econo-mice care in acel timp deveneau in tot mai mare masura relatii burgheze. Polemizind cu narodnicii, inclusiv cu Zlatovratski, Uspenski a sustinut prin insusi continutul schitelor sale din lumea satului, ca trasaturile tipice ale taranimii nu trebuiesc cautate in forma de proprietate asupra pamintului, ci in conditiile de munca. Eliberind „psihologia mujicului" de „mediu", de forma stapinirii in obste a pamintului, Uspenski a inceput sa studieze factorii social-economici care actionau la sate. El si-a dat seama ca armonia si integritatea conceptiei patriarhale a taranului asupra lumii e tulburata de interesele si rinduielile „Cuponilor". Uspenski si-a dat seama ca la sate „puterea banului" concura cu succes „puterea pamintului". Dar scriitorul a vazut nu numai puterea dezagreganta a influentei „hirtiei-moneda" la sate. El a aratat ca locuitorii comunelor si satelor rusesti au in acelasi timp nevoi comune, reale si nicidecum nascocite sau utopice, nevoi care le string cu adevarat rindurile si constituie obiectul principal al grijilor si nadejdilor lor. Un astfel de interes comun, care ii uneste pe tarani, este lupta lor pentru pamint, lupta impotriva ramasitelor feudale, impotriva asupririi chiaburilor si a statului tarist. In articolul „Nivelarea generala", Uspenski subliniaza ca «satul are interese comune, care ii string rindurile si il fac sa fie „ca un singur om".» Poporul „e unit prin stirile si zvonurile despre pamint, prin nevoia de pamint si de pasuni, si in general prin nevoile si grijile legate de mijloacele de trai...".
Munca scriitorului la ciclurile de schite taranesti s-a desfasurat in ajunul si in perioada cresterii si stingerii avintului revolutionar dintre anii 1879—1881. In ciclurile de schite taranesti, Uspenski a zugravit suferintele poporului si inceputurile luptei taranilor pentru pamint. El a aratat ca taranul si mosierul sint de neimpacat. Intre ei se desfasoara o lupta'neintrerupta pentru parnint. Uspenski a vazut ca guvernul tarist raspundea cu focuri de pusca, cu trimiterea in detasamentele de munca fortata si cu condamnarile la munca silnica, revendicarii raspicate a taranilor de a li se „imparti tarina". Taranii din detasamentele de munca fortata — spune scriitorul — s-au convins definitiv ca „pamint, adicatelea, n-o sa capatam!" si ca, deci „trebuie sa ne ploconim pentru pamint mosierului, trebuie sa argatim la el...".
Durerea pentru viata amara, napastuita a taranului muncitor, il stapinea neincetat pe scriitor, insa el nu vedea adevaratele cai pentru eliberarea satului din lanturile capitalului, de sub puterea pamintului. Uspenski visa o vreme cind fata de taran nu se vor mai intrebuinta cuvinte insultatoare, cind in locul „mujicilor" si al „muierilor" vor fi oameni liberi, cetateni ai patriei lor, egali in drepturi, care se vor putea bucura cu adevarat de dreptul la munca, de dreptul la invatatura si fericire („Scrisori din calatorie", „Discutii in timpul calatoriei").
Cincizeci de ani mai tirziu, raspunzind parca gindu-rilor apasatoare ale lui Uspenski despre soarta taranimii muncitoare in conditiile capitalismului, Gorki scria ca in U.R.S.S. se desfasoara eliberarea efectiva a taranimii din lanturile vietii inapoiate, silnice, mizere. Condus de partidul comunist, scria Gorki, proletariatul a eliberat taranimea de stupida „putere a pamintului", de supunerea oarba in fata toanelor naturii, de influenta deformanta a proprietatii private..." ).
In cea de a doua jumatate a deceniului al 9-lea, in creatia lui Uspenski incepe o noua perioada — ultima. La mijlocul deceniului al 9-lea, scriitorul trece de la reflectiile asupra situatiei si soartei lui Ivan Ermolaevici, acest „aristocrat al gliei", la apararea milioanelor de tarani lipsiti de pamint. Aceasta atitudine are o adinca semnificatie istorica. Ea a fost determinata de situatia social-cconomica a majoritatii taranimii din Rusia in conditiile capitalismului.
Uspenski ajunge la concluzia ca pentru cunoasterea si zugravirea cu adevarat artistica a epocii contemporane lui, este necesar sa se desparta de sat, de Ivan Ermolaevici. Dupa terminarea „Puterii pamintului", el pleaca in Caucaz si scrie ciclul de schite „insemnari din calatorie", care zugravesc starea din ce in ce mai infloritoare a domnului Cupon. Din acel moment si pina se imbolnaveste, Uspenski calatoreste tot timpul, strabatind Rusia in lung si in lat. In 1884, scriitorul isi manifesta dorinta de a scrie „intr-un gen absolut nou, fara nici o urma de narodnicism". In scrisorile din anii 1887—1888, Uspenski vorbeste despre noile sale planuri de creatie, consacrate zugravirii „puterii capitalului". Uspenski nu a apucat sa scrie un ciclu inchegat de schite pe aceasta tema. El a creat insa numeroase schite si povestiri care infatiseaza suferintele poporului muncitor sub dominatia capitalului, pauperizarea maselor de tarani, transformarea lor in mase de milioane de argati fara nici un capatii.
Uspenski abordeaza fatis problemele politice. Dupa 1881, Uspenski, ca si Saltikov-Scedrin, a criticat fara crutare politica interna si externa a regimului tarist. Facind aluzie la „dictatura inimii" ) a lui Loris-Melnikov si numind-o o dictatura a cnutului si a turtei dulci, Uspenski arata ca intreaga politica a autocratilor rusi si a slugilor acestora imbina „mierea" cu „fierea" si ca aceasta imbinare constituia una dintre tracaturilc ei caracteristice. Uspenski a luat in deridere circulara ministrului invatamintului, care interzicea accesul in gimnaziu a „copiilor de bucatarese", el a demascat politica antipopulara a bancii taranesti si a demonstrat stupiditatea legislatiei taranesti. Scriitorul a creat o imagine satirica a ministerelor din Petersburg care „organizeaza, creaza, orienteaza, conduc". Creindu-L pe Polumrakov („Copilasii"), Uspenski zugraveste figura tipica a unui liberal rus din deceniul al 9-lea. Acesta „simpatizeaza" progresul si cocheteaza cu tinara generatie, dar se" teme mereu sa nu „pacatuiasca" fata de autocratie.
Ca si in perioada precedenta, opera lui Uspenski din cea de a doua jumatate a deceniului al 9-lea se caracterizeaza prin unitatea dintre forta artistica a imaginilor si ecoul lor in actualitatea imediata. „Iskra" leninista scria ca Uspenski a creat opere in reactionara extrema si printr-un liberalism ipocrit, de parada, era denumita ironic „dictatura inimii". (N. red. ruse.) .
Care „...ginditorul, contopindu-se cu artistul, formuleaza in citeva pagini, uneori in citeva rinduri, concluziile cele mai profunde, dindu-le veridicitatea si puterea de convingere a zugravirii artistice a realitatii." )
In ultima perioada a activitatii sale, Uspenski creeaza marile cicluri de schite: „Publicul plictisit" (1883—1884), „Vrind, nevrind" (1884), „Cu chiu, cu vai" (1885), „Fiecare cu ce-,1 doare" (1885—1887), „Scrisori din calatorie" (1885—1888), „Calatorii la colonisti" (1880—1890), s.a. Originalitatea acestor cicluri fata de cele anterioare consta in aceea ca ele nu au personaje principale (cu exceptia ciclului „Vrind-nevrind" — insemnarile lui Trapuskin). Din punctul de vedere al compozitiei, noile serii de schite nu mai prezinta unitatea ce caracteriza ciclurile anterioare ale scriitorului. In varianta schitelor „Cu chiu cu vai", asa cum a aparut in revista, scriitorul face o insemnata digresiune in care explica particularitatile artistice ale noilor sale schite. Viata, spune el, merge inainte insa cu atitea «complicatii si intim-plari inutile, absurde, cumplite, ineit expresiei „cu chiu, cu vai", prin care am vrut sa caracterizez aceasta miscare dificila si fara noima, nu i se poate imputa ideoit ca e iprea trandafirie. Dar daca viata se desfasoara astfel, atunci „de voie-de nevoie, si reflectiile celui care o observa trebuie sa mearga cu chiu si vai", ceea ce nu poate sa nu-si lase amprenta asupra stilului si procedeelor literare...» Schitele pot pare „dezordonate, sarind de la una la alta, ca o discutie intrerupta pentru a incepe alta noua care de asemenea e intrerupta pentru a face loc alteia". Uspenski roaga insa pe cititori sa nu se lase dezorientati de „aparenta dezordine" a observatiilor lui. Autorul arata ca „in ciuda dezordinei, schitele lui au un punct convergent, dupa cum exista unul si in viata : ea merge mereu inainte, merge spre adevar, spre triumful acestuia..."
Esential e si faptul ca in deceniul al 9-lea, Uspenski trece la descrierea miscarii maselor pentru piine si pentru pamint. Intilnirile trecatoare, relatiile cu diferiti reprezentanti ai poporului muncitor, „ai paturii culte", ai domniei „Cuponilor", d