INTRODUCERE
„Este pentru mine in afara de orice indoiala faptul ca fiecare
om se comporta in viata de parca ar avea o opinie precisa cu privire la
puterea si capacitatile de care dispune (...), pe scurt, comportamentul sau isi
are originea in opinia sa despre sine.“ (1, p. 17)
Dupa spusele psihologului Alfred Adler (1) si a multor alti autori (3), (6), (20),
dar si dupa parerea fiecaruia dintre noi, omul este in situatia de a se
putea privi din exterior si a se descrie, aprecia si judeca. A ne putea cunoaste
sinele, a ne cunoaste propriul Eu si felul cum acesta se organizeaza este un lucru important
pentru viata noastra sociala, dar in acelasi timp si o conditie indispensabila
in procesul de formare si dezvoltare a individului supus unor influente
benefice sau negative sociale.
Adesea insa se constata o neconcordanta intre ceea ce am dori sa fim
si ceea ce credem ca suntem la un moment dat. Unii psihologi (6), (9), (16), (53)
cred ca este o neconcordanta si cu ceea ce suntem de fapt. Aceasta este problematica
imaginii de sine pe care individul si-o formeaza de-a lungul vietii sale.
Neconcordantele care apar in structura imaginii de sine se refera de fapt
la conflictul dintre Eul actual si Eul ideal, conflict care poate duce la frustrare,
stres si o scazuta stima de sine. Pentru unii dintre oameni conflictul poate parea
coplesitor si conduce la depresie, pentru altii un asemenea conflict constituie
modalitatea mobilizarii resurselor necesare atingerii idealurilor propuse.
Fiecare poarta in sine o „opinie despre sine“ si despre indatoririle
vietii. „O linie de viata si o lege de miscare care il domina fara
ca el sa-si dea seama de ele.“ (1, p. 22). Aceasta lege de miscare isi
are originea in spatiul ingust al copilariei si se dezvolta conform
unei optiuni automate de folosire libera a fortelor native si a impresiilor provenite
de la lumea din afara.
Multe „opinii despre sine“, extrem de diferite in multiplicitatea
lor, se pot opune de cele mai multe ori realitatii si certitudinilor sociale.
Opinia eronata a unui om cu privire la sine si la problemele vietii se loveste,
mai devreme sau mai tarziu, de opozitia ferma a realitatii, care cere solutii
in sensul sentimentului de comuniune sociala. Ceea ce se intampla
in cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de soc.
„Opinia celui care da gres, al carui stil de viata nu rezista exigentei
factorului exogen, nu este prin aceasta dizolvata sau modificata. Aspiratia catre
superioritatea personala isi continua drumul ei, insa este necesara
eliminarea scopului care ameninta cu o infrangere a stilului de viata, retragerea din fata
problemei pentru a carei rezolvare lipseste pregatirea corespunzatoare. Efectul de soc se manifesta
insa
in plan psihic si corporal, devalorizeaza ultimul rest al sentimentului
de comuniune sociala si produce toate esecurile posibile in viata, in
timp ce il constrange pe individ la o retragere, ca in nevroza,
ori il determina sa se lase sa alunece pe toboganul actelor sociale, ceea
ce nu inseamna nicidecum curaj.“ (1, p. 24).
Este limpede ca „opinia“ care sta la baza imaginii despre lume a unui
om, care-i determina, ideile, sentimentele, vointa si actele sale, este opinia,
sau mai bine zis, imaginea de sine.
Desi frecvent considerata ca avand o natura eminamente subiectiva, imaginea
de sine intruneste, datorita influentei sale asupra cursului intregii
activitati a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. intr-o viziune
sintetica si unitara asupra personalitatii, rolul imaginii de sine in cadrul adaptarii sociale, al autocunoasterii
si autoechilibrarii nu poate fi inlaturat.
Pornind chiar de la celebrul indemn „Cunoaste-te pe tine insuti
!“, putem afirma ca autocunoasterea si imaginea de sine se situeaza in
centrul problematicii umane, cu numeroase implicatii asupra educatiei si autoeducatiei,
a dezvoltarii si integrarii socio-profesionale si morale a personalitatii.
in lucrarea de fata ne propunem sa studiem si sa analizam caracteristicile
imaginii de sine la o categorie speciala de copii, defavorizati din anumite puncte
de vedere de oameni si de soarta; este vorba despre copiii cu debilitate mintala
(in cazul studiului de fata ne vom referi la copiii cu debilitate mintala
din clasele mici).
„Cum se formeaza imaginea de sine in cazul debilitatii mintale ?“
este
intrebarea la care incercam sa raspundem, stiind si sperand
ca acest raspuns al nostru ne va ajuta sa-i intelegem mai bine pe acesti
copii, dar si ca ne va ajuta pentru o mai buna organizare a procesului educational.
I. CE ESTE IMAGINEA DE SINE
I.1. Locul imaginii de sine in cadrul personalitatii umane
„Constiinta este o modalitate procesuala superioara a sistemului psihic
uman, elaborata prin activitate sociala si enculturatie, mijlocita prin limba,
bazata pe un model comunicational intern si intern-extern, constand din
reflectare codificata prin cunostinte, autoorganizare cu efecte emergente si autoreglaj
la nivelul coordonarii necesitatilor subiective cu necesitatea obiectiva, esentiala.“
(27, p. 138).
Constiinta trebuie considerata in primul rand in unitate cu
activitatea sociala de transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea isi
pastreaza la nivel social si individual, legatura sa vitala cu activitatea si
dobandeste, in plan subiectiv, forma de desfasurare a activitatii,
pentru ca, dupa cum arata A. N. Leontiev (27, p. 138), odata cu transformarea structurii activitatii omului se schimba si structura constiintei.
El precizeaza: „in fata omului se afla reteaua fenomenelor naturii.
Omul instinctelor, salbaticul nu se desprinde pe sine din natura. Omul constient
se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adica ale
cunoasterii lumii, puncte nodale in reteaua care-l ajuta s-o cunoasca si
s-o cucereasca“ (27, p. 139).
Pierre Janet (27, p. 139) considera ca „a fi constient inseamna a
te inscrie povestea propriei tale experiente“, iar Henri Ey (12) arata
ca „asumandu-si functia de a vorbi, subiectul se ridica in fata
lumii sale, caci identificand aceasta lume el se
infrunta cu sine insusi, isi apare siesi.“ (12, p. 299).
Constiinta este un proces de reflectare cognitiva de catre om a lumii si a lui
insusi. Vorbim astfel despre constiinta despre lume si constiinta despre
sine. in timp de constiinta despre lume este coercitiva, prezentand
masura reala a lucrurilor, necesitatea obiectiva inexorabila, constiinta despre
sine este conditia esentiala a activismului autoreglator, a selectivitatii si
a interventiei creative in mediu.
Constiinta despre lume se bazeaza pe modele sau imagini ale realitatii obiective,
pe cand constiinta despre sine se intemeiaza pe modelul eului si pe trasaturile
personale.
Eul este nucleul personalitatii in alcatuirea caruia intra cunostintele
si imaginea despre sine, precum si atitudinile fie constiente, fie inconstiente
fata de cele mai importante interese si valori.
Eul, inteles ca ansamblul insusirilor personalitatii, este alcatuit
din urmatoarele ansambluri:
eu fizic sau biologic, ce are in vedere atitudinile corporale care
se identifica cu schema corporala;
eu spiritual, alcatuit din totalitatea dispozitiilor psihice innascute
sau dobandite;
eu social, ce are in vedere atitudinile fata de relatiile sociale
ale individului.
Gordon Allport (3) se intreaba daca ideea de eu este necesara si daca nu
ar fi cazul sa fie inlocuita cu alta ceva mai cuprinzatoare, incluzand
simtul corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gandirea
rationala, imaginea de sine, tendinta proprie, functia cunoasterii toate
acestea fiind denumite prin conceptul
„proprium“.
Dupa G. Allport, constiinta reprezinta o structurarea a catorva stari ale
eului, in special:
respectul fata de sine;
imaginea de sine;
efortul central.
Eul este ceva de care suntem imediat constienti. G. Allport Il considera
„regiunea calda, centrala, strict personala a vietii noastre. Este un fel
de nucleu al fiintei noastre si totusi nu este un nucleu constant“ (3, p.
123).
Eul se elaboreaza treptat, incepand din copilaria mica, atunci cand
copilul este „unicentrat“, dar nu egocentric dupa Allport, si apare
mai intai „non-eul“, adica „TU“. Eul corporal
care incepe sa se dezvolte este o ancora a constiintei de sine.
Mai tarziu, din al doilea an de viata, factorul limbaj este foarte important,
pentru ca prenumele este o delimitare stricta a Eului. Numele este strans
legat de respectul de sine, dar si de simtul identitatii de sine.
Respectul de sine (self-esteem) apare in relatia normala dintre copil si
mediu din „impulsul explorator“. Simtul eului apare cand
actiunile lui sunt zadarnicite si zdruncinate.
Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului.
Gordon Allport considera ca „proprium“-ul are in structura lui
sapte aspecte:
Geneza EU TIMPURIU (0-3 ani)
A1: Simtul eului corporal
A2: Simtul unei identitati de sine continue
A3: Respectul fata de sine, mandria
Geneza: 4-6 ani
A4: Extensia eului
A5: Imaginea eului
Geneza: 6-12 ani
A6: Eul ca factor rational
Geneza: Adolescenta
A7: Efortul personal central
„Proprium“-ul se considera a fi unificarea celor sapte aspecte.
in abordarea personalitatii umane, Gordon Allport o considera ca fiind „organizarea
dinamica, in cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determina
comportamentul sau caracteristic si ideile sale.“ (3, p.94)
M. Zlate (53) considera ca pentru cunoasterea naturii si personalitatii umane
are mare importanta:
ce este omul in realitate;
ce crede el ca este;
ce doreste sa fie;
ce gandeste despre altii;
ce considera ca gandesc altii despre el.
El abordeaza personalitatea privind mai multe „fatete“ ale acesteia:
personalitatea reala;
personalitatea autoevaluata
personalitatea ideala;
personalitatea perceputa;
personalitatea proiectata;
personalitatea manifesta.
1. Personalitatea reala este constituita din ansamblul proceselor, functiilor,
tendintelor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un
moment dat si pe care le poate pune oricand in disponibilitate,
fapt care-i asigura identitatea si durabilitatea in timp.
2. Personalitatea autoevaluata cuprinde totalitatea reprezentarilor, ideilor,
credintelor individului despre propria sa personalitate incluse, de regula,
in ceea ce numim noi imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe
individul, ce crede el despre sine, ce loc isi atribuie in raport
cu ceilalti.
Imaginea de sine reprezinta un integrator si un organizator al vietii psihice
a individului, cu rol major in alegerea valorilor si scopurilor. Ea este
nucleul central al personalitatii, reper, constanta orientativa a ei, element
definitoriu al statutului si rolului social dupa cum considera N. Bogatu
(5).
Imaginea de sine isi are originea nu doar in personalitatea reala,
ci si in alte fatete ale ei. Uneori ea isi trage seva din personalitatea ideala, alteori
din cea manifesta, sau din cea proiectata. Cercetarile de psihologie sociala
au aratat ca un copil care crede ca altii il apreciaza ca fiind simpatic,
sociabil, va sfarsi prin a introduce aceste trasaturi in imaginea
de sine; la fel, copiii mai putin populari, se pretuiesc pe ei insisi mai putin.
Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaste o traiectorie specifica. in
copilarie ea este mai pregnant dependenta de ceea ce individul ar dori sa fie
si mai putin de ceea ce este in realitate, pentru ca la varstele
mai inaintate ea sa se construiasca in functie de ceea ce omul este
sau a fost, de ceea ce face sau a facut.
M. Zlate (53) nu crede ca imaginea de sine este automat eronata sau ca ea nu
reprezinta fidel realitatea. in fond spune el ea este in
functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului. Si, daca aceasta capacitate
este formata si dezvoltata corespunzator, nu este exclus ca si imaginea despre
sine sa fie cat mai adecvata. (53, p. 117).
Nu este insa mai putin adevarat ca mult mai raspandite sunt situatiile
de supraapreciere sau de subapreciere a propriilor insusiri sau trasaturi,
de dilatare sau
ingustare nepermisa a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine.
Si dilatarea si ingustarea raman in esenta forme de reflectare
eronata, care se cer a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adoptarea corespunzatoare
la solicitarile mediului inconjurator.
3. Personalitatea ideala este cea pe care individul doreste sa o obtina. Ea
se refera nu la ceea ce este un individ in realitate sau la ceea ce crede
el despre sine, ci la ceea ce ar dori sa fie, cum sa fie; ea reprezinta personalitatea
proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul
si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale.
4. Personalitatea perceputa cuprinde ansamblul reprezentarilor, ideilor, aprecierilor
cu privire la altii. Asa cum individul isi formeaza o imagine despre sine,
tot asa, el isi elaboreaza si o imagine despre altii, care il ghideaza
in comportamentele sale fata de acestia. Imaginea despre altul este o
creatie proprie a persoanei cunoscatoare, dar ea va fi influentata si va depinde maximal de posibilitatile
si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile si
aspiratiile sale, de felul de selectionare, organizare si structurare a indicilor
perceptivi, influentate toate la randul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanta
lor, de starile psihologice temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau de
caracteristicile personale ale acestuia.
5. Personalitatea proiectata cuprinde ansamblul gandurilor, sentimentelor,
aprecierilor pe care crede un individ ca le au, le nutresc, le fac ceilalti
asupra sa.
V. Ceausu (6, p. 133) o numeste: „imaginea de sine atribuita lumii“,
adica ce cred eu ca gandesc altii despre mine.
O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorinte ale individului
de a aparea „in ochii lumii“, iar alteori reflexul imediat
al comportamentului celorlalti fata de persoana respectiva.
6. Personalitatea manifesta este reprezentata de ansamblul trasaturilor si
insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii,
specifice de exteriorizare si obiectivare comportamentala. Este o constructie
psiho-comportamentala sintetica, deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, parti
din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre
ele.
Fatetele personalitatii nu sunt izolate, ci, dimpotriva, se intrepatrund,
se presupun reciproc, se intersecteaza si se convertesc unele in altele.
Datorita relatiilor de cooperare sau conflictuale intre ele, de prelungire
a unora in altele sau de compensare a lor, ca si celor de asociere sau
de discrepanta si disjunctie valorica, personalitatea umana capata o „infatisare“
aparte.
La cele sase „fatete“ ale personalitatii, M. Zlate (53, p.120) asociaza
6
„fatete“ ale Eului:
1. Eul real (cum este);
2. Eul autoperceput (cum crede ca este);
3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie);
4. Eul perceput (cum percepe eurile celorlalti);
5. Eul reflectat (cum crede ca il percep altii);
6. Eul actualizat (cum se manifesta).
Nu exista numai personalitati unitare si armonios dezvoltate, sau dimpotriva,
instabile, dedublate, accentuate, ci si Eu-uri unitare, armonioase, sau instabile,
dedublate, accentuate.
Corespondenta structurala si tipologica dintre personalitate si Eu evidentiaza
pregnant interdependenta lor. Pe aceasta baza vom intelege daca o personalitate
este instabila aceasta se datoreaza faptului ca nucleul ei adica Eu-l
este instabil.
Problematica Eurilor a dezbatut-o dintr-o alta perspectiva, un filozof: Miguel
de Unamuno (10, p. 20-23). El spune ca atunci cand stau de vorba doi,
Ion si Toma, la conversatie iau de fapt parte sase, care sunt:
Trei Ion:
1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul sau;
2. Ion cel ideal al lui Ion niciodata cel real si adeseori foarte deosebit
de acesta ;
3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodata Ion cel real si nici Ion al lui Ion,
ci adeseori deosebindu-se foarte mult de amandoi.
Trei Toma:
1. Toma cel real;
2. Toma cel ideal al lui Toma;
3. Toma cel ideal al lui Ion.
De fapt sunt puse in valoare trei din cele sase Euri pe care le-a enumerat
M. Zlate:
ceea ce esti (Eul real);
ceea ce crezi ca esti (Eul autoperceput);
ceea ce crezi tu ca celalalt crede despre tine (Eul reflectat).
V. Ceausu (6) considera ca omul are de-a face cu mai multe oglinzi in
care, aproape paradoxal, acelasi obiect creeaza imagini diferite, „ca
si cum ele ar fi determinate mai putin de prezenta lui, cat de calitatea
materialului care constituie suprafetele reflectate“. Cat despre
„obiectul“ care genereaza aceste imagini, el ramane, in stadiul actual al psihologiei, in mare masura necunoscut,
in sensul ca nu se reflecta in intregime in nici una
dintre infatisarile enumerate. Dupa el, aceste imagini ar fi:
imaginea lumii despre ins;
imaginea despre sine
imaginea despre sine atribuita lumii
Aceste „forme de manifestare ale psihismului“ nu coincid, de aceea
sunt si diferentiate, insa una dintre principalele linii de forta ale
psihicului consta in interactiunea acestor imagini in scopul reducerii lor la una singura,
sau aducerea lor la unison.
in cadrul acestei interactiuni distingem:
o confruntare intre imaginea despre sine si imaginea despre sine
atribuita lumii, deci o confruntare intre subiect si lume vizand
obtinerea unei identitati in raporturile cu lumea;
o confruntare intre imaginea despre sine si „teritoriul psihic
virtual“, atat cat se reflecta acesta in imaginea despre sine, deci, practic, o
disputa intre „imaginea despre sine“, vizand castigarea
identitatii cu sine.
Vasile Ceausu se refera aici la disputa dintre Eul autoevaluat si Eul ideal,
acesta din urma fiind o proiectie a imaginii despre sine, asa cum persoana gandeste
ca ar trebui sa fie. Cercetarile au demonstrat ca proiectiile persoanei, asa
cum apar in Eul ideal, sunt mai transparente pentru un observator extern
decat pentru persoana
insasi. Eul ideal este rodul tendintelor de a cauta un model, adesea acesta
fiind expresie a amalgamarii mai multor tipuri extrase din viata de relatie
a individului.
I.2. Castigarea identitatii de sine (6, 30)
A avea o identitate echivaleaza cu posesia unei sume de semne sau caracteristici
care sa permita recunoasterea individului de catre ceilalti. Posesia unei identitati
in raporturile cu lumea constituie o conditie indispensabila a vietii
psihice,
in masura in care aceasta implica viata sociala.
A avea o identitate inseamna a fi cineva, a ocupa o anumita pozitie in
contextul social, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut.
Se poate vorbi despre doua mari categorii de semne de identitate: transmise
si dobandite. Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul
le primeste prin insusi faptul ca s-a nascut. Acestea sunt: numele, data
si locul nasterii, particularitatile biologice si fizice, o parte din caracteristicile
psihice. Numele constituie una dintre cele mai importante, daca nu prima „sursa“de
identitate in relatiile cu lumea. Odata cu numele, noul nascut devine automat beneficiarul
prestigiului de care se bucura familia, depozitar sau animator al istoriei si
traditiilor sale, partas al bunurilor de care dispune ea. Pana la obtinerea
unor merite proprii, cele ale premergatorilor, evocate prin numele de familie
cunoscut, permitand o mai rapida acceptare de catre grupul social.
Data si locul nasterii particularizeaza, de asemenea, individul, oferind elemente
ce servesc la identificarea lui, respectiv la amplasarea sa intr-un anumit
context social. Data indica varsta si explica de la inceput o serie
de particularitati de conduita; locul nasterii evoca particularitati de mentalitate,
de conduita ale populatiei din regiunea respectiva.
Semnele exterioare ale infatisarii oamenilor continua sa joace un anumit
rol in evaluarea lor si in „modelarea“ atitudinii pe
care o adoptam fata de ei.
Relatiile interindividuale constituie un proces continuu, in desfasurarea
caruia se produce si o modificare a ponderii elementelor determinante. La inceput,
factorul cel mai important in modelarea atitudinii fata de individul nou
intalnit il constituie binecunoscuta „prima impresie“.
Dar, treptat, aceasta este inlocuita sau corectata de elementele reiesite
din cunoasterea mai profunda a insusirilor pozitive si negative a le celui
in cauza. Cel mai adesea uitam de „prima impresie“, formandu-se
pe parcursul relatiei o alta, determinata in mare parte si de imaginea
pe care o avem despre noi insine.
I.2.a. Semnele identitatii dobandite (6, 30)
in primii ani de viata, pana spre inceputul adolescentei,
, individul este identificat, atat de societate, cat si de propria
familie, mai mult pe baza semnelor exterioare. in mod treptat insa,
acestea ajung sa fie dublate de alta categorie, de cele conferite de propriile
performante.
Primul cadru social care sesizeaza performantele noului membru este familia,
care observa pe parcursul copilariei semnele unei personalitati in curs
de constituire.
Un moment important sub aspectul dobandirii unei identitati autentice,
atat in raporturile cu lumea, cat si cu sine, il constituie
cel al integrarii efective in societate, al debutului participarii la
ansamblul activitatilor sociale, alegerea profesiei. Poate fi o integrare pasiva
intr-un proces productiv oarecare, care incepe cu insusirea
unor metode de lucru si a unor comportamente in relatiile interindividuale
specifice locului de activitate. Aceasta categorie de oameni se marginesc sa
repete cele
insusite de la predecesori, fara un efort propriu de gandire si
actiune care sa reprezinte o contributie la progresul colectivitatii din care
fac parte.
O alta categorie sunt cei permanent nemultumiti de ceea ce realizeaza, preocupati
de autoperfectionare si depasirea performantelor anterioare. Principalul aport
al celor care fac parte din cea de-a doua categorie il constituie creatia,
care reprezinta un punct de vedere nou, original, un mod de a atinge mai repede
si mai sigur scopul urmarit, un pas pe calea perfectionarii morale. Creatia
este un „semn“ important in dobandirea identitatii.
Identitatea dobandita are o importanta cel putin egala cu cea transmisa,
intrucat, cel mai adesea, reprezinta factorul preponderent ce confera
individului un loc in societate si, implicit, dreptul de a beneficia de
„adapostul“ si campul de activitate pe care le reprezinta
aceasta.
in afara de identitatea in raporturile cu lumea, omul mai are insa
nevoie de o identitate in relatiile cu sine. Necesitatea ei apare chiar
din momentul in care se pune problema „relatiilor cu sine“,
deci a divizarii constiente intr-un „eu care observa“ si un
„eu observat“. Odata cu aceasta divizare se constata ca „Eul
observat“ nu este suficient cunoscut. El are nevoie de o identitate pentru
a fi recunoscut si acceptat de catre „Eul care observa“. Iar identitatea
ca atare este raspunsul pe care si-l da omul la intrebarea „Cine
sunt eu ?“
Tot asa cum in relatiile interindividuale acceptarea este conditionata
de recunoasterea reciproca si in relatiile cu sine este necesara o auto-identificare.
Este vorba despre recunoasterea calitatilor de autor al propriilor actiuni.
Acordul cu sine implica autenticitatea actiunilor, ceea ce presupune ca faptele
individului sa se plaseze pe linia aspiratiilor si convingerilor sale. Toate
actiunile pe care le
intreprindem au, dincolo de efectele lor exterioare, si un anumit ecou
placut sau neplacut, amplu sau restrans, persistent sau trecator.
in functie de rezultatul obtinut, acesta alimenteaza si imaginea noastra
despre sine, imbogatind-o sau, dimpotriva, saracind-o (tendinta naturala este aceea a amplificarii imaginii despre sine).
Succesele si esecurile constituie, deci, un fel de caramizi care in mod
treptat sunt prelucrate si inglobate intr-un edificiu imaginea
de sine cu o dubla functionalitate: principal stalp de rezistenta al psihismului si pavaza
fata de tot ceea ce ar putea constitui o amenintare din exterior.
insa este necesara si acceptarea imaginii de sine pentru obtinerea identitatii
de sine, ceea ce se traduce prin acordul cu sine, o conditie importanta a integritatii
si chiar a sanatatii mintale.
I.3. Structura imaginii de sine
Observarea atenta a copilului inca din primii ani de viata furnizeaza
informatii utile in ceea ce priveste formarea imaginii de sine. Modul
si ordinea in care se constituie diverse elemente sau particularitati
ale activitatii psihice furnizeaza indicatii cu privire la continutul imaginii
de sine.
Dupa cum noteaza U. Schiopu si E. Verza (46), (48), etapa formarii imaginii
de sine se plaseaza in prima copilarie, intr-un moment cuprins intre
cea de 17-a si cea de-a 36-a luna de viata. Atunci are loc „recunoasterea
de sine“ a copilului in oglinda. „Dependenta ecranului actional
de propria persoana creeaza intuirea acesteia, dar si reprezentarea despre sine,
inclusiv aprecierea generala despre sine in comparatie cu ceea ce ar dori
altii (mai ales parintii) ca el (copilul in cauza) sa fie si sa faca. Acest alter, constituit din interiorizarea cerintelor parentale, actioneaza
in sentimentul vinovatiei si cel al obligatiei (...) Anumite reguli ale
mediului de cultura devin motive evaluative, ceea ce creeaza germenele unui
fel de alter desprins din modelele ce se impun, ce se insinueaza latent in
substructurile constiintei reprezentarii despre sine.“(46, p. 151)
Probabil cel mai vechi instrument pentru obtinerea de informatii asupra mediului
este pipaitul, de care, sub o forma sau alta, dispune orice biosistem. De aceea,
si la copil descoperirea universului incepe prin pipairea spatiului imediat
inconjurator. Constituirea imaginii de sine incepe prin operarea
unei distinctii intre „propriul corp“ si „tot-ceea-ce-nu-este-propriul-corp“.
Ea se realizeaza prin intermediul jocului cu propriile membre intre a
4-a si a 6-a luna de viata.
I. 3.a. Structurarea schemei corporale
in cursul primelor luni de existenta, schema corporala, desi prezenta
la nivelul organizarii senzatiilor, pare sa fie redusa la conservarea imediata
a vietii.
in aceasta etapa, echipamentul neuromotor si aparatul senzitiv sunt insuficient
elaborate. De aceea copilul nu face distinctia intre Eu si Celalalt, intre
obiectele percepute si potentialitatea motrica a mainii (17), (19).
Pe langa factorul spatialitate se adauga si prezenta mamei, al carei aport
afectiv are un rol esential in integrarea schemei corporale.
Se apreciaza (19), (46) abia dupa varsta de 6 luni copilul incepe
sa separe propriul corp de celelalte obiecte. Acest proces de constientizare
a partilor propriului corp este un proces lent si progresiv.
Pe masura ce copilul creste (merge, exploreaza spatiul, dobandeste noi
experiente motrice), structurarea schemei corporale evolueaza. De aceea, mersul
este considerat (19), (46) etapa decisiva, intru-cat cautarea echilibrului
pune in actiune ansamblul si inaugureaza complet explorarea spatiului.
Structurarea schemei corporale nu este un proces pasiv; prin fiecare gest si
prin fiecare act de interactiune cu mediul, de imitare a ceea ce vede, copilul
face o descoperire. J. Piaget (29) considera aceasta structurare ca pe un proces
de adaptare la mediu, o prelungire a adaptarii biologice. Importanta este calitatea
afectiva a mediului, pentru a asigura dezvoltarii un curs ascendent.
Diferite aspecte ale schemei corporale nu se situeaza in totalitate pe
un plan obiectiv si deci nu pot fi relevate doar prin observatie. insusi
subiectul are o idee, o imagine, o reprezentare a constiintei de sine, care-l
angajeaza, in totalitate, in fiecare din actele sale.
Jocul cu primele „obiecte“ intalnite in spatiul
inconjurator, cu propriile membre, reprezinta inceputul autocunoasterii.
Initial, ele nu au caracterul de
„propriu“. ci sunt la fel de straine ca si obiectele neanimate din
jur. Curand insa copilul descopera o particularitate a acestor obiecte,
aceea de a raspunde, prin diverse senzatii, mergand pana la cele
dureroase, contactului cu lumea
inconjuratoare.
Dupa W.J. Revers (6, p.146), „jocul cu propriile membre este o traire
de sine ludic-senzoriala. in acest joc apare deosebirea dintre corp si
lucru, dintre pipaitul simtit, senzatia de „a fi pipait de mine insumi“,
relatia senzoriala cu sine, pe de o parte si tot ceea ce este pipaibil fara
a include senzatia de autopercepere pe de alta parte.“
Mai tarziu, asocierea senzatiilor primite prin intermediul membrelor manipulate
cu miscarile efectuate de ele conduce treptat la descoperirea ca acestea din
urma nu se desfasoara la intamplare, ci pot fi comandate prin voia
proprie.
inceputul constituirii sinelui este asociat asadar cu miscarea care provoaca
simultan modificarea ordinii lucrurilor din jur si suma de senzatii prin intermediul
carora, treptat, membrele si corpul in intregime ajung sa fie percepute
ca proprii. Corpul reprezinta deci forma originara a sinelui realizat.
Activitatea corporala, miscarea si actiunea se afla in relatii stranse
in constructia comuna a schemei corporale, a spatiului si a constiintei de sine.
Ele nu se pot elabora fara interventia unui alter, deci cu ajutorul factorilor
relationali.
Imaginea de sine incepe sa se constituie inca din primele luni de
viata, prin delimitarea unui sine, in raport cu o lume de lucruri, iar
evolutia sa cuprinde si o faza de elaborare a schemei corporale. Rezulta ca
schema corporala este o parte a imaginii de sine, iar divizarea corpului in
segmente componente si mai ales amplasarea si recunoasterea acestora sub anumite
denumiri implica cu necesitate o anumita distantare de propriul corp, o privire
a lui din afara.
in structura imaginii de spre sine intra doua categorii mari de elemente:
reprezentari corporal-dinamice si reprezentari asupra propriilor posibilitati
de actiune, fara insa a se putea vorbi de o granita precisa intre cele
doua. in cadrul celei de-a doua categorii, pe masura avansarii in
varsta, se dezvolta o subdiviziune cu tendinte de autonomie ingloband
reprezentarile asupra rolului social.
I. 3.b. Reprezentarile corporal-dinamice
Aceasta grupa cuprinde reprezentarile referitoare la caracteristicile fizice
vizibile conformatia generala, dimensiunile corporale, particularitati
ale infatisarii, ale dezvoltarii diferitelor parti ale corpului si cele
reflectand cantitatea de energie susceptibila de a fi transpusa in
actiune de catre individ (6).
Cele doua grupe de componente reprezinta nota comuna ca la constituirea lor
un rol important il joaca interactiunea cu indivizii care alcatuiesc mediul
social, in special cei de varsta asemanatoare. Numai in cadrul
acesteia este posibila comparatia, care, la randul ei, conditioneaza autodefinirea.
Autoperceptia, fata de imagine de sine, reflecta un fragment, o trasatura distincta,
desprinsa dintr-un context, in timp ce cea de-a doua oglindeste un intreg.
Ea are in general un caracter negativ, de neacceptare, dar este „materialul“
de baza cu care opereaza individul la edificarea imaginii de sine, dar nu fara
a-i adauga un liant, o impregnare motivationala compensatorie.
Autoperceptia, realizata prin activitate senzoriala, conduce la autodefinire,
dar pe un drum care include comparatia cu altii.
Ca rezultat al comparatiei, individul incep prin a-si atribui o serie
de insusiri fizice: „mai inalt“, „mai slab“,
„mai gras“, etc. in stransa legatura cu aceasta se constituie
apoi insusirile referitoare la mobilitate si la forta: „mai iute“,
„mai puternic“, „mai putin puternic“, etc. Acestea sunt primele
semne sub care, asociate numelui, se recunoaste individul.
Procesul constituirii reprezentarilor corporal-dinamice nu se incheie
practic niciodata pe parcursul vietii. Dupa cum reiese insa din cercetari
(6), (9), (12), (30), (46), in perioada dintre al 4-lea si al 6-lea an
de viata copilul devine in mare masura constient de caracteristicile sale corporale, ca si de forta sa. El realizeaza
acest lucru pe doua cai: confruntarea cu lumea obiectelor materiale di jurul
sau si interactiunea cu ambianta sociala.
Confruntarea cu lumea materiala imbraca doua forme: forma actiunii direct
utilitare si forma jocului. Prin actiuni direct utilitare intelegem ansamblul
gesturilor instrumentale si al manifestarilor prin care individul tinde la satisfacerea
diverselor sale nevoi. Pentru a manca, a-si satisface curiozitatea, a
se apara, a dormi, etc., individul manipuleaza obiecte, modificandu-le
amplasarea si chiar structura. Pe masura acumularii de experienta el afla „cum este“ dar si „ceea
ce poate“. El isi masoara inaltimea, devine constient de forta pe care o are, etc.
Contactul cu lumea materiala se realizeaza si prin jocul de unul singur care
debuteaza in primele luni de viata si constituie o ampla sursa de informatii
atat cu privire la „cum este“, cat si la „ceea
ce poate“ copilul.
El devine constient ca dispune de o anumita forta in raport cu lumea obiectelor,
cu ajutorul careia poate exercita o anumita dominare asupra lor.
Interactiunea cu ambianta sociala este la fel de bogata in date cu privire
la sine ca si confruntarea directa cu obiectele.
Observarea atenta a jocurilor copiilor arata ca foarte multe dintre ele implica
intrecere intre parteneri. Si nu numai la copil, ci si la adult,
intrecerea are ca functie pe de o parte perfectionarea mijloacelor de
actiune, pe de alta parte consolidarea si afirmarea imaginii de sine. De aceea,
jocurile copiilor pot fi considerate unul dintre principalele „laboratoare“
care „prelucreaza“ elementele constitutive ale imaginii de sine.
(6, 46)
Odata cu avansarea in varsta, reprezentarile corporal dinamice sufera
modificari, insa acestea depind in mare masura de nivelul performantelor
obtinute „in comparatie cu altii“. Raportarea se face nu numai
la varsta, ci si la posibilitatile celorlalti.
Performanta (in acest caz fizica (6)) joaca un rol insemnat, chiar
hotarator in elaborarea „continutului“ imaginii de sine.
Atingerea in repetate ori a unui nivel inferior celui curent, socotit
in general ca acceptabil, are ca efect instituirea unei stari de disonanta cognitiva. Poate apare in acest caz complexul de inferioritate
care va declansa in mod firesc tendinte de compensare, dintre care unele
se actualizeaza prin manifestari excesive de afirmare proprie, mergand
pana la agresive, iar altele
„alimenteaza“ latura imaginativa a individului, constituindu-se
in relatii cu caracter de „revansa“ poate in alte domenii
de activitate. Atingerea unei performante de nivel superior celui curent imprima
conduitei caracteristici de siguranta de sine. Individul constient de posibilitatile
sale isi aroga o superioritate si chiar dreptul de a exercita o anumita
dominatie asupra unui grup de semeni (6), (13).
Un alt aspect ce denota marea influenta pe care o are performanta asupra imaginii
de sine rezida in ceea ce s-ar putea chema „fixarea“ celei
din urma la nivelul atins de ultima realizare cotata drept succes in
competitia fie cu sine, fie cu ceilalti (acest lucru se observa la varstnici
care includ in identitatea lor performantele lor din trecut si nu pe cele
actuale) (6), (13), (46).
I.3.c. Reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune
La varsta prescolara, odata cu reprezentarile corporal-dinamice, se dezvolta
si constiinta puterii de a provoca schimbari in conduita fiintelor din
imediata apropiere. in „jocul cu altii“ copilul aude de la
partenerii de joc aprecieri pozitive sau negative cu privire la abilitatile
sale. Pe unele le accepta, pe altele le respinge.
insa, prin confruntarea aprecierilor auzite si a performantelor obiective
obtinute, copilul ajunge sa-si contureze o imagine despre propriile posibilitati
de actiune care, chiar daca nu reflecta in mod fidel realitatea, constituie
un factor de reglare a conduitei sale. Se disting inca de pe acum formele
specifice ale mecanismelor de afirmare de sine, ca si ale celor de aparare (6),
(46).
in perioada scolaritatii imaginea de sine sufera o serie de modificari
datorita cresterii in varsta dar si a acumularii de experienta,
reflectand o pecete individuala care nu se va mai schimba de-a lungul
intregii vieti (6). in aceasta perioada individul se autoidentifica,
nu numai cu ajutorul notelor ce obiectiveaza performantele scolare, ci si in
functie de „opinia scolara“ formata cu privire la sine si de care
ia cunostinta, integral sau partial. Mecanismul consta nu in preluarea,
pur si simplu, ci in delimitarea unor pozitii proprii in raport
cu aceasta.
O caracteristica importanta a acestei perioade de varsta consta in
supraevaluarea masiva a propriilor posibilitati de actiune, conducand,
pe de o parte la o anumita distantare fata de performantele obiectivate (acestea
nefiind acceptate drept o masura autentica a propriilor posibilitati), iar pe
de alta parte, la o amplasare in viitor a confirmarilor „reale“.
Promisiunile facute siesi se implinesc sau nu in cursul vietii.
Prin activitate subiectul se creeaza pe sine, contopindu-se cu opera. Din stadiul
existentei virtuale el paseste in cel al existentei actuale. Atributul
identitatii se castiga numai in masura in care individul actioneaza,
amplasandu-se direct intr-un proces de autorealizare.
Reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune se constituie ca rezultate
ale activitatii, reprezentand una dintre modalitatile individului de a
„lua cunostinta“ despre el insusi, iar pe de alta parte, activitatea
insasi este abordata cu anumite reprezentari asupra propriilor posibilitati.
Datorita unei caracteristici a naturii umane tendinta de autodepasire
aceste reprezentari apar ca o imagine „dilatata“ a activitatii,
fara insa a fi o eroare de interpretare a acesteia. insa prin insasi
natura sa omul este obligat sa creada ca poate mai multe lucru care de
multe ori se confirma la urmatoarea confruntare cu sine.
I. 3.d. Reprezentarile asupra propriului rol
in relatiile cu sine dar si cu altii, principala sursa de semne de identitate
o reprezinta capacitatea de creatie. Exista desigur numeroase semne cu ajutorul
carora individul poate fi identificat si in functie de care el insusi
se poate defini; totusi, nici unul dintre ele nu este atat de puternic
in a oferi identitatea ca aportul creativ (6).
Adesea creatia artistica este folosita in scopul autoafirmarii individului.
Din acest punct de vedere arta exercita o dubla functie: intai,
ca expresie a imaginii sinelui colectiv si apoi, ca ilustrare a imaginii de
sine a creatorului individual.
Prima modalitate este ilustrata prin personajul-erou caracteristic fiecarei
epoci. Toate formele de arta, atat cele populare, cat si cele „culte“
au glorificat, in fiecare epoca, un anumit tip de erou care intruchipa
largi aspiratii comune ca si o sinteza a imaginii de sine a indivizilor ce compuneau
colectivitatea respectiva.
La fel ca si creatia colectiva, creatia artistica individuala raspunde unei
acute nevoi de verificare, de transpunere in actual a unor insusiri
potentiale (presupuse). Prin intermediul creatiei este pus in actiune
intreg mecanismul prin care individul tinde la castigarea unor semne
servind atat autorecunoasterii, cat si recunoasterii de catre ceilalti. Opera de arta este in acelasi timp o oglinda, ce-i ofera
mijlocul de a lua contact cu sine, dar si o fereastra prin care se arata celor
din jur.
Prin opera de arta autorul exprima ceea ce stie dar este si dispus sa recunoasca in public despre sine.
„Cele mai autentice semne de identitate nu sunt cele legate de infatisarea
si dinamica corporala, de situatia materiala sau pozitia sociala, ci de capacitatea
de creatie si de biografia care reflecta procesul autorealizarii“ (6, p.168).
I.4. Evolutia imaginii despre sine
inca din primii ani de viata omul se diferentiaza de animal si prin aceea
ca
invinge cu anticipatie, in gand, obstacolele cu care se infrunta.
in imaginatia copilului se desprinde si se impune un personaj care aduce
solutii pentru toate
„marile“ lui necazuri. Acest personaj in care se transpune
copilul si cu ajutorul caruia el „cucereste“ anticipativ lumea este
eroul.
La inceput eroul este un om concret: unul dintre parinti, un frate, pentru
ca mai tarziu printre acestia sa fie inclus si „eu cand am
sa fiu mare“. Pe masura
inaintarii in varsta, a dezvoltarii imaginatiei, varietatea
personajelor carora li se ofera calitatea de a fi erou creste si ea. Chiar constituirea
eroului ca atare raspunde unei profunde cerinte interioare: marcheaza inceputul
dedublarii individului. Eroul este el insusi, dar un alt Eu investit cu
calitati si forte nebanuite. Conversatia cu eroul este de fapt o conversatie
mascata cu sine. Dedublarea in erou semnifica astfel inceputul gandirii
despre sine si in cele din urma al constiintei de sine.
De-a lungul anilor copilariei si la inceputul adolescentei principalele
atribute ale eroului deriva din miscare, exprimand astfel una dintre cele
mai puternic resimtite trebuinte ale organismului tanar. Pe o noua treapta, alaturi
de miscare incep sa fie apreciate si anumite calitati sufletesti: istetime,
curaj, cinste. Cativa ani mai tarziu, copilul ajuns adolescent este impresionat de inteligenta.
Pe masura trecerii anilor, eroul pierde din insusirile sale de miscare
concreta, locul lor fiind luat de altele care exprima cerinte de ordin superior.
in continuare se afirma tot mai mult influenta aspiratiilor: setea de
cunoastere, nevoia de a construi, de a crea noi valori spirituale si materiale.
Datorita dezvoltarii constiintei de sine eroul inceteaza de a mai fi un
alt-eu, un partener pentru conversatia mascata cu sine
insusi. El devine un model. incepem sa avem de-a face cu alt om,
cu care individul
in crestere nu se identifica total. in acest caz, conversatia individului
cu sine nu inceteaza, ci se amplifica, devenind totodata mai directa.
Ea are ca rezultat cresterea constiintei de sine, in care intensificarea
sentimentului propriilor forte se imbina cu cunoasterea mai larga a lumii
si a vietii.
in general autoperceptia se soldeaza cu fenomenul negativ al neacceptarii,
al autorespingerii, iar reducerea disonantei, compensatia, se realizeaza prin
plasarea in viitor a unei imagini de sine mai bogata. Dar asteptarea ca
viitorul sa furnizeze imaginea de sine acceptabila, investita cu capacitatea
de a exprima in modul autentic sinele, este unul dintre principalele semne
caracteristice ale varstei tinere. La aceasta varsta, individul,
constient ca nu a facut dovada tuturor posibilitatilor sale, plaseaza actualizarea
acestora sub semul viitorului. Iar distanta dintre situatia actuala si cea reflectata
in imaginea de sine pe care el asteapta ca viitorul sa o confirme ar putea
constitui un „indicator“ al varstei: cu cat decalajul
este mai amplu, cu atat individul este mai putin inaintat in
varsta.
Apoi, dupa scurgerea anilor, intervine un moment in care individul constata
cu surprindere ca imaginea despre sine „cea mai adevarata“ nu se
mai plaseaza in viitor ci undeva in trecut.
Reiese de aici ca factorul care diferentiaza in mod specific tineretea
de batranete nu este cel biologic, ci cel psihologic, atitudinea fata de
sine si fata de viata. Astfel: „nu poate fi considerat batran omul care a ajuns
sa lupte pentru un ideal, pentru ca prin ideal individul se contopeste cu lumea“
(6, p. 175).
Omul autentic nu se poate margini la a trai pur si simplu, nu poate sa-si transforme
viata intr-un scop in sine. El trebuie sa traiasca pentru ceva,
sa-si considere viata drept un instrument, un mijloc de a impinge cu un
pas inainte viata omului de pretutindeni. Aceasta presupune lupta, iar
lupta se da in primul rand cu sine. Unicul mijloc de care dispune
omul pentru a castiga lupta este creatia. De aceea evolutia imaginii despre
sine se poate confunda cu istoria autocreatiei individului.