Este interesant - pentru o anumita conceptie a istoriei - sa notam ca acest acelasi secol XIX, cel al oamenilor faustieni si a “antreprenorilor” dupa Saint-Simon, a vazut inmultindu-se rapid in toata Europa societatile secrete in care se intruneau aceiasi conjurati; intelectuali convinsi ca o conspiratie, o Seara Mare poate schimba devenirea unei natiuni prin simpla substituire a unui guvern cu un altul, in mod naiv convinsi ca vor avea sustinerea Poporului, asa cum ei si-l imagineaza, impodobit cu virtuti charismatice de inocenta si virtute. y9r15rk
De altfel, Europa napoleoniana, Franta cu cele 101 departamente au adus trezirea sentimentelor nationaliste, in randul elitelor, cu vointa de a continua, in numele Poporului, lupta pierduta pe campurile de lupta. Astfel, razboiul patriotic clandestin dus impotriva cotropitorului a nascut razboiul revolutionar dus impotriva regimului instalat la putere - Revolutia franceza ramanand modelul intotdeauna revendicat.
De aici apare aceasta Charbonnerie, acesti Cavaleri ai Libertatii - atat de putin si atat de slab studiati - cu iluzia unei elite, considerandu-se ca atare si spunandu-si singura luminata, voind sa se alature Poporului, pentru a-l face sa se elibereze - in ciuda inertiei sale - de o putere considerata prea absolutista, si dorind sa-l antreneze in aventura revolutionara. Si romantismul unui intreg tineret se afla aici cu o dorinta arzatoare de sacrificiu.
Dupa atentatul lui Karakosov impotriva tarului in 1866, revolutionarii si chiar si liberalii fug din Rusia cu miile, refugiindu-se mai intai in Elvetia (unde cativa dintre ei traiau in vile somptuoase intretinuti prin nu se stie ce mecenate) inainte de a se imprastia in Europa in voia simpatiilor pe care spera sa le intalneasca, jucarii poate ale unui plan de subversiune a Europei.
O intreaga elita a gandirii si entuziasmului va da un nou curs celei ce ar fi putut ramane o cearta a utopistilor socializanti, a economistilor autodidacti si a teologilor ateismului.
Bakounine a fost o veriga intre acesti calatori si acesti exilati, initiindu-i in doctrine a caror existenta nu o banuiau si in mod special in gandirea lui Proudhon.
Revolutia, care pentru Marx nu este decat un mod de a grabi desfasurarea unui proces ineluctabil, capata in gandirea acestor noi discipoli ai lui Proudhon, Weitling si Marx, caracterul unei purificari necesare a societatii. Ea reprezinta pentru ei aceasta contradictie creatoare a unei ordini noi despre care a vorbit Hegel in a sa Filosofia dreptului, toporul indreptat spre radacina copacului condamnat ca sa rasara noi mladite. Dar in spiritul acestor tineri, se perpetueaza nostalgia “vechilor credinciosi” care, in Rusia, doreau sa reinnoade cu traditia unui crestinism cu adevarat ortodox, cu Biserica Martirilor si cu spiritul Evangheliei.
Intr-o scrisoare catre Jules Michelet, Bakounine scria in 1862: “Rusia nu va fi niciodata un mediu adecvat... Ea nu va face revolutie doar cu scopul de a-l debarca pe tarul Nicolae.” Dar, pentru Bakounine, nu proletariatul zdrentaros din orase, “marea canalie populara”, va putea face revolutia, deoarece este un act pur rezervat celor puri, taranilor rusi, “izvorul pur al tuturor revolutiilor”. Cu toate acestea, atunci cand pentru prima data de la Gracchus Babeuf si Buonarotti, el formuleaza liniile directoare ale unei actiuni subversive - bazele terorismului revolutionar - el preconizeaza dezlantuirea celor mai rele pasiuni ale maselor, “pentru a merge in fata revolutiei” (Scrisorile din 8 decembrie 1848 catre George Herwegh in Oeuvres et correspondances, vol. III, pag. 367).
La 13 aprilie 1869, Bakounine ii scria unuia dintre prietenii sai pentru a-i spune ca a intalnit “unul dintre acesti tineri fanatici... credinciosi fara Dumnezeu, eroi fara fraze”: Serghei Ghenadevici Neciaev. Neciaev sosise la Geneva pe 4 martie 1869. El afirma intr-o proclamatie adresata “studentilor Universitatii, ai Academiei si ai Institutului de Tehnologie” ca reusise “gratie fericitei sale indrazneli sa scape de zidurile fortaretei Petru si Pavel”... (Franco Venturi, op. cit., vol. I, pag. 633). O asemenea evadare, ca si in rest multe altele, reprezinta o enigma care deschide poate o perspectiva asupra raporturilor intotdeauna posibile dintre terorism si provocarea politista - cel putin in Rusia tarista a acestui sfarsit de secol XIX.
In mod firesc, sosirea acestui tanar de douazeci si unu de ani care traise in mediul revolutionar al oraselor rusesti si care se considera trimis de o puternica societate secreta - fapt ce nu era adevarat - a fost considerata de catre principalii membri ai emigratiei rusesti drept un semn de o importanta exceptionala.
Intr-o prima etapa, Neciaev reia in esenta o tema de actiune lansata de catre Ogarev cu zece ani mai devreme: “A merge spre popor”. Trebuiesc - spunea Ogarev - pregatiti invatatori, predicatori ai stiintei pentru tarani, dascali care, calatorind dintr-un capat in celalalt al Rusiei, vor putea raspandi cunostintele utile si aplicate... In momentul dezordinilor si a inchiderii universitatilor, in toamna anului 1861, apelul “a merge spre popor” va deveni un cuvant de ordine (cf. Franco Venturi, pag. 267-268). Neciaev preconizeaza, pentru a atinge acelasi scop, abandonarea voluntara a cursurilor de catre studenti care trebuie sa se consacre propagandei in randul poporului: “Oh, studenti rusi, politia va brutalizeaza”, apel reluat de catre Bakounine intr-un manifest adresat acelorasi studenti. “Fructul cel mai interesant al prieteniei care-l va lega o perioada pe Bakounine de Neciaev va fi Catehismul revolutionar imprimat ca un cod, si cu caractere latine, pe care Neciaev il va aduce in Rusia cand se va intoarce la Moscova (Franco Venturi, pag. 635).
Cititorul descopera in el un straniu ideal de asceza si de renuntare, cel al predicatorilor de odinioara care se reclamau din spiritul Liber, revolutionarul trebuind sa se dedice in intregime sarcinii sale de distrugere.

“Daca el continua sa traiasca pe aceasta lume, aceasta este doar pentru a face tabula rasa. Revolutionarul trebuie sa dispretuiasca tot ce pleaca de la o doctrina, el trebuie sa renunte la orice stiinta, la orice cultura, la orice cunoastere pe care o va abandona generatiilor viitoare. El nu trebuie sa aiba decat o singura stiinta, cea a distrugerii. Pentru a atinge acest scop si doar acest scop, el va trebui sa studieze mecanica, fizica, chimia si chiar medicina, pentru a ajunge sa distruga cat mai mult posibil, pentru a dauna ordinii existente.”

Am putea adauga la aceasta lista a discipolilor posedati de teroristul ideal sociologia si psihologia. Caci pentru Neciaev paturile societatii trebuiesc tratate intr-o maniera diferita. Trebuie ca, intr-o prima etapa, bogatii sa fie crutati, deoarece bogatia lor trebuie sa alimenteze revolutia. Pe urma, ei vor fi adusi la stadiul de sclavi ai proletariatului.
In viziunea lui, trebuiesc de asemenea eliminati cei care se pretind grupati in asociatii revolutionare. Nu se pune problema modificarii institutiilor lasand neatinse bazele societatii actuale. Dimpotriva, toate eforturile trebuiesc depuse pentru a spori relele, durerile, necazurile ce apasa poporul pentru a-l aduce la capatul rabdarii sale si a-l impinge spre revolutie, pentru a provoca insurectia sa in masa.
Neciaev pare sa aiba in vedere o revolutie de tipul celei avortate in 1968, mai mult decat cea a revolutiei agrare rusesti, sau revolutiile burgheze si militare de tipul celor din Lumea a Treia.

“Prin actiunea ce are o influenta asupra publicului, noi intelegem acte distructive pentru o persoana, o cauza, o conditie sau o institutie care stanjeneste sau intarzie emanciparea poporului”.

Astfel de exemplu, dupa Neciaev, functionarul partizan al subversiunii care va duce la revolutie trebuie sa fie: in mod deliberat de o nedreptate grava, daca este magistrat, in asa fel incat sa ridice opinia publica importiva tarului; tracasant, daca el este insarcinat sa perceapa impozitul, in asa fel incat sa-i impinga la disperare pe micii burghezi timorati care atunci vor participa la actiunea revolutionara.
Neciaev denunta societatile secrete ale caror actiuni sunt necunoscute publicului. Toate acestea, spune el, reprezinta in ochii nostri tot atatea jocuri puerile, ridicole - intolerabile - fara influenta.
In acelasi timp, Neciaev subliniaza importanta actiunii directe.

“In dispretul vietii noastre, trebuie sa intram in viata insasi a poporului, prin gesturi temerare, ba chiar lipsite de orice semnificatie, car care vor ajunge sa dea poporului incredere in el insusi, sa constientizeze unitatea sa, sa-i intareasca coeziunea.”

De la baricade la “actiunea directa”

Marx urmareste cu interes pregatirea unei revolte pe care o crede, mai intai, capabila sa se intinda in intreaga Franta, dar care, dupa rezultatele ultimului plebiscit, ii pare ca trebuie sa se limiteze la anumite arondismente din Paris... “Parizienii studiaza vechiul lor trecut revolutionar, scria el, pentru a se initia in noua lor sarcina revolutionara care este eminenta.” (Marx catre Kugelmann, discutie din 3 martie 1869, op. cit., Chronologie, pag. CXXXVIII).
Dar cand razboiul izbucneste in 1870, tonul lui Marx se schimba: “Francezii au nevoie de o corectie. Daca prusacii sunt victoriosi, centralizarea puterii de stat va fi utila clasei muncitoare germane” (Scrisoare catre Engels, din 20 iulie 1870, op. cit., pag. CXLIV).
Din partea mea - mai scrie el - as dori ca prusacii si francezii sa se distruga unii pe ceilalti si nemtii sa castige pana la urma, ceea ce se va si intampla de altfel. Doresc aceasta pentru ca infrangerea lui Bonaparte va provoca probabil revolutia in Franta, in timp ce infrangerea germanilor nu va face decat sa prelungeasca starea actuala a lucrurilor pentru inca douazeci de ani (Scrisoare catre Engels, din 28 iulie 1870, id., op. cit., pag. CXLIV).
Il putem intelege atunci pe Bakounine care pretindea ca Marx este un agent al lui Bismarck, acelasi zvon fiind raspandit de catre unii membri ai ramurii franceze a AIT (Scrisoare catre Engels, din 3 august 1870, id., op. cit., pag. CXLIV, august-decembrie). La 1 septembrie 1870 are loc infrangerea de la Sedan, capitularea lui Mac-Mahon; Napoleon al III-lea este prizonier in mainile dusmanilor. Pe 4 septembrie 1870, la initiativa lui Gambetta, este proclamata republica si se constituie un guvern de Aparare nationala. Asediul Parisului incepe cu rigorile sale.

Parisul capituleaza in ianuarie 1871. In februarie 1871, Adunarea nationala la Bordeaux il alege pe Thiers “seful executivului” insarcinat cu negocierile preliminare: pierderea Alsaciei si a Lorrainei, plata unei indemnizatii de razboi de 5 miliarde de franci-aur si ocuparea timp de trei ani a estului Frantei. Apare un fapt, semnificativ pentru ca se afla la confluenta diferitelor influente: Comuna din Paris.

Din 18 martie si pana pe 28 mai 1871, violenta ia in primire strazile Parisului, presupusa a fi indreptata in primul rand impotriva dusmanului, in realitate incepand prin teroare ca sistem de guvernare. Ea va incerca instalarea institutiilor revolutionare, dar mai ales va retrai intr-un cosmar, adesea grotesc, uneori insangerat, amintirile din 1793 - ale Comunei Anului al II-lea.
Un razboi civil incepe, pentru a afirma Teroarea Comunei asupra tuturor locuitorilor Parisului, apoi in intreaga Franta. “Comunalistii” stiu bine ca puterea lor se opreste la zidurile fortificate ale Parisului; din ce in ce mai greu suportati in multe arondismente, odiosi pentru restul Frantei.

Marx, in Le 18 Brumaire de Louis Bonaparte, a implorat in zadar “Revolutia sociala din secolul XIX” sa “lichideze orice superstitie in privinta trecutului”, conducatorii poporului, oratorii de cartier cereau un “Nouazeci si trei” (cf. G. de Molinari, Les clubs rouges pendant le siege de Paris, Paris, Garnier, 1871, ed. a II-a, pag. 96).Multi o fac in cadrul cluburilor, a adunarilor populare, mici foi de hartie cu existenta adesea efemera ce reluau limbajul exagerat al Revolutiei, mergand pana la injuraturile “La grande colere du Pere Duchene” (cf.. Decoufle, op. cit., pag. 47), numele acestor mici foi este semnificativ: L’ami du Peuple, Le Bonnet rouge, La Carmagnole, La Montagne, L’Oeil de Marat”; ca si incitarea “Adevaratilor patrioti la delatiune”.

“Poporul simte nevoia inaugurarii politicii banuielii... Pere Duchene v-o spune: toti rebelii conspira... Viitorul este plin de conspiratii.”
Acestea reprezinta tot atatea motive pentru a se cere constituirea unui Comitet de Salvare publica. In acelasi timp, comunalistii incearca - o data in plus - sa preia controlul asupra poporului prin ceremonii publice grandioase - sarbatori.
Georges Sand scria in Jurnal-ul sau pe 2 aprilie 1871: “Comuna face sarbatori. Ea merge la Panteon sa proclame nu se stie ce.” Demolarea coloanei Vendome, ordonata prin decretul din 12 aprilie, executata pe 17 mai, marcheaza punctul culminant al acestor “sarbatori populare”.
Teroarea se instaureaza pe 5 aprilie. Un text decreteaza pe loc “o luare de ostateci”: arestarea general-maiorului Darboy, a preotului de la Madeleine, a lui Gaspard Deguerry, a presedintelui Bonjean si a peste 600 de preoti, functionari, jandarmi, etc. La 1 mai un Comitet de Salvare publica este creat, singura autoritate civila alaturi de Comitetul central “investit de catre batalioane”, asotat cu o curte martiala.

Dar “dezorganizarea ramane totala, anarhia nemaipomenita... proliferarea galoanelor pe manecile ofiterilor - adevarati sau falsi - nu are egal decat in cea a corpurilor neregulate si a franc-tirorilor... rechizitiile si arestarile arbitrare continua si ele, din ce in ce mai mult, pana la niste nivele niciodata atinse” (Decoufle, pag. 181).
Armata de la Versailles intra in Paris pe 21 mai, inceputul acelei “Saptamani de Mai” sau “Saptamani insangerate” care rezuma in multe privinte istoria Comunei. Armata regulata - de la Versailles -, dupa ce au cucerit forturi slab pazite, rastoarna toate baricadele insurgentilor. In retragerea lor, incendiatorii dau foc monumentelor si edificiilor publice dupa ce le-au stropit cu petrol.
Aceleasi zile sunt marcate de catre masacre. Prima condamnare capitala - primul asasinat al Comunei - este pronuntata pe 18 aprilie, de catre o “curte martiala”.
Fara indoiala, Adunarea comunalista ... va refuza pana in zilele cele mai sumbre ale Saptamanii insangerate sa “deschida inchisorile pentru popor” si putem observa dorinta, in randul celor mai moderati “gestionari ai revolutiei”, de a opune o bariera legala tavalugului justitiei populare.
Neindoielnic, acestei “legalitati” ii corespunde, pe 24 mai, masacrul ostatecilor de la Roquette - a lui Darboy, a lui Deguerry, a presedintelui Bonjean - precedat de toate aparentele ordinii revolutionare.
Pe 26 mai alti ostateci sunt asasinati la Roquette si la Belleville, pe stada Haxo; apoi pe 27, masacrarea dominicanilor la Arcueil.
Pe de alta parte, armata versaieza, primind fara indoiala ordinul de a semana teroarea, procedeaza la executii sumare - la alte masacre.
Represiunea a fost atroce: “Douazeci si sase de consilii de razboi, douazeci si sase de mitraliere judiciare au functionat la Versailles, Paris, Vincennes la mont Valerien, la Saint-Cloud, Sevres, Rambouillet, pana la Chartres (P.-O. Lissagaray, op. cit., pag. 409).
In provincie, comunele s-au ivit la Lyon, Saint-Etienne, Creusot, Marsilia, Toulouse, Narbonne, mai mult din vointa comitetelor Asociatiei internationale a Muncitorilor decat prin “spontaneitate populara”. Ele nu au cunoscut decat cateva ore de existenta contestata de catre majoritatea populatiei: “Ele nu au fost decat niste tresariri” (P.-O. Lissagaray, pag.170). P.-O. Lissagaray evalueaza la 107.000 de victime bilantul “razbunarilor inaltei burghezii”: omorati in timpul razboiului civil, impuscati, intemnitati, deportati in Noua Caledonie (uitand cele doua armistitii din 17 ianuarie 1869 si din 14 ianuarie 1880 care au adus inapoi un mare numar de deportati si au eliberat prizonieri).
La acest numar - contestat - trebuie adaugat cel al victimelor facute de catre Comuna, “ostateci” masacrati si asasinarile “tradatorilor” de catre justitiari spontani - elemente incontrolabile am spune noi. Dar Marx a putut sa-i spuna lui Kugelmann la 15 decembrie 1870: “Oricare ar fi sfarsitul razboiului, el a invatat proletariatul sa manuiasca armele, si in aceasta se afla cea mai buna garantie a viitorului” (Karl Marx, Opere, vol. I, ed. cit., Chronologie, pag. CXLV).
“Comuna” din Paris - cea din 1871 - reprezinta sub multe aspecte un model de guvernare impus prun teroare si mentinut timp de cateva saptamani in favoarea unei catastrofe nationale: infrangerea militara.
Regasim aici elementele care insotesc un regim de teroare:
- recurgerea la un “model” din trecut: aici 1793;
- declaratiile linistitoare si promisiunile de “dreptate sociala”;
- necesitatea de a suprima orice posibilitate de opozitie, calificata atunci drept “tradare”, “complicitate cu dusmanul”;
- preluarea controlului asupra populatiei prin intermediul “sarbatorii”, apoi prin comitetele de cartier care devin comitete de supraveghere - de delatiune, instalarea comisarilor poporului, camuflati adesea in animatori “socio-educativi” insarcinati sa “lumineze” poporul asupra sensului “sarbatorii”;
- necesitatea de a gasi un “dusman al poporului” - aristocratul in 1793, “patronul” in 1871, “capitalul strain” ... mai tarziu si inca si mai tarziu dar intr-o maniera mai exotica “Marii satani”: Statele Unite, Israelul si chiar Franta, in ciuda oricarui fapt...;
- necesitatea de a demasca “conspiratorii”, de unde apelul la o justitie populara care permite compromiterea prin asasinate a unei parti din ce in ce mai importante a populatiei si apelul la participare “spontana” a copiilor la toate aceste manifestari si la delatiune.

La randul ei, Comuna din 1871 va retrai in amintiri; un vis care-si va imprumuta Florealul (a opta luna a calendarului republican, care incepea pe 20 sau 21 aprilie - N. Tr.) arhaismului tuturor revolutiilor.
In spiritul noilor ganditori, revolutia nu trebuie sa reprezinte substituirea unui sistem politic cu un altul, a unei echipe conducatoare cu o alta, ci o reinnoire totala a societatii, in care raul va fi pe veci surghiunit de catre popor - raul, o data in plus incarnat de catre cel bogat - Dives al profetilor milenaristi.
In Rusia, nihilistii definesc termenii acestei reintoarceri la puritatea primordiala: abolirea claselor, egalitatea sexelor, punerea in comun a pamanturilor si a tuturor bogatiilor, suprimarea granitelor. Actul terorist nu este, in aceasta perspectiva - ca in gandirea lui Neciaev - decat un soc sortit sa scoata poporul din apatia sa, creand un act irevocabil.
Cu totii au de asemenea nostalgia narodnost, o dorinta de apropiere de “adevaratul popor rus” - cu taranii - si cu traditiile sale. Tot acest tineret care filosofeaza, izvorat din nobilime, pastreaza la originile sale dragostea pentru sfanta Rusie. Un istoric rus, Pogodin, a afirmat: “Occidentul este putred”, scriind chiar o povestire redactata pentru mostenitorul tronului, viitorul Alexandru al II-lea: “Europa panslavista trebuie sa se intinda de la Pacific si pana la Adriatica si sa domine Occidentul” - frontierele atinse astazi de noul Imperiu rusesc intr-un secol.

In ciuda protestelor lui Marx, ideea unei Europe “luminate” de catre Rusia iese la suprafata in anumite medii revolutionare: o Rusie insarcinata cu o misiune eliberatoare: Mantuirea Europei corupte - o conceptie noua din moment ce, pana atunci, niciodata o natiune, nici chiar Franta celei dintai Republici, nu pretinsese sa incarneze, intr-o asemenea masura si cu o asemenea credinta mistica, Revolutia.
Bakounine contribuie cu toate puterile sale, cu tot prestigiul sau de ofiter aflat in ruptura cu Armata imperiala dupa reprimarea de la Varsovia, si a evadatilor din lagarele Siberiei: “Elementul national pe care Rusia il aduce, este prospetimea tineretului si o tandrete materna pentru institutiile socialiste.”

Discipolii lui Bakounine regrupati intr-o Asociatie internationala se intrunesc la Londra, pe 14 iulie 1881 - la cinci ani dupa moartea maestrului lor - si declara:

“Stiintele tehnice si chimice aducand deja servicii cauzei revolutionare si fiind chemate sa aduca din ce in ce mai multe pe viitor, Congresul recomanda organizatiilor si indivizilor ce fac parte din Asociatia internationala a Muncitorilor sa aloce o mare pondere studiului si aplicatiilor acestor stiinte ca mijloc de aparare si de atac.”
Pornind de la Congresul regional tinut la Paris pe 22 mai 1881, “companionii” - numele pe care si-l dau intre ei anarhistii - vor preconiza neobosit “propaganda prin fapta destinata sa afirme prin acte revolutionare principiile anarhiste”.

Sub rubrici intitulate “Studii stiintifice” sau “Produse antiburgheze”, ziarele anarhiste ca Drapelul negru, Infometatul, Lupta sociala explica cititorilor cum sa fabrice bombe pentru a face revolutie. De altfel in zadar, pentru ca aceste acte vor fi rare. Incepand din 1887-1888, aceasta propaganda inceteaza si sfarseste chiar prin a fi denuntata ca fiind ineficace (Ravachol et les anarchistes, prezentat de catre Jean Maitron, pag. 12).
Totusi, aproape peste tot in lume, terorismul va incerca sa exercite asupra istoriei apasarea sa sinistra si inutila, sustinut, incurajat de catre “clasicii” revolutiei.
Intr-o scrisoare pe care ei o adreseaza “mitingului slav pentru comemorarea aniversarii Comunei din Paris” organizat la Londra sub presedintia lui Leon Hartmann, Marx si Engels interpreteaza asasinarea tarului Alexandru al II-lea ca prevestind instaurarea certa a unei “Comune rusesti” (K. Marx, id. ed., op. cit., Chronologie, pag. CLXXII).
Este adevarat ca Alexandru al II-lea, care abolise iobagia, instituise adunarile provinciale alese, si il impiedicase pe Bismarck sa declare razboi inca o data Frantei in 1875, era mai sigur sortit loviturilor nihilistilor decat un autocrat odios poporului si intelighentei.
Alte atentate anarhiste vor urma impotriva altor suverani: imparateasa Austriei, regele Humbert al Italiei, presedintele Statelor Unite Mac Kinley, la fel de inutile ca si atentatele esuate impotriva regelui Eduard al VII-lea la Bruxelles si ca si cel din 1900 impotriva tinerilor regi ai Spaniei, chiar in ziua casatoriei lor. Bombele explodeaza la Chicago in 1887 si intr-un teatru din Barcelona in 1894.
Dar, asa cum scria Kropotkin in Revolta din 18-24 martie 1891: “Un edificiu bazat pe secole de istorie nu se distruge cu cateva kilograme de explozibil.”
In ciuda acestei marturisiri de neputinta o explozie terorista bulverseaza Franta.
Cizmarul Leauthier injunghie “primul burghez venit” la 13 noiembrie 1893: in fapt, ministrul Serbiei la Paris, si ne putem intreba asupra pretinsei orbiri a atentatelor anarhiste.
Vaillant arunca o bomba in Camera deputatilor asupra “bouffe-galette de l’Aquarium” pe 9 decembrie in acelasi an.
“Ce importanta au victimele daca gestul este frumos” proclama cu aceasta ocazie poetul Laurent Tailhade (cf. Ravachol et lea anarchistes, prezentat de Jean Maitron, op. cit., pag. 13).
O saptamana dupa executia lui Auguste Vaillant, Emile Henry isi arunca bomba sa in cafeneaua Terminus din apropierea garii Saint-Lazare, la 12 februarie 1894.
Bietul belgian Pauwels sare in aer in piata din fata bisericii Madeleine, pe 15 martie 1894, cu dispozitivul pe care-l transporta. La 4 aprilie o bomba explodeaza in restaurantul Foyot. Poetul anarhist Laurent Tailhade isi pierde un ochi... “Ce importanta au victimele daca gestul este frumos...”, spunea el. In sfarsit, pe 24 iunie 1894, Santo Geronimo Caserio il injunghie pe Presedintele Republicii Sadi Carnot - care refuzase sa-l gratieze pe Vaillant. A doua zi, “Doamna vaduva Carnot“ primea o fotografie a lui Ravachol cu aceste cuvinte: “El este razbunat” (Ravachol et les anarchistes, prezentat de Jean Maitron, pag 1-14).
Totusi actiunea anarhista asa cum este ea preconizata de catre Jean Grave sau Sebastien Faure tinde spre o curatare a sindicatelor muncitoresti mai mult decat spre terorism. Dar e greu sa distingi anarhistul partizan de actiunea directa a criminalului de drept comun, cu atat mai mult cu cat anumite puncte de vedere au putut servi drept filosofie unor indivizi destul de grosolani pentru a le intelege altfel decat ca pe niste paradoxuri.

Ca si Sebastien Faure, Elisee Reclus si nepotul sau Paul aprobau furtul; pe care acesta din urma il justifica in urmatorii termeni intr-un articol publicat in Revolta, pe 21 noiembrie 1891:
“In societatea noastra actuala, furtul si munca nu sunt de esenta diferita. Eu ma ridic impotriva acestei pretentii ca exista un mijloc cinstit de a-ti castiga viata: munca, si unul necinstit: furtul” (id., op. cit.,pag. 23).

In acelasi fel, in biata viata a lui Francois Claudius Koeningstein, zis Ravachol, crimele de drept comun sunt amestecate cu actele teroriste pe care le recomanda Neciaev, intregul fiind inecat in obisnuita frazeologie revolutionara.
Ravachol - cautat pentru asasinat urmat de furt - si complicii sai arunca in aer diferite cladiri: cea de la numarul 136 de pe bulevardul Saint-Germain unde locuia consilierul Benoit care prezidase curtea cu juri cu ocazia condamnarii a doi anarhisti, Decamps si Dardare; cea de la numarul 39 de pe strada Clichy unde locuia substitutul Bulot.
Ravachol va fi condamnat la moarte la Montbrison de catre curtea de juri a Loarei, pentru asasinarea unui batran singuratic, un pustnic, pe 18 iunie 1891, asasinat care i-a adus criminalului mai multe mii de franci.
Cu toate ca era puternic banuit, el a negat uciderea, langa Saint-Chamond, a unui rentier si a servitoarei sale si cea a doamnelor Marcon, la Saint-Etienne, pe 27 iulie 1891; el a marturisit profanarea - semnificativa - unui mormant pentru a incerca sa fure bijuteriile moartei.
Aventurile unui grup de banditi numiti la vremea respectiva de catre presa “banditii tragici”, mai cunoscut astazi sub numele de “Banda lui Bonnot”, ilustreaza mai multe aspecte ale terorismului si prefigureaza actiunile similare contemporane.
La origine se aflau cinci tineri, proveniti din lumea muncitoreasca si pe care o refuzau. Unii comiteau delicte minore - furturi din magazine (ca sa traiasca!); alti doi incearca sa scape de serviciul militar. Intr-un plan secund, exista elemente psihologice pe care le vom studia odata cu personalitatea teroristului.
Putem nota un militantism muncitoresc anarhist destul de vag, exprimat in Memoriile atribuite lui Callemin, zis Raymond-stiinta, si poate lui Garnier, un militant sindicalist iesit in ilegalitate (cf. Jean Maitron, Ravachol et les anarchistes, op. cit., pag. 181-195). Multe fraze demonstreaza o anumita influenta proudhoniana:

“... De ce aceasta minoritate care poseda este mai puternica decat majoritatea deposedata”...sau nihiliste: “Acesti oameni sunt prea lasi pentru a se revolta”... cu o violenta critica a sindicalismului.

“... Am inteles ca ei vroiau sa distruga starea sociala actuala, doar pentru a se instala ei in loc; sa inlocuiasca Republica cu sindicatul, adica sa elimine un stat pentru a-l inlocui cu un altul.” Callemin intalneste anarhisti si se instaleaza in sediul ziarului Anarhia. El da atunci diferite spargeri pentru “a-i ajuta pe camarazii care au necazuri cu politia” (ibid.,op. cit., pag. 191) si pana la urma intalneste un conducator: Bonnot, care nu se incurca deloc in frazeologia revolutionara atunci cand declara in fata unui auditoriu dinainte convins: “Nu v-ati saturat de aceasta existenta mizerabila pe care v-o procura slabele spargeri, vanzarile de biciclete furate de pe trotoare, plasarea catorva monede false sau chiar salariul derizoriu de la uzina atat de penibil castigat sub ochii maistrului, paznic mizerabil al patronului?” (Le Journal, 24 aprilie 1913, notele lui Callemin, in Jean Maitron, op. cit., pag. 164).

Acest discurs marcheaza inceputul unei serii de “mari lovituri”. Pe 21 decembrie 1911, la ora 8.45, Callemin, Bonnot, Garnier si un al patrulea figurant ataca doi functionari de la Societe generale care opereaza un transport de fonduri pe strada Ordener: unul dintre ei este ucis de Garnier pe loc.
Dupa o scurta ocolire pentru a dejuca urmaririle, Callemin se refugiaza la Romainville la sediul ziarului Anarhia, la Rirette Maitrejean care i-a urmat lui Lorulot. Ea traieste cu Kilbatchiche, care va pleca mai tarziu in Rusia bolsevica si va cunoaste sub numele de Victor Serge celebritatea de scriitor revolutionar trotkist: o filiera pe care ar fi interesant de urcat pana la luarea sub control a sindicatelor in Franta, in ajunul primului razboi mondial.
Bonnot il intalnise deja, pe cand se specializa in furtul de masini, pe un garajist din Choisy-le-Roi, Jean Dubois, un revolutionar nascut in Rusia in provincia Odesa. Urmeaza atunci alte crime comise de catre diferiti membri ai bandei:

- 2 spre 3 ianuarie la Thiais: uciderea unui batran nonagenar si a servitoarei sale de catre sase raufacatori, dintre care Carrouy, care fug cu 60.000 de franci;
- sfarsitul lunii martie 1912, atac asupra unei sucursale Societe generale in care doi functionari isi gasesc moartea.

In fata esecurilor politiei opinia publica se irita - Garnier adreseaza ziarului Matin o scrisoare deschisa prefectului Politiei, Guichard, in care spune indeosebi:
“Incapacitatea dumneavoastra in nobila meserie pe care o exercitati este atat de evidenta incat mi-a venit chef, zilele trecute, sa ma prezint la birourile dumneavoastra sa va dau cateva informatii complementare si sa indrept cateva greseli voite sau nu...” (ibid., op. cit., pag. 168, citand Le Matin din 21 martie 1912).

Primii membri ai bandei sunt arestati: Soudy pe 30 martie 1912, Carrouy si Callemin pe 2 aprilie; apoi Monnier, acuzat de participare la crima de la Montgeron-Chantilly, pe 24 aprilie.

Mergand in perchezitie la Petit-Ivry, la domiciliul lui Gauzy care-l adapostise pe Monnier, adjunctul Sigurantei, Jouin, este impuscat de catre Bonnot care se refugiase acolo - Bonnot reuseste sa fuga, dar patru zile mai tarziu este descoperita ascunzatoarea sa la domiciliul lui Jean Dubois la Chousy-le-Roi. Este ultima lupta.
Politistii gasesc cadavrul lui Dubois in daramaturi si pe Bonnot viu invelit in saltele care l-au protejat de gloante.
Garnier si Valat vor fi omorati pe 15 mai 1912 la Nogent-sur-Marne dupa un veritabil asediu.

Multe dintre elementele acestei aventuri ne pot ajuta la constituirea unui model de actiune terorista.
- Luarea sub control a marginalilor, pana atunci delicventi minori, de catre o personalitate mai puternica: Bonnot in acest caz, el insusi aflat in relatie cu misteriosul Jean Dubois originar din provincia Odesei, asa cum Callemin este cu Rirette Maitrejean si Kilbatchiche care, intors in Rusia, va deveni sau va redeveni Victor Serge.
- Actiunea terorista ce vizeaza bancile considerate punctele sensibile ale societatii capitaliste. Bonnot fabricase el insusi moneda falsa, fara indoiala pentru a ajunge in aceasta asa-zisa societate.
- Furturile de masini si garajele joaca pentru prima data intr-o drama terorista un rol privilegiat: masina permite deplasari rapide; garajele usureaza transformarea masinilor, dosirea lor pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, dezasamblarea lor; in sfarsit, izolati in plin camp, ca locul lui Jean Dubois, ei pot observa de departe orice apropiere suspecta.
- Rolul cotidienelor, “mass-mediilor” a fost considerat important in gandirea terorista pana intr-acolo incat Garnier isi va trimite “scrisoarea deschisa” ziarului Matin din 19 martie 1912. Cu toate acestea, ziarele nu au vorbit decat despre “banditii tragici” sau de “Banda lui Bonnot”. Aspectul anarhist nu a venit decat mai tarziu, in 1913, in timpul celor 25 de zile de proces. Niciunul din cei patru condamnati la moarte nu a revendicat vreo profesiune de credinta anarhista in momentul executiei lor (cf. id.,op. cit., pag. 199, care povesteste dupa un martor). Anarhia nu se afla pe gustul zilei si trebuia sa se tina cont de parerea “cititorilor fideli”. Intr-adevar, “agentii de politie au avut multa bataie de cap ca sa-l protejeze pe Bonnot impotriva unei multimi exasperate care, in ciuda starii in care se afla, il loveste cu inversunare” (Jean Maitron, op. cit., citand un raport al politiei).
Aceleasi incidente au loc si dupa moartea lui Garnier si Valet, in timpul transportului cadavrelor:

“La aflarea vestii capturarii raufacatorilor, o bucurie feroce a explodat in randul miilor de spectatori, care dadusera fuga in timpul orelor de asediu, si care se traducea prin aclamatii pentru zuavi, pentru politie si prin strigate de moarte impotriva lui Garnier si Valet” (ibid., op. cit.,, pag. 177, citand un raport al politiei).

Dar deja multi anarhisti devenisera anti-ilegalisti: in mod deschis, ca Andre Girard care scria in ziarul Les Temps nouveaux pe 6 ianuarie 1912:

“Asemenea acte nu au nimic anarhist in ele, sunt pur si simplu niste acte burgheze...” (citat de Jean Maitron, op. cit., pag. 203).

Doar Gustave Herve pune problema in termenii sai adevarati (in Guerre sociale din 1-7 mai 1912, dupa drama de la Choisy-le-Roi): “... In fata a 500 de revolutionari ca Bonnot... cat ar mai cantari politia din Paris...”
Kilbatchiche, condamnat la cinci ani de recluziune, scria din inchisoare pe 22 ianuarie 1913 ca el nu a fost niciodata de acord cu ilegalismul... Totusi, asa cum a aratat Jean Maitron (op. cit., pag. 206), tot el scria in Anarhia, din 4 ianuarie 1912: “Ca in plina zi este impuscat un mizerabil baiat de la banca, aceasta dovedeste ca oamenii au inteles in sfarsit virtutile indraznelii... Nu mi-e frica sa o marturisesc. Eu sunt de partea banditilor...”
Dar fara indoiala, Victor Serge a preferat sa uite acest trecut recent si sa se gandeasca la noile misiuni care-l asteptau in alta parte.