I. - Primul bilant
Actele teroriste comise in Franta si recenzate de catre diverse servicii
se ridica la 480 de atentate cu explozive in anul 1976; 548 in 1977,
dintre care 15 doar in saptamana care a precedat Craciunul; 605
atentate diferita in 1979, dintre care 21 ar fi de inspiratie straina
recunoscuta, 107 revendicate de catre organisme ale extremei stangi, 52
ale extremei drepte si 446 ale unor “autonomisti”. De la 1 ianuarie
la 30 septembrie numarul de atentate si crime diverse este de 570. Terorismul
international ce opereaza pe teritoriul francez ar fi responsabil: in
1977 de un asasinat, de un atentat cu explozibil, un schimb de focuri; in
1978 de 4 asasinate, o luare de ostateci, un schimb de focuri, doua atentate
cu explozibil; in 1979 de 12 atentate dintre care 5 asasinate. Noi nu
avem, in majoritatea cazurilor, decat “revendicarile”
criminalilor ce pretind ca actioneaza in numele unei oarecare “Armate
rosii”: pentru aceasta este suficient un telefon anonim la redactia unui
cotidian sau la o agentie de presa. In realitate, este dificil sa atribui
un atentat terorist unei ideologii sau alteia. Atentatul comis la Paris in
1981 la Hotelul Intercontinental a fost revendicat de catre doua organizatii
arabe pana atunci necunoscute, dintre care “Frontul palestinian
pentru Qatar”, probabil ca represalii impotriva vizitei la Paris
a emirului Qatarului. e6d20dl
In acelasi timp, actele de piraterie aeriana au inregistrat o usoara
scadere, de la 25 in 1977 la 15 in 1979.
In Italia, politia a fost depasita de un lant neintrerupt de violente.
Terorismul recent, ce reia modelul vechiului banditism rural din secolul al
XIX-lea, a devenit o pregatire pentru gherila urbana, la randul sau model
al crimelor de drept comun.
Atentate, crime, rapiri se succeda in Italia cu o cadenta crescanda
din 1975. In 1979 puteau fi numarate 2.000 de atentate: 40 de victime
au fost omorate sau au decedat in urma ranilor si 54 de raniti.
Din 1976 in 1979, tot in Italia, din 6.639 de acte atribuite terorismului,
4.882 au contribuit la distrugerea de materiale si instalatii diverse; 1.508
dintre acestea au facut victime: 108 personalitati asasinate si 141 de raniti.
Pe 11 septembrie 1978, seful Brigazilor rosii, Corrado Alunni, in varsta
de 30 de ani, a fost arestat intr-un apartament in care traia sub
o identitate de imprumut. Confundat, responsabilul asasinatului presedintelui
Aldo Moro si-a confirmat adevarata identitate, adaugand: “Eu sunt
un luptator comunist.”
Intr-o a opta scrisoare secreta trimisa de Aldo Moro cu putin inaintea
asasinarii sale, destinata unuia dintre prietenii sai, membru al Consiliului
de Stat, fostul sef de stat italian visand la o coexistenta pasnica, acuza
Partidul comunist de a fi responsabil de moartea sa: “Primesc ca recompensa
din partea comunistilor, dupa lungul mars, condamnarea la moarte. Eu nu comentez.”
Cotidianul Repubblica a vazut in aceasta publicare: “o manevra obscura
de destabilizare”...
Arme, documente gasite intr-o ascunzatoare a Brigazilor rosii in
aprilie 1978 au dovedit anchetatorilor ca Brigadisti au un suport operational
eficace, o retea intinsa de ascunzatori, un important parc de masini furate,
posibilitatea de a fabrica atat pasapoarte false cat si buletine
de identitate false. Autoritatile responsabile estimeaza ca Brigazile rosii
trebuie sa aiba un efectiv de 700 pana la 800 de membri activi in
legatura cu alte grupuri ca Nucleele inarmate proletare (NAP) si ca pot
conta pe ajutorul ocazional al aproximativ 10.000 de persoane marginale si ca
pot beneficia de complicitatea pasiva a 40.000 de simpatizanti in randul
tinerilor someri si a studentilor a caror ocupatie universitara se rezuma doar
la inscrierea anuala. Teroristii italieni au o cunoastere aprofundata
a obiectivelor industriale, a strategiei intreprinderilor si a problemelor
relatiilor de munca. S-a mers pana acolo incat unul dintre
conducatorii sindicali cei mai cunoscuti din Italia, Enzo Mattina, a estimat
ca mai multi dintre teroristi erau in mod sigur cadre sindicale; obiectivul
lor fiind, in cazul Italiei, distrugerea industriei, deci a unui sector
important al economiei. A ruina o tara inseamna sa o pregatesti sa accepte
orice: o forma de terorism la fel de eficace ca multe altele cu numeroase implicatii
morale si cu decaderea oricarei demnitati umane.
Actiunea directa a cunoscut mai multe perioade, incepand cu primele
sale manifestari din 1979. Intr-o a doua etapa, din vara anului 1984,
acest grup s-a specializat intr-un tip deosebit de atentate dirijate impotriva
aparatului militar, industrial si politic al lumii occidentale.
Fractiunea Armatei rosii revolutionare a afirmat de partea sa vointa de a lupta
“impotriva imperialismului american si a NATO”. Se pare ca
ar fi avut loc un acord intre cele doua grupuri, la 15 ianuarie 1985,
ce afirma deschiderea unei gherile vest-europene.
Pe 25 ianuarie 1985, Rene Audran, inginer general de inarmare si director
al afacerilor internationale in ministerul Armatelor este asasinat de
catre un grup franco-german, in fata domiciliului sau la La Celle-Saint-Cloud.
Actiunea directa revendica crima.
In februarie, Fractiunea Armatei rosii revendica la randul sau asasinarea
lui Ernest Zimmerman, capul industriei aeronautice vest-germane.
In Franta, RFG, Belgia, Spania si in Portugalia, Frontul unit ataca
instalatiile NATO si industriile de armament.
Actiunea directa revendica bombele puse la Institutul de Afaceri internationale,
la Centrul de Cercetari si de Constructii navale, la Agentia spatiala sau la
Elf-Aquitaine. Fractiunea Armatei rosii a comis atentate impotriva unui
hangar al firmei Siemens, al unui centru de industriei NATO, a Centrului de
informatica de la Reutlingen, a birourilor armatei americane de la Dusseldorf
si a unei conducte de petrol a NATO de langa Giessen.
Alte atentate sunt comise de catre Celulele comuniste luptatoare din Belgia.
Dupa asasinarea lui Gerald Von Braumuehl, anchetatorii din Germania federala
cred ca vor fi comise atentate in Franta, de catre Actiunea directa.
Pe 9 august 1985, Fractiunea Armatei rosii si Actiunea directa revendica in
comun un atentat cu o masina capcana comis in ajun la o baza aeriana americana
(2 morti si 20 de raniti). Acest text comun redactat in germana constituie
prima revendicare indisolubil legata de un atentat sau de o noua manevra “strategica”.
Intr-adevar, pe 15 ianuarie 1985, cele doua grupuri teroriste anuntasera
intr-o lunga scrisoare in franceza si in germana o ofensiva
de gherila impotriva NATO si a axei Paris - Bonn.
Un atentat cu bomba este comis, vineri 16 mai 1986 la ora 22.05, la sediul Interpolului
in periferia pariziana, de catre doi sau trei barbati. Miscarea Actiunea
directa a revendicat atentatul printr-un manifest, intr-o franceza foarte
aproximativa: “A lovi articulatiile centrale care leaga astazi strategia
lor politica, economica si militara si in sanul carora se gasesc
incluse si zarite antagonismele cele mai puternice ale contradictiei proletariat
/ burghezie imperialista... a concretiza saltul calitativ al ansamblului antagonismelor
de masa si a le dezvolta in sensul unei strategii revolutionare globale.”
II. - Exista un terorism international ?
Un om politic al Republicii federale germane a gandit definirea terorismului
care facea ravagii in tara sa in urmatorii termeni:
“Un nucleu dur de vreo treizeci de teroristi aflati sub incidenta mandatelor
internationale de arestare; aproximativ 400 de potentiali complici in
Republica federala germana, 5.000 de simpatizanti gata sa ofere la nevoie adapost
si sustinere. Si asta este tot.”
Totusi, la funeraliile lui Gudrun Ensslin, Andreas Baader si Ian Carl Raspe,
drapele vietnameze fluturau printre drapelele negre ale anarhiei si cele rosii
ale marxism-leninismului, iar o telegrama de sustinere din partea Armatei republicii
irlandeze a fost citita cu aceasta ocazie.
La anuntul sinuciderii lor, adesea pus sub semnul intrebarii de catre
o parte a presei, unde se vorbea, intr-o maniera de-abia voalata, despre
asasinat, niste manifestanti, deseori putini la numar este adevarat, si-au aratat
simpatia fata de teroristii germani: in Olanda, in Franta, in
Turcia - la Izmir -, in Creta, si in Sardinia, atacand autocarele
turistilor germani, ca la Paris, agentiile, birourile sau magazinele germane,
ca la Paris, Grenoble, Cagliari sau Brescia.
Teroristii insisi si-au revendicat intotdeauna apartenenta lor,
cel putin spirituala, la o revolutie; certa, cel putin pentru ei, din moment
ce o plateau cu viata.
Probabil ca tentativa de a lega crimele lui Ravachol si ale lui Emile Henry
de un curent revolutionar international ar fi zadarnica, chiar daca, la vremea
respectiva, ziarele vorbeau cu placere despre un “complot al dinamitei”.
La prima vedere, terorismul apare ca o strategie, un mijloc de presiune a carui
unitate este constituita doar de repetarea acelorasi atentate.
Pare deci preferabil sa vorbim despre discontinuitate a terorismelor, a folosirii
violentei. Este o parere care va fi intarita probabil inca si mai
mult, asa cum vom vedea mai departe, de similitudinea cu anumite crime de drept
comun.
Putem face legatura intre terorismul intrebuintat de anumite grupari
autonome, indepartate in spatiu, terorismul micilor grupari despre
care s-a putut spune ca erau victimele unui climat de violenta, terorismul palestinienilor
si numeroasele acte criminale izolate care pleaca de la un acelasi model?
Prezenta lui Kibaltchiche, mai cunoscut in Rusia bolsevica sub numele
de Victor Serge, si a misteriosului Jean Dubois in istoria Bandei lui
Bonnot poate aduce un prim element de reflectie, nu asupra terorismului in
ansamblul sau, ci asupra preluarii sub control, a utilizarii, cu scopuri politice
indepartate, a criminalilor intr-un moment precis al istoriei.
Fara indoiala, este posibil sa afirmam intr-o prima etapa ca ideile
si armele parcurg un drum lung, putand sa treaca uneori prin mainile
traficantilor internationali.
Pe 26 iunie 1972, 75 de grenade de tipul M 26 au fost furate de la baza americana
de la Nisau, in Republica federala germana, de catre membrii grupului
Baader. Trei dintre aceste grenade au fost aruncate de catre teroristii japonezi
in apropierea ambasadei Frantei la Haga, pe 13 septembrie 1974 - in
ciuda acceptarii tuturor conditiilor lor de catre guvernul francez; o alta a
fost aruncata de catre Carlos in multimea din centrul comercial Saint-Germain
la Paris. Majoritatea grenadelor neutilizate a fost gasita intr-unul din
domiciliile lui Carlos la Londra.
Circulatia acestor grenade materializeaza legatura dintre Armata rosie japoneza,
grupul Baader si cel al lui Carlos. Bombele plasate de catre membrii grupului
Boudia la Paris in august 1974 in fata birourilor cotidianului L’Aurore,
a saptamanalului Minute si a unei reviste, L’Arche, erau de acelasi
model ca cele intrebuintate de catre teroristii IRA in Irlanda.
Si oamenii circula in acelasi fel, trecand de la un grup la altul
si schimband campul de actiune. Cazul cel mai evident este cel al
japonezilor care au asasinat cu sange rece pelerinii portoricani pe aeroportul
Lod. Ei fusesera antrenati de catre doi instructori palestinieni.
Si frantuzoaice au fost prezente alaturi de palestinieni, ca Evelyne Barge care,
dupa deturnarea deasupra orasului Cairo a unui Jumbo-Jet al Pan Am, a participat
la sabotarea rafinariei Gulfoil la Rotterdam, sfarsind prin a fi arestata
la Lod, pe 12 aprilie 1971, in momentul in care se ducea in
Israel pentru a incendia mai multe hoteluri. Ea era insotita de surorile
Bradley sau Bardali, insarcinate cu aceeasi misiune; in sfarsit
Henriette Van der Meer care, pe 28 august 1971, acosta pe aeroportul din Roma
o pasagera a companiei El-Al si careia ii cerea sa-i ia o valiza, de fapt
capcana, plina cu explozibil.
De altfel, pe 8 iunie 1970, Horst Mahler si Hans Jurgen Backer, amandoi
cautati de catre politia din Berlinul de Vest in urma evadarii lui Andreas
Baader, isi iau zborul spre Beirut, avand asupra lor pasapoarte
false, insotiti fiind de unul dintre complicii lor si de trei femei tinere.
De la Beirut, grupul a plecat in Iordania intr-o tabara de antrenament
a FPLP, ca si altii care vor primi aceeasi instructie in Yemenul de Sud.
Trebuie sa amintim ca Abou Daoud (cf. supra, pag. 69) fusese atins de cinci
gloante, sambata 1 august 1981, la Varsovia, in timp ce efectua
una dintre misiunile sale regulate “pentru a intalni, in
mod special, responsabilii Companiei maritime a Liniilor oceanice poloneze”.
El avea asupra sa un pasaport irakian pe numele Tarik Shakir Mahdi, in
varsta de 46 de ani, locuitor al Bagdadului.
In sfarsit, o valiza plina de explozibil - pentrita - este descoperita
in februarie 1982 in masina unei militante germane a “Celulelor
revolutionare”. Masina apartinea unui membru al Frontului de eliberare
nationala din Corsica. Explozibilul este acelasi care a fost folosit la motocicleta
capcana lasata pe 3 octombrie 1980 in fata sinagogii de pe strada Copernic
si probabil este tot acelasi folosit la bomba plasata, pe 29 martie 1982, in
vagonul 18 al trenului rapid Paris-Toulouse unde ar fi putut lua loc primarul
Parisului Jacques Chirac. Sa adaugam ca pentrita este un explozibil militar
ce poate fi procurat in Franta.
Alte elemente vin sa intareasca aceasta ipoteza a terorismului international.
Se pare ca Libia si Algeria ar fi ajuns la un acord privind ajutorul dat miscarilor
autonome din Europa occidentala, in special in Franta. Libia ar
finanta programul, iar Algeria ar lua asupra sa realizarea tehnica a operatiunii.
Cinci grupuri si-ar fi terminat deja antrenamentul intr-o tabara de langa
Blida. Trei dintre ele ar urma sa opereze in Bretania si celelalte doua
in Tara bascilor.
Un prim grup corsican ar fi incheiat de asemenea stagiul de pregatire
la Benina langa Benghazi. Armele ar fi fost livrate in Corsica -
undeva la sud de Bastia - in cursul lunii februarie, cu ajutorul a doua
vase de pescuit.
Se pare ca miscarile corsicane sunt cele care au primit ajutorul financiar cel
mai important, permitandu-le astfel sa-si sporeasca in mod considerabil
actiunile. Libia evita totusi sa fie implicata direct in realizarea acestui
program, in asa fel incat sa nu intalneasca obstacole
in cumpararile sale de arme din Franta.
Bascii si bretonii pleaca din Franta in Algeria prin Spania, corsicanii
tranziteaza prin Roma si Tripoli (David Floyd, Arab aid rebels in France, Daily
Telegraph, 26 martie 1977, Londra).
Aceasta informatie a fost reluata in esenta de catre cotidianul France-Soir
in numarul sau din 9-10 octombrie 1977, care mai adauga precizari interesante.
Deja la cateva saptamani dupa raidul impotriva OPEP-ului de
la Viena, in decembrie 1975, David Martin, un ziarist englez corespondent
in Africa pentru Observer, afirma intreaga responsabilitate a Libiei,
dupa o marturie pe care el o considera demna de incredere.
In aceasta perspectiva trebuie situata actiunea anumitor asociatii, cum
ar fi Solidarite in Franta, numita mai tarziu Aide et Amitie, al
carei animator a fost Henri Curiel, fost conducator al Miscarii anticolonialiste
franceze - MAF - care, o perioada, a sprijinit activ Frontul algerian de Eliberare
nationala - FLN -, in paralel cu Reteaua Jeanson.
Intr-adevar, prin statutul sau, Solidarite se prezinta ca “o asociatie
franceza care are drept scop ajutorarea luptelor de eliberare a popoarelor Lumii
a Treia si a popoarelor supuse unei dominatii fasciste”.
In proiectul sau de “Reguli de lucru”, Solidarite afirma ca
“doar o asemenea asociatie este capabila:
- sa acumuleze mijloacele de actiune;
- sa dobandeasca o experienta crescanda in diferite domenii;
- sa formeze militanti capabili si specialisti abili si experimentati”.
In plus se precizeaza intr-un proiect de “Platforma”
ca “Solidarite este o asociatie franceza de militanti care considera ca
pe o obligatie ajutorarea concreta a luptelor de eliberare a popoarelor Lumii
a Treia”. Se subliniaza ca “activitatile Solidarite nu reprezinta
o participare directa la luptele de eliberare, ci un ajutor acordat celor care
duc aceste lupte asa cum o inteleg ei. Aceasta distinctie este capitala”.
Totul este sa definesti ceea ce responsabilii acestei asociatii inteleg
prin “eliberarea popoarelor Lumii a Treia” si prin “dominatie
fascista”, ca si de a sti cine este insarcinat cu definirea liniilor
prioritare de actiune, si, mai suntem noi tentati sa adaugam, in numele
cui? (Pentru elemente diferite dar complementare, cf. Georges Suffert, Le Point,
nr. 196 din 21 iunie 1976.)
In urma aparitiei primei editii a acestei carti, i s-a reprosat autorului
de al fi prezentat pe domnul Henri Curiel ca pe unul dintre animatorii terorismului
international dandu-se ca singura referinta articolul citat al lui Georges
Suffert.
Pentru a permite cititorului o cat mai completa informare, semnalam, intr-un
sens diferit sau contrar:
France-Soir, 22 si 23 iunie 1976;
Claude-Francois Jullien, Le Nouvel Observateur, 28 iunie 1976;
Claude Bourdet, Temoignage chretien, 1 iulie 1976;
Bernard Thomas, Le Canard enchaine, 23 noiembrie 1977;
Maxime Rodinson, Le Monde, 6 mai 1978;
Francis Jeanson, Le Monde, 24 mai 1978;
ca si punerea la punct a revistei germane Der Spiegel din 29 mai 1978, care-si
retracteaza articolul din 24 octombrie 1977.
Neglijand L’Humanite rouge din 10 mai 1978 care afirma: “El
se numeste Julien sau Raymond si este platit de catre URSS”, ne vom lega
de un articol scris de Patrick Rotman: “Moartea unui revolutionar. Ultimul
dintre Drepti”, aparut in Politique Hebdo, nr. 311 din 15 mai 1977,
care precizeaza ca actiunea retelei in cauza tindea, in timpul razboiului
din Algeria, sa aduca un ajutor FLN-ului: “Transportarea de fonduri, trecerea
frontierelor, cazarea, ajutorul acordat razvratitilor. Curiel incredinta
aceste sarcini unor tineri de 20 de ani revoltati impotriva razboiului
mizerabil, fara a cauta sa-i indoctrineze...”
Dar, Franta intrase intr-un razboi pentru care angajase recrutatii contingentului
national dintre care multi obtinusera carnetul si crucea de luptator. Era vorba
in mod clar despre un razboi. Presedintii Consiliului, de la Pierre Mendes
France la generalul de Gaulle, trecand prin Edgar Faure, Guy Mollet, Maurice
Bourges-Maunoury, erau republicani declarati, ca si ministrii de Interne care-si
imparteau responsabilitatea acestui razboi, de la Francois Mitterrand
la Roger Frey, trecand prin Maurice Bourges-Maunoury, Jean Gilbert Jules,
Maurice Faure, Jules Moch, Emile Pelletier si Jean-Marie Berthain, cu totii
au avut la inima ideea de a apara Algeria franceza.
Diversele retele care au ajutat inamicul, in ciuda bunelor lor sentimente,
se faceau vinovate de colaborarea cu o armata dusmana. Soldatii francezi morti
“in serviciu comandat” sau pe “campul de onoare”,
dupa formulele uzitate, stau marturie.
Aceasta lista nu este una limitativa. Si alte “retele de informatie”
si de “prietenie” pot cauta sa patrunda - aducandu-le un oarecare
sprijin - in mediile Internationalei negre, ca si in grupurile autonome
regionale sau in cercurile militantilor impotriva poluarii industriale
sau atomice.
Razboiul subversiv are ca prim obiectiv indreptarea efortului asupra punctelor
vulnerabile ale unei societati, ale unei tari, sau ale unui continent - vulnerabile
-, pentru ca intr-un moment al istoriei lor ele traverseaza o criza mai
mult sau mai putin grava sau intra intr-o faza delicata a dezvoltarii
lor. Este vorba deci pentru o organizatie subversiva sau patrunsa de elemente
subversive, sa impiedice rezolvarea acestei crize prin mijloace pasnice,
prin negocieri, sau, in functie de ordinele primite, sa impiedice
dezvoltarea economica sau industriala a unei tari, sau, mai apropiat de noi,
constituirea unei Europe independente, puternice si libere. Se va pune problema
exasperarii opiniei publice prin acte ireversibile, prin atentate teroriste,
prezentate de fiecare data drept actiuni “revolutionare”, reactii
legitime ale partizanilor unei cauze drepte, sau a unui popor aflat in
lupta pentru cucerirea independentei sale: cuvinte magice care inteteste
nelinistea bunelor constiinte ce nu mai sunt foarte sigure. Asa a fost prezentat
recent masacrul unor trecatori linistiti, in plin centru Tel Avivului
- 28 de morti, barbati, femei si copii si 76 de grav raniti -, de catre un asa
zis “commando palestinian”, sambata 11 martie 1978. Ei sunt
teroristi ai OLP, organizatia “moderata” a lui Arafat.
Aceasta crima a fost comisa in momentul in care unele tari musulmane,
dintre care Egiptul era emisarul, cautau sa puna bazele unei solutionari pasnice
a problemei la a carei creare contribuisera, in Orientul Apropiat.
Astfel, asa cum putem vedea in mod constant, in momentul in
care violenta dispare dintr-un punct al globului, ea reapare intr-o alta
parte, ca si cum un manuitor de marionete nu ar dori in nici un
moment sa lase in umbra scena unui teatru vast cum este lumea peste care
el pretinde ca domneste.
Este posibil ca numele de “Actiune directa”sa fie revendicat de
mici grupari care sa nu aiba nici un fel de legaturi sau prea putine unele cu
altele, din prudenta sau din absenta unei organizatii reale. Apelul la o strategie
revolutionara globala este in aceasta privinta semnificativ... pentru
vorbarie. Este evident ca aceste foarte mici grupari botezate intr-o maniera
abuziva “commandouri” nu sunt decat asociatii ascunse, provizorii
a catorva raufacatori. Commandoul Loic Lefevre isi trage numele
sau din actualitate: un tanar barbat ucis vineri 4 iulie, pe strada Mogador
din Paris, in cursul unei interventii a politiei; aceasta asociatie tinand
de Actiunea directa dupa un comunicat trimis cotidianului francez Le Monde.
Daca exista o coordonare, ea nu poate fi realizata decat la nivelul agentilor,
de unde aceasta impresie de sincronicitate in atentate si de dezordine
in revendicarile lor, totul legandu-se de prezenta franceza in
Liban.
III. - Catre un terorism de masa
Terorismul individual care reprezinta fapta unui ucigas sau a unui mic grup,
ne-a introdus in era terorismului de masa: adica dupa strategia marxista,
manipularea unei societati, in asa fel incat sa fie condusa
spre autodistrugere.
Modelul a fost cel al razboiului din Algeria sau esecurile militare suferite
de miscarea de rezistenta si tentativele intotdeauna reprimate ale gherilelor
urbane, a fost bogat in invataminte, mai putin pentru miscarea de
rezistenta decat pentru cei care, de departe, ii sfatuiau. Razboiul
din Irlanda a urmat, cu aceleasi eforturi pentru a duce la aparitia unei lupte
de clasa si mai ales la destabilizarea morala a unei democratii constranse
sa foloseasca, pentru a se apara, mijloace repugnand eticii sale, principiilor
sale fundamentale, constiintei sale. Razboiul din Irlanda risca sa se impotmoleasca,
violenta se abate asupra oraselor continentale din Marea Britanie, o tara strans
legata de intregul sistem al Occidentului.
Evenimentele din 1976-1977 sunt cunoscute, carnavalul antilezilor din cartierul
Notting Hill din Londra degenereaza in violente impotriva politiei.
In 1977, manifestantii opozanti ai guvernului britanic protesteaza impotriva
rasismului dupa un scenariu bine pus la punct. Urmeaza o revolta care provoaca
interventia a 4.000 de oameni ai fortelor de ordine.
In primavara anului 1980, au loc noi explozii de violenta, care au la
baza incidente minore. Pe 3 iulie 1981, autobuze incarcate cu Skinheads,
care se afirma in mod deschis a fi rasisti, se intrunesc cu ocazia
unui concert punk - constienti sau manipulati, ei joaca un nou act al scenariului
dedandu-se unei Paki-bashing expedition - si au loc violente in
care victimele sunt pakistanezi. Politia intervine pentru a desparti manifestantii,
moment in care explodeaza - actul final - cocteiluri Molotov.
La Liverpool, albii si negrii - dupa incidente “rasiste” - se unesc
impotriva fortelor politiei venite sa-i desparta: de data aceasta, preludiul
unei probe de forta impotriva guvernului britanic. Pe 6 iulie 1981, la
ora 2.15, se da ordinul de utilizare a gazelor lacrimogene - pentru prima data
pe strazile unui oras din Anglia cu ocazia dezordinilor civile. In 1981,
teroristii IRA se intorc la metodele lor obisnuite de asasinat, aruncand
in aer o masina capcana - o camioneta a unei spalatorii - in plin
centrul Londrei.
Franta poate medita asupra incidentelor rasiste pornind de la o sarbatoare de
cartier, o data cu interventia unor asa numiti “rasisti” deosebit
de odiosi, totul mergand pana la cel mai mic detaliu care isi
are locul sau intr-un puzzle cu intrepatrunderi multiple - de exemplu,
prezenta printre manifestanti a unei fetite de 10 ani care isi arunca
cocteilul Molotov intr-un politist. In sfarsit. obictivele
propuse, capabile sa-i apropie pe negri si pe albi, ca jefuirea magazinelor:
o aceeasi lupta impotriva politiei, contra unui guvern liberal: o lupta
din care democratia iese intotdeauna slabita, mortificata pentru mult
timp.
Dupa incidentele de la Lyon din 1981 si de la Avignon din 1982, numeroase agresiuni
nocturne, si acum diurne, pregatesc un climat de violenta, ura fata de fortele
de ordine, prima etapa catre gherila urbana care figureaza pe un loc fruntas
in “posibilul” istoriei Frantei.
Deja, in Italia, termenul insusi de “trupe de ocupatie”
pentru a desemna fortele de politie este semnificativ pentru aceasta noua faza
a subversiunii angajate spre o noua forma de terorism, gherila urbana inaintea
razboiului civil.
IV. - Teme ale terorismului contemporan
Am putea sa ne intrebam daca nu cumva este vorba, atunci, de aparitia,
in locuri bine alese, a unei violente ce nu ar reprezenta decat
expresia unei filosofii politice, pusa in practica de catre elemente care
nu au intre ele decat legaturi ideologice; si se vorbeste adesea
in aceasta privinta despre dezamagirea tineretului. Totusi, aceasta nu
are insemnatate. A atribui terorismului contemporan in diferitele
sale manifestari subversiunii, care este singurul trunchi comun al radacinilor
filosofice, reprezinta un exercitiu scolar.
Fara indoiala, il putem cita pe Marcuse (Herbert Mercuse, filosof
american de origine germana, nascut la Berlin, 1898-1979.El a dezvoltat o critica
a civilizatiei industriale plecand de la freudo-marxism: Ratiune si revolutie,
1941; Eros si civilizatie, 1955; Omul unidimensional, 1964 - n. trad.) sau Scoala
de la Frankfurt, asa cum au facut-o cativa ziaristi. Aceasta inseamna
a lua un efect drept o cauza. Anumiti autori au putut fi revendicati de catre
grupari, doar prin simpla lectura. Koeningstein, zis Ravachol, a declarat ca
fusese “iluminat” de lectura Evreului ratacitor, fara de care nu
s-ar fi incercat niciodata sa se faca din Eugene Sue un parinte al ”actiunii
directe”.
Daca Frankfurt-ul a fost, o perioada, locul de intalnire al teroristilor,
el o datoreaza mai putin calitatii filosofilor sai decat functiei sale
de piata europeana, de nod al cailor de comunicatie, unde oricine poate cumpara
orice, numai garantiile financiare sa fie bune.
Ideile exprimate de catre Andreas Baader, in cursul convorbirii sale cu
scriitorul francez Jean-Paul Sartre in 1975 au fost adesea reluate de-a
lungul secolelor, dar intotdeauna la fel de sarace. El “sperase
sa stabileasca relatii cu mesele muncitoresti” ... dar estimeaza “ca
masele vor trebui educate mult timp pentru a le face sa inteleaga ca anumite
actiuni sunt necesare”... Grupul sau a “cautat sa creeze legaturi
cu Lumea a Treia, cu arabii si cu America Latina cu scopul de a cladi o organizatie
politica capabila sa permita contrabalansarea influentei Statelor Unite”...
“Masele sunt taranii si proletariatul si dupa el aceasta lupta va ajunge
la un razboi civil” (Jillian Becker, Hitler’s children, in
traducere franceza La Bande a Baader, pag. 307-308).
In cadrul aceleiasi gandiri, revendicata si in alte parti,
sunt condamnate “tertipurile serviciilor secrete sovietice, cubaneze si
americane care sfarsesc masacrul nebunei gherile boliviene pe care o creasera
de altfel din mai multe parti cu acest unic scop”, ca si “ghevarismul
ce se voia un panaceu al imobilitatii pentru victoria socialismului si ... daca
nu invingem, cel putin sa constrangem imperialismul american sa
se impotmoleasca in numeroase Vietnamuri”... (Emile Marenssin,
De la preistorie la istorie, in La Bande a Baader ou la violence revolutionnaire,
pag. 15).
Ca sa spunem drept scopurile terorismului actual sunt vagi, daca nu si mijloacele.
A spune ca “gherila urbana trebuie sa fie o lupta armata” ne face
sa folosim o fraza lunga pentru a evoca un razboi civil dorit (ibid., op. cit.,
pag. 115, Textes de la Fraction Armee rouge, la guerilla urbaine).
Cu toate acestea, nici “teroarea impotriva aparatului de dominatie,
element necesar al luptei maselor” (ibid., op. cit., pag. 169), nici faptul
de a “dezvalui in mod concret forta maselor populare si de a depasi
resemnarea” (ibid., op. cit., pag. 169) nu constituie bazele unei filosofii
politice oarecare.
Nu exista, ca si in trecut, decat aforisme de lupta - “A pedepsi
unul, inseamna sa vindecam o suta” (ibid., op. cit., pag. 161) -,
sfaturi privitoare la arta si modalitatea de a-i da o proasta constiinta burghezului
sau de a-l teroriza (ibid., op. cit., pag. 159); pentru a termina prin apelul
la actiune directa a micilor grupari (trei, cinci sau zece) fara ca scopul de
rasculare promis maselor populare sa fie vreodata precizat, doar daca: “A
transforma lumea si a schimba viata” (De la misere en milieu etudiant,
op. cit., pag. 28).
Regasind ramasitele grosolanei filosofii a anarhistilor secolului trecut, suntem
surprinsi sa gasim aici esenta unei aceleiasi gandiri, care este aceeasi,
atunci cand o formuleaza, cu cea a criminalilor de drept comun. Francois
Claudius Koeningstein, zis Ravachol, reluase deja aceleasi critici privitoare
la societate; dar si Emile Henry:
“Mi se spusese ca institutiile sociale erau fondate pe justitie si egalitate
dar eu nu constatam in jurul meu decat minciuni si viclenii, in
care doar cinicii si taratoarele isi puteau ocupa un loc bun
la banchet” (Jean Maitron, op. cit., pag. 103).
Callemin, in memoriile sale Pourquoi j’ai cambriole, pourquoi
j’ai tue, formuleaza o aceeasi critica la adresa societatii, dar mai intai
la adresa familiei, pentru a ajunge la actiunea sa.
... “Inca de la cea mai frageda varsta a mea, am cunoscut
deja autoritatea tatalui si a mamei. Inainte de a avea varsta intelegerii,
eu ma revoltam impotriva acestei autoritati... “ La varsta
de 13 ani mi-am spus:
“Trebuie sa gasesc un mijloc de a iesi din acest putregai care erau patronii,
muncitorii, magistratii, politistii si altii. Toti acesti oameni imi repugnau
...”
“Nevrand sa fiu nici exploatat si nici exploatator, am inceput
sa fur de pe tejghele ...” Dar toti teriristii au practicat ceea ce ei
numesc “reprize” - adica jefuirea bancilor -, furtul din magazine
in stadiul minor al deviantei lor; incendierea sau distrugerea prin explozie
in sfarsit.
De asemenea, de mult timp munca era dispretuita, refuzata si o viata parazitara,
larvara a fost adesea propovaduita. Ravachol descoperise catre 1893, dupa multi
altii, ceea ce mai tarziu s-a numit “erotizarea muncii”:
“Omul neputand sta fara ocupatie ar gasi o distractie in
munca. Nu ar exista lenesi, iar daca ar exista, numarul lor ar fi atat
de mic incat i-am putea lasa in pace si i-am putea lasa sa
profite fara murmur de munca altora” (Jean Maitron, op. cit.,).
Pe drept cuvant, in toate acestea nu exista numai arhaisme inconstiente,
scheme reluate de la un moment de criza la un altul, in Occident mai intai
si, odata cu patrunderea civilizatiei occidentale, pretutindeni in lume,
pe masura propagarii sale.
Emile Pouget in 1904, in Enquete sur la greve generale dans le mouvement
socialiste, dorea ca “greva generala sa deschida balul social”.
Asa cum remarca Jean Maitron (Ravachol et les anarchistes, op. cit., pag. 121),
ideea nu era noua, nici necunoscuta, o intalnim inca din secolul
XVIII si in timpul Revolutiei franceze.
Dar noi putem urca dincolo de zorii tuturor miscarilor milenariste pentru a
o regasi formulata in termeni analogi.
Noi cunoastem aceasta vointa de a aboli orice autoritate si de a inlocui
ordinea sociala cu ceea ce este conceput acum ca opusul sau, Sarbatoarea (aceasta
in conceptia absurda sociologizanta actuala, care nu gaseste in
spatele faptelor decat ceea ce ea depune. In realitate, sarbatoarea
este expresia unei societati, a imaginii pe care ea si-o face in privinta
dezvoltarii sale in spatiu si timp - asa cum ea le imagineaza. Ordinea
sociala iese de fiecare data afirmata si nu slabita din sarbatoare).
Dar deja profetii Milleniumului au propovaduit abolirea muncii, cu mult inaintea
anarhistilor de la sfarsitul secolului trecut si exista o foarte mica
diferenta intre aceste atitudini dogmatice si dispretul fata de munca
si fata de cei care muncesc a criminalilor de drept comun. Bietele graffiti-uri
“Metro-Boulot-Dodo” pleaca de la acelasi spirit al termenilor de
sapatori sau de nadusiti folositi de Domnii din Clasa de Mijloc pentru a desemna
oamenii onesti.
De asemenea, Pamantului sfant manjit de Infidel ii succeda,
in zilele noastre, imaginea unei Palestine arabe, asociata - cel putin
in gandirea militantilor occidentali - unei Naturi scapate de orice
poluare industriala, unei Provincii - nu conteaza care - ideale, scapata, eliberata
de autoritatea puterii centrale si redata minunatei armonii a trecutului sau
imaginar.
In spiritul multor ucigasi, a ucide nu reprezinta de cele mai multe ori
a aduce o atingere demnitatii umane, ci porneste de la o vointa de “purificare”:
a sterge prezentul - un prezent penibil, dureros - pentru a se intoarce
inaintea dramei, inainte chiar ca acele cauze ale dramei sa se inlantuie.
Este cazul multora dintre crimele “pasionale”.
Acestea reprezinta tot atatea imagini ale intoarcerii in trecut
si la mama, in timpul fericitei copilarii si al jocurilor. Dintr-o asemenea
perspectiva, atingerea unei varste adulte, cu disperare refuzata, este
prezentata ca o moarte.
Intelegem mai bine acum programul revolutiei teroriste formulat de Tkatcev:
exterminarea tuturor rusilor de peste 25 de ani, considerati a fi incapabili
sa accepte noile idei. Si totodata reusim sa situam mai bine gandirea
tuturor nihilistilor ce prefera sa aiba in vedere - si sa provoace - mai
degraba o apocalipsa decat sa constate neputinta lor de a depasi varsta
refuzurilor, si sa ajunga la varsta adulta.
Regasim in curentele gandirii revolutionare contemporane, care subintind
actiunile teroriste, aceleasi teme ca si in trecut.
Ca si in perioadele de cruciada a copiilor si a saracilor, tineretul se
investeste cu o misiune de purificare a lumii, avand un “instinct
revolutionar mai sigur decat restul”. De asemenea, observam aparitia,
la baza noii ideologii, a unei confuzii a luptei socio-economice dintre clase
anuntata de Marx extinsa la o lupta a categoriilor de varsta. Daca Marx
nu putea prevedea transformarile conditiilor de viata ale celor pe care ii
numea “proletari”, este regretabil ca noii profeti nu au luat in
considerare imbatranirea inevitabila a tinerilor si intrarea lor,
daca nu in varsta adulta, cel putin in procesul de imbatranire.
Intr-o aceeasi perspectiva se situeaza, fara indoiala, o respingere
a istoriei, care este de fapt o respingere a viitorului, de unde “primitivismul”
neo-marxistilor americani.
Dar altii vor face din aceasta respingere a viitorului o cramponare incapatanata
intr-un trecut “imaginat”, o intoarcere la ceea ce ei
numesc “traditie”...alti marginali, acestia din exces de conformitate
cu modelul social asa cum ei il concep, recurg la internationalele lor
negre, cafenii, albastre sau in armuri.
Respingand ceea ce a putut tine loc de valori societatilor trecute si
actuale, o anumita Noua Stanga adopta o atitudine violent anti-intelectuala
- adica, ea insasi produce “noii”sai intelectuali, afisandu-si
preferinta pentru violenta ca mijloc de actiune politica si in general
verbala, ceea ce faceau si anarhistii secolului trecut.
Regasim, in profesiunile de credinta, negari de adevaruri construite pe
o vointa certa de punere in valoare a indivizilor respinsi sau “inchipuind”
fiinta. Astfel:
“Revoltandu-se impotriva studiilor lor, studentii americani
au luat imediat in discutie societatea care are nevoie de asemenea studii.
Ca si revolta lor (la Berkeley si in alte parti impotriva ierarhiei
universitare) care s-a afirmat dintr-o data ca o revolta impotriva intregului
sistem social bazat pe ierarhie, pe dictatura economiei si a statului”
(op. cit., pag. 16).
Apare in mod cert ca doar studentii respinsi in “campusurile”
lor departe de orase, convinsi ca societatea - mama lor cea rea - i-a abandonat,
pot sa-si imagineze ca sunt indispensabili lumii si ca “prin revolta lor
impotriva studiilor” ei o vor zdruncina.
In gandirea acestor “noi” revolutionari, distrugerea
oricarei organizari sociale trece o data in plus, incepand
de la Neciaev si Bakounine, prin “activarea” tuturor opozitiilor,
chiar si a celor mai obisnuite, transformarea lor in conflicte, apoi in
lupte deschise.
Dupa Ulrike Meinhof:
“Trebuiesc exacerbate conflictele, deconspirate fortele implicate. In
ce consta un conflict intre parinti si copii ? O analiza politica incorecta
ar putea lasa sa se creada ca este vorba numai despre un conflict familial care
nu se revarsa asupra societatii si a raporturilor sale de forta...
“... In spatele parintilor se afla profesorii, cei care din sanul
guvernului se ocupa de tineret, si in spatele tuturor, politia. Un conflict
cu autoritatea familiala reprezinta deci, intr-o ultima analiza, un conflict
cu fortele represive ale societatii.”
Un alt exemplu: un conflict care ar opune un locatar judecatorului sau sindic:
“ in spatele judecatorului sindic exista proprietarul casei, aprodul,
expulzarea, politia” (Jacques Kaufmann, L’internationale terroriste,
pag. 66, citandu-l pe Ulrike Meinhof, Die Rote Armee aufbanen).
Totusi, in aceste declaratii exaltate, apare expresia personalitatii mortificate,
dureroase a lui Ulrike Meinhof, ca si cum un acelasi spectru de durere si de
ura ar sta in spatele fiecaruia dintre aceste manuale de “razboi
revolutionar” sau de “terorism aplicat” - tineri carora le
este frica de lumea exterioara, de varsta adulta, prezentand ca
fiind rau tot ceea ce nu reprezinta tineretul lasata de capul sau.
Negand orice mobilitate sociala, considerand-o ca iremediabil blocata,
ei transmit la randul lor viziunea lor tragica a lumii. O asemenea situatie
psihologica a fost dintotdeauna in istoria indivizilor generatoare de
agresivitate, ea a provocat intotdeauna in istoria popoarelor conflicte
cu consecinte mai mari sau mai mici.
In privinta terorismului, problema, examenul unei situatii la un moment
dat, reprezentarea pe care si-o face, se pune in termeni analogi in
esenta, dar mai clari: ca un tablou in care ar fi vizibile doar liniile
mari de constructie, fara ca acestea sa fie disimulate de detalii, in
ocurenta contingentele sociale si psihologice. Programul a fost fixat de catre
Neciaev acum aproape un secol, reluat de o suta de ori de atunci, adesea intr-o
maniera mai putin afirmata.
“Toata aceasta societate dezgustatoare trebuie sa fie impartita
in mai multe categorii, prima compusa din cei ce trebuiesc condamnati
la moarte fara amanare. Camarazii trebuie sa intocmeasca registre
cu acesti condamnati, in ordinea relativa a faptelor lor rele, tinand
seama de succesul operei revolutionare...
In primul rand trebuiesc inlaturati oamenii cei mai perniciosi
pentru Organizatie si a caror moarte violenta subita poate inspaimanta
cel mai mult guvernul si zdruncina puterea sa privandu-l de agentii energici
si inteligenti.”
- Mistic, fara stirea sa, alaturandu-se miscarilor escatologice fara
sa aiba cunostinta, miscari care incepand cu secolul I al erei noastre
au zdruncinat Occidentul, terorismul va dori sosirea unei noi lumi, o domnie
a celor alesi, in care cuvantul Cetate va fi surghiunit, fara constrangeri,
fara ura, fara durere - de fapt, scopul spre care au tins toate miscarile milenariste,
visul de la capatul tuturor febrelor anarhiste.
- Purificator, el va dori sa construiasca o Cetate perfecta, o Cetate a legilor
drepte, chiar daca - si este intotdeauna cazul - ele sunt costrangatoare.
Aceasta tendinta nu este decat un mod de a exprima dorinta inconstienta
de a spala Mama - Mama cea Buna - de toate murdariile facute de Tata, de a inlocui
acest tata abject cu autoritatea indiscutabila a tanarului sef - el insusi
proiectia imaginii subiectului, dedublata in fratele mai mare.
Doar alegerea acestor doua scopuri conteaza, daca vrem sa patrundem mai mult
in studiul mecanismelor psiho-sociale ale terorismului, daca dorim sa
incercam sa stabilim o clasificare tipologica a miscarilor si a oamenilor
care le pun in practica.
Iar toate acestea merg pana in punctul in care ne putem intreba
daca aceste teme, atat de des prezentate de catre teroristi ca o doctrina
filosofica elaborata, nu sunt in primul rand liniile de expresie
ale unei aceleiasi personalitati.
V. - Personalitatea teroristului
Ne putem atunci intreba daca acest refuz al culturii noastre, si in
cazurile extreme de refuz a oricarei forme de cultura, aceasta absenta a unei
filosofii politice, chiar si atunci cand se pretinde a fi una dintre ele,
nu este caracteristica unui anumit tip de personalitate, intotdeauna aceeasi
atunci cand se descrie - cu complezenta - incepand de la Stirner
si Neciaev. Repetarea actelor teroriste permite, fara indoiala, incercarea
de intocmire a unui clasament tipologic.
Dar, in prealabil, doua lucruri trebuiesc a fi subliniate. Sa spunem mai
intai ca orice act terorist ia nastere intr-un anumit context
cultural, deci simbolic, care ii confera caracteristici deosebite. Suntem
pusi in situatia de a distinge - in perioada contemporana - un terorism
“palestinian” si un terorism “european”, aceasta clasificare
neantrenand vreo clasificare a actelor in sine.
Trebuie apoi sa tinem cont de faptul ca incercarea noastra statistica
nu poate sa se refere decat la teroristii cunoscuti de catre serviciile
insarcinate sa lupte impotriva lor. Criminalii astfel identificati
sunt fie cei care au optat pentru manifestarea lor in plina zi cu scopul
de a continua lupta in mass-media, prin propaganda, fie ratati ai terorismului,
arestati sau aflati pe punctul de a fi arestati.
1. Eseu al unei sociopsihologii al terorismului palestinian. Pe un esantion reprezentativ de 230 de membri ai diferitelor organizatii palestiniene
avand responsabilitati cu titluri diverse:
18 sunt nascuti intre 1920 si 1929
69 - 1930 si 1939
105 - 1940 si 1949
22 - 1950 si 1959
In acest total nu exista decat cinci femei, nascute respectiv in
1944, 1945, 1951, 1953, 1959 si care nu au avut decat sarcini minore de
indeplinit cu ocazia atentatelor.
Avem deci un grup important de barbati nascuti intre 1930 si 1949: in
total 174, care au trait luptele din 1947 si 1948, nasterea statului Israel,
sau de care i-au auzit vorbind pe parintii lor.
Repartitia locurilor de nastere pe o harta demonstreaza ca ei sunt, in
majoritate, nascuti in teritoriul palestinian devenit parte integranta
a statului Israel, in “fasia Gaza”. Nivelul lor de informare
pare a fi satisfacator. O buna treime a primit o educatie universitara la Universitatea
americana de la Beirut, uneori la London School of Economics sau chiar la Harvard.
Unii intarzie, din ratiuni de propaganda sau de incadrare,
prin universitatile europene, studiind atat medicina cat si dreptul,
doar daca nu au putut intra in centre de cercetare specializate in
stiintele politice, economice sau sociale.
Este vorba despre o “populatie” adulta ce avea in 1971 intre
41 si 22 de ani - o elita ce-si interiorizase in mod profund ratiunile
luptei sale si ii daduse o rezonanta afectiva asa cum au facut-o multi
scriitori sau poeti, pe firul celei mai clasice inspiratii arabe. Chiar numele
anumitor grupari palestiniene apartin acestei inspiratii, asa cum am vazut-o,
ca atatea ilustratii, si in special cele ale primelor formatiuni:
- “Eroii Intoarcerii” (El-abthal el’aouda),
- “Tinerii Razbunarii” (Ech-Chabab et-tar), fara a uita sa mentionam “Miscarea de Cucerire islamica” (El Fatha
el-Islami) creata sub egida regelui Faisal al Arabiei pentru a se opune influentei
crescande a organizatiilor palestiniene pe care le considera prea “la
stanga”, sau “Organizatia razboiului sfant” (Mounadhamat
el-Jihad) condusa de Muftiul din Ierusalim, El Hadj Amin el-Husseini, care fondase
deja in 1968 Inaltul Comitet arab pentru Palestina.
In ianuarie 1981, 38 de sefi de state musulmane, in prezenta lui
Yasser Arafat reprezentand OLP-ul, au proclamat “Jihad”-ul,
razboiul sfant impotriva Israelului, mult dupa declaratiile asemanatoare
facute de Iran si Libia.
Nu mai este vorba de terorism, ci de organizarea unei armate de voluntari si
de mercenari straini, incadrati de catre consilieri tehnici musulmani
sau nemusulmani, dar de formatie militari.
Antrenamentul are loc atat in Liban cat si in Siria,
in Yemenul de Sud, sau mai recent in Nicaragua. Dar orice sat de
vacanta poate fi o tabara de antrenament de prim rang. Scopul este clar: un
anumit numar dintre aceste tabere poarta numele semnificativ de “Tariq
al Qods” - drumul Ierusalimului: Polul - urmat de un numar de ordine:
ca, “Tariq al qods nr. 10 in Libia”.
In 1985, politia din Nancy a putut aresta un voluntar insarcinat
sa transporte dispozitive reglate in avans, dupa niste instructiuni precise.
Acest om parea a fi responsabil de atentatele impotriva magazinelor Mark
si Spencer la Londra, din 24 decembrie 1985, si a bancii Leumi, la Paris, din
24 august 1984.
Instigatorul acestei tactici, Najin Allouche, parea a fi unul dintre fondatorii
Actiunii-Fatah si se parea ca ar fi comis atentatele impotriva companiei
El-Al la Istanbul in ianuarie 1982 si a unui restaurant comunitar israelit
la Berlin, in ianuarie 1982.
Pe 7 decembrie 1985, doua mari magazine de pe bulevardul Haussmann la Paris
fac obiectu atentatelor - 35 de raniti - dar o bomba arde fara a exploda. Explozibilul
este analizat: un amestec de octogen si de hexogen: C14. Dar pe 12 decembrie
1983, acelasi explozibil fusese folosit in masina capcana din fata ambasadei
Frantei din Kuweit si in aceeasi zi, un camion sinucigas a sarit in
aer in incinta ambasadei americane, facand 4 morti. Dispozitivul
recuperat la Paris se gasea invelit intr-un ziar arab care a putut
fi identificat: Al Cabas, un cotidian din Kuweit. Iranul da un avertisment regimurilor
din Peninsula, favorabile Irakului lui Saddam Hussein lansat de catre refugiati
irakieni, membri ai unui partid de opozitie integrist.
Exista la baza doua focare de tensiune: condamnarea la moarte a 6 teroristi
siiti arestati in Kuweit, considerata ca o sfidare de catre Jihadul islamic
si afacerea ostatecilor francezi si americani in Liban.
Miscarea s-a intins putin cate putin in Franta, odata cu asasinarea
ambasadorului Emiratelor la Paris, in februarie 1984, si cu atentatul
ratat la 25 mai impotriva Emirului Kuweitului: atentat revendicat de la
Paris (cf. Jacques Derogy si Jean-Marie Pontant, Terorism: “Ciuma siita”,
L’ Express, 7-13 februarie 1986, pag. 50-51).
In aprilie 1986, un iordanian avand un pasaport sirian pe numele
Nazar Hindawi ii da insotitoarei sale - care asteapta un copil de
la el - o valiza capcana de care nu stie. Ea trebuia sa ia avionul companiei
israeliene El-Al. Valiza este examinata, dezamorsata, ea urmand sa explodeze
in plin zbor in avionul care transporta 375 de pasageri. Nazar Hindawi
este condamnat in Anglia la 45 de ani de inchisoare, joi 23 octombrie
1986.
Centrele de interceptare a convorbirilor ale guvernului britanic GCHQ de la
Cheltenham si ale NASA de la Fort Meade confirma implicarea lui Hindawi in
aceasta tentativa de atentat si complicitatea guvernului sirian.
Primul ministru britanic, doamna Thatcher, hotaraste intreruperea relatiilor
diplomatice ale Angliei cu Damascul. Londra cere sprijinul partenerilor sai
impotriva Siriei.
Comitetul de solidaritate cu prizonierii ameninta... ASALA compusa din armeni,
cetateni francezi sau libanezi cere Jihadului islamic asasinarea unuia dintre
ostatecii sai francezi, Jean-Paul Kaufmann, pentru a sanctiona sosirea in
Franta a primului ministru israelian Simon Peres. Acelasi Jihad islamic a amenintat
luni 27 octombrie 1986 cu asasinarea ostatecilor francezi daca Parisul nu intervine
pe langa Kuweit pentru a-l face sa dispuna eliberarea a 17 teroristi.
OLP-ul afirma o data in plus ca CSPPA si ASALA se afla in solda
guvernului sirian.
Franta este amenintata in Liban, inainte de a fi amenintata pe
teritoriul sau. 123 de militari francezi au fost ucisi in Liban incepand
din martie 1978: 26 de “casti albastre” ale contingentului francez
a FINUL; 88 de membri ai Fortei multinationale de Securitate la Beirut. Aceasta
forta fusese instalata din 1982 pana in 1985, dupa masacrele de
la Chabra si Chatila. La acestia trebuiesc adaugati 8 militari francezi si asasinarea
colonelului Gouttiere, atasat militar, in apropierea ambasadei Frantei
in Beirutul de Est.
Pe 24 octombrie 1985, un oarecare Georges Ibrahim Abdallah este arestat sub
acuzatia de delicte considerate minore: posesie de pasapoarte false, de arme
si de explozibili. El a fost condamnat la 4 ani de inchisoare si, indeplinind
jumatate din timpul de detentie, putea beneficia de o eliberare anticipata.
El era crestin libanez (maronit), originar din satul Kobayat de langa
Tripoli. Un sat a carui populatie era majoritar maronita, situat intr-o
zona controlata acum de Siria.
El insusi si, fara indoiala, alti membri ai “clanului”
sau sunt fosti militanti ai Frontului popular de Eliberare a Palestinei (FLP)
a lui Georges Habbache, care a devenit FARL cu tendinta marxist-leninista. In
ianuarie 1982, acest grup a parut a fi responsabil de tentativa de asasinare
a lui Christian Chapman, un diplomat american, cu ajutorul unei masini capcana
instalata pe bulevardul Bourdonnais, in august 1982, si mai tarziu
in septembrie, pe bulevardul Malesherbes.
De fapt, Georges Abdallah urmasa fie eliberat, trimis in Algeria, schimbat
contra unui functionar al Afacerilor culturale franceze la Tripoli, rapit pe
23 martie 1985 si repus in libertate pe 2 aprilie in acelasi an.
Politia descopera un reper al Fortelor armate revolutionare libaneze (FARL)
la Paris in arondismentul 19. Sunt descoperite atunci 20 de tone de explozibil
si de arme, printre care pistolul care fusese folosit la doua crime: in
ianuarie 1982, cea a locotenent-colonelului Charles Ray, atasat militar pe langa
ambasada Statelor Unite la Paris, si trei luni mai tarziu, la cea a lui
Yacov Barsimentov, consilier al ambasadei Israelului, de asemenea la Paris.Pe
langa acestea mai sunt gasite diferite documente, calimari, etc. Amprentele
lui Georges Abdallah sunt regasite pe unul din aceste obiecte. familia locotenent-colonelului Ray si ambasada Statelor Unite se constituie
in parte civila, fapt ce determina guvernul francez sa reinceapa
anchetele asupra acestor crime si deci sa-l pastreze pe Georges Abdallah in
detentie.
Incepand din septembrie 1986, numeroase atentate lovesc Franta:
in special Parisul.
Actele teroriste, atunci cand fac parte dintr-un ansamblu si nu sunt
acte izolate, ca gestul unui nebun de exemplu, trebuiesc plasate in contextul
politic al momentului.
Astfel, la 20 martie 1986, in ziua constituirii guvernului Chirac, zis
“de coabitare”, doua dispozitive explodeaza, aproape in acelasi
timp, la Paris: unul dintre ele explodeaza intr-o galerie comerciala de
pe Champs-Elysees, celalalt in statia de metrou Chatelet - bilant doi
morti si 28 de raniti. De ce oare exact in acea zi, teroristi veniti dintr-o
tara din Orient (Libia? Iran?) au primit ordinul de a da un avertisment Frantei,
acest “mic Satan”, aceasta furnizoare de arme a Irakului?
Pe 4 septembrie, la statia RER, Gare de Lyon, la Paris, 13 batoane de exploziv
plastic sunt descoperite intr-o garnitura, gata sa explodeze, facand,
daca ar fi fost cazul, vreo suta de victime, sau peste, si destabilizand
ministerul.
Luni 8 septembrie, o bomba explodeaza cu doua minute inainte de inchiderea
biroului de posta 113, situat in Primaria Parisului, in apropierea
biroului in care presedintele Chirac avea obiceiul sa-si intruneasca
principalii sai colaboratori, omorand o functionara a postei si provocand
18 raniti, printre care o fetita de trei ani.
Deja, pe 2 septembrie, “Jihadul islamic” somase guvernul francez
sa “se indeparteze de politica americana, sub amenintarea represaliilor”.
Aceasta reprezenta oare un prim santaj pentru a pregati opinia publica franceza
in fata unei schimbari a politicii externe, ca de exemplu sustinerea tacita
a unor organizatii palestiniene?
In acelasi timp, terorismul loveste si in alte parti, pentru a da
impresia unei forte omniprezente, fara indoiala, dar si ca si cum ar dori
sa ofere opiniei internationale alibiuri.
Pe 4 septembrie, in acelasi timp cu atentatul de la statia RER din Gare
de Lyon, evitat in ultimul moment, trei “casti albastre” ale
Fortei interimare a Natiunilor Unite sunt victimele unei explozii datorate unei
bombe telecomandate. Vineri 5 septembrie, un avion american este atacat de catre
un commando inarmat pe aeroportul din Karachi in Pakistan - bilant
17 morti, dintre care 2 teroristi.
Sambata 6 septembrie, la ora 9, cinci “reporteri-fotografi”
patrund in sinagoga din Istanbul unde sunt adunati 30 de credinciosi pentru
slujba saptamanala de dimineata. Ei deschid focul, apoi devasteaza interiorul
templului: bilantul a fost de 24 de morti, dintre care doi presupusi sinucisi
- teroristi - si 4 raniti.
Parisul pare a se afla totusi in centrul acestor atentate, chiar daca
ele sunt imprastiate in lume pentru a indeparta banuielile,
dar situate cu toate acestea in aceeasi arie politica.
Parisul este fara indoiala, pentru o anumita forma de terorism, orasul
cel mai usor de destabilizat din Europa: centralizarea mediilor de informare
permitand actiunea asupra opiniei franceze devenita fragila in ansamblul
sau din cauza atentatelor repetate.
Pe 12 septembrie, o bomba explodeaza intr-un local din cartierul La Defense;
pe 14 in Pub de pe Champs-Elysees, si pe 15, in fata prefecturii
politiei din Paris; o alta explodeaza in fata magazinului Tati din Montparnasse,
facand 5 morti si 60 de raniti, dintre care doi au murit la spital, magazinul
Tati de pe bulevardul Barbes fiind crutat.
Aceste atentate sunt revendicate de catre un “Comitet de solidaritate
cu prizonierii politici”, un nume printre atatea altele. Acesti
prizonieri erau Anis Neccache, de 35 de ani, condamnat la inchisoare pe
viata pentru tentativa de asasinare a lui Chapour Bakhtiar, fost prim ministru
iranian, refugiat in Franta din 1980, si Varujan Garbidjan, de origine
armeana - unul dintre cei trei membri ai ASALA (Armata secreta pentru eliberarea
Armeniei), autorii atentatului comis pe Orly, la 15 iulie 1983 (plasarea unei
valize capcana in fata ghiseelor de la Turkish Airlines) - bilant 8 morti
si 50 de raniti.
Doi indivizi par a se afla la originea acestui val de atentate comise la Paris:
Bassam, pseudonimul unui libanez, “artificier itinerant”, si Fuad
Ali Saleh, zis si Ali Tunisianul, care ar fi fost pivotul retelei.
In august 1991, Chapour Bakhtiar era asasinat in vila sa din Suresnes
din Hauts-de-Seine, plasata totusi de catre Serviciile de Securitate franceze
sub “inalta supraveghere”. Unul dintre asasini parea sa fi
reusit sa castige increderea victimei lor si sa devina unul dintre
obisnuitii casei.
Opozantii iranieni ai regimului actual atribuie aceasta crima “Gardienilor
Revolutiei”. Nu putem sa nu ne gandim si la alti “Gardieni”,
de data aceasta ai Credintei, mai cunoscuti sub numele de Asasini - Gardienii
- raportul stabilit cu hasisul fiind rezultatul unei confuzii lingvistice: Asasinii
sunt gardienii.
Era vorba despre o societate initiatica, secreta, fondata in 1090, care
dobandise de-a lungul secolelor inalte protectii si sprijin in
toate mediile, la Teheran, ca si la Bagdad sau la Damasc, si de atunci, fara
indoiala, si in alte parti.
Scopul lor marturisit era acela de unificare a Islamului, in ciuda diversitatii
dinastiilor si a suveranilor. Acestia din urma se temeau de pumnalul lor, ca
si ultimul dintre supusii lor. Astfel, ei nu au ezitat sa-l asasineze pe Saladin
in 1176, la Damasc, la ordinul Marelui Stapan; asa cum nu ezitau
nici sa rapeasca personalitati ale lumii diplomatice, stiintifice sau literare
pentru a obtine informatii de care avea nevoie Marele Stapan. Dar “ostatecii”
nu sunt decat niste “ostateci”?
In 1810, consulul Frantei la Alep semnaleaza ca Marele Stapan al
Asasinilor, seicul Khalilullah, al patrulea descendent al Marelui Stapan,
era venerat ca un zeu, capabil, se spunea, sa faca miracole.
“Gardienii Credintei”, chiar daca si-au schimbat numele, sunt Asasinii
prezenti in lume, in Europa acestui sfarsit de secol XX. Poate
ca ei sunt fideli unui Mare Stapan cunoscut de cativa credinciosi,
ca odinioara insarcinati cu misiuni pe care el accepta sa le incredinteze
oamenilor sai, necunoscut de regi si de curti altfel decat prin emisarii
sai care nu erau decat relee: necunoscut, dar obtinand sprijin la
toate curtile; necunoscut si deci ignorat, renegat de catre diplomatia curtilor.
Poate ca trebuie inscrisa, in prelungirea acestor actiuni duse
impotriva Frantei, asasinarea lui Georges Besse, director general al Regiei
Renault, la 17 noiembrie 1986, cu putin inainte de ora 20, in momentul
in care se pregatea sa intre in casa: ucigasii, ucigasele sunt,
Nathalie Menigon, 31 de ani, si Joelle Aubron, de 28 de ani, cu complicitatea
a doi barbati: Jean-Marc Rouillan, de 36 de ani, si Georges Cipriani, de 38
de ani. Dupa crima lor, cele doua tinere femei pleaca inspre bulevardul
Raspail si imprastie manifeste pe scarile statiei de metrou, obisnuita
chemare la Revolutie, semnata: “Commando Pierre Overney, un nume ca multe
altele, emanatie, se pare, a Actiunii directe” - un alt nume. Aceasta
crima este cu atat mai semnificativa cu cat Georges Besse tocmai
fusese insarcinat cu reorganizarea Regiei Renault. Deja, in acea
toamna a anului 1986, primele semne ale actiunii sale se faceau simtite printr-o
reducere sensibila a deficitului prevazut pentru anul in curs.
Georges Cipriani, unul dintre complici, pusese mana pe servieta de piele
neagra a lui Georges Besse, ce continea dosarul pe care vroia sa-l studieze
chiar in acea seara: vanzarea de terenuri ale Renault la Boulogne-Billancourt
- un fapt care-si are importanta sa.
Cei patru acuzati sunt arestati la o ferma, la Vitry-aux-Loges (Loiret), pe
21 februarie 1987. Probabil ca incercau si ei intoarcerea la Mama-Natura,
ca atatia altii inaintea lor.
In cursul procesului lor, inceput luni in 9 ianuarie 1989,
acuzatii au intrebuintat - in special Nathalie Menigon - obisnuitul
jargon “revolutionar” bombastic, obscen si obscur, comun anarhistilor
si anumitor criminali de drept comun, cel al bietului Koeningstein zis Ravachol,
cu mult timp in urma.
Totusi, in acest moment, in Franta, este permisa intrebarea
daca nu a existat, sau daca nu exista, vreo intelegere intre asasinii
ce pretind ca fac parte din Actiunea directa si teroristii folositi de catre
organizatiile orientale, sub diferitele lor nume: scopul comun fiind acela de
a destabiliza opinia publica franceza, de a o face mai maleabila, gata sa accepte
orice compromis in orice domeniu.
De altfel, diferitele mici grupari teroriste, sau mai degraba elementele care
le compun, sunt cunoscute de catre diferitele servicii insarcinate cu
securitatea in tarile CEE: textele pe care ei le tiparesc, locurile in
care aceste imprimate sunt puse in vanzare, librariile prin care
incep sa fie difuzate. Acolo, fara indoiala, militanti, exilati
politici, “artificieri itineranti” se intalnesc, si
tot acolo ei pot fi tinuti sub control. De catre cine? Problema consta in
a sti daca o tara, un stat intelege sa creeze si sa mentina un climat
de insecuritate pentru a face presiuni asupra opiniei publice, sau daca vrea
sa lupte, caz in care va trebui sa participe la reprima
