b6v20vj

Vasili Andreevici Jukovski este cunoscut ca poet romantic, promotor al romantismului rus. Aceasta caracterizare nu ne da insa o idee limpede asupra specificului creatiei poetului, deoarece curentul literar cunoscut sub numele de romantism are un caracter deosebit de complex si de contradictoriu.
«In romantism trebuie sa distingem... doua curente puternic deosebite — arata Gorki. — Romantismul pasiv, care cauta sau sa-L impace pe om cu realitatea — infrumusetind-o — sau sa-L indeparteze de realitate, indreptindu-L spre stearpa adincire in lumea lui launtrica, spre meditatiile a-supra „fatalelor enigme ale vietii", ale dragostei si mortii, enigme ce nu pot fi rezolvate pe calea „speculatiilor intelectuale" si a contemplarii, ci numai pe calea stiintei. Romantismul activ tinde sa intareasca vointa de a trai a omului, sa stirneasca in el revolta impotriva realitatii si a asupririi de orice fel pe care o exercita aceasta realitate.» )
Romantismul lui Jukovski corespunde intru totul caracterizarii pe care Gorki o face romantismului pasiv. Jukovski n-a facut niciodata parte din miscarea progresista a timpului sau, in fruntea careia s-au aflat la inceput Radiscev, iar mai tirziu decembristii. Jukovski a fost un reprezentant activ al conceptiilor si starilor de spirit izvorite din ideologia conservatoare a nobilimii, si carora, pentru prima data in literatura rusa, le-a dat glas cu multa putere Karamzin.
Opera lui Jukovski a avut intr-adevar darul de a-L indeparta pe cititor de contradictiile vietii sociale. Din poezia lui Jukovski au facut parte integranta atit meditatiile abstracte asupra „eternelor" probleme ale vietii si mortii, cit si teme mistice si decadente. insemnatatea si locul lui Jukovski in istoria literaturii vuse nu sint determinate insa de aceste trasaturi ale creatiei sale, ci de faptul ca el a contribuit la dezvoltarea unui nou gen in poezia rusa — lirica emotionala, psihologica, elaborind in aceasta directie noi mijloace de exprimare poetica.

Jukovski s-a nascut in anul 1783, pe stravechea mosie boiereasca Misenskoe, din apropierea orasului Belev, gubernia Tuia. El a fost fiul nelegitim al bogatului mosier Bunin si al menajerei acestuia Sal-ha, o prizoniera turcoaica. Numele de familie L-a luat dupa acela al „nasului" sau, Andrei Jukovski, nobil sarac, prieten al, familiei Bunin.
In casa tatalui sau, viitorul poet a fost crescut cu toata grija. Traind la tara, in mijlocul naturii, Jukovski a pastrat in tot timpul vietii luminoasele amintiri ale unei copilarii fericite. Primele sale studii, Jykovski le-a facut acasa, iar apoi la Tuia, sub indrumarea lui F. G. Pokrovski, un pedagog de vaza din acea vreme. Acesta ii inspira tinarului Jukovski ideea ca „numai in agreabila singuratate a vietii de la tara se mai pastreaza neclintite altarele nevinovatiei si ale fericirii", si in acest sens ii dezvolta gusturile literare.
In casa lui V. A. Iuskova — sora lui Jukovski — unde baiatul locuia, se citeau deseori, cu multa admiratie povestirile lui Karamzin si se recitau versurile poetului I. I. Dmitriev, adept al acelorasi conceptii. La virsta de 14 ani, Jukovski a fost dus la Moscova si inscris pentru terminarea studiilor la un pension universitar. Aici — atit in rindurile educatorilor cit si in cele ale elevilor — erau in floare conceptiile si starile de spirit caracteristice adeptilor lui Karamzin.
Tinerii citeau drept material scolar obligatoriu „Cartea despre intelepciune si virtute" — populara pe atunci — si organizau reuniuni literare, la care participa insusi Karamzin. Aici, Jukovski se imprieteneste cu familia lui I. P. Turgheniev — directorul universitatii — si in scurt timp, impreuna cu fiii acestuia, Andrei, Alexandr si Nikolai, organizeaza „Societatea prietenilor literaturii", care avea drept scop autoperfectionarea morala si dezvoltarea aptitudinilor literare ale membrilor sai. In aceasta atmosfera de prietenie si de studii literare, s-au intarit aspiratiile lui Jukovski catre autoperfectionare. „Pentru ce sa traiesti, daca nu pentru desavirsirea spiritului tau prin tot ceea ce este inalt si maret?" Desigur, inaltatoarele framintari ale tinarului poet — patrunse de noblete sufleteasca — oglindeau intr-o foarte mare masura tihna in care traia clasa dominanta din acel timp si care-! impiedica sa observe racilele vietii inconjuratoare.
La terminarea pensionului, Jukovski incerca sa capete o slujba, insa, rasfatat de educatia nobiliara pe care o primise — si refuzind sa duca plicticoasa existenta a functionarimii — dupa un an de zile paraseste slujba si pleaca in satul sau natal, Misenskoe, unde se dedica literaturii si unei vieti de trindavie si contemplatie, plina de sentimente si meditatii tulburi, de starile de spirit sen-timentaliste. Potrivit lui' Karamzin, Jukovski crede ca toate acestea reprezinta cele mai inalte si mai de pret simtaminte ale omului. Iata una dintre confesiunile jurnalului sau: „Sint astazi intr-o dispozitie agreabil-trista. Nu ma gindesc la nimic si totusi sint ingindurat. E placut sa privesti zarile pe care le invaluie umbra inserarii. Departarea si contururile nedeslusite imi tulbura intotdeauna sufletul". In legatura cu astfel de stari sufletesti, Jukovski a incercat peste putin timp si o alta „tul burare" sufleteasca, mult mai puternica. Dind lectii tinerelor sale nepoate, el a simtit o inclinatie sentimentala pentru cea mai mare dintre ele, Masa Protasova, o fetita de 12 ani. In scurt timp, acest sentiment se transforma intr-o adinca afectiune, care a durat ani indelungati si a influentat intreaga sa viata intima si, in parte, chiar si creatia sa.
Viata de tihna si izolare de la Misenskoe ii ingaduie lui Jukovski sa se ocupe de poezie. Curind dupa intoarcerea sa la mosie, Jukovski scrie prima sa poezie de valoare, elegia „Cimitirul satului". Subiectul poeziei, mijloacele artistice folosite, corespund in linii mari elegiei cu acelasi titlu a poetului englez Gray. Totusi, poezia nu este o traducere, deoarece Jukovski nu s-a marginit numai la transpunerea versurilor engleze in limba rusa, ci a exprimat in acelasi timp si propriile sale stari sufletesti, izvorite din conceptia sa asupra lumii.
In aceasta elegie, stau fata in fata taranii simpli — „stramosii satului" — si oamenii bogati, oamenii de vaza din sat. Cei dintii au arat, au secerat, au taiat padurile ducind toata viata un trai modest — departe de forfota si de framintarile sociale
— avind in schimb ,,o inima gingasa ce stie sa iubeasca" si mari insusiri care nu s-au putut implini.
Ceilalti sint „favoritii soartei" — orbiti de lingusire — oameni capabili pentru slava, si la omor s-ajunga", in stare sa-si inabuse in suflet glasul constiintei, al cinstei si al rusinii, si care nu se hodinesc in morminte simple si tihnite, ci in „trufase mausolee".
Aceasta este o antiteza identica cu aceea care sta la baza unor numeroase povestiri ale lui Karamzin si careia Jukovski ii da glas intr-o meditatie lirica si nu intr-o naratiune. Sfirsitul elegiei infatiseaza chipul unui tinar poet, care exprima starea sufleteasca a lui Jukovski. In fiece dimineata, poetul „spre culmi se grabeste zorile sa salute", iar la amiaza „in umbra somnoroasei salcii se-odihneste", sau ingindurat „pe tarmul luminosului riu". Seara, poetul contempla melancolic, cu ochii plini de dor, linistea amurgului.
Apoi, tinarul moare, iar inscriptia de pe mor-mintul lui — versurile cu care se incheie poezia
— constituie oarecum caracterizarea poetica a insusi autorului acestei elegii ruse sentimentaliste:
Aici e-nmormintat de timpuriu un june. El n-avu bucurii, nici gloria unei vieti. Dar nu l au parasit acele muze bune. Pe chipul lui, pecetea unei dulci tristeti, Avea un suflet blind si-o fire simtitoare. Cti simtitori, rasplata din cer au doblndit, Poetu-isi darui o lacrima-arzatoare, Iar cerul, un amic in schimb, i-a daruit I)
Poezia „Cimitirul satului" a fost trimisa de Jukovski lui Karamzin, la Moscova, pentru revista „Vestnik Evropi" (Buletinul Europei — n. t.), pe dare o edita acesta. Elegia a fost publicata fara in-tirziere cu o nota favorabila din partea redactorului. De la aceasta data (1802), numele lui Jukovski devine cunoscut publicului cititor, ca numele unui poet de talent.
In timpul celor sase ani pe care i-a petrecut U tara, Jukovski a creat circa douazeci de poezii, dintre care cele mai de seama sint: „Versuri scrise la aniversarea mea", „Poeziei", „Fragment", „Seara", „Visul unui mogol", „Catre Filalet" si altele. Elegia „Seara", scrisa in 1806 si pusa in parte pe muzica de catre P. I. Ceaikovski (duetul Lizei si Polinei din opera „Dama de Pica") este deosebit de caracteristica prin delicatetea evocarii pline de liniste a inserarii, prin meditatiile elegiace asupra fericitelor zile din trecut petrecute in mijlocul prietenilor, asupra nadejdilor spulberate, a mortii timpurii a unui prieten si a propriei morti care se apropie...
Aceste meditatii prezinta, pe de o parte, numeroase elemente personale, autobiografice — viata in pensionul universitar, prietenia cu Turgheniev, moartea lui Andrei Turgheniev — iar pe de alta parte, ele exprima idealuri tipice pentru poezia „senti-mentalista" a nobilimii in genere, tendinta de izolare in mijlocul naturii, inclinatia de a da curs sim-tamintelor triste, mihnirii, melancolici, placerea de a-si contempla aceste simtaminte si de a gasi o desfatare in ele.
Dar, cu tot fondul fals al acestor stari sufletesti, creatia lui Jukovski nu a ramas la timpul sau fara roade, deoarece poetul a cautat noi mijloace de expresie si culori pentru a zugravi viata sufleteasca a omului.
Literatura clasicista — cu rationalismul si retorismul ei lipsit de culoare, nu cunoscuse astfel de mijloace artistice. Sentimentalistii au fost cei care s-au avintat in cautarea unor noi elemente ale limbii literare. Karamzin a facut primul pas indeosebi pe tarimul prozei, al naratiunii. Jukovski continua aceste cautari in poezie, in lirica. Poetul nu se opreste insa aici. El merge mai departe, depa-sindu-si predecesorul si indreptindu-se spre o mai mare finete si profunzime in tratarea temelor psihologice. In aceasta consta meritul esential al lui Jukovski.
Pentru a reda cele mai fine si mai complexe nuante ale diferitelor stari sufletesti, Jukovski a dezvoltat limba poetica rusa si a imbogatit tezaurul ei specific de metafore si alegorii, de imagini artistice. Poetul a stiut sa dea limbii sale literare o puternica sensibilitate si un intens colorit emotional. Sub acest aspect ne si apar numeroasele tablouri lirice ale naturii, create de Jukovski; ele sint descrieri ale frumusetilor naturii, profund emotionante in cele mai imperceptibile miscari si nuante.
Parfum de smirna si de plante-adie blind ! Ce dulce cinta undele sub mal, spumoase, Ce linistit zefirul-adie frematind Prin crengi de salcii mladioase !
(„Seara")
Astfel Jukovski a deschis in felul sau drumul descrierii realiste a vietii sufletesti a omului si a naturii, descriere pe care au realizat-o pe deplin in opera lor Puskin si alti celebri poeti1 si scriitori rusi din secolul al XlX-lea.
In anul 1808, Jukovski accepta propunerea lui Karamzin de a redacta revista „Vestnik Evropi" si se muta la Moscova. Aici, el scrie o serie de articole pentru revista, isi asigura colaborarea citorva prieteni si incepe sa-si publice mai des poeziile. Continutul revistei devine mai bogat si mai interesant. E drept ca Jukovski intimpina greutati in alte domenii ale activitatii sale redactionale, si anume in ceea ce priveste problemele financiare si relatiile cu cenzura. Acesta a si fost motivul pentru care, dupa doi ani de zile, munca lui de redactor a luat sfirsit.
Insa avinlul spiritual creator pe care L-a provocat activitatea de redactor, continua. Jukovski priveste creatia sa cu mai multa seriozitate si cu un mai puternic simt de raspundere. In perioada aceea, el nota in jurnalul sau: „Trebuie sa respect calitatea mea de scriitor si s-o consider ca pe o datorie cetateneasca, pe care constiinta imi porunceste s-o indeplinesc cit mai aproape de desavirsire". In aceeasi perioada, Jukovski incepe cea dintii opera romantica de mai rnare insemnatate in creatia lui. Este vorba de prima lui balada — „Liudmila" — scrisa in 1808. Romantismul lui Jukovski a fost pregatit pina acum de toate nazuintele spirituale ale poetului. De aici incolo, el constituie adincirea fra-mintarilor sale sentimentaliste si imbinarea lor cu o intensa reverie religioasa. In numeroasele lucrari clin prima perioada de creatie — in „Cimitirul satului", in „Seara" si in alte poezii — poetul este dezamagit de viata, presimte apropierea mortii si isi exprima credinta in existenta sufletului dincolo de mormint. El a fost educat in spiritul acestei credinte de catre religia crestina, care propovadu-ieste conceptii naive fantastice, despre lupta vesnica a fortelor luminoase — dumnezeiesti — ale binelui, cu fortele intunecate — diabolice — a!e raului. Aceasta lupta se desfasoara in sufletul omului in tot timpul vietii lui si ia sfirsit numai odata cu moartea, iar sufletul este rasplatit fie cu fericirea deplina, pentru faptele sale bune, fie cu cele mai groaznice chinuri, pentru pacatele pe care le-a savirsit.
In balada „Liudmila", Jukovski a incercat sa zugraveasca pentru prima data ciocnirea omului cu fortele de dincolo de mormint. Lucrarea a fost scrisa pe o tema imprumutata din balada poetului german Biirger, intitulata „Leonora", „Liudmila" nu este insa o traducere si nici o imitatie, deoarece Jukovski a cautat sa refaca subiectul baladei in genul national rus (actiunea se petrece in Rusia in a doua jumatate a secolului al XVI-lea), dind glas propriilor sale sentimente romantice.
Ideea fundamentala a baladei consta in aceea ca omul nemultumit de soarta sa este osindit. Orice protest impotriva soartei harazita omului de catre dumnezeu — cel atotputernic si milostiv — constituie un pacat. Aflind ca logodnicul ei a murit in razboi, o tinara fata — Liudmila — incepe sa-si deplinga amarnica soarta, imputindu-i „cerului" nedreptatea. Liudmila este osindita sa moara. Noaptea, cind natura este plina de taine:
Umbra muntilor se-ntmdt, Codrii seculari cuprinde, Iar al apelor intins Cerul nalt si necuprins Luminos amurg le prinde... tinara fata cade prada unor forte supranaturale, care se trezesc si pun stapinire pe ea in acele ceasuri. Logodnicul inviat din morti, calare pe un cai sur, vine s-o ia si ii promite fericirea dragostei. In miez de noapte fata pleaca cu el in goana calului, peste cimpii, peste paduri, peste ape. In jurul ei se perinda privelisti fantastice :
Aud fosnete si soapte
De vedenii-n miez de noapte.
Cind sus, norii-n fum plutesc,
Tintirimu-si parasesc
Si-n tirziu de luna plina
intr-o hora de lumina
Ca-ntr-un lant se impletesc ; Si pe urma lor pornesc...
La capatul lungului drum, o vedenie de groaza — un cadavru in mormintu-i deschis:
Ge-i cu Liudmila ?... Inmarmureste, Ochii-i se-ntuneca, singele-i se raceste Peste cadavru se prabuseste. lin cor de „raposati" vesteste triumful dreptatii supreme : moartea Liudmilei, iata rasplata protestului ei nechibzuit, iesit din minti, impotriva soartei.
in aceasta balada sint prezentate toate elementele romantice medievale — credinta in ceea ce nu e accesibil simturilor si insusi caracterul imaginilor sumbre, mistice.
Romantica lui Jukovski isi trage seva din reprezentarea a tot ceea ce iese din comun si este plin de taina in viata omului si a naturii. Pentru a exprima acest fel de stari sufletesti, poetul foloseste subiecte imprumutate din superstitiile poporului si din legendele religioase cu fantasticul lor atit de naiv. intoarcerea poetului catre Evul Mediu sau catre antichitate era intru totul fireasca pentru temele baladei romantice.
Tocmai in Evul Mediu, viata sociala era istoriceste atit de inapoiata, incit conceptia religioasa asupra lumii domina atit viata de stat, cit si literatura si constiinta poporului, constituind o treapta inevitabila, fireasca in dezvoltarea gindirii sociale. Nu poate incapea indoiala ca in societatea medievala oamenii credeau cu sinceritate in posibilitatea unor astfel de intimplari cum sint cele pe care le povesteste balada „Liudmila". Astfel de credinte si superstitii corespundeau pe atunci nivelului general al vietii sociale. Baladele lui Jukovski se citeau si sint citite si astazi cu mult interes, pen tru ca, exprimind starile de spirit romantice ale poetului, ele oglindesc totodata in temele lor acea epoca indepartata din dezvoltarea societatii.
In legatura cu aceasta Bielinski scrie: „Perioada romantismului spontan, in spiritul Evului Mediu, reprezinta un moment necesar nu numai in dezvoltarea omului, ci si in dezvoltarea fiecarui popor si a intregii omeniri. Evul Mediu a constituit un moment maret de dezvoltare a popoarelor din apusul Europei si in consecinta a intregii omeniri, iar acest moment de dezvoltare istorica universala a fost exprimat in arta medievala. Noi, rusii — care am iesit cu mult in urma celorlalte popoare pe fagasul dezvoltarii morale si spirituale — nu am avut o epoca a noastra medievala. Jukovski ne-a dat-o in poezia sa, care a educat atitea generatii si va vorbi intotdeauna cu atita elocventa sufletului si inimii omului intr-o anumita epoca din viata sa. „Jukovski este poetul aspiratiilor si avintului sufletesc spre un ideal nedefinit". )
Definind just insemnatatea romantismului lui Jukovski, Bielinski il explica insa inexact. Afirmatia ca rusii n-au avut „o epoca medievala" nu corespunde realitatii. in istoria popoarelor Europei, „Evul Mediu" este perioada caracterizata prin nasterea si inflorirea relatiilor feudale. Si Rusia a cunoscut o epoca indelungata a feudalismului medieval timpuriu, care a inceput inca din vremea Statului Kievean, din timpurile descrise in „Cintec despre oastea lui Igor". E drept, insa, ca viata societatii ruse — cultura cnezilor si boierilor rusi — se deosebea in multe privinte de viata sociala a statelor feudale apusene din acea epoca, de cultura cavalerilor si a castelelor medievale. Toate acestea reprezinta insa particularitatile nationale ale dezvoltarii istorice a Rusiei, „Evul Mediu" rusesc.
In poezia sa, Jukovski a dat glas unei conceptii romantice de natura religioasa a fantasticului medieval — proprie epocii si ideologiei sale.
Dupa ce a publicat balada „Liudmila", in paginile revistei „Vestnik Evropi", Jukovski scrie si alte balade, imaginind pentru ele subiecte originale din Evul Mediu rusesc. Astfel, el a creat baladele „Svetlana" — terminata in 1812 — si „Gromoboi", scrisa in 1810 si cuprinzind prima parte in versuri a vechii legende „Cele douasprezece fecioare,, adormite". A doua parte a acestei povestiri — balada „Vadim" — a fost scrisa mai tirziu, in 1817. in „Svetlana" sint descrise stravechile obiceiuri populare rusesti, cum e ghicitul fetelor in ajun de craciun. La miezul noptii Svetlana ghiceste in fata oglinzii. Ea vrea sa stie soarta iubitului ei, disparut fara urma de un an de zile. Poetul reda foarte exact — si cu multa subtilitate — starea sufletului feciorelnic, cuprins de o tulburare cu totul romantica in fata tainelor noptii si de teama pentru viata iubitului.
Pieptul i s-a strins sfios, Teama-i sa priveasca-n jos, Frica sta s-o prinda, O lumina-a licarit, Miezul noptii l-a vestit Greierul sub grinda...
Pe jumatate adormita, fata viseaza ca i-a venit logodnicul si i se pare ca impreuna cu el, intr-o sanie, strabate cimpiile inzapezite. Apoi zareste o inmormintare si un mort inspaimintator intr-un sicriu. Ultima parte a baladei nu mai pastreaza insa coloritul popular al inceputului, ci este predominata de ideile si starile de spirit romantice ale autorului. Fata este salvata din miinile mortului de catre un „porumbel alb ca zapada", care o invaluie cu aripile lui. Din imperiul feciorelnicelor framintari romantice nocturne — atit de viu zugravite mai tirziu de Puskin (Tatiana Larina •) ghicind) si L. Tolstoi (ghicitul Natasei Rostova ) — dintr-o lume tainica si plina de minuni, cititorul este readus la viata reala impreuna cu eroina. Aceasta viata reala este mult prea idealizata de catre poet care, descriind intoarcerea fericita a logodnicului, face apel la „credinta in providenta", si proclama dreptatea legilor „creatorului" pentru faptul ca nenorocirile se intimpla cica numai in vis, pe cind in realitate nu exista decit fericire. Toate acestea fac ca balada sa-si piarda din autenticitatea ei populara si din integritatea ei artistica. Cu toate acestea, insa, „Svetlana" contine numeroase trasaturi autentic populare ale vietii rusesti, zugravite cu o inalta maiestrie artistica.
In baladele „Gromoboi" si „Vadim", Jukovski n transpune in prima perioada a Evului Mediu ru sesc, in Rusia Novgorodului si a Kievului, unde tocmai atunci incepeau sa se formeze si sa se ras-pindeasca ideile crestine-bisericesti asupra vietii omului, ca o arena de lupta dintre fortele luminoase si cele intunecate, dintre fortele virtutii si cele ale viciului, intruchipate — in primul caz — de dumnezeu cu sfintii si ingerii sai, iar in cel de al doilea — de diavol cu toata suita lui infernala. In acea vreme, biserica raspindea aceste idei in popor prin „Vietile sfintilor" — legende religioase care ilustreaza cit de usor, prin diferitele ispite ale vietii (putere, bogatie, frumusete), poate aluneca omul de pe drumul cel drept, pe drumul pacatului, cum cade omul in miinile diavolului si cit de mareata, de mintuitoare este puterea pocaintei si a rugaciunii, cit de puternice sint fortele ceresti.
Jukovski isi construieste subiectele baladelor in jurul acesi'or reprezentari traditionale bisericesti, povestind pacatul savirsit de Qromoboi, ispitit de sa-tana-Asmodeu. Poetul va folosi aici legenda medievala, foarte raspindita, a omului care si-a vin-dut sufletul diavolului. El creeaza chipul plin de viata al unui tinar virtuos, Vadim, care ascultind tainica chemare venita de sus, descopera cele „douasprezece fecioare adormite" — osindite de catre tatal lor — si le readuce la viata. Scriitorul isi concentreaza intreaga atentie creatoare asupra framintarilor lui Gromoboi si Vadim, asupra legaturilor lor cu fortele transcedentale si a diferitelor semne si chemari miraculoase care vorbesc despre apropierea si interventia acestor forte. Autorul nu face o caracterizare sociala a eroilor sai si nici nu leaga actiunile si framintarile lor de realitatea vie, cum ar fi facut-o un scriitor realist. Stravechea „legenda" rusa a lui Jukovski este o lucrare tlpic-romantica, al carei continut nu consta atit in perceperea particularitatilor caracteristice mediului si epocii descrise, cit in exprimarea starilor sufletesti cele mai avintate, romantice, ale autorului. De acestea si sint conditionate toate trasaturile artistice ale baladei, naratiunea lapidara — care cuprinde numai episoadele si evenimentele cele mai insemnate — profunzimea lirica a acestor episoade, intensitatea emotionala a limbii si expresivitatea ritmului.
Dupa baladele cu subiecte din Evul Mediu rusesc, Jukovski creeaza o serie de lucrarii asemanatoare, cu subiecte din viata Europei Apusene. Cele mai reusite sint: balada despre „o babuta" — in care se vorbeste despre un diavol mai puternic decit toate anatemele bisericesti, „Harpa lui Eol" — descrierea sentimentalista a vietii cavalerilor dintr-un castel medieval si a povestii de dragoste dintre o nobila doamna si un trubadur, apoi „Ajunul sfintului Ioan" („Castelul Smalholm") — unde poetul exprima inca o dai'a ideea pacatului savirsit prin calcarea legilor bisericesti. Citeva balade sint scrise pe teme din poezia antica. Printre acestea se numara „Casandra", „Cocorii lui Ibicus" „Achile".
Perioada de inflorire creatoare a lui Jukovski a coincis cu anii cind in Rusia aveau loc evenimente insemnate care au zguduit intregul popor si au determinat pentru mult timp soarta tarii. In vara anului 1812, hoardele lui Napoleon au cotropit Rusia, provocind un val de indignare si puternicul avint patriotic al intregului popor. In ciuda firii sale visatoare si nehotarite, Jukovski — intr-un elan de sentimente patriotice — a intrat ca voluntar in armata, alaturi de numerosi alti reprezentanti ai nobilimii. Poetul nu participa la marile lupte, el aude numai pe departe „canonada diabolica" a luptei de la Borodino, trece in scurt timp la statul major al armatei si, inainte de a ajunge la granita, se imbolnaveste si intra intr-un concediu fara termen. Sentimentele patriotice ale lui Jukovski au avut insa un puternic rasunet in creatia sa literara. In octombrie 1812 inainte de batalia de la Tarutino, Jukovski scrie cea mai valoroasa dintre putinele sale poezii cetatenesti : „Un bard in tabara ostasilor rusi." Poezia este un imn de slava inchinat maretiei Rusiei, razboiului victorios pentru independenta, curajului poporului si eroicilor conducatori de osti. Aceasta lucrare se deosebeste mult de odele create de catre poetii secolului al XVIII-lea, in frunte cu Lomonosov si Derjavin, adepti ai clasicismului. Jukovski a vrut sa creeze un cintec de masa, cu o melodie pentru solist si cu refren pentru corul compus din simpli ostasi rusi, un cintec care sa exprime nu numai o inflacarata conceptie cetateneasca, dar si un profund sentiment optimist.
Poetul acorda aici un loc considerabil unor stari sufletesti intime, amintiri din tinerete, dragoste pentru aleasa inimii sale etc. Cintecul exprima insa viu si puternic patriotismul plin de sensibilitate al lui Jukovski.
Aceasta cupa, tarii-o-nchin,
Unde-ntUa data
Simtii placerea vietii-n plin!
Meleag de altadata
Cu riu sub salcii batrinesti
Cu zarea cea domoala,
Cu jocuri dragi copilaresti,
Si primii ani de scoala,
Ce farmec va va-nlocui ?
O, patria mea sfinta,
Ce inima no tresari
Cind bine-te-cuvinta ?
Peste doi ani, cind armata rusa a intrat in Paris, poetul creeaza o a doua poezie asemanatoare — „imparatului Alexandru".
Aceasta poezie a jucat ulterior un rol considerabil in viata lui Jukovski. Poetul a stirnit interesul curtii si insasi imparateasa se ocupa de el, numin-du-L in curind lectorul ei personal. Apoi, peste doi ani, poetul devine profesorul logodnicei viitorului imparat Nicolae I, iar mai tirziu — cu putin inainte de rascoala decembristilor — este numit profesorul fiylui acestuia — viitorul tar Alexandru al II-lea. Toate acestea au facut din Jukovski un adevarat curtean. in 1825, poetul privea desfasurarea rascoalei decembriste de la fereastra palatului imperial, iar in scrisorile sale a condamnat cu vehementa pe primii revolutionari rusi, cu toate ca mai tirziu s-a straduit sa intervina pentru atenuarea pedepsirii lor.
Prin mutarea sa la Petersburg, Jukovski a luat o parte activa la viata literara a capitalei si la luptele literare ale epocii. Cu mult inainte, inca din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, si odata cu primele manifestari literare ale lui' Karamzin, incepuse lupta de principii si cea literara intre adeptii acestuia si reprezentantii clasicismului, in fruntea carora se afla la inceputul secolului al XlX-lea ami: ralul A. Siskov, un reactionar inveterat care avusese si rolul de a organiza pe toti reprezentantii vechiului curent literar — clasicismul. in anul 1811, Siskov creaza impreuna cu grupul sau societatea literara „Convorbirile amatorilor de literatura rusa", care se intrunea in casa lui Derjavin. Aici, membrii societatii isi citeau operele, si in special acelea care luau in deridere pe adeptii lui Karamzin. In anul 1815, unul dintre membrii acestei societati, dramaturgul Sahovski, L-a ironizat pe Jukovski intr-una din comediile sale intitulata „O lectie data cochetelor" sau „Apele lui Lipetki". In aceasta comedie, Jukovski este infatisat sub chipul lui Fialkin, poet al curtii imperiale. Ca raspuns la aceasta, D. Bludov — unul dintre prietenii lui Jukovski — scrie o parodie, la adresa lui Sahovskoi intitulata „Minunea de la Arzamas, scornita de catre societatea oamenilor invatati". Autorul o citeste in cercul vesel si amical al adeptilor lui Karamzin. Din acest moment, cercul si-a luat numele de „Arzamas" si a Luat hotarirea de a tine reuniuni sapta-minale pentru diferitele creatii umoristice indreptate impotriva membrilor „Convorbirilor". Lupta cercului „Arzamas" cu cercul inapoiat si reactionar al „Convorbirilor" a avut un caracter progresist si a fost istoriceste rodnica.
Sub aspect politic „Arzamas" era insa si el un cerc eminamente conservator. In primavara anului 1817, cind a intrat in cerc un grup de noi participanti — viitori membri ai „Uniunii Propasirii" ) — printre care N. Turgheniev, M. Orlov si altii — care au incercat sa puna in fata membrilor cercului „Arzamas" sarcini politice mai importante, vechii membri au fost atit de buimaciti si de inspai-mintati, incit au preferat sa se imprastie si sa inceteze activitatea cercului.
Totusi, nici convingerile conservatoare ale lui Jukovski, nici cariera lui de curtean, nu i-au impiedicat sa raspunda potrivit caracterului lui, framln-tarilor sociale care cresteau mereu in tara, dupa terminarea victorioasa a Marelui Razboi pentru Apararea Patriei din 1812. Starea de spirit romantica a lui Jukovski devine in aceasta perioada mai luminoasa si mai plina de viata. Aceasta stare sufleteasca este exprimata in poeziile „Sentimentul primavaratec", „Floarea poruncii", „Catre un geniu cunoscut, care a trecut in zbor", „Lalla Ruk", „Aparitia poeziei", „Fantoma", „Marea", „Vizitatorul misterios", „Nazuinti" si altele. In aceste versuri, poetul ridica pina la cele mai inalte culmi personificarea sentimentelor omenesti si a fenomenelor naturii, reprezentind-o ca pe o fiinta vie, cu o viata sufleteasca proprie, din care omul se poate impartasi si pe care o poate percepe, largind in felul acesta granitele propriei sale existente. Toate acestea reprezinta expresia lirica a unui romantism care tine de domeniul misterului si al supranaturalului.
Iata de exemplu reprezentarea romantica a naturii, in poezia „Marea" (1822) :
O, mare tacuta, o, mare-azurie, Privesc fermecat in adincu-ti de vad. Esti vie, de dragoste pari tulburata Si prinsa de ginduri te zbati ne-ncetat. O, mare tacuta, o, mare azurie, Dezvaluie-mi taina ce-ti zace-n adine. Ce-ti misca intinderea ta necuprinsa ? CeIti freamata oare in pieptu-ncordat ? Sau poate te cheama, din lantul de huma, A cerului bolta senina, -n zenit ? De-o viata duioasa si tainica, plina, Esti pura in fata seninului ei. In tine-si gaseste oglinda azurul, Tu arzi in lumina de zori si de zi...
Descrierea fortelor naturii, facuta de catre romanticul conservator Jukovski, se deosebeste puternic de prelucrarea poetica a aceleiasi teme facuta de catre Puskin. In elegia „S-a stins astrul zilei" (1820), Puskin a infatisat nu o mare linistita, ci o mare agitata, nu o mare de „azur", ci una „posomorita". Nu marea in sine il intereseaza pe Puskin, asa cum trezeste ea interesul lui Jukovski. Marea a atras atentia lui Puskin numai in legatura cu relatiile vietii sociale — care ii provoaca emotii si deceptii — sau in contrast cu aceste relatii. Fra-mintarile pe care marea i le inspira lui Jukovski sint de ordin moral ; lui Puskin, de ordin politic.
Starile de spirit romantice ale lui Jukovski erau decadente, cuprindeau o doza serioasa de misticism — reprezentau nazuinte spre o lume imaginara, lumea de dincolo de rnormint. Pentru a da glas acestor stari de spirit poetul gasea adeseori imagini lirice, care puteau fi intelese ca expresia alegorica a unor sentimente inalte.
Astfel, in „Vizitatorul misterios" — una dintre poeziile din aceasta perioada — poetul zugraveste „vedenia unui oaspe minunat", care ,,a coborit in zbor", nu se stie de unde si care in scurt timp „a disparut". Tot el se intreaba cine a fost acest oaspe, si-si raspunde prin diferite presupuneri : poate ca a fost „Nadejda" (speranta, n. t.), „Liubov" (dra-postea, n. t.) „Duma»" (gindirea, n. t.) sau „Poezia".
Iata incheierea „Vizitatorului misterios":
Spre noi, presimtirea poate Cobori sub chipwti blind, Vorbind limpede de toate Cele sfinte-n cer, pe rind l Deseori se-ntimpla-n viata, Vine-o zina-n zbor din zari, Isi ia valul de pe fata Si ne cheaman departari.
Fara indoiala, aceasta imagine lirica are pentru poetul insusi o semnificatie mistica, religioasa. Cititorul poate insa sa nu-si opreasca atentia aici si sa dea poeziei o semnificatie mai larga, un mai bogat continut de idei. In acest mod analizeaza si Bielinski poezia, «Ati inteles poate — scrie el — cine este acest „Vizitator misterios ?" Poetul insusi nu stie. Dar tocmai aceasta incertitudine, aceasta nebulozitate, constituie principalul farmec si in acelasi timp principala lipsa a poeziei lui Jukovski.» Si mai departe : „Exista in om un sentiment al infinitului, care constituie baza sa spirituala, tendinta spre acest infinit — si care reprezinta tocmai resortul oricarei activitati spirituale, de orice natura. Fara tendinta spre infinit nu exista viata, nu exista dezvoltare sau progres. Esenta dezvoltarii consta in tendinta si in realizare. Atunci cind omul infaptuieste ceva, el nu se opreste aici... Dimpotriva, din triumful realizarii se naste in curind o tendinta noua" ).
In imaginea romantica a poeziei lui Jukovski, criticul a vazut expresia acestei tendinte permanente a omului spre infaptuiri mereu noi. In baladele sale, precum si in poeziile lirice romantice — scrise intre anii 1810—1820 — Jukovski inregistreaza noi succese in ceea ce priveste prelucrarea unor motive poetice corespunzatoare. Limba lui poetica devine si mai expresiva si mai bogata in metafore. Spre a exprima simtaminte adinci si inaltatoare, dar totodata tulburi, nedefinite, poetul foloseste de obicei personificarea abstracta a diferitelor sentimente si stari sufletesti, dintre care, doua sint deosebit de insemnate pentru el: amintirile din trecut si presimtirea viitorului, care cuprind toata bucuria si toata fericirea desavirsita a vietii.
De exemplu : „O amintire scumpa infloreste-n ele"..., „adie viata trecutului indepartat"..., „ce dulce-i presimtirea..." Uneori, personificarea sentimentelor atinge un grad atit de inalt, ineit cu ajutorul ei, poetul creeaza un portret psihologic de sine statator, de o perceptibilitate aproape vizuala. De exemplu :
Plecindu-si peste urna capul obosit, Aici a mai ramas o amintire trista, Si ea isi spune : visul n-a pierit Despre ce-a fost si nu exista...
In cele mai insemnate episoade lirice poetul incearca sa reprezinte starile sufletesti ale omului ca si cum ar avea o existenta independenta de a lui si s-ar gasi undeva in natura. Astfel :
Nelinistii pasesc sub sfintu-acoperis, Urechea-mi prinde-un glas prieten ce ma mira, Ceva eteric parca-adie prin frunzis Si parca nevazut respira...
In aceste imagini psihologice capata o mare insemnatate epitetele emotionale care n-au fost aproape deloc folosite in poezia rationalista a secolului al XVIII-lea. De ex. : liniste fermecata, veselie ne-pasatoare, intuneric misterios, gindire nelinistita, viata delicioasa, bucurie visatoare etc. Uneori, astfel de epitete sint exprimate sub forma unor substantive : ineintarea dragostei, linistea credintei din trecut, tristetea visatoare etc. Pentru a da versurilor o mai mare forta emotionala si pentru a-si inzestra accentele cu un caracter mai solemn si mai grav, poetul foloseste deseori cuvinte si expresii arhaice, preluate de limba literara rusa din vechea slavona. De exemplu : „Proptindu-si capul (arhaicul „glava" — n. t.) ingindurat", ,,Ma grabesc spre tarmurile (arhaicul „brega" — n. t.) tale", „glasul fermecatorului" (arhaicul „glas"—n. t.), „o familie de tineri mesteceni" (arhaicul ,,m!adie" — n. t), „si-a atintit privirea ochilor intunecati" (arhaicul „oci" — n. t.), „in ceasul acela, ele erau inca tainice" (expresia arhaica „v onii ceas" — n. t.), „iluzia celor ce se apropie" (arhaicul „griaduscevo" n. t.) etc. In acelasi scop, poetul foloseste interogatii emotionante, exclamatii, apostrofari, precum si repetitii de cuvinte, deseori la inceputul versurilor vecine :
Orice ne-atrage catre meditare aici, Orice ne umple de-o tristete visatoare...
In metrica versurilor sale, Jukovski dezvolta si masura iambica traditionala, imbogatind totodata literatura rusa cu masuri noi — atingind o inalta maiestrie artistica, prin folosirea in balade si basme a traditiilor ritmice ale creatiei populare orale.
Astfel se prezinta de pilda troheul original din „Svetlana", care ne aminteste structura ritmica a glumelor si strigaturilor populare :
In ajun de boboteaza Felele ghiceau, Peste poarta-un pantofior Toale aruncau.
In ceea ce priveste bogatia si varietatea versificatiei, Jukovski ocupa incontestabil, in perioada de
inflorire a activitatii sale creatoare, primul loc in rindul poetilor rusi.
Preocuparile literare multilaterale si realizarile artistice ale lui Jukovski il apropie de tineretul lite-terar progresist — care nu impartasea conceptiile Iui — si, in special, de Puskin. De aici provin rodnicele lor relatii creatoare, de-a lungul multor ani, ca si prietenia lor personala, la sfirsitul vietii lui Puskin, cu toate ca politiceste Jukovski era strain si chiar adversar al marelui poet. Tot astfel se pot explica si recenziile pline de simpatie pe care chiar si partizanii cei mai activi ai miscarii revolutionare le consacrau poeziei lui Jukovski. Astfel, decembristul Bestujev-Marlinski scria : «Cine n-a fost ineintat de poezia visatoare a lui Jukovski, care te farmeca prin rezonanta ei atit de placuta ? In viata, exista o perioada cind prea multe simtaminte de neinteles ne framinta, cind sufletul vrea sa se descarce de aceste simtaminte si nu gaseste cuvinte pentru a le exprima. In versurile lui Jukovski, intilnim ca prin vis vedeniile noastre si trecutul reinviat, ca pe niste cunoscuti... Sufletul cititorului este patruns de un sentiment trist, dar neinchipuit de placut. Astfel patrund in sufletul nostru sunetele indefinite ale „Harpei lui Eol", pe care adierile vintului o fac sa vibreze.»
In cel de al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, Puskin isi dadea bine seama ca rolul poeziei lui Jukovski in dezvoltarea literaturii ruse s-a incheiat si, intr-una din scrisorile sale, il numeste chiar „raposat". Cu toate acestea, Puskin recunoaste in masura cuvenita meritele lui Jukovski, subliniind marea insemnatate a poeziei sale. „Orice s-ar spune — scrie Puskin — Jukovski a avut o influenta hotaritoare asupra spiritului literaturii noastre. In plus, traducerile lui vor ramine intotdeauna un exemplu". Existau si pareri cu totul opuse. Astfel, Rileev ii raspundea lui Puskin : „Nu ai deplina dreptate in ceea ce priveste parerea ta asupra lui Jukaovskii. Este incontestabil faptul ca Jukaovskii a imbogatit in mare masura limba noastra si ca a avut o influenta hotaritoare asupra stilului nostru poetic — merite pentru care trebuie sa-i raminem intotdeauna recunoscatori — dar in nici un caz nu pentru influenta lui asupra spiritului literaturii noastre, cum scrii tu. Din nenorocire, aceasta influenta a fost dezastruoasa: misticismul de care sint patrunse in mare parte poeziile lui, reveria, nehotarirea, un fel de nebulozitate, toate acestea sint uneori atit de ispititoare, ineit uneori au corupt pe multi si au facut mult rau". Aici, Rileev subliniaza partile slabe ale poeziei lui Jukovski, patrunse de misticism religios. Puskin, insa, avea in vedere partile pozitive ale acestei poezii : interesul pentru viata spirituala a omului, afirmarea maretiei framinta-rilor omenesti, si in special inclinatia poetului spre o gindire creatoare, adica profunzimea meditatiilor lui emotionale, vigoarea cu care el reda psihologia personajelor, subtilitatea intonatiei lirice si, in sfirsit, increderea in puritatea si nobletea telului poeziei, care se desprinde din fiecare vers al lui Jukovski.
Dindu-si seama de partile slabe ale poeziei lui Jukovski — si inregistrind partile ei pozitive — poetii decembristi si Puskin si-au urmat totodata propriul lor drum de creatie, rcalizind un curent literar al romantismului activ, care tinde, dupa cum spune A. M. Gorki, „sa intareasca vointa de a trai a omului, sa stirneasca in el revolta impotriva realitatii si a asupririi de orice fel..." Epoca de inflorire a romantismului „activ", nu a durat insa mult. In-fringerea rascoalei din decembrie 1825, executarea si deportarea multor poeti si critici de talent din lagarul progresist, au subminat puterile romantismului activ. Mai tirziu, romantismul conservator a avut iarasi o insemnatate predominanta. Reprezentantii a-cestui romantism au inceput sa propage falsele teorii ale „artei pure", sustinind ca arta nu este legata de viata sociala si de lupta politica, ca ea nu exprima ideile si sentimentele sociale ale omului, ci sentimentele lui naturale semiconstiente. Unele poezii romantice ale lui Jukovski exprimau tocmai astfel de pareri asupra artei. in aceste poezii, el devenea teoretician al romantismului pasiv, care a inflorit in intunecata epoca a infringerii revolutionarilor din rindurile nobilimii. Deosebit de caracteristica in aceasta privinta este poezia ,,Ceea ce nu se poate rosti" (1827). In aceasta poezie, Jukovski sustine ca imaginile vii ale naturii pot fi foarte bine reprezentate in poezie :
inaripatul gind le prinde
Si slnt cuvinte pentru frumusetea Ivi. .
insa sentimentele pe care le trezesc in sufletul omenesc nu pot fi spuse in cuvinte :
Nu simti ca-n ceasul serii, adeseori,
Cind umbrele incep sa se adune,
Cind sufletul nelinistit tie plin
De o prevestitoare viziune
Si e purtat in spatii de senin,
Nu simti ca sufletu-ti mai mic se face ?
Vrei sa retii din zbor frumosul, sau
Sa dai un nume celor care n-au,
Iar arta cea neputincioasa tace ?
Aceasta poezie a constituit in literatura rusa una dintre primele manifestari ale conceptiior romantice reactionare asupra neputintii mintii omenesti de a cunoaste natura, asupra insemnatatii primordiale a sentimentelor si impresiilor spontane. Gindirea sociala rusa inaintata a dus intotdeauna o lupta hota-rita impotriva unor astfel de conceptii si duce deosebit de activ si de consecvent aceasta lupta si in zilele noastre. "
„Ceea ce nu se poate rosti" este una dintre ultimele poezii originale ale lui Jukovski. In deceniul al patrulea din secolul al XlX-lea, el scrie ultimele sale balade romantice (cea din urma — „Cavalerul Rollon", dateaza din 1832). Se incheie principala perioada, perioada romantica a creatiei sale, care a durat aproape un sfert de veac. In anii urmatori, Jukovski apare aproape exclusiv ca traducator. Traduce in limba rusa o serie de mari poeme epice, facind cunoscute cititorilor rusi cele mai valoroase opere poetice ale altor popoare din Europa si din Asta.
Intre anii 1819—1821, poetul traduce „Fecioara din Orleans" de Schiller, iar in 1821—1822 „Prizonierul din Chillon", de Byron. In 1836, Jukovski termina traducerea poemului ,,Ondina", scris de Lamotte-Fouque pe tema unui vechi basm popular. Apoi, traduce poemul „Nai si Demaianti", care nu este decit o parte a grandiosului poem al poporului indian „Mahabharata", apoi „Rustem si Zorab" — poveste in versuri din „cartea imperiala" iraniana „Sahname" — iar in anii 1842—1849, „Odiseea" — al doilea din grandioasele poeme ale lui Homer. Prin aceasta ultima traducere Jukovski continua opera lui Gnedici, care a dat cititorilor rusi talmacirea „Iliadei". Traducerile lui Jukovski nu erau exacte. Dupa insasi marturisirea poetului, ele erau mai degraba arbitrare. In lucrarile pe care le traduce, Jukovski pretuieste in mod deosebit descrierea a ceea ce este misterios, a miraculosului din viata omului, si cauta sa dezvolte si sa exagereze aceasta descriere, introducind uneori, fara sfiala, scene noi, intr-un subiect care nu-i apartine. Cu toate acestea, traducerile lui Jukovski au avut o mare insemnatate, deoarece au largit si imbogatit orizontul poetic al societatii ruse.
La inceputul deceniului al patrulea, pina la mijlocul deceniului al cincilea, Jukovski a dat o serie de transpuneri in versuri ale diferitelor basme populare. Prin crearea primelor doua basme — despre tarul Berendei si despre Printesa adormita — el incepe o intrecere creatoare cu Puskin, care scria in aceiasi ani basmele sale pe teme populare. Din a-ceasta intrecere iese insa invingator Puskin. In unele basme ale lui Jukovski, subiectele populare erau inflorite si patrunse de sentimentalismul caracteristic autorului. Eroii, numele proprii, atmosfera ra-mineau populare, dar imaginile isi pierdeau coloritul lor popular. Unul dintre contemporanii poetului scria : «In basmele lui Jukovski gasesc mult mai multe elemente artificiale decit la Puskin. Ca povestitor de basme Jukovski s-a imbracat intr-un stil nou... Citind „Printesa adormita", nu poti uita ca o citesti... Citind un basm de-al lui Puskin, ai impresia ca asculti o poveste, dupa datina ruseasca...» Totusi Jukovski a dat citeva basme frumoase, gustate si astazi de catre cititori. Astfel, in prelucrarea sa apar basmele „Despre tareviciul Ivan si lupul cel sur", „Prichindelul" si altele...
Jukovski si-a petrecut ultimii zece ani ai vietii in strainatate. In 1840, paraseste postul sau de la palat, se casatoreste cu fiica pictorului Reitern si, din cauza bolii sotiei sale, este nevoit sa se mute din-tr-o statiune climaterica in alta, fara sa piarda ins.i strinsele legaturi de prietenie cu oamenii de litere si scriitorii rusi, dorind mereu sa se inapoieze in patrie. In 1852, Jukovski moare in strainatate, de unde este transportat in Rusia si inmormintat intr-un cimitir din Petersburg, alaturi de invatatorul si prietenul sau — N. M. Karamzin.
Viata lui Jukovski a depasit cu mult epoca literara in care el isi facuse aparitia pentru prima data ca poet-inovator, ca primul poet liric-romantic din literatura rusa. Jukovski a murit intr-o epoca in care poezia democrat-revolutionara a lui Nekrasov ajunsese la o inflorire deplina si cind L. Tolstoi publica prima sa nuvela — „Copilaria". Pentru timpul ei insa, poezia lui Jukovski a constituit un fenomen de foarte mare insemnatate.
„Operele lui Jukovski — scrie Bielinski — nu pot incinta pe toata lumea si pe fiecare, la orice vir-sta. Ele vorbesc deslusit sufletului si inimii la o anumita virsta, sau intr-o anumita stare de spirit. Iata adevarata valoare a poeziei lui Jukovski, pe care ea o va pastra intotdeauna.
„Acest poet mai are insa o mare insemnatate istorica pentru poezia rusa in general. insufletind poezia rusa cu elemente romantice, Jukovski a facut-o accesibila societatii, i-a dat putinta sa se dezvolte, iar fara el noi nu l-am fi avut pe Pus-kin").
Iata ce scrie insusi Puskin despre versurile Iul Jukovski :
A versurilor sale duiosie
Va trece prin al veacului alai,
Ofta-va tineretea timpurie,
S-o consola tristetea fara grai
Si-o sta pe ginduri firea cea zglobie...