g2z19zn
Intelesul profund al cuvintelor romanesti, circumscri-erea precisa a conceptelor si explicarea lor etimologica, patrunderea in esenta lexicului si alte elemente ce tin de cultura umanista au fost cu inalta stiinta impinse la periferie, tratate superficial ori chiar eliminate de institutiile cetatii totalitare.
Pentru implinirea telului final, acela de a manevra prin limbaj „masele populare” in directia voita, fara ca indivizii sa cricneasca, s­a recurs la masuri menite a­l indeparta pe om de la perceptia exacta si nuantata a limbii sale materne. Un mijloc subtil si cu deosebire eficace, folosit in acest scop, a fost marginalizarea si apoi exilarea limbii latine din scoala.
In perioada interbelica, ponderea latinei in ansamblul disciplinelor de invatamint era foarte mare ; avind cunostinte de latina, omul se deprindea cu rigoarea exprimarii, cu logica infailibila, cu disciplina intelectuala. A spune mult in putine cuvinte (non multa, sed multum) nu se potrivea insa, dupa al doilea razboi, cu visul de aur al limbii oficiale : acela de a utiliza cit mai numeroase cuvinte, pentru a nu comunica, in fond, nimic, adormind in schimb constiintele si asfixiind spiritul critic. Submi¬narea latinei a provocat pagube culturale incalculabile unor generatii intregi de tineri care au urmat scoala dupa ultimul razboi. Fac parte dintr­o generatie frustrata din acest punct de vedere, generatie ce resimte dureros un handicap pe care numai putini l­au putut depasi.
Limba latina a fost atacata concertat ; in scoala, studiul ei a devenit treptat insignifiant, fiind tratat ca o dexteritate ; disciplina era incredintata, apoi, unor cadre fara pregatire de specialitate ; imi aduc aminte de intiiul meu „profesor” de latina, care la prima ora ne­a spus cam asa : „Latina e o limba moarta, care nu se mai vorbeste nicaieri in lume, habar n-am de ce ne mai pierdem vremea cu ea”. Se intelege ca, dupa o astfel de introducere si un astfel de indemn, iti pierea cheful sa­ti mai irosesti timpul cu… „inutilitati sterile”.

Subordonarea culturii la imperativele politice impuse de ideologie s­a manifestat pregnant inca din primii ani postbelici ; obedienta pina la slugarnicie, linguseala pina la pierderea ultimului resort al demnitatii personale, entuziasmul contrafacut al unor penibile structuri profi¬toare fata de „puterea sovietica eliberatoare si fata de conducatorul ei, marele Stalin”, au mers pina la negarea latinitatii limbii romane. Insasi reforma ortografica din 1953 a fost gindita in asa fel, incit sa indeparteze limba romana cit mai mult de latina si sa o apropie, in schimb, de slava veche si in special de limba rusa. Vina cea mare e insa a sistemului care a impus toate acestea imbinind savant recompensele cu teroarea.
Nici unul din atributele limbii latine nu convenea noii puteri : nobletea si eleganta erau pacate greu de iertat, lapidaritatea, claritatea, rigoarea si precizia erau inca si mai periculoase, cita vreme ele subminau, indirect, ambiguitatile delirului propagandistic. In sfirsit, latina te facea sa intelegi in profunzime lexicul romanesc, ceea ce era iarasi indezirabil, pentru ca notiunile nu mai pot fi manevrate dupa dorintele atotputernicei ideologii si nici dupa bunul plac al propagandei. Mai aproape de zilele noastre, in anii national­comunismului, cind se exhiba „cu zurgalai” independenta, latina nu era un exemplu prea bun, intrucit era limba impusa de cuceritorii Daciei, romanii. Or, noi trebuia sa raminem in primul rind daci. Adica barbari…