Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
CRONICA LITERAR-ARTISTICA
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
g7j8ji
1. Obiect si functii specifice; tipuri de cronica literar-artistica
Gen ziaristic de sine statator, cronica literar-artistica se legitimeaza prin obiect: evenimentul de actualitate din domeniul literaturii si artei, precum si prin functii specifice: informare rapida, corecta si eficienta asupra vietii la zi a domeniului la care se aplica, promovarea valorilor literar-artistice autentice, respingerea non-si pseudo valorilor, participarea la procesul de educare estetica a publicului.
Mijlocitor intre artist si public, cronicarul de literatura si arta este chemat, pe de o parte, sa sustina prezenta operei in spatiul public printr-un program critic, printr-un efort teoretic de inlesnire a transmiterii mesajului intentionat de artist, pe de alta parte, sa raspunda unor cerinte resimtite de public la intalnirea cu evenimentul de literatura si arta.
Or, pentru a-si indeplini menirea, cronicarul de literatura si arta trebuie sa dispuna de o solida pregatire filosofica si estetica. Adaugand la aceasta o deosebita sensibilitate la frumos, gustul rafinat si sigur in depistarea valorilor literar-artistice, o bogata si riguroasa cultura de specialitate, obtinem o suma a calitatilor indispensabile pentru a putea contribui eficient la promovarea functiilor genului ziaristic practicat: cronica literar - artistica.
Cele mai importante functii ale cronicii literar-artistice sunt: a) orientarea in campul literaturii si artei:
Accesul unui numar din ce in ce mai mare de oameni atat la procesul creatiei, cat si la receptarea operei, sporeste necontenit oferta literar-artistica adresata unui public care se vede. astfel, in imposibilitatea fizica de a-si asuma totalitatea valorilor de circulatie curenta. Asa stand lucrurile, revine cronicarului obligatia jalonarii unui traseu reprezentativ in universul literaturii si artei, un traseu care, chiar daca este. pe alocuri, expresia subiectivitatii cronicarului, este totusi - sau ar trebui sa fie - riguros controlat de asumarea scopurilor majore ale politicii culturale, precum si de alinierea cronicanilui la comandamentele cultural - artistice promovate de institutia de presa la care acesta profeseaza; b) constientizarea, prin motivatie, a sensului in care trebuie dirijate interesele literar¦- artistice:



Demersurile de constientizare a finalitatii de ansamblu a proceselor de culturalizare in care suntem angrenati constituie suportul motivational stabil la care se raporteaza participarea publicului la cultura. Este de asteptat, asadar, din partea cronicarului, sa orienteze interesele literar - artistice ale publicului spre anume tablouri de valori. in functie de gradul asumarii constiente de catre acesta a finalitatii produse de politica culturala curenta, sa faciliteze acordul intereselor cu scopurile urmarite; c) valorificarea axiologica a atitudinii si preferintei exprimate:
Criteriile valorificarii axiologice constituie punctul central al activitatii cronicarului de literatura si arta, intrucat ceea ce confera validitate atitudinii si preferintelor literar - artistice este certitudinea raportarii lor la valori autentice, certitudine in absenta careia toate celelalte demersuri - de orientare, de valorificare preferentiala, de constientizare a factorilor motivationali - isi pierd justificarea prin aplicarea la un teren pennanent minat de amenintarea non -sau pseudo- valorii, pe care nu se poate construi un destin cultural valid.
Principalele tipuri de cronica literar - artistica ce apar in presa noastra sunt:
- cronica literara;
- cronica dramatica;
- cronica cinematografica;
- cronica de arta plastica;
- cronica muzicala;
- cronica (din ce in ce mai frecventa) a programelor de radio si televiziune;
- cronica (destul de sporadica) de balet si dans modern.
2. Judecata si criteriu in cronica literar-artistica
in elaborarea cronicii literar-artistice, cronicarul foloseste, de regula, urmatoarele tipuri de judecati: a) judecati de existenta
Cronica literar-artistica uzeaza. in general, de trei categorii de judecati de existenta:

- prima, cea a judecatilor de identificare a evenimentului. Astfel, orice cronica literara, de regula in partea introductiva, alteori expediate la subsol, va cuprinde informatii cu privire la autorul si titlul lucrarii la care se refera, editura, anul aparitiei, precum si datele tehnice ale realizarii lucrarii respective. Cronica dramatica va cuprinde date privind autorul si piesa, teatrul care o joaca, precum si date privind realizatorii spectacolului; regie, scenografie, muzica, distributie, corp tehnic etc. Cronica de film va cuprinde date de generic: titlu, producatori, autori: regizor, scenarist, operator, compozitor, coregraf etc. interpreti, tehnicieni. Cronica de arta plastica va cuprinde date privind expozantul, genul expozitiei (pictura, grafica, arte decorative etc), galeriile de arta sau alte sali care gazduiesc expozitia.
Cronica muzicala va informa cu privire la repertoriu, dirijor, interpreti(orchestre si solisti), sala de concert etc;
- cea de a doua. formata in principal din fragmentele narative ale cronicii (povestirea, in linii generale, a subiectului cartii, piesei de teatru, filmului etc),stabilirea genului, scolii, curentului etc, in care se incadreaza evenimentul comentat, inventarierea procedeelor stilistice sau tehnice folosite de autori, constatarile cu privire la succesul sau insuccesul de public etc;
- cea de a treia, constand din citate din alte cronici literar-artistice care se refera la evenimentul comentat (de regula, acestea constituind argumente de autoritate); b) judecati de gust:
Din punct de vedere estetic, gustul desemneaza, pe de o parte, temperamentul estetic al individului care determina afinitatea lui pentru un anumit registru de valori artistice, pe de alta parte, facultatea de a aprecia intuitiv si sigur valorile estetice. Cronicarul literar-artistic apeleaza la gust in aceasta din urma acceptiune a sa, intrucat, daca in primul sau inteles gustul denumeste o facultate relativa si schimbatoare, cel de al doilea inteles al gustului denumeste o facultate sigura si perfectibila prin exercitiu cultural, orientata dupa criterii care permit sa distingem intre bunul si prostul gust. Or, cronicaail este mai mult decat contemplatorul privat al operei de arta ce constata ca aceasta ii place sau nu, el reprezentand un „arbitru" al gustului.ce se exprima ca exponent al exigentelor, idealurilor si gusturilor estetice ale epocii si climatului socio-cultural din care face parte, formulandu-si judecatile in numele lor.

Ambiguitatea gustului face insa ca judecatile de gust sa-si gaseasca un loc destul de redus in cazul cronicii literar-artistice, ele fiind mai degraba instrumente ale cronicarului in procesul depistarii valorilor literare si artistice care merita sa faca obiectul cronicii; c) judecati de valoare:
Dat fiind ca functia majora a cronicii literar-artistice tine de aprecierea valorilor literaturii si artei, atat din punct de vedere al structurii ideatice si calitatii mesajului, cat si din cel al modalitatilor de expresie, locul principal in cronica va fi rezervat judecatilor de valoare. Cele mai des folosite judecati artistice de valoare sunt:
1. judecatile de valorizare care confera unei opere sau unei parti a acesteia atributul de„frumos"sau „urat", in sensul izbutirii sau neizbutirii estetice. Judecatile de valorizare pot fi universal afirmative sau de perfectiune
A„Craii de curtea-veche" de Matei Caragiale este un roman frumos, adica izbutit, din punct de vedere artistic), universal negative („Lazar de la Rusca" de Dan Desliu este un poem urat. adica neizbutit din punct de vedere estetic) sau particulare (,.Din cand in cand bunul Homer doarme'1 scria Horatiu,
intelegand prin aceasta ca si capodoperele homerice au, pe alocuri, neimpliniri estetice);
2. judecatile de valorizeze relativa sau de ierarhizare, constand in situarea diferitelor opere pe diferite trepte ale izbutirii estetice. Judecatile de ierarhizare pot fi obiective (,Divina comedie" a lui Dante este o opera mai valoroasa decat „Tiganiada" lui Budai-Deleanu) si subiective (facand totusi rezerva ca .Divinei comedir ii prefer pentru orele mele de desfatare artistica.
„Tiganiada");
3. judecatile de compensatie, ce constau in ierarhizari care presupun o valorizare anterioara. (Daca, de ex. am emis o judecata de valorizare universal afirmativa despre desenele lui Constantin Piliuta: .Desenele lui
Constantin Piliuta sunt frumoase" si o judecata de valorizare universal negativa despre picturile autorului: „Picturile lui Constantin Piliuta sunt urate", sau cel putin o judecata de valorizare particular negativa: „Unele dintre picturile lui C. Piliuta sunt urate", putem construi o judecata de compensatie: „Desenele lui Piliuta sunt mai frumoase decat picturile sale", cea ce. cel putin dupa parerea noastra, este si adevarat);

4. judecatile de caracterizare, care atribuie operei apartenenta la o anume categorie estetica. (,.0 scrisoare pierduta' de I.L. Caragiale este o capodopera a comicului);
5. judecatile de analogie, care caracterizeaza o anume opera artistica, stabilind analogii cu o alta opera artistica mai general cunoscuta, al carui prestigiu se presupune a fi meritat si de opera in discutie („Balzac. intocmai ca Shakespeare, a pictat toate categoriile de scelerati: pe acea din lumea buna si din boema, pe acei din puscarie si din spionaj, pe cei din banci si din politica. intocmai ca Shakespeare. a zugravit pe monomanii de toate spetele: pe acei ai avaritiei, ambitiei si ai stiintei, ai artei, ai dragostei paterne si ai iubirii", scria Taine intr-un eseu consacrat lui Balzac);
6. judecatile de motivatie, care dau, o data cu caracterizarea operei, si motivul pretuirii ei artistice („Lucrarea domnului Caragiale este originala: comediile sale pun pe scena tipuri din viata noastra sociala de azi. si le dezvolta cu semnele lor caracteristice'", scria Maiorescu despre Caragiale).
Este evident ca prezenta clasificare a tipurilor de judecati folosite in cronica literar-artistica are mai degraba virtuti didactice, pentru ca, altfel existenta lor reala este una de obligatorie vecinatate, de completare si sustinere reciproca intr-un edificiu unitar si. tocmai de aceea, coerent. in absenta judecatilor de existenta, care dau posibilitatea identificarii evenimentului literar-artistic care face obiectul cronicii, demersul critic ar functiona in gol. excluderea judecatilor de gust ar priva cronica de prezenta spirituala s autorului, transformand-o intr-o constructie rece si impersonala, iar lipsa judecatilor de valoare ar goli de obiectivitate orice apreciere sau ierarhizare.
Continutul principal al judecatilor artistice de gust si de valoare fiind distingerea valorilor din campul literaturii si artei de nonvalori si ierarhizarea valorilor artistice, cronicarul de literatura si arta va trebui sa se raporteze permanent la un set admis de criterii. Acestea sunt: a) Criteriile de calitate artistica
1. Criterii estetice, cum sunt expresivitatea operei, forta sa de sugestie, originalitatea, caracterul sau simbolic, idealitatea, masura in care este reprezentativa, concordanta intentiei cu realizarea formala, locul si rolul operei in cadrul seriei sau contextului artistic din care face parte, masura in care se realizeaza unitatea dintre concret-senzorial. concret-istoric si general uman. caracterul de structura realizat printr-un act de compozitie, armonia si starea de tensiune, caracterul spectaculos, forta de influentare a sensibilitatii publicului.


2. Criterii extra- estetice, vizand functiile sociale ale operei, importanta sa in contextul cultural din care face parte, accesibilitatea, succesul sau insuccesul.
3. Criterii general-culturale, ideologice, cum sunt umanismul, caracterul popular, gradul de exprimare a specificului national, integrarea in universalitate. b) Criteriile de ierarhizare artistica
Nediscutand aici problemele de ierarhizare care tin de progresul artistic (criterii de care sunt interesati cu precadere criticul si istoricul de literatura si arta), este de observat ca in procesul de ierarhizare cronicarul va porni, de obicei, de la ceea ce Tudor Vianu numea adancimea artistica a operei, depistabila in procesul receptarii. Si cum actul receptarii operei se realizeaza pe cai ce tin de emotie, spirit si intelect, criteriile de adancime artistica a operei (de ierarhizare, deci) vor fi:
1. Complexitatea componentei emotionale a receptarii (gravitatea emotiei declansata de poezia eminesciana, puternicul sau rasunet organic vadesc una dintre culmile cele mai inalte ale realizarii artistice):
2. Complexitatea componentei spirituale a receptarii (dupa lectura operei eminesciene suntem alti oameni, cu un alt tip de reactie spirituala in fata vietii):
3. Complexitatea componentei intelectuale a receptarii (cu cat o opera da nastere mai multor interpretari - operatie ce tine de intelect - cu atat este mai adanc artistica).
3. Modalitati critice; modele si antimodele
Felul judecatilor folosite de cronica literar-artistica duce la concluzia ca demersul critic consta intr-o valorificare a evenimentelor literar-artistice, ghidata de gust si judecati de valoare. „Critica artistica este atat o operatie intuitiva, cat si una intelectuala. Ea presupune cel putin trei operatii: o intelegere, o explicatie si valorificarea fiind o sinteza a procedeelor intuitive ale gustului cu procedeele rationale ale judecatii de valoare" .



Pe drumul ce duce de la intelegere la apreciere, critica - cronica literar-artistica, de asemenea, - strabate mai multe etape, ale caror caracteristici definesc principalele modalitati de critica: a) Impresionismul critic, care consta intr-un demers bazat aproape exclusiv pe jocul liber al intuitiei si inteligentei, intemeindu-si judecatile de valoare cu precadere pe gustul artistic al autorului. Cronicarul impresionist va transcrie sentimentele traite la contactul cu opera, asociatiile de natura cultural-artistica pe care aceasta le trezeste in el, reveriile sale ocazionate de receptarea operei.
Un impresionism critic de foarte buna calitate presupune o intuitie sigura a valorilor, un gust indelung probat in critica de arta si vaste cunostinte in domeniu, transformand cronica intr-un adevarat spectacol, cultura cucerind prin eruditie si farmec.
La polul opus se situeaza impresionismul critic facut de nevoie, in lipsa culturii de specialitate si a profesionalismului necesar, care pune in circulatie trimiteri banale la un univers cultural limitat si, adesea, de indoielnica valoare, exclamatii nemotivate si trucate candori in fata operei de arta: b) Critica morfologica si stilistica, interesata cu precadere de modul specific estetic de structurare a operei de arta. de distingerea acelui raport
intre elementele operei care da unitatea intregului, de depistarea pecetii pe care viziunea originala a artistului a imprimat-o operei, de motivatiile launtrice si de particularitatea lumii de valori pe care opera le pune in circulatie.
Critica morfologica si stilistica solicita o foarte buna cultura de specialitate, o cunoastere amanuntita si, daca se poate, din interior a domeniului la care se aplica, motiv pentru care este intalnita cu precadere in presa de specialitate.
in absenta unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului literar-artistic, viziune insusita de pe pozitiile esteticii, ale filosofiei artei, critica morfologica si stilistica se poate transforma - si uneori se si transforma - intr-un demers critic tehnicist uscat si incifrat, fara aderenta la publicul larg; c) Critica apreciativa, care duce mai departe demersul critic, producand aprecieri in legatura cu meritele sau scaderile operei de arta, precizand daca opera este intr-adevar unitara si originala, daca influenta ei asupra publicului este una superficiala sau adanca si de durata, daca prezinta noutate in raport cu alte opere, daca atinge un nivel de armonie si plenitudine mai mare sau mai mic in raport cu alte propuneri artistice, daca nu cumva este o constructie epigonica sau o simpla bizarerie tara nici un viitor.
Analiza oricaruia dintre textele reprezentative pentru starea la zi a cronicii literar-artistice in presa noastra demonstreaza ca aceasta clasificare a criticii in modalitatile amintite are, ca si clasificarea judecatilor cu care opereaza criticul, virtuti in primul rand didactice, un valoros demers critic nefiind posibil decat prin apelul simultan la toate cele trei modalitati critice. in absenta criticii apreciative, impresionismul critic va fi lipsit de suportul judecatilor de valoare, ramanand doar notarea unor simple impresii sentimentale, in timp ce critica apreciativa, fara apelul la intuitie si gust ramane adesea o operatie arida, fara putere de convingere.
Asadar, in nici o cronica literar-artistica ce poate constitui, prin calitatile sale. un model al genului, nu vom gasi, riguros departajate, grupuri de judecati de existenta, de gust sau de valoare, dupa cum nu vom putea izola fragmente de pur impresionism critic, de exclusiva critica morfologica si stilistica, sau apreciativa. Autorul va face, insa, apel, in construirea unui demers critic unitar si apt sa raspunda functiilor specifice ale genului, la toate-sau aproape toate-tipurile de judecata amintite, va lua in considerare toate criteriile de calitate si ierarhizare artistica impuse de teoria artei respective si nu-si va refuza nici una dintre modalitatile critice incetatenite in activitatea cronicarului de literatura si arta.
Pentru exemplificarea afirmatiilor facute pana aici. propunem urmarirea modului in care se poate elabora o cronica literar - artistica de calitate, intr-un cotidian de informare generala. Si ne vom opri-nu tocmai la intamplare, ci datorita locului important pe care acest tip de cronica il ocupa in presa noastra- la o cronica cinematografica.
inca de la inceput este de observat ca. intr-un peisaj cinematografic in care noutatile se succed intr-un ritm de 2-3 premiere pe saptamana, cronicarul se va opri doar la momentele semnificative, lasand stirii cultural -artistice dreptul si obligatia de a se referi la intreaga oferta cinematografica.
Alegerea filmului de comentat tine de obligatia cronicii de a orienta gustul public spre valori literar-artistice de un ordin din ce in ce mai inalt, precum si de politica ziarului cu privire la cinema, politica ale carei dominante ar trebui cautate in sustinerea filmului romanesc si orientarea cinematografiei nationale prin reliefarea valorilor exemplare ale creatiei din acest domeniu.

Avand in vedere aceste cerinte, ne vom opri la un film romanesc „Secvente", de Alexandai Tatos - film intrat in zestrea activa a Cinematecii romane - a carui exemplaritate urmeaza a fi demonstrata. De ce este filmul ales demn de interesul cronicarului? Pentru ca este o opera de o factura mai speciala. ,JEste vorba de un film in film. Un film despre filme. Ne aflam deci in interiorul unei categorii de pelicule care au inceput sa se impuna cand cinematograful a intrat intelectual-mente intr-o viata adulta. Cand, in sfarsit, s-a putut considera apt sa se analizeze si pe sine. Sa fie si oglinda oglinzii. Daca vreti, este filmul ca autoportret".
Situarea operei in discutie intr-o anume arie tematica ii poate prilejui cronicarului un fragment de impresionism critic de cea mai buna calitate. proband gustul sau sigur, inteligenta asociativa si solida cultura de specialitate, care-i dau posibilitatea sa treaca in revista un vast capitol din istoria cinematografului, constituit din filmul ca marturie a constiintei de sine.
Jn Ziua Lacustei autocritica filmului s-a transformat in harachiri. In
8 1/2 confesiunea lui devine cosmar. In Comedia muta — pantalonada.
De la Tacerea e de aur a lui Rene Chir, ba de mai inainte, pana la Sclava iubirii de Nikita Mihalkov si mai incoace, filmul simte nevoia sa treaca la judecata judecatorului. Sa-si faca -cum ziceam - autoportretul.


Narcisismul a ascuns si ascunde crize de constiinta. Tonul e de fiecare data altul. Si unghiul variaza. Malle (Viata particulara^ nu seamana cu
Russell (Valentino), nici Minelli (Fata-n fata) cu Wajda (Totul de vanzare). Zona dramatizarii, in schimb, ramane mereu aceeasi, fiindca in ultima instanta orice film-autoportret ajunge la aceeasi confruntare.
Confruntarea intre adevarul brut si adevarul reflectat. intalnirea nu
> este niciodata in favoarea filmului, acuzat constant de iluzionism. Mai mult sau mai putin raspicat, toti cineastii sunt pe urma celui care spune ca adevand nu poate face atat bine in lume cat rau pot sa faca aparentele lui. Si care-i arta care stie cel mai bine sa titicheze daca nu arta care s-a nascut dintr-un truc? "
Trimiterile la atatea filme care au marcat o data in istoria cinematografiei nu sunt aici doar gratuita proba de eruditie intalnita nu de putine ori in cronica noastra literar-artistica. ci demersul critic necesar situarii creatorului roman intr-un capitol cinematografic la a carui unitate tematica fiecare cineast a contribuit in modul sau specific. 68 , Alexandru Tatos nu face opinie separata. Nici el nu se inscrie in apararea filmului. Ce-i reproseaza? Lipsa de autenticitate. Serbezenia. Mai precis:falsul"'.
Ajuns aici, dupa fragmentele dominate de judecati de gust si de valoare, cronicarul simte nevoia sa-si intemeieze aprecierile pe faptele cinematografice din care este construit filmul in discutie. Lucru pe care il va realiza apeland cu precadere la judecatile de existenta, cu ajutorul carora va rezuma ceea ce teoreticienii celei de a saptea arta numesc story, povestea adica.
„Ne aflam in fata a trei scheciuri si fiecare scheci porneste, de fapt, de la un fals, in Telefonul, un baiat, tip student necajit, unul dintre aceia care traiesc din bursa, formeaza numere de telefon, chiama colegi, se scuza, de deranj, le povesteste retinut, dar clar cum sta cu hepatita - am iesit ieri din spital - se invita delicat la fiecare, dar acum, in noaptea de revelion, toata lumea petrece, nimeni n-are timp pentru un june fara rost. Cunostintele se eschiveaza, se scuza, il amana si baiatul respins ramane langa telefonul public, dezorientat. Coada care-l bombane, asistenta care-l ascultase la inceput impacientata, pe urma curioasa, a ramas si ea tulburata. O clipa. In momentul urmator, undeva se aude o clacheta si o voce feminina striga: Fericirea, cadrul 547, turnat I. Va sa zica baiatul e actor si toata povestea n-afost decat o inscenare. Un barbat in haine de piele, filmat fara stirea lui, incepe sa vocifereze: Cum va permiteti? Va bateti joc de noi?
Prospectia, al doilea scheci, se construieste tot pe un fals, Echipa de filmare, infrigurata, infometata, a ajuns la un bufet si pentru ca responsabilul e ciufut, cineva inventeaza o poveste cu: Domnul procuror a avut mult de lucru si ar vrea sa manance bine. in primul scheci, un fals bolnav face sa curga lacrimi. In al doilea scheci, un director de film travestit, impotriva vointei lui, in procuror, face sa apara cotletele, salatele, cartofioriprajiti.
Patru palme, cel de-al treilea scheci, se bazeaza tot pe o rasturnare, mai exact pe un sir de rasturnari: figurantii sunt, de fapt, eroi: eroii sunt, de fapt, figuranti; justitiarul e, de fapt, impostor; conflictul simulat cu atata patos in fata camerei se petrece, de fapt, in spatele ei. Tot timpul, nu avem de-a-face decat cu aparente de adevar. Barbatul de la pian isi misca degetele pe clape, dar nu stie sa cante, lautarul impinge arcusul cu eleganta, dar nu scoate decat scartaituri
fn-are importanta! melodia se va pune in play-back!) Chelnarul face pe chelnarul dar habar n-are cum se serveste garnitura. Semineiil e de decor. Antricotul e recuzita (e stropit cu gaz?), actrita trebuie sa planga, dar n-are lacrimi (nu-i nimic! machieuza ii picura sub pleoape glicerina). Ce stati ca niste statui? Vorbiti! - poiimceste regizorul. Figuratia incepe sa dea din buze. Nu se aude nici un sunet, dar toti mimeaza ca vorbesc, mimeaza ca rad, mimeaza ca exista. Stop! a fost bine! - conchide multumit regizorul din film.
Rezumarea epicii filmului, preponderent constatativa, nu este insa o povestire neutra, ci una construita in asa fel incat sa pastreze pemianent in subtext judecata de valoare avansata in deschiderea cronicii, dupa care Alexandru Tatos ar reprosa filmului -artei cinematografice, in general - lipsa de autenticitate. Povestea insasi - mai bine zis, povestirile - justifica aprecierea cronicarului prin felul in care sunt concepute. In care fel. insa? Analiza modului in care Tatos isi edifica filmul il va purta pe cronicar pe terenul criticii stilistice, dovada a capacitatii sale de a depista - si comunica cititorului - pecetea pe care viziunea originala a artistului a imprimat-o operei.
Asa cum am vazut, regizorul din film era multumit de opera sa.
Regizorul din viata, care e si autorul scenariului, ricaneaza. Tripticul vrea sa fie - si reuseste - un refuz al filmului in care totul e artificial, in afara pionezelor. Cum ziceam, se cauta autenticitatea in toate planurile. In primul rand, in intriga: actorii de pe platoul din platou insceneaza o ciocnire din anii ilegalitatii, dar cuvintele sunt salcii, emotia inexistenta. Adevarata rafuiala se consuma intre doi barbati (Geo Barton -Ion Vilcu) care acum fac figuratie, dar in anii aceia au fost interpreti. In mod simbolic, desigur, adevarul e in afara platoului si pulseaza fara ca artistii sa-l vada. Se cauta autenticitatea de situatie: echipa de filmare este jucata chiar de interpretii ei reali: regizoml pe regizor, operatorul pe operator, actrita pe actiita. Cineastii vorbesc cu frazele lor de fiecare zi (n-au replici!), isi spun pe nume ca in viata (Sandule, Emilia, Florin), se agita pe coridoarele unui Buftea veritabil, se ciocnesc cu persoane reale (de pilda un Lucian Pintilie, surazator, patern, nu lipsit de ironie).
Articulatiile nu sunt intotdeauna la fel de bine stranse. Uneori, de pilda in scenele lui Mircea Diaconu, montajul si camera vrajite, parca, de interpret, par mai de graba interesate de teatralitatea momentului decat de expresivitatea lui cinematografica. in pofida unor dilatari si stagnari de ritm, cele trei povestiri evolueaza intr-o atmosfera dominata de prospetime si suculenta. Autorul nu dispretuieste pata de cu/oare. In partitura revine des un anume pizzicato pitoresc, inspirat mai ales de personaje mai mult sau mai putin fulgurante: o cucoana a coborat la telefonul public in capot, un sot s-a abtiguit si-n loc sa duca painea acasa recita prin localuri: Noi vrem pamant!; o bucatareasa corpolenta si perplexa: un fost patron de local de lux: un: Mon colonel etc. Peste toate aceste figuri rupte din viata planeaza compozitia lui Mircea Diaconu, care transforma schita Prospectia intr-un savuros recital. infofolit in fular, sub o palarie de nedezlipit. infasurat in sort, cu verigheta groasa pe degetul mic. actorul face din acest responsabil de bufet un fel de Mita Baston de genul masculin. Adorantul e ravasit de o presupusa traducere din amor. E turmentat de ideea razbunarii nu cu vitrion englezesc, ci-o sa vedeti - cu un covor. Cu inteligenta-i cunoscuta, Diaconu suprapune drama sentimentala pe spaima comerciala. Sovaieli si tactici de candidat la ilicit se intretaie cu suspine, cu gingasii de amorez nefericit. Un ochi rade tot. In celalalt clipeste un angef. Critica stilistica se prelungeste firesc intr-o critica morfologica, prin intennediul careia cronicarul va putea sa deceleze contributia specifica a tuturor compartimentelor de creatie la reusita de ansamblu a filmului. ,£a nu uitam contributia echipei, imaginea semnata de Florin Mihailescu — in scenele de film — in film conventionala, greoaie, aproape bolovanoasa, in acele de asa-zisa viata inventiva, supla, nu lipsita de un anume mister al creatiei. Foarte subtila plastica filmului semnata de Andreea Both si Nicolae Schiopii (scenografie), de Svetlana Mihailescu si Andreea Hasnas (costume). In aceasta revarsare de prost gust o mare revarsare de bun gust. Locuinta gestionarului cu faimoasa sufragerie, cu faimosul dormitor unde o vom vedea atat cat se aprinde si se stinge lumina, pe ea, pe tradatoarea care s-a dus la oras ca sa se coafeze si s-a intors seara cu masina mica - locuinta, zic, e antologica'.
La capatul cronicii, aprecierea privind calitatea filmului si locul sau in creatia noastra cinematografica vine clara si transanta.
Jn filmografia lui Alexandru Tatos - un salt. In contextul cinematografiei noastre - o reusita. Si chiar mai mult decat atat. Un moment de adevar. Moment cu atat mai important cu cat adevarul de data aceasta, e despre sine, E adevarul din autoportret'.
Puse cap la cap, fragmentele acestei cronici cinematografice reproduc fidel, si aproape in intregimea sa, cronica filmului semnata de Ecaterina Oproiu in „Romania libera" din 3 decembrie 1982. Integrarea acestei cronici in lectia noastra nu este decat ceea ce s-a vrut initial, adica oferirea unuia dintre atatea alte posibile modele de cronica literar-artistica, refuzand statutul de canon intr-un domeniu in care retetele sunt imposibile, iar eventuala lor inventare ar fi daunatoare.


Refuzand retetele, avem insa convingerea ca - presupunand implinite obligatiile ce tin de pregatirea generala si cultura de specialitate - cea mai buna scoala pentru un aspirant la statutul de cronicar este lectura asidua a modelelor genului, modele existente atat in sfera clasicilor criticii noastre literare si artistice, cat si in cea mai buna parte din practica la zi a presei noastre.
Asa cum am vazut, un valoros demers critic tine, in acelasi timp. de savoarea stilistica a impresionismului critic, de rigoarea si necesara profesionalitate a criticii morfologice si stilistice, precum si de echilibrul si justetea aprecierii. De altfel, absolutizarea uneia sau alteia dintre modalitatile critice inaugureaza seria principalelor categorii de defecte depistabile in practica de fiecare zi a cronicarului de literatura si arta, serie la care trebuie sa adaugam diletantismul, ingrijorator de frecventele dovezi ale lipsei de profesionalitate a cronicarului de literatura si arta, tehnicismul exagerat al unor cronici si caracterul pur exclamativ al altora, desele incifrari la nivelul limbajului - reflex al unor vicii de continut, snobismul unor cronicari si conformismul estetic al altora.
Dar, ca si calitatile, nici defectele nu au o existenta reala riguros departajata; si ele traiesc intr-o buna vecinatate, se completeaza si se sprijina reciproc.
Exemplele care urmeaza sunt luate, la intamplare, din practica la zi a cronicii literar-artistice.
Astfel, daca intr-o cronica dramatica intitulata Premiera la teatrul Mihai Eminescu: Destine si iubiri de Octavian Sava defectul de capatai este abundenta judecatilor de existenta in dauna aprecierii critice, lectura cronicii va scoate la iveala si alte defecte. Dupa cateva sumare aprecieri in nici un fel sustinute de argumente, autorul recurge la povestirea piesei. , Piesa Iui O. Scn'a are un caracter romanesc. Urmareste destinul unui personaj din copilarie pana la maturitatea deplina. Un destin dramatic: fetita Ioana este abandonata de mama sa in timpul foametei de dupa al doilea razboi mondial. Din orfelinat, copila este luata de o femeie exemplara. Este crescuta cu dragostea unei adevarate mame. Mama adoptiva este rapusa de o boala necrutatoare iar fata. cu bacalaureatul luat, ramane a doua oara orfana. O cauta pe prima mama si gaseste o familie compusa dintr-un tata foarte ocupat cu problemele unei intreprinderi, im frate cu o situatie proasta la invatatura si o mama cu dureri de cap. Neasteptatul membru al familiei este primit cu bucurie de tata si fiu si cu spaima si remuscare de mama bolnava. Ioana incearca sa devina elementul unificator al familiei. Vrea sa limpezeasca relatiile familiale deteriorate. Nu izbuteste si se retrage. Devine medic, se dedica profesiunii intr-un sat izolat, castiga faima profesionala si asa mai departe. Conflictul cu mama denaturata se-ncheie prin moartea mamei". Dupa aceasta povestire care nu vadeste nici un fel de aplicatie la gen, povestire prin care crede ca a epuizat problemele textului, autorul continua cu cateva consideratii teoretice pe cat de banale, pe atat de false in vaga lor generalitate. ,^Ziceam ca piesa are un caracter romanesc, ceea ce nu este profitabil pentru teatru. Dar problemele profund omenesti ridicate de subiectul actiunii inlatura dificultatile unei constructii fara rigoare dramatica. Spectatorii au vibrat, melodramatismul intamplarilor a gasit, ca intotdeauna, suflete sensibile, pe care le-a impresionat sincer destinul nedrept al unui om ".
Asadar, in conceptia autorului, atat de complicatul raport text-spectacol, in rezolvarea caruia sta de cele mai multe ori reusita montarii unei piese pe scena unui teatru, se lamureste de la sine daca intamplarile au ceva melodramatic, care impresioneaza ca intotdeauna sufletele sensibile. Si cronica mai continua pe doua alineate, in care sunt trecute in revista niste nume de actori, care par a juca in spectacol cam acelasi rol, iar despre scenografie ni se spune ca: „are o simplitate care refuza orice comentariu. Este in conflict cu intentia autorului de a"... etc. etc.

Alte cronici, cum ar fi cea de arta plastica intitulata Pictura poetica, pacatuiesc prin precaritatea evidenta a culturii de specialitate, fapt care-1 sileste pe aitfor sa inventeze false probleme.
„Ce trebuie sa se inteleaga atunci cand spunem ca pictorul este poet?-Aparent, exprimarea este nu numai bizara, dar poate cadea bitr-un flagrant nonsens. Si totusi o folosim deseori, cazand cu toti de acord asupra semnificatiei sale. Caci pictorul-poet, trebuie sa stim, este acela care simte poezia din jurul sau, o descopera si o reda (sau recreeaza cu instrumente specifice). Am recurs la aceasta introducere cu gandul de a lamuri demersul sotilor Maria si Ion Negrus, prezenti cu o expozitie demna de tot interesul la Galeriile Victoria". in ce consta demersul sotilor Negus?
„M/ra Negus scoate la iveala poezia, chiar daca din spatii asemanatoare, intr-un chip auster. Nu o valorifica in sensul exhibei, ci o furnizeaza pur si simplu. M-as opri la un exemplu - acel peisaj industrial care, am parerea, poate sta marturie asupra viziunii* propusa de artista (...). Si asi trece mai departe la naturile statice, cu atat mai vii, cu cat sunt mai casnice(...)". Si cronica merge mai departe, intr-un stil parca si mai aiuritor, cu referire la cel de al doilea expozant.
Jon Negus imparte luminile intr-un alt mod. Peisajele dau senzatia unui esantion din nesfarsit, crezi, esti convins ca din natura nu reusesti sa decupezi, vastitatea surprinzand-o infidgurarea doar a unei note a ei. Rigurozitatea domina in cazul lui Ion Negus spontaneitatea. Lucrarile sale sunt rezultatul unui acumulari practice, iar semnul distinctiv este asezat cu un foarte ascuns contrast". in finalul cronicii, raspunzand parca banalitatii din introducere, gasim o alta falsa problematizare. ,Avem de-a face cu o expozitie a unor pictori-poeti. Si pentru o clipa te gandesti la avatarurile poeziei translate prin pictura. Monocromia trebuie pazita de monotonie. Vor avea stiinta necesara pictorii-poeti pentru aveghea? " Evidente inadecvari la gen - printr-un mecanism verbal pretentios si care parea functiona in gol - vadeste si cronica literara: Ion Chirie: Viata elementara.
„Lupta cea mai grea a poetului a fost dusa, ca in vechia tragedie, cu un destin potrivnic omului: M-a-mpins pe trotuar si-o coborat /cu vorbe imposcand, nesabuita / atat sila ni-a facut, in timp / ce se-na/ta, in ochii mei ca rea ursita! (Ursita).Ravagiile umane si umanitare ale ursitei sunt revoltator de tulburatoare, in sugestia ei, expresia poetica fiind cutremuratoare. La casa copilului e multa galagie / Cativa parinti au venit cu daruri / Dar soarta joaca mai departe / nevinovate suflete la zaruri (La zaruri). Uneori destinul intra insa in complicitate cu hibrisul nostru, moment al adevarului, recunoasterea se face cu ciuda si revolta de sine: La noapte am sa ma strecor pe urmele lui / si-am sa-lgabuiesc in gradina municipalitatii (...). Si totusi, reala originalitate a volumului de fata vine din cealalta directie ce depaseste fenomenul catre noumen, cum ar fi spus Lucian B/aga si el se numeste neofit''.
Si exemple de flagranta neintelegere a domeniului artistic asupra caruia se fac referiri, de falsa problematizare, de limbaj gongoric fara acoperire ideatica, de pretiozitati ridicole si plictisitoare banalitati ar putea continua. Daca, insa, ne oprim aici, este pentru ca ele se gasesc cu destula usurinta in colectii de reviste si ziare. Atragem, totusi, atentia ca acestor defecte, care tin de calitatea profesionala a cronicarului, li se adauga altele care tin de probitatea sa profesionala, cum ar fi concesiile facute unor interese personale sau de grup, deturnarea atentiei de la opera la persoana, precum si asa-numita critica de serviciu, demers trudnic si steril intr-un teritoriu care ar trebui sa fie si, in cea mai mare parte a sa, este, unul al pasiunii si bucuriei creatoare.
BIBLIOGRAFIE
Hervouet, Loic, Ecrirepour wn lectur, 1975. Trimedia, Lille Martin— Lagardetie, Jean Luc, Ecrire, informer, convaincre, 1994. Paris Syiros RALEA, Mihai, Prelegeri de estetica. 1972, Ed. Stiintifica. Bucuresti. Viaiui, Tudor. Estetica, 1968, Ed. pentru Literatura, Bucuresti.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta