“ NOI CREDEM SI DECLARAM CA FIECARE COPIL ARE DREPTUL FUNDAMENTAL LA EDUCATIE
SI FIECARUI COPIL TREBUIE SA I SE OFERE SANSA DE A AJUNGE LA UN ANUMIT NIVEL
SI A SE PUTEA PASTRA LA UN NIVEL ACCEPTABIL DE INVATARE. a … i SISTEMELE
EDUCATIONALE AR TREBUI PROIECTATE SI PROGRAMELE EDUCATIONALE IMPLEMENTATE IN
ASA FEL INCAT SA TINA SEAMA DE MAREA DIVERSITATE A COPIILOR. ”
( DECLARATIA DE LA SALAMANCA, 1994 ).
In 1990, la Jomtien, Tailanda, s-a lansat o noua directie a politicilor educationale
in lume: EDUCATIA PENTRU TOTI! e5r23ro
Acest motto a fost preluat in 1994, la Salamanca, unde “ educatia pentru
toti “ a fost definita ca “ acces la educatie si calitate a acesteia
pentru toti copiii “, obiectiv care presupune asigurarea posibilitatilor
participarii la educatie a tuturor copiilor, indiferent de cat de diferiti sunt
ei si se abat prin modelul personal de dezvoltare de la ceea ce societatea considera
a fi normal.
Dreptul la educatie al fiecarei persoane a fost decis inca din 1948, prin Declaratia
Universala a Drepturilor Omului si apare dezbatut in multe studii de pedagogie.
In dictionarul pedagogic, “ sansa la educatie “ presupune un context
care solicita “ posibilitati si conditii capabile sa asigure concordanta
intre potentialul nativ si sistemul de influente educative in procesul formarii
personalitatii in diferite etape de dezvoltare “. ( “ Dictionar
de pedagogie “, EDP, 1979 ).
Referindu-se la principiile noii paradigme a educatiei, Bruno Wurtz aminteste
in 1992 principiul egalitarist si flexibilitatea si integrarea varstelor, referindu-se
la faptul ca ritmurile inaintarii in materie pot fi diferite, datorita diversitatii
individuale.
Bernard Schwartz consemneaza in 1976 faptul ca egalizarea sanselor de reusita
in invatamant nu inseamna promovarea uni egalitarism, a unui “ tratament
identic pentru toti in numele egalitatii “, ci din contra, egalizarea
inseamna “ a oferi fiecarui individ un ritm si forme de invatamant care
sa i se potriveasca ”.
Sorin Cristea surprinde, ca un principiu al reformei invatamantului, principiul
egalizarii sanselor de reusita in invatamant, care vizeaza crearea conditiilor
psihopedagogice necesare pentru valorificarea potentialului fiecarui individ.
Reiese din aceste afirmatii misiunea deosebita a tuturor celor implicati in
actul educational. R. H. Dave sustine individualizarea deplina a procesului
educativ, pentru ca “ fiecare persoana sa poata dobandi -; prin toate
formele de instructie - cel mai inalt nivel posibil de autorealizare. “
Reusita acestor principii ale educatiei pentru toti mizeaza pe resursele interne
ale sistemului, angajand integral mecanismele reformei scolare. Egalizarea sanselor
de reusita in invatamant a fost si este o problema in toate momentele istorice,
la fel si crearea tuturor conditiilor necesare atingerii acestor obiective.
Astfel, scolile trebuie sa includa in procesul de invatamant toti copiii, fie
ei cu handicap sau supradotati, copii ai strazii sau copii provenind din alte
zone sau grupuri dezavantajate sau marginalizare.
Importanta educatiei este deosebita, intregul sistem educational trebuind sa
se bazeze pe premisa ca fiecare individ poate fi educat, poate fi ajutat sa
treaca de la o etapa la alta, atata timp cat influentele educative se adreseaza
“ zonei proximei dezvoltari “ ( L. S. Vigotski ). Izvorul dezvoltarii
psihice il constituie, dupa cum se stie, contradictiile interne care apar ca
urmare a solicitarilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depasirea
si rezolvarea acestor contradictii revine, in primul rand, educatiei. Pe de
o parte, educatia ofera continuturile ce urmeaza sa fie asimilate, pe de alta
parte ea se preocupa de modul in care sa fie asimilate, de formarea capacitatilor
omului. Rolul conducator al educatiei apare in interventia acesteia in crearea
unui climat educational favorabil, cu valente educative puternice asupra formarii
personalitatii umane. De aceea, nu este deloc gresita sau inoportuna afirmatia
ca “ educatia este o arta “.
In acest sens, in cadrul procesului instructiv-educativ, misiunea cea mai importanta
revine educatorului, care trebuie sa realizeze accesibilizarea cunostintelor
inainte de a fi transmise subiectilor educatiei ( elevii ).
Dreptul fiecarui individ la educatie trebuie constientizat de societate, iar
daca sistemul scolar general nu vine in intampinarea necesitatilor tuturor persoanelor,
trebuie avuta in vedere educatia speciala, care se refera la toti acei copii
ale caror cerinte sunt generate de incapacitati sau dificultati in a se adapta
cerintelor educationale si societale ca si cei considerati “ normali “
de catre societate. Totusi, trebuie sa se tinda la o pregatire a tuturor copiilor
in sistemul scolar obisnuit. Insa daca acest lucru nu este posibil, calitatea
educatiei speciale trebuie sa reflecte aceleasi standarde si ambitii de calitate
ca si educatia obisnuita si sa fie strans legata de aceasta.
Presupunand un demers intentionat, educatia are caracter teleologic, actiunile
educationale derulate corelandu-se cu o serie de reguli si norme cunoscute si
aplicate de cadrele didactice. Aceste norme sunt cunoscute sub numele de principii
didactice.
Diversitatea interindividuala este imensa, iar necesitatea luarii in considerare
a acestui lucru si accesibilizarii continuturilor apare in didactica, ca teorie
a procesului de predare-invatare, sub forma principiului accesibilitatii si
individualizarii invatamantului.
Potrivit acestui principiu, organizarea si desfasurarea procesului de invatamant
trebuie sa se realizeze pe masura posibilitatilor reale ale elevilor, tinandu-se
seama de particularitatile de varsta, sex, nivelul pregatirii anterioare, precum
si de deosebirile individuale, de potentialul intelectual si fizic al fiecarui
elev in parte. Aceste cerinte se refera atat la obiectivele, continutul si volumul
celor studiate in scoala, cat si la modalitatile de predare-invatare.
C. Cucos imparte acest principiu in doua, referindu-se astfel la principiul
respectarii particularitatilor de varsta si individuale si la principiul accesibilitatii
cunostintelor, priceperilor si deprinderilor. Acelasi principiu este vazut de
I. Jinga si E. Istrate ca principiul accesibilitatii si luarii in considerare
a particularitatilor de varsta si individuale ale elevilor, in timp ce I. Nicola
se refera in lucrarile sale la principiul accesibilitatii sau al orientarii
dupa particularitatile de varsta si individuale ale elevilor, iar V. Tarcovnicu
si V. Popeanga il numesc simplu, in 1973, principiul accesibilitatii. Toti acesti
autori se refera insa la acelasi lucru. Astfel, invarea se va face in raport
cu “ zona celei mai apropiate dezvoltari “ si se va da copilului
maximum din ceea ce el poate sa asimileze la un moment dat si care ii permite
dezvoltarea psihica in perspectiva. Educatorul trebuie sa porneasca de la datele
personale ale celui educat si sa nu forteze nepermis de mult peste limitele
pe care le ingaduie varsta si caracteristicile individuale : “ Totul va
fi organizat pe masura mintii, a memoriei si a limbii. “ ( Comenius, 1632
) deoarece “ Nu ne putem juca sau nu putem face experimente cu mintea
si sufletul copiilor. “ ( C. Cucos, 1996 ). Fiecare copil e o individualitate
irepetabila care pretinde un tratament individualizat, pentru exploatarea in
mod diferentiat a calitatilor psihoindividuale. Drept urmare, este necesara
dimensionarea atenta a continuturilor invatarii, in consens cu posibilitatile
psihice de varsta si individuale ale copiilor. Accesibilizarea cunostintelor
va fi vizata de insisi factorii de de cei care realizeaza planurile decizie,
si programele scolare. Dar, momentul principal cand se realizeaza accesibilizarea
cunostintelor este lectia, pregatita si sustinuta de educator, care este agentul
cel mai important in acest sens.
Esenta acestui principiu vizeaza adaptarea continuturilor si a intermediarilor
transmiterii lor la particularitatile de varsta si individuale, pe cat este
posibil intr-un sistem institutionalizat, deoarece “ oricine poate invata
orice, la orice varsta, cu conditia ca acel continut sa-i fie prezentat intr-o
forma accesibila. “ ( J. Bruner )
Egalizarea sanselor de reusita in invatamant devine astfel posibila prin actiunea
a doi factori pedagogici constanti ( dupa S. Cristea, 1994 ): cunoasterea psihologica
a elevului si valorificarea “ psihodiagnozei “ si “ diagnosticului
diferential “ in directia proiectarii unui “ model al invatarii
depline “.
Scoala este astfel, oarecum “ obligata “ sa creeze conditii adecvate
pentru a da posibilitate fiecarui elev “ sa-si realizeze propria lui dezvoltare
optima “ ( J. Bruner ). Aceasta viziune optimista asupra accesibilitatii
presupune incredere si respect fata de individualitatea elevului.
Intreaga activitate din scoala este orientata spre formarea personalitatii elevului
in conformitate cu cerintele sociale ale vremii, scopul principal fiind integrarea
sociala. Daca continutul si formele acestei activitati nu ar lua in considerare
realitatea psihologica a copilului, ar pune in primejdie realizarea scopului
propus, afirmarea fiecarui copil ca individualitate.
Fiecare copil are un potential educativ innascut care trebuie doar descoperit
si activizat. Aceasta este misiunea sfanta a scolii, a educatorilor, deoarece,
dupa cum spunea Comenius : “E indoielnic sa existe o oglinda atat de murdarita,
incat sa nu reflecte totusi imagini intr-un fel oarecare; e indoielnic sa existe
o tabla atat de zgrunturoasa incat sa nu putem scrie totusi ceva pe ea. Daca
se intampla insa ca oglinda sa fie plina de praf sau pete, inainte de a ne folosi
de ea trebuie sa o stergem, iar o tabla prea zgrunturoasa trebuie s-o dam la
rindea. “