Cuprins:

Pagina k2l17le
Introducere 2
Capitolul I Istoricul aparitiei si sisteme de protectie a drepturilor omului
§ 1. Dezvoltarea conceptuala a drepturilor si libertatilor omului 6
§ 2. Primele documente privind drepturile fundamentale ale omului 11
§ 3. Documentele recente referitoare la drepturile omului 14
§ 4. Importanta actelor nationale si internationale referitoare la drepturile omului 20
§ 5. Drepturile omului in sistemul ONU 24
§ 6. Sisteme regionale de protectie a drepturilor omului 31
Capitolul II Institutiile nationale de drept pentru protejarea drepturilor omului
§ 1. Curtea Constitutionala 37
§ 2. Institutia ombudsmanului 44
§ 3. Procuratura 54
§ 4. Organele judecatoresti 67
§ 5. Contenciosul administrativ -; un garant al apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului 90
Capitolul III Caile de atac -; mijloc de apararea a drepturilor omului
§ 1. Apelul 96
§ 2. Recursul 101
§ 3. Revizuirea hotaririlor 107
§ 4. Recursul la CEDO 111
§ 5. Practica juridica 119
Incheiere 140
Bibliografie 144

Introducere

Se stie ca drepturile omului se afla la baza constitutionalismului, iar principalul scop al unei constitutii consta in garantarea libertatii si securitatii fiintei umane sub toate aspectele sale. Promovarea conceptului de drepturi ale omului, precum si a consacrarii lor juridice constituie una din problemele fundamentale ale seco¬lului. Evenimentele istorice si social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni asupra drepturilor omului au ramas in continuare in centrul vietii ei politice, sociale, religioase, etico-morale, juridice si filozofice. Dupa al doilea razboi mondial si pina la inceputul anilor 90, au existat prea putine practici politice si democratice in domeniile vietii sociale ale tarii noastre. Putem afirma chiar ca au lipsit regle¬mentarile juridice in sensibila problematica a drepturilor omului. Din acest motiv, chiar de la proclamarea independentei, in Republica Moldova, ca rezultat al pra¬busirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare pentru transformarea so¬cietatii noastre intr-o societate democratica, organizata pe principiile unui stat democratic si de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea tratatelor inter¬nationale din domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul unui nou sis¬tem juridic si social-politic, care in urmatorii ani s-a dezvoltat vertiginos.
Actualmente in Republica Moldova se contureaza clar tendinta de a crea anume acele mecanisme si pirghii de implementare a unui sistem national de promovare si respectare a drepturilor omului, care se bazeaza in special pe instrumentele juridice.
In materia vasta a drepturilor omului specialistii au expus diverse pareri. O parere este ca orice persoana care se considera lezata in drepturile sale legitime are drept de petitionare, asigurindu-i-se posibilitatea de adresare orica¬rui organ de stat pentru inlaturarea nedreptatii, anihilarea consecintelor ei si repa¬rarea daunei sau repunerea in drepturi.
In acest sens sint recunoscute o serie de drepturi si este posibila exercitarea libera a unora dintre ele cum ar fi: dreptul de petitionare; libertatea expresiei; libertatea mitingurilor, demonstratiilor si intrunirilor; dreptul de aparare; dreptul la greva, etc.
Constitutia Republicii Moldova consacra un intreg titlu proclamarii drepturilor si libertatilor cetatenilor, de la dreptul la viata si libertate individuala la dreptul de asociere, informare, instruire si educatie, de a alege si a fi ales in organele statului.
Astazi aceste drepturi si libertati nu sunt numai formal enuntate, ci sunt fixate atat in Legea Fundamentala a tarii, cat si in numeroase legi organice, ordinare.
Problema privind drepturile omului a ocupat si ocupa un loc proeminent in cadrul actiunilor politice ale statelor, precum si ale unor importante organisme si reuniuni internationale, devenind un subiect de cea mai larga circulatie, atat in lucrari de specialitate, cat si in dezbaterile publice.
Atasata substantial actiunii politice, problematica drepturilor omului este inainte de toate una sociala. Dar, totodata trebuie de recunoscut ca pentru largi grupuri ale populatiei aceasta terminologie si problematica ramane in buna parte un subiect pur teoretic, abstract sau partial sesizat, nefiind suficient receptata semnificatia reala a acestor drepturi, precum si insemnatatea lor concreta si actuala pentru viata practica a cetatenilor, pentru evolutia statului civic si politic.
Este un prilej de analiza si de bilant in domeniul de dezvoltare si de evolutie a drepturilor omului. De analiza cu privire la indeplinirile si neimplinirile drumului parcurs si de bilant in cele mai diferite domenii ale creatiei umane in secolul si mileniul care s-a incheiat pentru a sti: unde a ajuns Omenirea; ce cai de evolutie si dezvoltare ii sunt deschise in noul secol si mileniu.
Bilantul facut vizeaza, in mod firesc, in primul rand domeniul economic, realizarile in asemenea sectoare, cum sunt: industria; agricultura; transporturile si telecomunicatiile; turismul etc. In acelasi timp, sunt evaluate rezultatele in domeniile cercetarii stiintifice si tehnologice, implinirile in domeniile educatiei, stiintei si culturii.
Acum, cand facem bilantul Secolului si Mileniului, nu putem insa sa trecem sub tacere Drepturile Omului, succesele inregistrate in acest domeniu, stadiul realizarii acestor drepturi si, mai ales, incalcarile care persista. Putem noi oare trece cu vederea faptul ca la acest inceput de secol si de mileniu persista asemenea fenomene grave, cum sunt: mal-nutritia; bolile endemice; discriminarile si discrepantele flagrante care iau proportii ingrijoratoare in diferite zone ale lumii.
Plusurile inregistrate in promovarea si apararea drepturilor si libertatilor publice au fost remarcabile, dar minusurile nu sunt mai putine. Dincolo de declaratiile de bune intentii sunt sefii de stat si de guvern, precum si alte personalitati politice de prima marime in sistemul de guvernamant, considerate a fi democratice, care nu se sfiiesc sa trimita forta si arme impotriva grevistilor, a demonstrantilor care "revendica un trai mai bun", cerand "salarii decente" si "paine pentru copiii lor" .
Lucrarea a fost structurata in trei capitole, in capitolul intii ce se intituleaza Istoricul aparitiei si sisteme de protectie a drepturilor omului se face o analiza a conceptului dreptului omului, a aparitiei primelor documente privind apararea drepturilor omului, importanta actelor internationale si celor nationale, si descrierea organizatiilor internationale de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
In capitolul doi ce se intituliaza: „Institutiile nationale de drept pentru protejarea drepturilor omului” se face descrierea si analiza organelor de justitie in Republica Moldova privind protejarea drepturilor omului. Astfel vor fi analizate urmatoarele institutii: Curtea Constitutionala, Procuratura, Instantele judecatoresti, Institutia Ombudsmanului.
In cadrul capitolului trei ce se intituleaza: „Caile de atac -; mijloc de apararea a drepturilor omului” se descrie procedura cailor de atac ordinare si caile de atac extraordinare. Totodata in cadrul capitolului se face descrierea procedurii depunerii cererii in Curtea Europeana a Drepturilor Omului, procedura de admisibilitate a cererilor si procedura solutionarii cauzelor.
Si ca o generalizare a celor mentionate, cred lucrarea data va ajuta sa se inteleaga ce drepturi fundamentale exista si la care mecanisme nationale si internationale se poate de recurs, in cazul incalcarii acestor drepturi, pentru a repune in dreptul sau libertatea lezata.

Capitolul I Istoricul aparitiei si sisteme de protectie a drepturilor omului

§ 1. Dezvoltarea conceptuala a drepturilor si libertatilor omului

Problema cercetarii drepturilor omului a cunoscut o evolutie in domeniul stiinte¬lor sociale: filozofie, stiinte politice, teologie, inclusiv in doctrina dreptului natural (jus naturale). Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a inteleptilor inca in epoca antica, printre acestia fiind Socrate (470-399), Aristotel (384-322), Platon (427-347), Cicero (106-43) si altii.
Aceasta doctrina s-a raspindit mult in perioada revolutiilor burgheze din secolele XV1I-XV1I1 in statele Europei de Vest. Conceptul ei a fost aprofundat in lucrarile ginditorilor cu renume mondial Hugo Grotius (1583-1645), John Locke (1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) si Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) etc. Doctrina dreptului natural a fost cercetata mai profund in lucrarea juristului si eruditului olandez H. Grotius De jure belii etpacis (Despre dreptul razboiului si al pacii), aparuta in 1625, in care se preciza ca "dreptul natural nu se preocupa numai de lucrurile ce nu depind de vointa omului, ci are ca obiect si multe lucruri care sint urmarea unui act al vointei omenesti". Deci, teoriile si conceptiile doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teza potrivit careia dreptul isi are originea in natura fiintei omenesti. O contributie deosebit de importanta la progresul conceptiei general-universale de reguli referitoare la fiinta umana a adus-o Platon, care a stabilit o distinctie clara intre idei si cultura sau traditie, lucrarile lui avind un pronuntat caracter de afirmare, descoperire a libertatilor si drepturilor omului. In lucrarea Politica Aristotel afirma: "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oame¬nii nu se deosebesc cu nimic" .
Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, inainte sa se ajunga la recunoasterea faptului ca demnitatea omului este in acelasi timp si sursa, si fundament.
Totodata, in cadrul unei societati in care majoritatea covirsitoare a indivizilor - sclavii sint considerati "unelte necuvintatoare", ideile de promovare egala a conditiei umane nu s-au putut reflecta si pe plan economic, politic, social sau cultural. Aceasta nu s-a intimplat nici in Evul Mediu, cind filozofii crestini au incercat sa dezvolte teoria in cauza, pornind de la Decalog cu cele zece porunci si enuntind in acest mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot in acest context, potrivit marelui ginditor Sf. Toma d'Aquino, individul este in centrul unei ordini sociale si juridice juste, insa legea divina are preeminenta absoluta asupra dreptului laic, asa cum este definit de imparat, rege sau print. Ideile si conceptiile exprimate in operele unor filosofi si juristi de prestigiu si-au facut locul in numeroase documente cu caracter constitutional care au pus in evidenta o conceptie pe deplin elaborata si structurata cu privire la drepturile si libertatile omului. Convingerea ca individul, ca fiinta umana, dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calitati, desi are origini indepartate, mai ales in con¬ceptia crestina asupra omului, in filozofia politica si juridica s-a impus mult mai tirziu, atunci cind conditiile social-politice, impunatoare la un moment dat, au ingaduit-o.
In opinia Ralucai Miga-Basteliu, institutia drepturilor omului poate fi abordata pe trei planuri, si anume: a) al filozofiei politico-juridice, a carei evolutie a condus la afirmarea individului ca persoana umana, indreptatita sa beneficieze sau sa fie investita cu drepturi proprii opozabile, in primul rind, statului caruia ii apartine; b) pe plan juridic, in acest scop ideile privind drepturile omului fiind transpuse in instrumente juridice generatoare de drepturi si obligatii, mai intii pe plan national si mai apoi pe plan international; c) pe cel al cooperarii dintre state, la nivel international, care intervine mult mai tirziu pentru drepturile cistigate prin intermediul unor instrumente juridice specifice sau chiar identificarea unor noi drepturi .
Sustinem opinia acestui autor, deoarece institutia dreptului individului cuprinde 3 aspecte: 1) al filozofiei politice a drepturilor individului; 2) aspectul pur juridic producator de efecte juridice (drepturi si obligatii) ale individului; 3) cel al coope¬rarii statelor ca subiecti de drept international privind drepturile individului.
Asadar, in masura in care societatea a evoluat, iar in viata popoarelor s-au conturat probleme noi cu diverse aspecte, au suferit corective importante conceptiile formulate privind drepturile omului. Au aparut, astfel, teorii sociale care au cautat sa legitimeze prerogativa statului de a contribui la apararea drepturilor si libertatilor omului si de a intreprinde masurile necesare pentru asigurarea drepturilor acestora in baza unei prezumtii potrivit careia statul actioneaza ca exponent si reprezentant al intregii societati, aparand interesele legitime ale acesteia.
De mentionat ca astfel de teorii au devenit, pe parcurs, suportul unor conceptii totalitare , chiar daca la inceput isi exprimau bunele intentii, incercand sa justifice dreptul statului de a prelua anumite aspecte privind drepturile omului si incercarea de a apara prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai dezavantajate. Efectele devastatoare ale acestora au fost de anihilare aproape a tuturor drepturilor si libertatilor indivizilor sub pretextul apararii lor de catre stat care, avind in folosinta deplina o uriasa masina represiva, a dat nastere, in final, la o contradictie flagranta cu aceste drepturi ale omului, in loc sa le apere, situatie ce a determinat initierea cunoscutelor revolutii in masa si care au dus la prabusirea comunismului in tarile Europei de Est. Anume in urma acestor revolutii au fost repuse in functiune principiile economice liberale si restabilit sistemul drepturilor omului prin intermediul unor garantii reale acordate individului, cu scopul de a asigura respectarea ferma a drepturilor sale fundamentale. Astfel, datorita incarcaturii filosofice a conceptiilor privind drepturile omului, acestea s-au reflectat in definirea trasaturilor politice si juridice, influentind chiar si conceptul in sine.
Merita a fi subliniat faptul ca elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, in fond, o operatiune de sinteza, constind din generalizarea unor idei consacrate, in diferite tari, in documente juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare prestigiu care au rezistat timpului, lasind in urma lor valoroase opere de studiu. In aceste conditii, conceptul in sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare si abstractizare a tot ce a avut mai de seama gindirea umana, creind intr-o noua acceptiune principiile filozofice umaniste, reluind elemente din gindirea religioasa si din nazuintele generale de libertate care se facusera cunoscute cu atita vigoare in secolele XVII si XVIII.
Conform altei pareri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a nascut in perioada de pregatire individuala a revolutiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja in antichitate sau in gindirea politica a Evului Mediu. Cu toate acestea, numai in timpul revolutiilor burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat si in practica sociala. Teoreticienii filozofi au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltind principiile unei antropologii umaniste rationaliste ca fundament al conceptiei drepturilor omului. La rindul lor, revolutiile americana si franceza au consacrat pentru prima oara in istoria umanitatii principiile egalitatii in fata legii, a libertatii de gindire si a demnitatii umane.
Ca rezultat al invocarii conceptului drepturilor omului pe planul legal al legislatii¬lor nationale, acesta a cunoscut o protectie incadrata in instrumente juridice la nivel mondial ca urmare a amplificarii problemelor abatute asupra omenirii, dar si ca o consecinta a generalizarii influentei unor conceptii filozofice si religioase , exprimind ideea de libertate. Aceasta a contribuit la sintetizarea unei conceptii umaniste de o larga deschidere internationala, oferind expresie popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea si respectul fiintei umane sa nu mai cunoasca ingradiri si limitari de nici un fel. Astfel, in urma acestui indelungat proces de cristalizare, institutia drepturilor omului se infatiseaza in prezent ca una deosebit de complexa, ce tine atit de ordinea juridica interna, cit si de cea internationala.
Avind ca scop reflectarea unui anumit standard cistigat de protectie internationa¬la a drepturilor si libertatilor ce apartin in mod egal tuturor fiintelor umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si promova aceste drepturi, in egala masura, precum si ale intregii comunitati internationale de a veghea asupra res¬pectarii drepturilor si libertatilor respective in cadrul fiecarei tari, intervenind nu¬mai in acele situatii in care drepturile omului sint incalcate intr-un stat sau altul.
Intr-o atare ordine de idei, interesul de care se bucura problematica drepturilor omului constituie, fara doar si poate, o recunoastere incontestabila a complexitatii si originalitatii acestei valoroase institutii juridice, dar si mai mult a faptului ca fara drepturile in cauza nu poate fi infaptuita o societate democratica - conditie primor¬diala in afirmarea demnitatii fiecarui individ atit pe plan intern, cit si pe plan extern. "Drepturile si libertatile noastre sint scutul nostru, care protejeaza demnitatea noastra umana in raport cu statul. Drepturile omului nu sint in stare sa ne acorde garantii ca vom fi iubiti si rasfatati, ele nu garanteaza fericirea in viata, nici macar dreptate sau o bunastare minima - ele nu fac decit sa ne apere de injosiri si atacuri asupra demnitatii noastre, si tot numai din partea unuia, dar a celui mai puternic delicvent - puterea de stat, ceea ce in cadrul democratiei inseamna vointa majoritatii" .

§ 2. Primele documente privind drepturile fundamentale ale omului

Primele documente cu caracter pronuntat constitutional au aparut in Anglia. Printre acestea este Magna Carta, data de Ioan fara de Tara la 15 iunie 1215 baronilor si episcopilor englezi. Acest act de epoca a avut o prioritate absoluta asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat in lume in decursul timpului in acest domeniu atit de important pentru intreaga populatie. Acest document prevedea ca nici un om liber nu va putea fi arestat sau intemnitat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat in afara legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice manie¬ra ar fi si noi nu vom merge impotriva lui si nici nu vom trimite pe nimeni impotriva lui, fara o judecata loiala a egalilor sai, in conformitate cu legea tarii.
Cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au aparut si s-au cristalizat in cultura europeana in secolele al XVIII-lea si al XlX-lea. Tot aici au aparut si instrumentele juridice de transpunere in prevederi legale a acestor drepturi si libertati fundamentale. Inaintea altor tari, Marea Britanie a adus la cunostinta lumii inca trei importante documente privind drepturile omului: Petitia drepturi¬lor din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 si Bill of Rights din 13 februarie 1689.
Un document celebru, care si-a pastrat actualitatea peste veacuri, a fost emis in Franta la 26 august 1789. Chiar in primul articol transpare ideea ca "oamenii se nasc si ramin liberi si egali in drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fonda-te decit pe egalitatea comuna ", stabilind ca scop al oricarei asociatii politice apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului, si anume: libertatea, proprietatea, siguranta si rezistenta impotriva asupririi.
Un alt act de valoare a fost Declaratia drepturilor din statul Virginia din 1776, care enunta in cuprinsul sau aceleasi idei, consacrind, in fond, principiul ca toti oamenii sint prin natura lor in mod egal liberi si independenti si au anumite drepturi innascute.
Declaratia de drepturi a Statelor Unite ale Americii din 14 iulie 1776 subliniaza si ea ca "oamenii au fost creati egali, ei fiind inzestrati de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre acestea regasindu-se dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii" . Una din cele mai importante idei pe care le consacra acest document de vaza este aceea ca toate guvernarile au fost stabilite de catre oameni anume pentru a garanta drepturile consfintite. Potrivit acestei Declaratii, "oricind o forma de guvernare devine contrara acestui scop, poporul dispune de dreptul de a o schimba sau de a o aboli si de a stabili un nou guvernamint".
Ideile libertatii politice inscrise in continutul declaratiei americane de indepen¬denta dezvolta, de fapt, valoroasele concepte fundamentale inscrise in Magna Carta Libertatum, in Petitia drepturilor, precum si in Habeas Corpus Act sau Bill of rights, care au pus bazele marilor idei ale libertatii politice.
Aruncind o privire retrospectiva, se poate constata ca declaratiile de drepturi au reprezentat, atit la timpul respectiv, cit si, mai ales, dupa secole, documente fundamentale, de o incomparabila relevanta pentru definirea continutului politic si juridic al institutiei drepturilor omului. Acestea au contribuit la fundamentarea ideii egalitatii oamenilor atit in domeniul drepturilor civile, cit si in domeniul politic, definind o viziune elaborata cu privire la raporturile dintre individ si stat, dintre om si autoritate.
De mentionat faptul ca inca in 1215 Magna Carta definea, pentru prima data, o regula de maxima importanta: ori de cite ori guvernul unei tari vrea sa aduca o anumita limitare statutului cetatenesc al indivizilor, aceasta limitare nu poate fi justa si legala decit daca se intemeiaza pe o regula de drept, preexistenta si impartial interpretata.
Documentele respective pe care le-am mentionat, elaborate in Anglia, Franta si SUA, au reprezentat, la acele timpuri, expresii ale manifestarilor curajoase ale tendintelor de epoca de a proteja drepturile legitime ale cetateanului impotriva tentativelor statului de a-si extinde prerogativele in pofida drepturilor oamenilor si in detrimentul acestora. In sustinerea acestor concepte, cu argumente temei¬nice, doctrina liberala a demonstrat obligatia statului de a nu face nimic in masura sa impiedice libera desfasurare a activitatilor pe care omul le intreprinde, precum si exercitarea drepturilor ce-i sint recunoscute individului de diversele legi si de Constitutie.
Mijlocul sec. al XlX-lea a inregistrat un fenomen nou in domeniul drepturilor omului - abordarea acestora pe plan international. Primele norme conventiona¬le vizau: umanizarea razboiului (Conventia din 22 august 1864 ce prevedea protectia militarilor raniti in fortele armate in campanie; Conferinta de Pace de la Haga privind neutilizarea unor categorii de arme crude si perfide); • combaterea comertului cu sclavi (Conferinta antisclavagista de la Bruxelles, 1890) si, in general, cu fiinte umane (Acordul de la Paris din 18 mai 1904 care interzicea comertul cu femei; la 30 septembrie 1921 a fost adoptata la Geneva Conventia internationala referitoare la combaterea traficului cu femei si copii etc.); • protejarea minoritatilor religioase (Tratatele de la Paris din 30 martie 1856 si Berlin din 13 iulie 1878 cu prevederi referitoare la protejarea minoritatilor crestine in Imperiul Otoman).
Incepind cu sec. al XX-lea, dar mai ales dupa crearea Societatii Natiunilor, au fost elaborate 4 mari categorii de norme de protectie a anumitor drepturi ale omului: referitoare la problemele de munca, la problema protectiei popoarelor din colonii, a minoritatilor etnice si religioase si a strainilor, considerate ca fiind foarte importante pentru omenire.

§ 3. Documentele recente referitoare la drepturile omului

La rascrucea anilor realitatea demonstreaza ca ideea drepturilor omului se bucura de o popularitate considerabila in intreaga lume. Din start, aceasta popularitate nu vizeaza doar lumea occidentala, chiar daca politicile de respectare a drepturi¬lor omului au luat nastere in Europa de Vest si America de Nord .
Drepturile omului reprezinta un raspuns la o problema universala si vizeaza noile democratii la modul cel mai direct.
Astfel, problema cunoasterii principalelor drepturi protejate de lege este una prio¬ritara pentru fiecare cetatean, indiferent de situatia sociala, politica, functia publi¬ca, virsta, religie etc. In linii mari, drepturile omului reprezinta relatia dintre con¬ducatori si cei condusi. Normele fixate pe plan international reies din convingerea ca nu omul exista pentru binele statului, ci statul exista pentru binele omului. Prin urmare, organizarea societatii intr-un stat implica faptul ca autoritatile dis¬pun de puterea de a impune regulile care guverneaza societatea, iar rostul social al drepturilor omului este in primul rind acela de a asigura o noua baza pentru formularea unor standarde menite sa garanteze ca sistemul statal va servi intere¬selor oamenilor si nu va leza drepturile acestora.
Aceleasi considerente au stat si la baza infiintarii ONU in 1945. Natiunile Unite au proclamat credinta popoarelor in drepturile omului, afirmind in cadrul Cartei ca aceste drepturi se aflau in centrul preocuparilor lor. Unii au considerat ca, desi ideea de drepturi ale omului este anterioara Organizatiei Natiunilor Unite, ea a fost oficial si universal acceptata abia in momentul crearii Organizatiei.
Desigur, istoria drepturilor omului este pasionanta. Ea isi trage radacinile din toate marile sisteme filozofice, aflindu-se la temelia luptei pentru libertate si egalitate in intreaga lume. Comunitatea internationala s-a dezvoltat si transformat radical in cursul secolului al XX-lea, iar odata cu aceasta s-a produs si emancipa¬rea drepturilor fundamentale ale persoanei. Evenimentul teribil care a fost cel de¬al doilea razboi mondial i-a determinat pe invingatori sa incerce sa creeze o alianta, in primul rind, pentru a rezolva citeva din problemele ce decurgeau din razboi, dar mai ales pentru a cauta un mijloc de a impiedica repetarea unor evenimente atit de ingrozitoare pe viitor. Astfel a fost creata Organizatia Natiu¬nilor Unite. Importanta acestui deziderat a fost si ramine evidenta, iar stradaniile depuse in vederea adoptarii diferitelor declaratii universale ale drepturilor omului continua sa fie in centrul acestei organizatii.
Cu toate acestea, prea putina lume este constienta de amploarea eforturilor depu¬se din 1945 incoace in vederea realizarii unui astfel de acord general, precum si de calea grea ce a fost parcursa in acest sens pina in prezent.
Textul de referinta ramine Declaratia Universala a Drepturilor Omului, procla¬mata in 1948. Acest text enunta o serie de drepturi fundamentale, un "ideal comun ce trebuie implinit" pentru toti oamenii, indiferent de rasa, sex, limba, religie, opinie politica, origine nationala sau sociala, bunuri, nastere sau situatie materiala .
Dupa foarte multe si indelungate discutii si dezbateri au fost adoptate alte doua instrumente internationale cu putere de lege pentru statele-parti, si anume: Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Ambele au fost votate in 1966 si au intrat in vigoare zece ani mai tirziu. Un protocol facultativ referitor la cel de-al doilea pact prevede un mecanism de examinare, in anumite cazuri, a plingerilor parvenite de la persoane particulare.
Aceste trei documente reunite constituie Carta Internationala a Drepturilor Omului. Anume ele au inspirat in mod direct si au reflectat, in totalitate sau in parte, o intreaga gama de instrumente complementare referitoare la:
• autodeterminare si dreptul la independenta al tarilor si popoarelor colonizate;
• lupta impotriva discriminarii bazate pe rasa, sex, loc de munca, profesie, religie, credinta sau educatie;
• lupta impotriva crimelor de razboi si crimelor impotriva umanitatii;
• protectia persoanelor supuse unui regim de detentie sau de inchisoare;
• interzicerea torturii si altor tratamente analoage inumane;
• libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de munca;
• drepturile politice ale femeii;
• drepturile persoanelor deficiente mintal si cu handicap;
• progresul si dezvoltarea in domeniul social (eliminarea foamei si a subnutritiei);
• folosirea progreselor inregistrate de stiinta si tehnica in interesul pacii si in beneficiul omenirii;
• cooperarea si dezvoltarea culturala pe scara internationala;
• mass-media si contributia acesteia la intarirea pacii si intelegerii internationale;
• lupta impotriva rasismului, instigarii la razboi si apartheidului;
• lupta impotriva terorismului;
• promovarea drepturilor omului.
De mentionat faptul ca aceasta este doar partea vizibila a lucrurilor, nemaivorbind de nenumaratele grupuri speciale de lucru, de comitetele si masurile specia¬le, de rapoartele, studiile si declaratiile, conferintele, planurile si programele orga¬nizate si desfasurate in acest sens. Merita a fi evidentiate deceniile de lupta, de cercetare si de instruire, precum si fondurile de contributii benevole sau de anga¬jari speciale, masurile de asistenta de orice fel la nivel mondial, regional si local, masurile adoptate, anchetele realizate si procedurile elaborate pentru promovarea si apararea drepturilor omului.
Un al document important in apararea drepturilor omului este Conventia Europeana a Drepturilor Omului care nu a aparut dintr-un vid juridic; ea a fost precedata atat de Declaratia Universala a Drepturilor Omului cat si de Declaratia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Conventia Europeana a fost semnata la 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.
Declaratia Universala ocupa, de fapt, un loc deosebit in Preambulul Conventiei Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciata importanta textului european in cadrul protectiei drepturilor omului la nivel international. In Preambulul sau, Conventia enunta intr-adevar principii importante: „Bazele justitiei si a pacii in lume... a caror mentinere se sprijina in mod esential pe un regim cu adevarat democratic pe de o parte, si, pe de alta parte, pe o conceptie comuna si un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea;...”
Guvernele statelor europene insufletite de acelasi spirit - si posedand un patrimoniu comun de idealuri si de traditii politice, de respectarea libertatii si de suprematia dreptului (sunt hotarate) sa ia primele masuri menite sa asigure garantarea colectiva a unora dintre drepturile enuntate in Declaratia Universala. Exista in acest text termeni nedefiniti juridic: pace, regim democratic, respect comun.
Preambulul, se observa, formuleaza notiunea de democratie politica ce nu figureaza in Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este si accentul pe care Parlamentul il pune pe garantarea colectiva a drepturilor omului.
Conventia Europeana a fost primul instrument international ce se refera la drepturile omului avand ca scop protectia unui larg evantai de drepturi civile. Ea a avut in vedere, prin art.19, instituirea unui sistem de protectie a acestor drepturi structurat pe doua nivele: o Comisie Europeana a drepturilor omului si o Curte Europeana a drepturilor omului. Astfel, la 18 mai 1954, Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei alege pentru prima data membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, in fasa careia, in mod obligatoriu incepea orice proces introdus in baza Conventiei. Mai tarziu, la 21 ianuarie 1959, Adunarea Consultativa Parlamentara a Consiliului Europei alege, la rindul sau, pentru prima data, judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului, chemata sa examineze, dupa Comisie, una din aceste cauze si sa le solutioneze prin hotariri definitive si obligatorii. In afara competentei contencioase, pe care a avut-o inca de la infiintare, Curtea capata si competenta consultativa in 1970, odata cu intrarea in vigoare a celui de-al doilea protocol aditional al Conventiei.
Mecanismul instituit de Conventie s-a dovedit neperformant, intrucit inmultirea plingerilor si complexitatea cauzelor au condus la solutionarea acestora in perioade lungi de timp (chiar 5 ani), astfel ca in Protocolul aditional nr.11, incheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, s-a statuat inlocuirea fostului mecanism prevazut de art.19 (Comisia si Curtea) si constituirea unei instante unice, cu caracter permanent - Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. Protocolul a fost semnat de toate statele membre ale Consiliului Europei si a fost ratificat de marea lor majoritate si a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998, dupa 40 de ani de activitate efectiva a fostei Curti.
De apreciat activitatea desfasurata de catre institutiile specializate ale ONU, pre¬cum si actiunile intreprinse de catre numeroase organisme internationale sau na¬tionale, guvernamentale sau neguvernamentale ce se ocupa de drepturile omului. Fara indoiala, documentele mentionate nu divizeaza realitatea de ideal. Dupa cum se afirma in literatura de specialitate, daca se confrunta realitatile prezente cu idealul, nici o tara, nici chiar cea mai dezvoltata, nu se poate prevala de satisfacerea tuturor cerintelor apararii drepturilor omului. Guvernele statelor au o anumita tendinta de rezolvare a dificultatilor interne fara o contributie suficienta orientata spre drepturile omului, mai ales atunci cind tara abia si-a dobindit inde¬pendenta sau se afla in perioada de tranzitie.
Dezvoltarea drepturilor omului in dreptul international si legislatiile natio¬nale s-a incununat cu crearea unui sistem de drepturi care reglementeaza glo¬bal existenta armonioasa a personalitatii. Aceasta realitate este caracteristi¬ca, in special, guvernelor tarilor in curs de dezvoltare, care, fara indoiala, nu ignorau aceste fapte, dar au facut uz de ele pentru a justifica incalcarile impuse de necesitatile de unitate nationala, de stabilitate si de dezvoltare. In acest sens, Declaratia Universala a Drepturilor Omului de la 1948 constituia un alibi impor¬tant, in special preambulul acesteia: "prezenta Declaratie Universala a Drepturi¬lor Omului este proclamata ca ideal comun de atins" si articolul 29 care stipuleaza ca "individul are indatoriri fata de comunitatea in care este posibila doar libera si deplina dezvoltare a persoanei sale" .
Tocmai in aceste situatii apare problema asigurarii drepturilor omului, deoarece intiietatea dreptului nu este deplin respectata in nici un punct de pe glob, iar atentia trebuie sa fie indreptata si asupra partilor lumii unde se considera deseori ca aceasta problema este bine pusa la punct.

§ 4. Importanta actelor nationale si internationale referitoare la drepturile omului

Inca din cele mai vechi timpuri, elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, in fond, o operatiune de sinteza, constind din generalizarea unor idei consacrate, in diferite tari, in documente juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare prestigiu, care au rezistat timpului, lasind in urma lor valoroase opere de studiu.
In aceste conditii, conceptul in sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare si abstractizare a tot ce a avut mai de seama gindirea umana, creind intr-o noua acceptiune principiile filozofice umaniste. Astfel, in urma acestui indelungat proces de cristalizare, avind ca scop reflectarea unui anumit standard cistigat de protectie internationala a drepturilor si libertatilor ce apartin in mod egal tuturor fiintelor umane, documentele nationale si internationale referitoare la drepturile si libertatile omului definesc si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii reciproce ale oamenilor, ale statelor si guvernelor de a apara si promova aceste drepturi, in egala masura, precum si ale intregii comunitati inter¬nationale de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in cadrul fiecarei tari, intervenind numai in situatiile in care drepturile omului sint incalcate intr-un stat sau altul.
Astfel, tratatele, conventiile si celelalte acte internationale, precum si legislatia interna a statelor cu privire la drepturile fundamentale ale omului constituie, fara doar si poate, o recunoastere incontestabila a complexitatii si originalitatii acestei valoroase institutii juridice , dar si mai mult a faptului ca fara aceste drepturi nu poate fi infaptuita o societate democratica ce constituie o conditie primordiala in afirmarea demnitatii fiecarui individ atit pe plan intern, cit si pe plan extern. Importanta celor mentionate mai sus reiese si din faptul ca instrumentele nationa¬le referitoare la drepturile omului nu pot deroga de la cele internationale, dat fiind si angajamentul statului nostru ce si 1-a asumat prin inserarea in art. 4 din Consti¬tutia Republicii Moldova a urmatoarelor prevederi: "Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concor¬danta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Republica Moldova este parte ". De asemenea, tot acest articol mai prevede ca "daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile omului la care Republica Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementarile internationale ".
Consider ca toate aceste acte, fie interne, fie internationale referitoare la dreptu¬rile omului, reprezinta un raspuns la o problema universala si vizeaza noile demo¬cratii la modul cel mai direct. Astfel, cunoasterea principalelor drepturi prote¬jate de aceste acte este una prioritara pentru fiecare cetatean, indiferent de situa¬tia sociala, politica, functia publica, virsta, religie etc. iar normele fixate atit pe plan international, cit si cele in legile interne ale statului, reies din convingerea ca nu omul exista pentru binele statului, ci statul exista pentru binele omului. Astfel, cu atit este mai importanta legislatia nationala referitoare la drepturile omului, cu cit aceasta cuprinde mai multe prevederi referitoare la tema, confirmind in felul acesta pe plan international statutul sau de stat democratic. Evident, toate aceste prevederi cu referire la drepturile si libertatile fundamentale ale omu¬lui se afla intr-o strinsa legatura si nici un drept nu poate fi realizat si asigurat integral daca macar unul dintre ele este incalcat.
Organizarea societatii intr-un stat implica faptul ca autoritatile dispun de puterea de a impune regulile care guverneaza societatea pornind de la aceste prevederi, iar menirea sociala a drepturilor omului este in primul rind aceea de a asigura o noua baza pentru formularea unor standarde menite sa garanteze faptul ca siste¬mul statal va servi intereselor oamenilor si nu va leza drepturile acestora. Anume aceste texte internationale au inspirat in mod direct si au reflectat, in totalitate sau in parte, o gama intreaga de instrumente complementare cu impli¬catii asupra legislatiilor nationale ale statelor, referitoare la autodeterminare si dreptul la independenta al tarilor si popoarelor colonizate; tortura si alte trata¬mente analoage inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locu¬rilor de munca; drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal si handicapate, progresul si dezvoltarea in domeniul social (eliminarea foamei si a subnutritiei); folosirea progreselor inregistrate de stiinta si tehnica in interesul pacii si in beneficiul omenirii; cooperarea si dezvoltarea culturala pe scara internationala; mass-media si contributia acesteia la intarirea pacii si intele¬gerii internationale; lupta impotriva rasismului, instigarii la razboi si apartheidului; lupta impotriva terorismului si nu in ultimul rind promovarea drepturilor omului. Observam ca de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi importante personale si chiar intime ale individului.
In aceste conditii, importanta actelor nationale si internationale este impusa de la sine si prezinta o adevarata garantie pentru apararea drepturilor omului atunci cind in ordinea interna acestea deroga fie de la legislatia interna, fie de la princi¬piile internationale de protectie a acestor norme.
Actele nationale referitoare la drepturile omului prezinta un interes deosebit, mai ales in sensul ca, in functie de armonizarea lor cu cele internationale, se poate aprecia cum un stat sau altul se conformeaza documentelor internationale, in acest sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state democratice bazate pe statul de drept, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile lui, precum si libera dezvoltare a fiintei umane reprezinta valori supreme si sint garantate. Documentele internationale referitoare la drepturile si libertatile fundamentale ale persoanei reprezinta, la rindul lor, un etalon si un punct de pornire pentru toate popoarele lumii, atunci cind acestea se confrunta cu probleme la acest capitol, cetatenii avind posibilitatea sa se bucure de plenitudinea drepturilor lor. O dovada concludenta in acest sens este si recunoasterea, in Constitutia Republicii Moldova, a suprematiei unor conventii internationale in materia drepturilor omu¬lui. Astfel, art. 8 intitulat "Respectarea dreptului international si a tratatelor inter¬nationale" prevede ca Republica Moldova se obliga sa respecte Carta Organiza¬tiei Natiunilor Unite si tratatele la care este parte, sa-si bazeze relatiile cu alte state pe principiile si normele unanim recunoscute ale dreptului international. Intrarea in vigoare a unui tratat international continind dispozitii contrare Consti¬tutiei va trebui precedata de o revizuire a acesteia.
Art. 4 intitulat "Drepturile si libertatile omului" prevede ca dispozitiile constituti¬onale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in con¬cordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Repu¬blica Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementarile internati¬onale.

§ 5. Drepturile omului in sistemul ONU

Dupa cum am mentionat, momentul aparitiei protectiei internationale a drepturi¬lor omului este reprezentat de adoptarea, la 10 decembrie 1948, la Paris, de catre Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, printr-o rezolutie, a Declara¬tiei Universale a Drepturilor Omului. Este primul text international cu caracter general si vocatie universala in materia drepturilor omului.
Declaratia este apreciata ca marcind inceputul unei noi etape in domeniul dreptu¬rilor omului . Este primul document international cu vocatie de universalitate in acest domeniu, urmarind, deci, stabilirea unei conceptii unitare a comunitatii in¬ternationale despre drepturile si libertatile omului.
Dupa cum se precizeaza in preambulul Declaratiei, drepturile pe care aceasta le proclama reprezinta un standard comun de atins de toate popoarele, in asa fel ca aceste drepturi sa fie recunoscute si respectate pretutindeni de catre toate state¬le.
In literatura de specialitate s-a statuat ca Declaratia, incorporata in preambulul constitutiilor multor state si reluata de alte documente ale Adunarii Generale, a contribuit la formarea unor reguli cutumiare bazate pe continutul declaratiei. Faptul ca prevederi ale acesteia au fost incorporate in constitutiile multor state sau au fost invocate in jurisprudenta releva ca ea este acceptata ca document, cuprinzind principii si norme generale, care dau expresie unor standarde comune in domeniul drepturilor omului.
Statul nostru si-a exprimat consimtamintul de a deveni parte a Organizatiei Nati¬unilor Unite printr-o scrisoare oficiala a Presedintelui de atunci al tarii, Mircea Snegur, la data de 17.01.1992, iar la 2 martie 1992 Adunarea Generala a ONU a emis Rezolutia nr. 46/223 in acest sens.
Constitutia Republicii Moldova, in art. 4, aseaza Declaratia Universala a Dreptu¬rilor Omului alaturi de tratatele internationale la care Republica Moldova este parte si le confera acestora o forta juridica deosebita. Acest fapt reiese clar din prevederile Constitutiei, potrivit carora: "Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordan¬ta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte ".
O alta realizare in domeniu este marcata de cele doua pacte internationale cu caracter general si cu vocatie universala in materia drepturilor omului. Acestea sint: Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale . Astfel, pactele citate mai sus, precum si Protocolul optional la Pactul internatio¬nal cu privire la drepturile civile si politice , impreuna cu Declaratia Universala, formeaza asa-numita Carta Internationala a Drepturilor Omului (The internatio¬nal Bill of Human Rights).
Preambulurile si articolele 1, 3 si 5 ale Pactelor sint aproape identice, reamintind obligatia statelor, conform Cartei ONU, de a promova drepturile omului, idealul fiintelor umane libere fiind de a se bucura de libertate civila si politica si de a fi feriti de teama si lipsuri. Acest ideal poate fi atins numai daca sint create conditii¬le prin care fiecare sa-si poata exercita drepturile sale civile si politice, precum si drepturile sale economice, sociale si culturale.
Importante dispozitii privitoare la drepturile omului gasim si in Carta ONU. Ast¬fel, daca e sa citam cu exactitate textul, in preambulul Cartei, popoarele Natiuni¬lor Unite isi exprima hotarirea de a reafirma credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in drepturi egale intre barbati si femei si intre natiunile mari si mici. Mai delimitam prevederi importante referitoare la promovarea si incurajarea respectului pentru drepturile omului si libertatile fundamentale ale acestuia, precum si sprijinirea realizarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale .
Pe parcurs, dupa Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Adunarea Genera¬la a O.N.U. a adoptat peste 60 de conventii, pacte si alte documente privind drepturile omului. Dintre acestea pot fi elucidate citeva in legatura cu care s-a preconizat si instituirea unor mecanisme de protectie a drepturilor.
O prima categorie de conventii se refera la atentate grave impotriva vietii umane, a dreptului la viata. Una dintre acestea este Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata de Adunarea Generala a ONU in de¬cembrie 1948. Aceasta subliniaza ca genocidul, savirsit cu intentia de a distruge, in intregime sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios, indiferent daca este comis in timp de pace sau razboi, conform dreptului international, este o crima .
Printre conventii care privesc eliminarea discriminarii mentionam Conventia in¬ternationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala din 1965, Conventia internationala privind suprimarea si pedepsirea crimei de aparteid din 1973, Conventia impotriva discriminarii in munca din 1958, Con¬ventia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei din anul 1979 etc.
Intilnim, de asemenea, unele conventii ce se refera la cetatenie, apatrizi, dreptul la azil si refugiati s. a., ce dezvolta aspecte specifice ale unor drepturi politice cum este Conventia impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inu¬mane sau degradante (1984). Alte conventii trateaza drepturile unor categorii sociale distincte cum sint Conventia privind drepturile politice ale femeilor din anul 1952 si Conventia privind drepturile copilului din 1989.
Pentru asigurarea unei protectii efective a drepturilor omului este esential ca statele, prin constitutii si alte legi, ca si prin intermediul institutiilor interne, sa asigure punerea in aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele si conventiile referitoare la domeniu. In acest context, pentru urmarirea si aplicarea conventiilor O.N.U. in sfera drepturilor omului, s-au stabilit mecanisme si proceduri distincte, constituite in baza dispozitiilor conventiilor respective. Merita a fi mentionate in acest sens dispozitiile art. 1 din Carta ONU privind scopurile Natiunilor Unite, art. 13 referitor la functiile si puterile Adunarii Gene¬rale si art. 62 privind functiile si puterile Consiliului Economic si Social al ONU.
Potrivit acestora, Adunarea Generala are ca principala functie initierea de studii si elaborarea de recomandari privind realizarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, iar Consiliul Economic si Social (ECOSOC) face recomandari in scopul de a promova "respectul si indeplinirea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti", creind comisii speciale in acest scop. Referitor la mecanisme sub egida ECOSOC, precizam ca in anul 1946 acesta a creat Comisia privind conditia femeii si Comisia drepturilor omului care, la rindul sau, a infiintat in 1947 Subcomisia de lupta impotriva masurilor dis¬criminatorii si protectia minoritatilor.
Fiind principalul organ al ECOSOC in domeniul drepturilor omului, Comisia Drep¬turilor Omului pregateste recomandari si elaboreaza proiecte de instrumente in¬ternationale in materie. Comisia indeplineste si alte sarcini in acest domeniu, incredintate de Adunarea Generala a ONU sau ECOSOC, colaborind strins cu alte organe sau organisme din sistemul ONU. Comisia poate, de asemenea, sa examineze comunicarile privind violari ale drepturilor omului, precum si raspun¬surile statelor in legatura cu respectivele pretinse violari.
Referitor la mecanisme stabilite pentru aplicarea Pactelor si altor conventii ONU privind drepturile omului, putem mentiona Comitetul pentru drepturile omului, care a fost creat in baza art. 28 al Pactului privind drepturile civile si politice si este compus din 18 membri, alesi cu titlu individual, prin vot secret de statele-parti la Pact, pe termen de 4 ani.
In conformitate cu prevederile art. 40-45 ale Pactului, sarcinile Comitetului sint de a examina rapoartele statelor-parti asupra masurilor luate pentru aplicarea drepturilor recunoscute in Pact si progresele realizate in implementarea acestora, adresind statelor-parti propriile rapoarte si observatiile pe care le considera potri¬vite. De asemenea, Comitetul poate sa-si asume anumite angajamente cu sco¬pul de a reglementa diferendele dintre statele-parti privind aplicarea Pactului, cu conditia ca partile sa fi recunoscut competenta Comitetului in aceasta privinta, iar cind este cazul, pentru a ajunge la o solutie amiabila, sa desemneze o comisie consultativa ad hoc care sa ofere statelor-parti solutii in orice conflict privind aplicarea Pactului fondata pe respectarea acestuia . Comitetul urmareste anga¬jarea unui dialog constructiv cu statele-parti la Pact privind imbunatatirea proce¬durilor de raportare, cele mai potrivite cai de punere in aplicare a prevederilor Pactului si de reglementare a conflictelor legate de aplicarea acestuia . Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale examineaza rapoartele pre¬zentate de statele-parti la Conventie, o data la doi ani, in legatura cu masurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de alta natura, intreprinse pentru punerea in aplicare a Conventiei in acest sens. Alaturi de rapoartele statelor asupra proble¬melor mentionate si de plingerile interstatale referitoare la violari ale Conventiei, Comitetul este autorizat sa primeasca, de asemenea, comunicari din partea unor persoane sau grupuri de persoane tinind de jurisdictia statelor-parti, cu o conditie: ca aceste state sa fi recunoscut competenta Comitetului in acest domeniu.
Pactul referitor la drepturile economice, sociale si culturale din 1966 nu a preva¬zut crearea unui mecanism insarcinat cu urmarirea punerii sale in aplicare. Acest fapt a impus, in 1985, ECOSOC de a crea Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale. Comitetul in cauza, a carui functie principala consta toc¬mai in analizarea si urmarirea masurilor luate de state pentru asigurarea drepturi¬lor recunoscute in Pactul mentionat mai sus, ajuta ECOSOC de a-si indeplini functiile de supraveghere care ii sint atribuite in aceasta materie.
Alte doua organe de lucru sint Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei si Comitetul impotriva torturii. Spre deose¬bire de cel dintii (potrivit Conventiei, acest comitet nu este autorizat sa analizeze petitii individuale sau plingeri ale unui stat impotriva altuia), acesta din urma are competenta de a studia rapoartele pe care i le prezinta statele-parti in legatura cu masurile pe care le-au intreprins pentru aplicarea acesteia, de a primi plingerile unui stat-parte, legate de aplicarea Conventiei de catre alt stat-parte si de a exa¬mina plingerile particularilor, care pretind ca sint victime ale violarii Conventiei de catre propriul stat (art. 19-24 din Conventie).
In ceea ce priveste alte proceduri de protectie a drepturilor omului in cadrul unor institutii specializate ale O.N.U., trebuie sa mentionam ca dintre agentiile specia¬lizate ale O.N.U., doar doua dispun de mecanisme privind protectia drepturilor omului: Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO) si Organizatia Internationala a Muncii (OIM). In anul 1962 a fost adoptat un Protocol in cadrul UNESCO, care instituie o comisie de bune oficii si conciliere in scopul reglementarii divergentelor dintre statele-parti la conventia citata, in privinta aplicarii prevederilor acesteia. De ase¬menea, in anul 1978, Consiliul executiv al UNESCO a adoptat o hotarire care stabileste procedura aplicabila plingerilor individuale referitoare la violarea drep¬turilor omului in domeniul educatiei, stiintei, culturii si informatiilor . Tot in acest sens, UNESCO mai examineaza si problemele unor violari in masa, in mod sistematic si flagrant ale drepturilor omului care apar ca urmare a unei politici contrare drepturilor omului instaurata de un stat anume.
Organizatia Internationala a Muncii are ca obiectiv principal elaborarea de norme internationale privind raporturile de munca si urmarirea aplicarii efective a conventiilor incheiate intre state in acest domeniu . Protectia drepturilor omu¬lui ce intra in sfera preocuparilor OIM este asigurata prin mecanisme proprii , prevazute in statutul acestei organizatii si care reflecta trei principii reafirmate de Declaratia de la Philadelphia din 1944 .
Intru realizarea scopului promovarii drepturilor omului au fost infiintate si alte institutii specializate ale ONU pe diverse domenii, cum ar fi: organismele cu caracter economic si financiar, ce contribuie la crearea conditiilor de realizare a drepturilor cu caracter economic, Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimen¬tatie si Agricultura (FAO), ce contribuie la expansiunea productiei agricole si eliberarea omenirii de foamete, precum si Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS), care isi aduce aportul in vederea sustinerii eforturilor statelor-membre in domeniul sanatatii si atingerea, la scara internationala, a unui nivel de sanatate cit mai ridicat.

§ 6. Sisteme regionale de protectie a drepturilor omului

Din punct de vedere geografic, protectia internationala a drepturilor omului evo¬lueaza pe doua dimensiuni - cea universala si cele regionale. Pina in prezent sint cunoscute trei sisteme regionale de protectie a drepturilor omului: european, ame¬rican (acoperind America de Nord si America de Sud) si african. Sistemul european de protectie a drepturilor omului a fost stabilit de catre Consiliul Europei cu scopul ca fiecare membru al Consiliului sa accepte principii¬le statului de drept si principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului . Principalul document in acest domeniu este Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 si intrata in vigoare la 3 septembrie 1953. In acest fel, Conventia Europeana a instituit un sistem de protectie a drepturilor omului care s-a dovedit a fi de-a lungul timpului cel mai avansat si eficient dintre siste¬mele elaborate pina in prezent.
Elaborarea Conventiei a demarat imediat dupa adoptarea, in cadrul O.N.U., a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, din care este preluata cea mai mare parte a drepturilor proclamate .
In baza acesteia, statele-parti la Conventie isi asuma obligatii concrete in ceea ce priveste garantarea drepturilor prevazute prin adoptarea de legi interne si prin activitatea autoritatilor administrative si judecatoresti proprii. De asemenea, au fost initiate un sir de institutii, mecanisme si instrumente necesare punerii sale in aplicare cu scopul asigurarii drepturilor omului. Garantarea acestor drepturi, desi realizata, in principal, prin masurile luate de fiecare stat-parte, este o sarcina colectiva a tuturor statelor-parti la Conventie . Institutiile si mecanismele create de Conventie asigura un grad mai inalt de protectie a drepturilor si libertatilor proclamate; desi Conventia cuprinde mai putine drepturi si cu un caracter mai restrins decit cele din Declaratia Universala sau Pactul privind drepturile civile si politice, adoptate sub egida O.N.U.
Comisia Europeana a Drepturilor Omului are o activitate destul de comple¬xa si presupune probleme juridice in raport cu relatiile dintre state privitor la activitatea Comisiei sau cu raporturile dintre state si indivizi, ce decurg datorita rolului jucat de Comisie in urmarirea aplicarii Conventiei. Acelasi specific il are si cea de-a doua institutie creata de Conventie: Curtea Europeana a Dreptu¬rilor Omului, alaturi de Comitetul de Ministri, a carui activitate are ca scop primordial garantarea drepturilor stabilite prin Conventie. Orice stat-membru al Consiliului Europei, in momentul ratificarii Conventiei Europene a Drepturilor Omului, accepta si competenta Comisiei de a primi o sesizare din partea altui stat privind nerespectarea dispozitiilor Conventiei .
Referitor la statul nostru, in urma vizitei unei delegatii a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (20-22 aprilie 1992), precedata de cererea din partea Republicii Moldova (29 ianuarie 1992), tarii noastre i s-a oferit statut de "invi¬tat special" la acest for international (5 februarie 1993). La data de 20 aprilie 1993 Republica Moldova si-a depus candidatura pentru aderarea cu drepturi depline la Consiliul Europei. Toate aceste actiuni au fost intreprinse, avind ca scop intarirea cauzei democratiei si preeminenta dreptului in tara noastra, asi¬gurarea conditiilor necesare pentru protejarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum si favorizarea stabilitatii politice si economice in tara. Aceasta a rezultat cu aderarea Republicii Moldova, la 13 iulie 1995, la Consiliul Europei ca membru cu drepturi depline.
La momentul aderarii a fost semnata Conventia Europeana a Drepturilor Omu¬lui cu protocoalele sale aditionale, precum si o serie de alte documente euro¬pene cum ar fi: Carta Europeana a autoguvernarii locale, Conventia privind protectia minoritatilor nationale, Conventia europeana antitortura etc. Astfel, Consiliul Europei ramine a fi un for de importanta majora prin faptul ca deciziile sale au o pondere deosebita, in special pentru zona in care se afla si tara noastra.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului poate judeca numai sesizarile pri¬vind statele-parti la Conventia Europeana a Drepturilor Omului care recunosc, printr-o declaratie speciala, competenta contencioasa a Curtii . Deciziile Curtii sint obligatorii si se transmit Comitetului de Ministri al Consiliului Europei intru supravegherea executarii lor.
Odata cu intrarea in vigoare a celui de al doilea Protocol aditional la Conventia Europeana, in 1970, Curtii i-a fost recunoscuta competenta consultativa. Aceas¬ta priveste numai cererile de aviz venite din partea Comitetului de Ministri asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si Protocoalelor (art. 1, al. 1 al Protocolului nr. 2).
Comitetul de Ministri al Consiliului Europei este organul executiv al Consiliu¬lui Europei, compus din ministrii de externe ai tarilor-membre sau adjunctii aces¬tora. Comitetul decide asupra recomandarilor care ii sint supuse de catre expertii guvernamentali, iar deciziile sale sint puse in aplicare de comitetele permanente, comitetele ad-hoc sau de unele comitete de experti. Deciziile sale privesc si statele-parti la Conventie, care n-au acceptat jurisdictia Curtii. Totodata, unii autori au statuat ca aceasta prerogativa poate provoca anumite nelinisti privind posibilitatea ca unele dec