Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Drepturile omului - sisteme de protectie
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Cuprins:

Introducere pag. 2 j5q17qm
Capitolul I Istoricul aparitie si sisteme de protectie a drepturilor omului pag. 4
1. Dezvoltarea conceptuala a drepturilor si libertatilor omului pag. 4
2. Primele documente si aparitia documentelor recente privind drepturile fundamentale ale omului pag. 9
3. Importanta actelor nationale si internationale referitoare la drepturile omului pag. 16
Capitolul II Apararea drepturilor omului in lume si in special in Republica Moldova pag. 20
1. Instututii nationale pentru apararea drepturilor omului in diferite state (institutia ombudsmanului) pag. 20
2. Dreptul la un proces echitabil pag. 31
3. Contenciosul administrativ -; un garant al apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului pag. 51
Capitolul III Mijloacele juridice de aparare a drepturilor omului pag. 56
1. Mijloacele juridice interne pag. 58
2. Mijloacele internationale pag. 65
Incheiere pag. 75
Bibliografie pag. 78

Introducere

Se stie ca drepturile omului se afla la baza constitutionalismului, iar principalul scop al unei constitutii consta in garantarea libertatii si securitatii fiintei umane sub toate aspectele sale. Promovarea conceptului de drepturi ale omului, precum si a consacrarii lor juridice constituie una din problemele fundamentale ale seco¬lului. Evenimentele istorice si social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni asupra drepturilor omului au ramas in continuare in centrul vietii ei politice, sociale, religioase, etico-morale, juridice si filozofice. Dupa al doilea razboi mondial si pina la inceputul anilor 90, au existat prea putine practici politice si democratice in domeniile vietii sociale ale tarii noastre. Putem afirma chiar ca au lipsit regle¬mentarile juridice in sensibila problematica a drepturilor omului. Din acest motiv, chiar de la proclamarea independentei, in Republica Moldova, ca rezultat al pra¬busirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare pentru transformarea so¬cietatii noastre intr-o societate democratica, organizata pe principiile unui stat democratic si de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea tratatelor inter¬nationale din domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul unui nou sis¬tem juridic si social-politic, care in urmatorii ani s-a dezvoltat vertiginos.
Actualmente in Republica Moldova se contureaza clar tendinta de a crea anume acele mecanisme si pirghii de implementare a unui sistem national de promovare si respectare a drepturilor omului, care se bazeaza in special pe instrumentele juridice.
In materia vasta a drepturilor omului specialistii au expus diverse pareri. O parere este ca orice persoana care se considera lezata in drepturile sale legitime are drept de petitionare, asigurindu-i-se posibilitatea de adresare orica¬rui organ de stat pentru inlaturarea nedreptatii, anihilarea consecintelor ei si repa¬rarea daunei sau repunerea in drepturi.
In acest sens sint recunoscute o serie de drepturi si este posibila exercitarea libera a unora dintre ele cum ar fi: dreptul de petitionare; libertatea expresiei; libertatea mitingurilor, demonstratiilor si intrunirilor; dreptul de aparare; dreptul la greva, etc.
In lucrare voi analiza aspectele esentiale a mijloacelor interne si internationale de aparare a drepturilor omului asigurate prin institutii juridice respective totodata aratind cele mai importante drepturi a partilor in cadrul unui proces de judecata.




Capitolul I Istoricul aparitie si sisteme de protectie a drepturilor omului

§ 1. Dezvoltarea conceptuala a drepturilor si libertatilor omului

Problema cercetarii drepturilor omului a cunoscut o evolutie in domeniul stiinte¬lor sociale: filozofie, stiinte politice, teologie, inclusiv in doctrina dreptului natural (jus naturale). Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a inteleptilor inca in epoca antica, printre acestia fiind Socrate (470-399), Aristotel (384-322), Platon (427-347), Cicero (106-43) si altii.
Aceasta doctrina s-a raspindit mult in perioada revolutiilor burgheze din secolele XV1I-XV1I1 in statele Europei de Vest. Conceptul ei a fost aprofundat in lucrarile ginditorilor cu renume mondial Hugo Grotius (1583-1645), John Locke (1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) si Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) etc. Doctrina dreptului natural a fost cercetata mai profund in lucrarea juristului si eruditului olandez H. Grotius De jure belii etpacis (Despre dreptul razboiului si al pacii), aparuta in 1625, in care se preciza ca "dreptul natural nu se preocupa numai de lucrurile ce nu depind de vointa omului, ci are ca obiect si multe lucruri care sint urmarea unui act al vointei omenesti". Deci, teoriile si conceptiile doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teza potrivit careia dreptul isi are originea in natura fiintei omenesti. O contributie deosebit de importanta la progresul conceptiei general-universale de reguli referitoare la fiinta umana a adus-o Platon, care a stabilit o distinctie clara intre idei si cultura sau traditie, lucrarile lui avind un pronuntat caracter de afirmare, descoperire a libertatilor si drepturilor omului. In lucrarea Politica Aristotel afirma: "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oame¬nii nu se deosebesc cu nimic" .
Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, inainte sa se ajunga la recunoasterea faptului ca demnitatea omului este in acelasi timp si sursa, si fundament.
Totodata, in cadrul unei societati in care majoritatea covirsitoare a indivizilor - sclavii sint considerati "unelte necuvintatoare", ideile de promovare egala a conditiei umane nu s-au putut reflecta si pe plan economic, politic, social sau cultural. Aceasta nu s-a intimplat nici in Evul Mediu, cind filozofii crestini au incercat sa dezvolte teoria in cauza, pornind de la Decalog cu cele zece porunci si enuntind in acest mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot in acest context, potrivit marelui ginditor Sf. Toma d'Aquino, individul este in centrul unei ordini sociale si juridice juste, insa legea divina are preeminenta absoluta asupra dreptului laic, asa cum este definit de imparat, rege sau print. Ideile si conceptiile exprimate in operele unor filosofi si juristi de prestigiu si-au facut locul in numeroase documente cu caracter constitutional care au pus in evidenta o conceptie pe deplin elaborata si structurata cu privire la drepturile si libertatile omului. Convingerea ca individul, ca fiinta umana, dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calitati, desi are origini indepartate, mai ales in con¬ceptia crestina asupra omului, in filozofia politica si juridica s-a impus mult mai tirziu, atunci cind conditiile social-politice, impunatoare la un moment dat, au ingaduit-o.
In opinia Ralucai Miga-Basteliu, institutia drepturilor omului poate fi abordata pe trei planuri, si anume: a) al filozofiei politico-juridice, a carei evolutie a condus la afirmarea individului ca persoana umana, indreptatita sa beneficieze sau sa fie investita cu drepturi proprii opozabile, in primul rind, statului caruia ii apartine; b) pe plan juridic, in acest scop ideile privind drepturile omului fiind transpuse in instrumente juridice generatoare de drepturi si obligatii, mai intii pe plan national si mai apoi pe plan international; c) pe cel al cooperarii dintre state, la nivel international, care intervine mult mai tirziu pentru drepturile cistigate prin intermediul unor instrumente juridice specifice sau chiar identificarea unor noi drepturi.
Sustinem opinia acestui autor, deoarece institutia dreptului individului cuprinde 3 aspecte: 1) al filozofiei politice a drepturilor individului; 2) aspectul pur juridic producator de efecte juridice (drepturi si obligatii) ale individului; 3) cel al coope¬rarii statelor ca subiecti de drept international privind drepturile individului.
Asadar, in masura in care societatea a evoluat, iar in viata popoarelor s-au contu-rat probleme noi cu diverse aspecte, au suferit corective importante conceptiile formulate privind drepturile omului. Au aparut, astfel, teorii sociale care au cau-tat sa legitimeze prerogativa statului de a contribui la apararea drepturilor si libertatilor omului si de a intreprinde masurile necesare pentru asigurarea drepturilor acestora in baza unei prezumtii potrivit careia statul actioneaza ca exponent si reprezentant al intregii societati, aparind interesele legitime ale acesteia.
De mentionat ca astfel de teorii au devenit, pe parcurs, suportul unor conceptii totalitare , chiar daca la inceput isi exprimau bunele intentii, incercind sa justifice dreptul statului de a prelua anumite aspecte privind drepturile omului si incercarea de a apara prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai dezavantajate. Efectele devastatoare ale acestora au fost de anihilare aproape a tuturor drepturilor si libertatilor indivizilor sub pretextul apararii lor de catre stat care, avind in folosinta deplina o uriasa masina represiva, a dat nastere, in final, la o contradictie flagranta cu aceste drepturi ale omului, in loc sa le apere, situatie ce a determinat initierea cunoscutelor revolutii in masa si care au dus la prabusirea comunismului in tarile Europei de Est. Anume in urma acestor revolutii au fost repuse in functiune principiile economice liberale si restabilit sistemul drepturilor omului prin intermediul unor garantii reale acordate individului, cu scopul de a asigura respectarea ferma a drepturilor sale fundamentale. Astfel, datorita incar-caturii filosofice a conceptiilor privind drepturile omului, acestea s-au reflectat in definirea trasaturilor politice si juridice, influentind chiar si conceptul in sine.
Merita a fi subliniat faptul ca elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, in fond, o operatiune de sinteza, constind din generalizarea unor idei consacrate, in diferite tari, in documente juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare prestigiu care au rezistat timpului, lasind in urma lor valoroase opere de studiu. In aceste conditii, conceptul in sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare si abstractizare a tot ce a avut mai de seama gindirea umana, creind intr-o noua acceptiune principiile filozofice umaniste, re-luind elemente din gindirea religioasa si din nazuintele generale de libertate care se facusera cunoscute cu atita vigoare in secolele XVII si XVIII.
Conform altei pareri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a nascut in perioada de pregatire individuala a revolutiilor burgheze din Europa. El s-a contu-rat din idei care existau deja in antichitate sau in gindirea politica a Evului Mediu. Cu toate acestea, numai in timpul revolutiilor burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat si in practica sociala. Teoreticienii filozofi au fost primii care au pro-clamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltind principiile unei antropologii umaniste rationaliste ca fundament al conceptiei drepturilor omului. La rindul lor, revolutiile americana si franceza au consacrat pentru prima oara in istoria umanitatii principiile egalitatii in fata legii, a libertatii de gindire si a demnitatii umane.
Ca rezultat al invocarii conceptului drepturilor omului pe planul legal al legislatii¬lor nationale, acesta a cunoscut o protectie incadrata in instrumente juridice la nivel mondial ca urmare a amplificarii problemelor abatute asupra omenirii, dar si ca o consecinta a generalizarii influentei unor conceptii filozofice si religioase , exprimind ideea de libertate. Aceasta a contribuit la sintetizarea unei conceptii umaniste de o larga deschidere internationala, oferind expresie popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea si respectul fiintei umane sa nu mai cunoasca ingradiri si limitari de nici un fel. Astfel, in urma acestui indelungat proces de cristalizare, institutia drepturilor omului se infatiseaza in prezent ca una deosebit de complexa, ce tine atit de ordinea juridica interna, cit si de cea internationala.
Avind ca scop reflectarea unui anumit standard cistigat de protectie internationa¬la a drepturilor si libertatilor ce apartin in mod egal tuturor fiintelor umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si promova aceste drepturi, in egala masura, precum si ale intregii comunitati internationale de a veghea asupra res¬pectarii drepturilor si libertatilor respective in cadrul fiecarei tari, intervenind nu¬mai in acele situatii in care drepturile omului sint incalcate intr-un stat sau altul.
Intr-o atare ordine de idei, interesul de care se bucura problematica drepturilor omului constituie, fara doar si poate, o recunoastere incontestabila a complexitatii si originalitatii acestei valoroase institutii juridice, dar si mai mult a faptului ca fara drepturile in cauza nu poate fi infaptuita o societate democratica - conditie primor¬diala in afirmarea demnitatii fiecarui individ atit pe plan intern, cit si pe plan extern. "Drepturile si libertatile noastre sint scutul nostru, care protejeaza demnitatea noastra umana in raport cu statul. Drepturile omului nu sint in stare sa ne acorde garantii ca vom fi iubiti si rasfatati, ele nu garanteaza fericirea in viata, nici macar dreptate sau o bunastare minima - ele nu fac decit sa ne apere de injosiri si atacuri asupra demnitatii noastre, si tot numai din partea unuia, dar a celui mai puternic delicvent - puterea de stat, ceea ce in cadrul democratiei inseamna vointa majoritatii" .

§ 2. Primele documente privind drepturile fundamentale ale omului

Primele documente cu caracter pronuntat constitutional au aparut in Anglia. Printre acestea este Magna Carta, data de Ioan fara de Tara la 15 iunie 1215 baronilor si episcopilor englezi. Acest act de epoca a avut o prioritate absoluta asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat in lume in decursul timpului in acest domeniu atit de important pentru intreaga populatie. Acest document prevedea ca nici un om liber nu va putea fi arestat sau intemnitat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat in afara legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice manie¬ra ar fi si noi nu vom merge impotriva lui si nici nu vom trimite pe nimeni impotriva lui, fara o judecata loiala a egalilor sai, in conformitate cu legea tarii.
Cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au aparut si s-au cristalizat in cultura europeana in secolele al XVIII-lea si al XlX-lea. Tot aici au aparut si instrumentele juridice de transpunere in prevederi legale a acestor drepturi si libertati fundamentale. Inaintea altor tari, Marea Britanie a adus la cunostinta lumii inca trei importante documente privind drepturile omului: Petitia drepturi¬lor din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 si Bill of Rights din 13 februarie 1689.
Un document celebru, care si-a pastrat actualitatea peste veacuri, a fost emis in Franta la 26 august 1789. Chiar in primul articol transpare ideea ca "oamenii se nasc si ramin liberi si egali in drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fonda-te decit pe egalitatea comuna ", stabilind ca scop al oricarei asociatii politice apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului, si anume: libertatea, proprietatea, siguranta si rezistenta impotriva asupririi.
Un alt act de valoare a fost Declaratia drepturilor din statul Virginia din 1776, care enunta in cuprinsul sau aceleasi idei, consacrind, in fond, principiul ca toti oamenii sint prin natura lor in mod egal liberi si independenti si au anumite drepturi innascute.
Declaratia de drepturi a Statelor Unite ale Americii din 14 iulie 1776 subliniaza si ea ca "oamenii au fost creati egali, ei fiind inzestrati de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre acestea regasindu-se dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii" . Una din cele mai importante idei pe care le consacra acest document de vaza este aceea ca toate guvernarile au fost stabilite de catre oameni anume pentru a garanta drepturile consfintite. Potrivit acestei Declaratii, "oricind o forma de guvernare devine contrara acestui scop, poporul dispune de dreptul de a o schimba sau de a o aboli si de a stabili un nou guvernamint".
Ideile libertatii politice inscrise in continutul declaratiei americane de indepen¬denta dezvolta, de fapt, valoroasele concepte fundamentale inscrise in Magna Carta Libertatum, in Petitia drepturilor, precum si in Habeas Corpus Act sau Bill of rights, care au pus bazele marilor idei ale libertatii politice.
Aruncind o privire retrospectiva, se poate constata ca declaratiile de drepturi au reprezentat, atit la timpul respectiv, cit si, mai ales, dupa secole, documente fundamentale, de o incomparabila relevanta pentru definirea continutului politic si juridic al institutiei drepturilor omului. Acestea au contribuit la fundamentarea ideii egalitatii oamenilor atit in domeniul drepturilor civile, cit si in domeniul politic, definind o viziune elaborata cu privire la raporturile dintre individ si stat, dintre om si autoritate.
De mentionat faptul ca inca in 1215 Magna Carta definea, pentru prima data, o regula de maxima importanta: ori de cite ori guvernul unei tari vrea sa aduca o anumita limitare statutului cetatenesc al indivizilor, aceasta limitare nu poate fi justa si legala decit daca se intemeiaza pe o regula de drept, preexistenta si impartial interpretata.
Documentele respective pe care le-am mentionat, elaborate in Anglia, Franta si SUA, au reprezentat, la acele timpuri, expresii ale manifestarilor curajoase ale tendintelor de epoca de a proteja drepturile legitime ale cetateanului impotriva tentativelor statului de a-si extinde prerogativele in pofida drepturilor oamenilor si in detrimentul acestora. In sustinerea acestor concepte, cu argumente temei¬nice, doctrina liberala a demonstrat obligatia statului de a nu face nimic in masura sa impiedice libera desfasurare a activitatilor pe care omul le intreprinde, precum si exercitarea drepturilor ce-i sint recunoscute individului de diversele legi si de Constitutie.


Mijlocul sec. al XlX-lea a inregistrat un fenomen nou in domeniul drepturilor omului - abordarea acestora pe plan international. Primele norme conventiona¬le vizau: umanizarea razboiului (Conventia din 22 august 1864 ce prevedea protectia militarilor raniti in fortele armate in campanie; Conferinta de Pace de la Haga privind neutilizarea unor categorii de arme crude si perfide); • combaterea comertului cu sclavi (Conferinta antisclavagista de la Bruxelles, 1890) si, in general, cu fiinte umane (Acordul de la Paris din 18 mai 1904 care interzicea comertul cu femei; la 30 septembrie 1921 a fost adoptata la Geneva Conventia internationala referitoare la combaterea traficului cu femei si copii etc); • protejarea minoritatilor religioase (Tratatele de la Paris din 30 martie 1856 si Berlin din 13 iulie 1878 cu prevederi referitoare la protejarea minoritatilor crestine in Imperiul Otoman).
Incepind cu sec. al XX-lea, dar mai ales dupa crearea Societatii Natiunilor, au fost elaborate 4 mari categorii de norme de protectie a anumitor drepturi ale omului: referitoare la problemele de munca, la problema protectiei popoarelor din colonii, a minoritatilor etnice si religioase si a strainilor, considerate ca fiind foarte importante pentru omenire.

Aparitia documentelor recente referitoare la drepturile omului
La rascrucea anilor realitatea demonstreaza ca ideea drepturilor omului se bucura de o popularitate considerabila in intreaga lume. Din start, aceasta popularitate nu vizeaza doar lumea occidentala, chiar daca politicile de respectare a drepturi¬lor omului au luat nastere in Europa de Vest si America de Nord .
Drepturile omului reprezinta un raspuns la o problema universala si vizeaza noile democratii la modul cel mai direct.
Astfel, problema cunoasterii principalelor drepturi protejate de lege este una prio¬ritara pentru fiecare cetatean, indiferent de situatia sociala, politica, functia publi¬ca, virsta, religie etc. In linii mari, drepturile omului reprezinta relatia dintre con¬ducatori si cei condusi. Normele fixate pe plan international reies din convingerea ca nu omul exista pentru binele statului, ci statul exista pentru binele omului. Prin urmare, organizarea societatii intr-un stat implica faptul ca autoritatile dis¬pun de puterea de a impune regulile care guverneaza societatea, iar rostul social al drepturilor omului este in primul rind acela de a asigura o noua baza pentru formularea unor standarde menite sa garanteze ca sistemul statal va servi intere¬selor oamenilor si nu va leza drepturile acestora.
Cam aceleasi considerente au stat la baza infiintarii ONU in 1945. Natiunile Unite au proclamat credinta popoarelor in drepturile omului, afirmind in cadrul Cartei ca aceste drepturi se aflau in centrul preocuparilor lor. Unii au considerat ca, desi ideea de drepturi ale omului este anterioara Organizatiei Natiunilor Unite, ea a fost oficial si universal acceptata abia in momentul crearii Organizatiei.
Desigur, istoria drepturilor omului este pasionanta. Ea isi trage radacinile din toate marile sisteme filozofice, aflindu-se la temelia luptei pentru libertate si egalitate in intreaga lume. Comunitatea internationala s-a dezvoltat si transformat radical in cursul secolului al XX-lea, iar odata cu aceasta s-a produs si emancipa¬rea drepturilor fundamentale ale persoanei. Evenimentul teribil care a fost cel de¬al doilea razboi mondial i-a determinat pe invingatori sa incerce sa creeze o alianta, in primul rind, pentru a rezolva citeva din problemele ce decurgeau din razboi, dar mai ales pentru a cauta un mijloc de a impiedica repetarea unor evenimente atit de ingrozitoare pe viitor. Astfel a fost creata Organizatia Natiu¬nilor Unite. Importanta acestui deziderat a fost si ramine evidenta, iar stradaniile depuse in vederea adoptarii diferitelor declaratii universale ale drepturilor omului continua sa fie in centrul acestei organizatii.
Cu toate acestea, prea putina lume este constienta de amploarea eforturilor depu¬se din 1945 incoace in vederea realizarii unui astfel de acord general, precum si de calea grea ce a fost parcursa in acest sens pina in prezent.
Textul de referinta ramine Declaratia Universala a Drepturilor Omului, procla¬mata in 1948. Acest text enunta o serie de drepturi fundamentale, un "ideal comun ce trebuie implinit" pentru toti oamenii, indiferent de rasa, sex, limba, religie, opinie politica, origine nationala sau sociala, bunuri, nastere sau situatie materiala .
Dupa foarte multe si indelungate discutii si dezbateri au fost adoptate alte doua instrumente internationale cu putere de lege pentru statele-parti, si anume: Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Ambele au fost votate in 1966 si au intrat in vigoare zece ani mai tirziu. Un protocol facultativ referitor la cel de-al doilea pact prevede un mecanism de examinare, in anumite cazuri, a plingerilor parvenite de la persoane particulare.
Aceste trei documente reunite constituie Carta Internationala a Drepturilor Omului. Anume ele au inspirat in mod direct si au reflectat, in totalitate sau in parte, o intreaga gama de instrumente complementare referitoare la:
• autodeterminare si dreptul la independenta al tarilor si popoarelor colonizate;
• lupta impotriva discriminarii bazate pe rasa, sex, loc de munca, profesie, religie, credinta sau educatie;
• lupta impotriva crimelor de razboi si crimelor impotriva umanitatii;
• protectia persoanelor supuse unui regim de detentie sau de inchisoare;
• interzicerea torturii si altor tratamente analoage inumane;
• libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de munca;
• drepturile politice ale femeii;
• drepturile persoanelor deficiente mintal si cu handicap;
• progresul si dezvoltarea in domeniul social (eliminarea foamei si a subnutritiei);
• folosirea progreselor inregistrate de stiinta si tehnica in interesul pacii si in beneficiul omenirii;
• cooperarea si dezvoltarea culturala pe scara internationala;
• mass-media si contributia acesteia la intarirea pacii si intelegerii internationale;
• lupta impotriva rasismului, instigarii la razboi si apartheidului;
• lupta impotriva terorismului;
• promovarea drepturilor omului.
De mentionat faptul ca aceasta este doar partea vizibila a lucrurilor, nemaivor-bind de nenumaratele grupuri speciale de lucru, de comitetele si masurile specia¬le, de rapoartele, studiile si declaratiile, conferintele, planurile si programele orga¬nizate si desfasurate in acest sens. Merita a fi evidentiate deceniile de lupta, de cercetare si de instruire, precum si fondurile de contributii benevole sau de anga¬jari speciale, masurile de asistenta de orice fel la nivel mondial, regional si local, masurile adoptate, anchetele realizate si procedurile elaborate pentru promovarea si apararea drepturilor omului.
De apreciat activitatea desfasurata de catre institutiile specializate ale ONU, pre¬cum si actiunile intreprinse de catre numeroase organisme internationale sau na¬tionale, guvernamentale sau neguvernamentale ce se ocupa de drepturile omului. Fara indoiala, documentele mentionate nu divizeaza realitatea de ideal. Dupa cum se afirma in literatura de specialitate, daca se confrunta realitatile prezente cu idealul, nici o tara, nici chiar cea mai dezvoltata, nu se poate prevala de satisfacerea tuturor cerintelor apararii drepturilor omului. Guvernele statelor au o anumita tendinta de rezolvare a dificultatilor interne fara o contributie suficienta orientata spre drepturile omului, mai ales atunci cind tara abia si-a dobindit inde¬pendenta sau se afla in perioada de tranzitie.
Dezvoltarea drepturilor omului in dreptul international si legislatiile natio¬nale s-a incununat cu crearea unui sistem de drepturi care reglementeaza glo¬bal existenta armonioasa a personalitatii. Aceasta realitate este caracteristi¬ca, in special, guvernelor tarilor in curs de dezvoltare, care, fara indoiala, nu ignorau aceste fapte, dar au facut uz de ele pentru a justifica incalcarile impuse de necesitatile de unitate nationala, de stabilitate si de dezvoltare. In acest sens, Declaratia Universala a Drepturilor Omului de la 1948 constituia un alibi impor¬tant, in special preambulul acesteia:"prezenta Declaratie Universala a Drepturi¬lor Omului este proclamata ca ideal comun de atins" si articolul 29 care stipuleaza ca "individul are indatoriri fata de comunitatea in care este posibila doar libera si deplina dezvoltare a persoanei sale" .
Tocmai in aceste situatii apare problema asigurarii drepturilor omului, deoarece intiietatea dreptului nu este deplin respectata in nici un punct de pe glob, iar atentia trebuie sa fie indreptata si asupra partilor lumii unde se considera deseori ca aceasta problema este bine pusa la punct.

§ 3. Importanta actelor nationale si internationale referitoare la drepturile omului

Inca din cele mai vechi timpuri, elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, in fond, o operatiune de sinteza, constind din generalizarea unor idei consacrate, in diferite tari, in documente juridice cu un bogat continut moral si politic, redactate de juristi de mare prestigiu, care au rezistat timpului, lasind in urma lor valoroase opere de studiu.
In aceste conditii, conceptul in sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare si abstractizare a tot ce a avut mai de seama gindirea umana, creind intr-o noua acceptiune principiile filozofice umaniste. Astfel, in urma acestui indelungat proces de cristalizare, avind ca scop reflectarea unui anumit standard cistigat de protectie internationala a drepturilor si libertatilor ce apartin in mod egal tuturor fiintelor umane, documentele nationale si internationale referitoare la drepturile si libertatile omului definesc si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii reciproce ale oamenilor, ale statelor si guvernelor de a apara si promova aceste drepturi, in egala masura, precum si ale intregii comunitati inter¬nationale de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in cadrul fiecarei tari, intervenind numai in situatiile in care drepturile omului sint incalcate intr-un stat sau altul.
Astfel, tratatele, conventiile si celelalte acte internationale, precum si legislatia interna a statelor cu privire la drepturile fundamentale ale omului constituie, fara doar si poate, o recunoastere incontestabila a complexitatii si originalitatii acestei valoroase institutii juridice , dar si mai mult a faptului ca fara aceste drepturi nu poate fi infaptuita o societate democratica ce constituie o conditie primordiala in afirmarea demnitatii fiecarui individ atit pe plan intern, cit si pe plan extern. Importanta celor mentionate mai sus reiese si din faptul ca instrumentele nationa¬le referitoare la drepturile omului nu pot deroga de la cele internationale, dat fiind si angajamentul statului nostru ce si 1-a asumat prin inserarea in art. 4 din Consti¬tutia Republicii Moldova a urmatoarelor prevederi: "Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concor¬danta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Republica Moldova este parte ". De asemenea, tot acest articol mai prevede ca "daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile omului la care Republica Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementarile internationale ".
Consider ca toate aceste acte, fie interne, fie internationale referitoare la dreptu¬rile omului, reprezinta un raspuns la o problema universala si vizeaza noile demo¬cratii la modul cel mai direct. Astfel, cunoasterea principalelor drepturi prote¬jate de aceste acte este una prioritara pentru fiecare cetatean, indiferent de situa¬tia sociala, politica, functia publica, virsta, religie etc. iar normele fixate atit pe plan international, cit si cele in legile interne ale statului, reies din convingerea ca nu omul exista pentru binele statului, ci statul exista pentru binele omului. Astfel, cu atit este mai importanta legislatia nationala referitoare la drepturile omului, cu cit aceasta cuprinde mai multe prevederi referitoare la tema, confir-mind in felul acesta pe plan international statutul sau de stat democratic. Evident, toate aceste prevederi cu referire la drepturile si libertatile fundamentale ale omu¬lui se afla intr-o strinsa legatura si nici un drept nu poate fi realizat si asigurat integral daca macar unul dintre ele este incalcat.
Organizarea societatii intr-un stat implica faptul ca autoritatile dispun de puterea de a impune regulile care guverneaza societatea pornind de la aceste prevederi, iar menirea sociala a drepturilor omului este in primul rind aceea de a asigura o noua baza pentru formularea unor standarde menite sa garanteze faptul ca siste¬mul statal va servi intereselor oamenilor si nu va leza drepturile acestora. Anume aceste texte internationale au inspirat in mod direct si au reflectat, in totalitate sau in parte, o gama intreaga de instrumente complementare cu impli¬catii asupra legislatiilor nationale ale statelor, referitoare la autodeterminare si dreptul la independenta al tarilor si popoarelor colonizate; tortura si alte trata¬mente analoage inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locu¬rilor de munca; drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal si handicapate, progresul si dezvoltarea in domeniul social (eliminarea foamei si a subnutritiei); folosirea progreselor inregistrate de stiinta si tehnica in interesul pacii si in beneficiul omenirii; cooperarea si dezvoltarea culturala pe scara internationala; mass-media si contributia acesteia la intarirea pacii si intele¬gerii internationale; lupta impotriva rasismului, instigarii la razboi si apartheidului; lupta impotriva terorismului si nu in ultimul rind promovarea drepturilor omului. Observam ca de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi importante personale si chiar intime ale individului.




In aceste conditii, importanta actelor nationale si internationale este impusa de la sine si prezinta o adevarata garantie pentru apararea drepturilor omului atunci cind in ordinea interna acestea deroga fie de la legislatia interna, fie de la princi¬piile internationale de protectie a acestor norme.
Actele nationale referitoare la drepturile omului prezinta un interes deosebit, mai ales in sensul ca, in functie de armonizarea lor cu cele internationale, se poate aprecia cum un stat sau altul se conformeaza documentelor internationale, in acest sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state democratice bazate pe statul de drept, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile lui, precum si libera dezvoltare a fiintei umane reprezinta valori supreme si sint garantate. Documentele internationale referitoare la drepturile si libertatile fundamentale ale persoanei reprezinta, la rindul lor, un etalon si un punct de pornire pentru toate popoarele lumii, atunci cind acestea se confrunta cu probleme la acest capitol, cetatenii avind posibilitatea sa se bucure de plenitudinea drepturilor lor. O dovada concludenta in acest sens este si recunoastea, in Constitutia Republicii Moldova, a suprematiei unor conventii internationale in materia drepturilor omu¬lui. Astfel, art. 8 intitulat "Respectarea dreptului international si a tratatelor inter¬nationale" prevede ca Republica Moldova se obliga sa respecte Carta Organiza¬tiei Natiunilor Unite si tratatele la care este parte, sa-si bazeze relatiile cu alte state pe principiile si normele unanim recunoscute ale dreptului international. Intrarea in vigoare a unui tratat international continind dispozitii contrare Consti¬tutiei va trebui precedata de o revizuire a acesteia.
Art. 4 intitulat "Drepturile si libertatile omului" prevede ca dispozitiile constituti¬onale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in con¬cordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Repu¬blica Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementarile internati¬onale.

Capitolul II Apararea drepturilor omului in lume si in special in Republica Moldova

§ 1. Institutii nationale pentru apararea drepturilor omului in diferite state (institutia ombudsmanului)

Institutiile nationale specializate in protectia drepturilor omului au fost create in contextul in care numeroase tari au recunoscut ca institu¬tiile traditionale de protectie juridica a cetatenilor si de control al autoritatilor administratiei publice nu mai erau in masura sa rezolve conflictele ce apareau intre acestia.
Chiar dupa primul razboi mondial, in multe tari de pe aproape toate continentele s-au pus bazele institutiei ombudsmanului, atit la nivel national si regional, cit si la nivel local. La baza era modelul suedez, consfintit constitutional in anul 1809. De mentionat insa ca aceste tari nu copiaza modelul, ci, dimpotriva, il modifica in functie de ordinea lor juridica.
De-a lungul activitatii in domeniul institutiilor nationale s-a ajuns la concluzia ca nu se poate vorbi de un model-standard de ombudsman, fiecare tara beneficiind de experienta altora si implementind propriile mecanisme in acest sens, tinind seama de traditiile din tara in care functioneaza, de modul de desfasurare a procesului de democratizare, de reforma ce are loc in acea tara etc. In Europa, institutia se dezvolta rapid si se diversifica atit dupa denumire, cit si dupa natura sa juridica, iar in tarile de pe celelalte continente vom gasi mediatori, de asemenea, dotati cu largi competente atit la nivelul statului, cit si la nivel local. Acestia sint investiti cu atributii in cele mai diverse domenii, de exemplu, in sfera armatei, gestiunea municipala, inchisori, minori, etnii, universitati, presa etc. sau luate in ansamblu.
Aceasta diversitate se explica, in mare masura, prin faptul ca exista tari cu forme de stat si de guvernamint din cele mai diverse si cu structuri administrative si de dezvoltare diferite. Oricum, institutia in cauza se intilneste in monarhii si in sisteme prezidentiale, in state federale si in cele unitare, in state industrializate si in tari pe cale de dezvoltare, in tari cu jurisdictie administrativa dezvoltata si fara aceasta.
Astfel, in unele sisteme de drept membrii institutiei sint numiti de catre Guvern si sint specializati pe diferite domenii ale executivului. In Suedia exista ombudsmani pentru concurenta, consumatori, egalitatea sanselor si chiar pentru presa; in Noua Zeelanda - pentru mediul inconjurator, in timp ce in Zambia exista doar o comi¬sie de investigatii, iar in Israel- un control de stat, toate acestea fiind asimilate institutiei ombudsmanului.
Institutia ombudsmanului si-a gasit consacrarea si in fostele tari socialiste, In Polonia, de exemplu , ea a fost creata cu scopul de a sluji protejarii acelor drepturi si libertati ale cetatenilor care sint definite in Constitutia Republicii Polo¬nia si alte reglementari legale.
Constitutia Rusiei enumera printre atributiile Dumei de Stat "numirea in functie si eliberarea din functie a Imputernicitului pentru problemele drepturilor omului, care actioneaza in conformitate cu legea constitutionala federala". In Romania aceasta institutie este prevazuta in art. 55 din Constitutia tarii, in ciuda faptului ca ea nu avea precedent in traditia constitutionala romana, iar prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ erau considerate ca fiind suficiente pentru a permite cetatenilor sa declanseze o procedura in scopul anularii actelor administrative ilegale.
Totusi, institutia din oricare din aceste tari, bazata pe forma suedeza, are o structura fundamentala uniforma, diferita fiind doar organizarea de detaliu si care poate fi clasificata din mai multe considerente, luate impreuna sau separat. Aceasta si din cauza ca misiunea ce i-a fost incredintata de-a lungul timpului nu se reduce numai la rezolvarea litigiilor intre administratie si administrat, ci priveste si evo¬luarea si personalizarea relatiilor dintre acestia. Din considerentele respective vom ilustra in cele ce urmeaza citeva modele, pentru a crea o imagine de ansamblu asupra institutiei date.
Se impune caracterizarea, in primul rind, a modelului scandinav in frunte cu Suedia, datorita traditiei indelungate si exemplului pentru ombudsmanii din intreaga lume.
In Suedia apararea drepturilor cetateanului in relatiile cu statul este unul din aspectele fundamentale ale sistemului legislativ. Ombudsmanul este, in acest con¬text, o garantie eficienta impotriva abuzurilor sistemului judiciar si administratiei publice. El este ales de Riksdag si asigura supravegherea tuturor functionarilor publici si a magistratilor, pentru a se incredinta in asa fel ca ei respecta legile si fac fata functiilor ce le revin. Astfel, sistemul ombudsmanilor intareste increde¬rea cetatenilor in activitatea justitiei si a celorlalte organe ale statului. Datorita faptului ca in Suedia aceasta institutie este foarte dezvoltata, aici exista mai multe categorii de ombudsmani care pot fi clasificati atit dupa criteriul numi¬rii, alegerii, cit si dupa specificul activitatii lor.
Functia de ombudsmani parlamentari si-a gasit consacrarea constitutionala in Suedia in 1809, fiind o institutie destinata inca de la inceputurile sale controlului Riksdagului (Parlamentului) asupra respectarii legilor de catre toti judecatorii, ofiterii si functionarii de stat.
Activitatea lor urmareste toate serviciile administrative ale statului, colectivitatilor locale, inclusiv ale personalului acestora. Cu alte cuvinte, controlul se exercita asupra persoanelor care activeaza in serviciul public. Exceptie fac doar ministrii in functie, membrii Riksdagului si consilierii municipali.
Fiecare ombudsman are un anume domeniu de activitate si in cadrul acestuia efectueaza inspectii, intreprinde anchete, unele chiar la sugestia presei . Ei sint pe deplin independenti fata de Riksdag, avind chiar obligatia de a intocmi un raport anual care este inaintat unei comisii speciale a Riksdagului, iar aceasta, la rindul sau, il examineaza si face propuneri corespunzatoare Parlamentului. Ombudsmanii desemnati de Guvern mai pot fi clasificati in temeiul sferelor de activitate, dupa cum urmeaza:
• Ombudsmanul pentru concurenta
Functia este creata in 1954, avind in obiectiv supravegherea activitatii comercia¬le in conditii de concurenta rezonabila. In cadrul activitatii sale ombudsmanul colaboreaza cu Directia nationala a preturilor si a concurentei, Comisia de control a bancilor si Inspectia nationala a asigurari lor private.
Intru indeplinirea atributiilor sale, el negociaza cu organismele vizate, iar daca nu se ajunge la solutionarea conflictului, se apeleaza la Curtea pietei care este un tribunal compus din juristi, oameni de afaceri, precum si economisti si reprezen¬tanti ai consumatorilor.
Nerespectarea deciziilor Curtii poate fi sanctionata cu amenzi administrative.
• Ombudsmanul pentru consumatori
Cu scopul de a se urmari respectarea unor acte legale (Legea marketingului, Legea clauzelor contractuale abuzive, Legea privind protectia consumatorului) functia data a fost instituita in 1971. Serviciile acestui ombudsman si cele ale Administratiei nationale pentru protectia consumatorilor formeaza un singur or¬gan pe care il conduce ombudsmanul in cauza.
Din dorinta protejarii consumatorului de oferte si reclame comerciale, potrivit Legii marketingului, asistam la o adevarata "rasturnare a sarcinii probei". La cererea ombudsmanului, orice firma sau persoana este obligata sa dovedeasca veridicitatea afirmatiilor sale cu privire la produsele prezentate spre vinzare. Este posibila, de asemenea, chiar interzicerea vinzarii unor produse care s-ar dovedi a fi daunatoare sanatatii consumatorilor.
Legea asupra clauzelor contractuale abuzive protejeaza, sub supravegherea om¬budsmanului, consumatorul impotriva unor clauze exoneratoare de raspundere pe care furnizorii le introduc in contracte, mai ales pentru vinzarea de produse de folosinta indelungata. Ca si in cazul precedent, secretariatul ombudsmanului poate sesiza Curtea pietei, avind chiar dreptul de a declansa urmarirea injustitie daca nu se ajunge la rezolvarea problemei pe cale amiabila.
• Ombudsmanul pentru egalitatea de sanse
Odata cu intrarea in vigoare in 1980 a Legii egalitatii de sanse intre barbati si femei a fost creata si aceasta functie. Ombudsmanul respectiv are sarcina de a veghea respectarea legii in cauza. El difuzeaza informatii, contribuind la informa¬rea opiniei publice, examineaza cazuri individuale de discriminare, incercind ca¬lea amiabila de rezolvare a situatiilor . In scopul indeplinirii atributiilor sale, ombudsmanul poate initia anchete din proprie initiativa, iar in caz de esec al rezolvarii conflictelor pe cale amiabila, se recurge la Curtea muncii, ale carei decizii sint obligatorii.
• Ombudsmanul pentru discriminare etnica
Este instituit in 1986 in baza Legii indreptate impotriva discriminarii etnice. El este preocupat de situatiile specifice ale problemelor discriminarii pe criterii de rasa, culoare, nationalitate, religie etc, ivite in colectivitati, indeosebi la locul de munca al cetatenilor.
Ombudsmanul acorda asistenta persoanelor ce au avut de suferit din cauza dis¬criminarii, sprijinindu-le sa-si apere drepturile, contribuind la formarea unor cu¬rente de opinie si recomandind adoptarea unor masuri legislative corespunzatoa¬re in acest sens.
• Ombudsmanul public pentru presa
Instituit in 1969, ombudsmanul in cauza este desemnat de un comitet special compus din ombudsmani parlamentari si presedintii Ordinului national al avocati¬lor si Clubului publicistilor .
Oricine poate protesta contra unui articol de presa care incalca etica ziaristica . Plingerea este examinata de ombudsman, apreciindu-se daca defaimarea recla¬mata se poate repara prin publicarea unei replici adecvate in ziarul cu pricina. In caz contrar, ombudsmanul are dreptul de a initia o ancheta in cadrul careia se cere si parerea redactorului-sef al publicatiei reclamate. Daca a incalcat regulile admise in materie de publicatie, administratia ziarului este obligata sa publice declaratia ombudsmanului sau a Comitetului de deontologie care activeaza in acelasi domeniu, putind fi supusa si unei amenzi administrative.
Evident, inspirindu-se din modelul suedez, Danemarca creeaza o institutie pro¬prie — ombudsmanul parlamentar. Acesta este ales de Folketing pentru a controla administratia civila, militara si municipala, avind dreptul sa recurga la anumite an¬chete din initiativa proprie sau pe marginea plingerii individuale. Mai recent a fost adoptata si o lege care reglementeaza pe larg activitatea institutiei respective. In 1946 Comisia Constitutionala din Danemarca recomanda instituirea functiei de ombudsman parlamentar, ca abia la 1 aprilie 1955 sa fie numit in functie primul ombudsman danez avind competenta nationala. Astfel, orice persoana poate inainta o reclamatie impotriva activitatii ministrilor, a functionarilor si ori¬carui alt functionar care lucreaza in serviciul starului. Competenta ombudsmanu¬lui nu se extinde asupra activitatii judecatorilor si a tribunalelor. Dupa investigarea cazului, ombudsmanul poate decide, din proprie initiativa sau sesizat de catre cineva si in virtutea dispozitiilor legale, daca autoritatile sau func¬tionarii au comis greseli sau neglijente in indeplinirea functiilor lor. De asemenea, el are dreptul sa ceara tribunalelor initierea unei investigatii si poate informa Parlamentul, chiar daca in situatia respectiva este vorba despre un ministru.
Modalitatea desemnarii, competentele si obligatiile ombudsmanului danez, mo¬dul sau de a actiona si de a-si inceta activitatea sint stipulate in Legea privind ombudsmanul pentru administratie civila si militara.
Imediat dupa obtinerea independentei sale, Finlanda isi stabileste in Constitutia din anul 1919 crearea institutiei ombudsmanului parlamentar. Ombudsmanul este numit de catre Eduskunta, are atributii asemanatoare cu cel danez, fiind investit si cu dreptul de a controla respectarea legalitatii de catre tribunale.



O alta tara a spatiului scandinav, Norvegia, stabileste in Constitutia sa ca Stortin-gul va numi o persoana din afara acestuia, care va indeplini atributiile unui ombud¬sman. In anul 1952 modelul suedez al ombudsmanului militar se introduce in ca¬drul organizarii judecatoresti, iar in anul 1963 - pe cel cu competenta nationala. De mentionat faptul ca incepind cu anul 1957, cind institutia ombudsmanului depaseste frontierele tarilor scandinave, aceasta se extinde in intreaga lume, ast¬fel incit sa fie cu adevarat implementata in sistemele de drept nationale care functioneaza si astazi cu succes.
In categoria ombudsmanilor parlamentari, dar diferiti intr-o oarecare masura de cel traditional suedez, vom distinge un Comisar Parlamentar in Germania. Acesta este creat prin lege, dupa modelele suedez si norvegian, la 26 iunie 1957, fiind ales de Bundestag. De competenta lui tine apararea drepturilor membrilor fortelor armate, avind si dreptul de a asista Bundestagul la controlul fortelor armate. Potrivit legii, comisarul parlamentar poate efectua anchete la sesizarea comisiei pentru aparare a Bundestagului, a membrilor fortelor armate, dar si din proprie initiativa. In aceste cazuri comisarul va analiza si va decide daca motivele aduse in scris dovedesc incalcarea unui drept si va inainta petitia organului cores¬punzator al fortelor armate, care va trebui sa clarifice faptele sau sa cerceteze incalcarile, neregularitatile depistate .
In Germania, exista si ombudsman in domeniul civil. Primul birou de acest fel a fost creat in landul Renania-Palatinat in mai 1974. Cetatenii au acces direct la el, avind posibilitatea sa-si formuleze reclamatiile la telefon. Modalitatea actio¬narii si functionarii sale este similara cu a celorlalti ombudsmani. In afara de ombudsman, ca in toate statele de drept, organizarea judecatoreasca germana are o alta serie de masuri pentru apararea drepturilor fundamentale ale cetate¬nilor. Aceasta inseamna ca orice cetatean care se simte prejudiciat in drepturi poate recurge la instantele de fond sau la una din instantele cu jurisdictie speci¬fica, fie administrative, fiscale sau referitoare la asigurarile sociale, in vederea restabilirii sale in drepturi, inclusiv a face recurs la Tribunalul Constitutional sau al landului respectiv .
In Marea Britanie Comisarul Parlamentar pentru administratie cu jurisdictie asupra Angliei, Scotiei si Tarii Galilor a fost creat prin legea Parlamentului Brita¬nic, promulgata la 22 martie 1967.
Infiintarea institutiei ombudsmanului britanic a trebuit sa depaseasca rezistente puternice, deoarece se considera ca existenta sa ar fi incompatibila cu conceptul de responsabilitate administrativa.
Comisarul Parlamentar numit de regina la propunerea Primului-ministru exami¬neaza plingerile cu care este sesizat de catre Camera Comunelor, actionind in interesul particularilor. Acesta este independent de Guvern si poate fi destituit numai printr-o motiune a ambelor camere parlamentare, In ciuda tuturor dezbaterilor privind oportunitatea acestei institutii, in prezent, pe linga Comisarul Parlamentar pentru administratie si servicii sanitare in tari cum ar fi in Anglia, Scotia si Tara Galilor, exista si comisari pentru administratie locala . Intru exercitarea atributiilor sale, Comisarul Parlamentar poate cerceta activitatea oricarui departament ministerial, dar nu se va implica in materie de politica inter¬na sau externa si nici nu va putea interveni atunci cind persoanele lezate au dreptul sa faca recurs la tribunal. De asemenea, el are acces la toate documen¬tele oficiale si obligatia de a informa asupra rezultatelor sale parlamentarul care i-a prezentat plingerea. In plus, anual trebuie sa prezinte informatii Parlamentu¬lui, pe linga informatiile speciale pe care le prezinta trimestrial sau ori de cite ori considera necesar, in fata unei comisii speciale a Camerei Comunelor. In cazul in care plingerea se considera indreptatita, iar departamentul ministerial in cauza nu a dat o solutie corespunzatoare asupra acesteia, ombudsmanul britanic poate sugera masurile de solutionare a problemei, iar daca departamentul ii respinge propunerile, are posibilitatea de a informa ambele camere privind situatia data . Ombudsmanul din Franta (mediatorul) este subordonat puterii executive. Me¬diatorul este numit de catre Consiliul de Ministri si are dreptul de a ancheta cazurile ce privesc functionarea administratiei si relatiile acesteia cu particularii. Comparativ cu ombudsmanul britanic, cel francez nu poate fi sesizat de catre parlamentari. El are doar misiunea de a primi reclamatiile referitoare la raporturi¬le defectuoase ale cetatenilor cu administratia statului, cu institutiile publice si ale oricarui alt organism investit cu o misiune de serviciu public.
In virtutea independentei sale depline, el nu poate primi instructiuni de la nici o autoritate. Daca o persoana fizica este de parerea ca un organism public, prin actiunea sau inactiunea sa, a prejudiciat-o in vreun fel, poate adresa o reclamatie unui deputat sau senator, care o va transmite mediatorului spre examinare. Pentru a-si da seama daca o reclamatie este sau nu justificata, mediatorul poate solicita ministerului sau autoritatii competente toate actele necesare cercetarii. Acesta poate formula recomandarile pe care le considera necesare solutionarii problemelor si prezenta propuneri pentru imbunatatirea activitatii organului respectiv in cazul in care sint depistate anumite disfunctionalitati. Chiar daca nu are suficienta putere de decizie, el isi poate face publice recomandarile sau propunerile. In pofida mai multor incercari, in Italia nu exista deocamdata un ombudsman national. Inca din anul 1974 au inceput sa activeze Aparatorii Civici, insa rezulta¬tele acestora s-au dovedit a fi mai modeste. Ei au mai putine posibilitati si instru¬mente de investigare decit ceilalti colegi europeni.
Regiunile in care exista ombudsmani sint urmatoarele: primul a fost creat in Toscana-l974, iar mai apoi au urmat: Liguria- 1974, Campania-1978, Umbria -1979, Latio- 1980, Lombardia- 1980, Friuli - Venetia Iulia- 1981, Marcas-1981,Piemonte- 1981, Apulia- 1981.
Aparatorii Civici au ca scop garantarea functionarii normale a administratiei re¬gionale si a organismelor care depind de ea, cu obligatia semnalarii posibilelor incalcari si nereguli. Important este ca acestia nu pot actiona din oficiu, ci numai la solicitarea unei persoane particulare si numai in cazurile in care exista o intir-ziere a solutionarii unei anumite probleme, in termen de 20 de zile, sau o neregu¬la. De asemenea, pentru a implica interventia Aparatorului Civic, cetateanul tre¬buie sa fi cerut anterior, in scris, rezolvarea situatiei in cauza de la organele competente ale regiunii. Astfel, dupa primirea reclamatiei acesta stabileste un termen in care trebuie rezolvata problema si poate propune masuri disciplinare la adresa functionarilor care intirzie solutionarile. Ei mai sint obligati sa trimita anual un raport Consiliului Regional, indicind cazurile in care s-au depistat incalcari sau nereguli.
In Portugalia institutia Aparatorului Dreptatii a fost creata dupa revolutia din 25 aprilie 1974. Activitatea sa a fost dovada si simbolul revenirii Portugaliei la regimul democratic pe care-1 promoveaza si acum. Scopul fundamental al aces¬tuia este acelasi: de a asigura legalitatea administratiei publice, investigind plinge¬rile formulate de cetateni impotriva autoritatilor si propunind solutiile adecvate pentru acestea.
Aparatorul Dreptatii se poate implica in aproape toate sectoarele activitatii admi¬nistratiei, inclusiv ale autoritatilor locale si ale tuturor functionarilor civili ai statu¬lui, ale serviciilor intreprinderilor publice si ale celorlalte persoane juridice de drept public. El este ales de Parlament pentru o perioada de 4 ani si este indepen¬dent fata de acesta si executiv. Chiar daca nu dispune de putere directa de decizie si nu poate anula nici un act administrativ, Aparatorul Dreptatii are capa¬citatea de a semnala deficientele legislative pe care le depisteaza in exercitiul functiunii sale. In ceea ce priveste preocuparea de ansamblu a Aparatorului Drep¬tatii, inclusiv organizarea activitatii si procedeele de actiune folosite de el, acestea sint similare cu ale celorlalti ombudsmani europeni.
Extinderea sferei de influenta a aparatorului in domeniul administratiei publice a atins chiar si intreprinderile private. Bunaoara, urmind exemplul Aparatorului Poporului suedez, compania International Technology Group of Xerox Corpo-ration din Statele Unite ale Americii a numit in 1973 un Employee Relation Manager, care sa se ocupe de plingerile formulate de angajati cu privire la munca lor in organizatie, prezentind rapoarte direct Presedintelui care poate sa revoce hotaririle luate. Mai mult decit atit, acesta are si functia de a recomanda prin intermediul Presedintelui schimbarile ce sint necesare in politica acestei compa¬nii. Institutia data a fost introdusa cu succes si in alte companii cum sint General Motors, Ford Motors Company, American Airline s. a.
Dupa criteriul specificului activitatii, mai distingem ombudsmani universitari care activeaza in SUA. Deosebim aici pe Aparatorul Drepturilor Universitare, precum si cinci Aparatori ai Poporului, intariti in Centrul de studii ale drepturilor cetatenesti, datoriilor si responsabilitatilor studentului. In Mexic exista Aparatorul Drepturilor Universitare. Toti acestia au ca principii de activitate medierea, con¬centrarea tuturor fortelor, rapiditatea si un formalism moderat, pentru a face cit mai accesibila calea de a ajunge la ei.


§ 2. Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari, fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei orica¬rei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fi interzis pre¬sei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia, in interesul moralitatii, al ordinii publice ori al securitatii nationale intr-o societa¬te democratica, atunci cind interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre in¬stanta atunci cind, in imprejurari specia-le, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pina cind vinovatia sa va fi legal stabilita.
3. Orice acuzat are, in special, dreptul: a. sa fie informat, in cel mai scurt termen, intr-o limba pe care o intelege si intr-un mod detaliat, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa; b. sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale; c. sa se apere singur sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cind interesele justitiei o cer; d. sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii; e. sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere .
Articolul 6 garanteaza deci dreptul la un proces echitabil si public pentru a decide asupra drepturilor si obligatiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricarei acuzatii penale aduse impotriva sa. Curtea si, inaintea ei, Comisia interpreteaza aceasta dispozitie intr-un sens extensiv din cauza importantei sale fundamentale pentru functionarea democratiei.
Primul paragraf al articolului 6 se aplica in acelasi timp proceselor civile si penale, pe cand altele sunt explicit limitate numai la actiuni penale, chiar daca dispozitiile lor pot uneori sa se extinda si asupra actiunilor civile.
De rind cu toate articolele Conventiei, articolul 6 este interpretat de Curtea europeana a Drepturilor Omului (CEDO) in cadrul jurisprudentei sale.
Totusi, fiind vorba de juri¬sprudenta relativa la articolul 6, s-ar cuveni sa facem o avertizare: nici o plangere nu este admisibila pana la epuizarea cailor de recurs interne, aproape toate incalcarile pretinse ale prevederilor articolului 6 urmand sa fie deja examinate de catre jurisdictiile supreme nationale inainte de a ajunge la Strasbourg. CEDO deseori a ajuns la concluzia ca arti¬colul 6 nu a fost incalcat, tinand cont de caracterul echitabil al procedurii „fiind luat in considerare in ansamblul sau", in masura in care o jurisdictie superioara deja a fost in stare sa rectifice erorile comise de un tribu¬nal de un nivel inferior. Judecatorii de prima instanta de asemenea sunt uneori predis-pusi sa creada, pe nedrept, ca un oarecare viciu al procedurii, nefiind examinat de Ju¬decatorii de la Strasbourg ca o incalcare a Conventiei (in masura in care el fusese deja corectat de o jurisdictie superioara) respec¬ta perfect normele acestui instrument. Or, judecatorul ce prezida judecatoria de prima instanta, fiind in mod direct responsabil de respectarea articolului 6 referitor la totul ce are legatura cu procedurile ce se desfasoara in fata lui, nu ar trebui sa se bazeze pe in¬stantele judecatoresti superioare, sperand ca acestea vor corecta eventualele erori.

Dreptul de acces la o instanta judecatoreasca

Desi nici o dispozitie a articolului 6 nu recunoaste explicit dreptul de acces la o instanta judecatoreasca, Judecatorii de la Strasbourg au considerat ca acest articol acorda oricui dreptul de a prezenta o cerere (privind drepturile si obligatiile sale civile) in fata unei curti sau unei instante judecatoresti. Articolul 6 consacra dreptul la o instanta judecatoreasca care il acopera in particular pe cel de acces la instanta judeca¬toreasca, altfel spus facultatea de a intenta un proces in materie civila.
Judecatorii de la Strasbourg in special au considerat ca in cazul Golder v. Regatul Unit ca:
Daca acest text acel al articolului 6(1)i trece pentru a se referi in exclusivitate la desfasurarea unui proces






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite