x5f11fh

Etnologia juridica :

R E F E R A T

Judecata cetelor de batrani

Pentru perioada feudala organul de conducere sateasca al obstilor taranesti din cele trei tari romane era denumit „ sfatul satului ” sau „ sfatul batrinilor ” ori „ sfatul oamenilor buni ”, „ sfatul oamenilor zdraveni ” iar legislatia sateasca era denumita „legea tarii” sau „obiceiul pamantului”.

Organul satesc de conducere ca si legislatia sateasca ocupau locul al treilea dupa „domnie” si „ dregatorie ”, respectiv dupa „ pravilele imparatesti ” si „ pravilele boieresti ”.
-II-

Sfatul satului era un organ institutional complex care ingloba mai multe suborgane cu atributii distincte si interdependente. Din sfatul satului faceau parte trei unitati social-culturale a caror activitate era coordonata de nucleul de batrani din sat.

Ceata sfatului satului se subdividea in trei cete de varsta deosebite intre ele :

- ceata batranilor ;
- ceata oamenilor zdraveni ;
- ceata feciorilor.

Ceata batranilor era alcatuita din sexagenarii si septagenarii satului, adica din oameni intelepti, cu o minte agera si cu o reputatie nepatata, pentru a putea face fata nevoilor conducerii locale.
Acestia erau capetenii de drept si de fapt, legiuitorii, executorii, judecatorii si administratorii satului.
Din aceasta cauza cetasii trebuiau sa locuiasca in vatra satului pe care il reprezentau.

Ceata oamenilor zdraveni era alcatuita din oameni maturi alesi in numele categoriilor profesionale existente in sat.
Acestia puteau locui si in afara vetrei satului, pe mosia satului.

Ceata feciorilor era alcatuita din tineretul satului.
Ea alcatuia unitatea de paza a satului, echipa de stafete ce ducea vestile in sat, grupul strigatorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an.
In ea erau primiti numai feciorii care la „ sorocul primirii lor ” adica de Anul Nou, trecusera deja ritul de initiere numit „ intratul in hora ” din duminica Pastilor.
Feciorii ieseau din ceata cand se insurau sau cand comiteau vreo infractiune grava care incalca ordinea morala enuntata in statutul cetei.

Cea mai importanta in ordinea ierarhiei de varsta si experienta era deci ceata batranilor care se si numea de fapt „ capul sfatului satului ”.
Ea coordona activitatea celorlalte doua cete din subordine.

Forme de judecata obsteasca

In perioada feudala cetele de varsta mentionate desfasurau doua forme de judecata obsteasca, cu variantele lor locale: o judecata a varstnicilor care se petrecea la doua
-III-

nivele sociale: la nivelul intereselor juridice ale intregii comunitati satesti ( „ judecata batranilor ”, „ judecata megiesilor ” etc. ) si la nivelul intereselor juridice profesionale ( „ judecata plugarilor ”, „ judecata pastorilor ” etc. ) ; si o judecata obsteasca a tinerilor organizati in „ feciorii satesti ” si „ fruntasii feciorelnice ”.

In functie deci de organizarea interna a satului pe cete se grefau si formele de judecata. Aceste sentinte obstesti puteau merge in feudalismul timpuriu pana la pedeapsa capitala.
A doua forma de judecata obsteasca, cea a cetelor de feciori dadea rar si cu aprobarea cetelor de batrani ai satului sentinte materiale ; sentintele lor aveau mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decat materiale.

Judecata cetei de batrani

Sfatul satului, organiza intern obstea sateasca libera si aservita.
Sfatul satesc liber avea capacitate juridica deplina de conducere, coordonare, judecata si executie in sat. Sfatul satesc aservit avea o capacitate juridica restransa ; el era numai un organ de executare locala a dispozitiilor si judecatii domeniale.
Sfatul satesc al unei asezari libere conducea conform cu traditia locala, impartea dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntasi si gospodari, reprezenta satul in relatiile intersatesti si fata de organele dregatoriei si ale domniei.

In structura lui traditionala era alcatuit, asa cum am aratat, din trei subunitati de baza din care cea mai importanta era ceata de batrani a satului. In aceasta ceata intra initial un numar impar de batrani astfel ca hotararea sa se poata lua, cum am spune noi astazi, cu majoritate de voturi. Numarul cetasilor se putea ridica pana la o unsprezecime din cifra totala a batranilor din sat.

Conform zicalei : „ Batranii sunt sfintii satului ” erau cooptati printre cetasi numai cei in varsta cu o „ viata nepatata ” ajunsi la cel mai inalt grad de intelepciune. Cand in sat nu existau batrani suficienti pentru a acoperi nevoile functionale ale cetei se cooptau batrani nepatati din satele vecine; de unde si zicala : „ Cine n-are batrani sa-i cumpere ”.

Ceata de batrani o data aleasa si inscaunata, devenea inamovibila; ea era acceptata ca atare de dregatorie si era tolerata de domnie. Atata timp cat faceau parte din ceata de sfat batranii satului nu puteau fi insultati, maltratati sau detinuti de vreun organ domenial fara ca satul sa se rascoale.
-IV-

Dregatoria nu avea putere legala asupra cetei de batrani iar domnul tarii evita sa-i incalce drepturile.

a) Obiectul activitatii juridice a cetelor de batrani

Cetele de batrani din sfatul satului exercitau dreptul de judecata locala in conformitate cu obiectivele justitiei autonome a obstilor satesti.
Acest drept de judecata locala se referea la tot ceea ce privea organizarea si administrarea satului feudal, la institutiile satesti, la gospodaria sateasca, la convietuirea pasnica intre satele vecine ce alcatuiau o unitate zonala numita in trecut „ tara ”.
Ceata de batrani aplica traditia juridica locala fixata in obiceiul pamantului sau crea „ legi ” proprii, adica obiceiuri juridice noi, in cazul in care traditia nu stabilea sau nu sugera solutii.

b) Cand actiona ceata de batrani

Ca institutie juridica ceata de batrani actiona periodic dar si accidental. Periodic, in periada marilor sarbatori de peste an ( Craciun, Lasatul Secului, Pasti, Rusalii etc.) cand judeca direct (constituita in complet de judecata ) sau indirect (prin cetele de judecatori din subordine: ceata pastorilor, ceata strigatorilor etc.).
In aceste conditii alcatuia la hotare, in tinda bisericii sau in vreo gospodarie din sat „ scaunul de judecata ”. Aceasta a fost prima si cea mai veche functie a cetei de batrani, judecata dupa traditie a conflictelor intersatesti.
Accidental, ceata de batrani se constituia ori de cate ori era solicitata de o nevoie presanta vicinala.

c) Tehnica de judecata

Judecata cetelor de batrani prezinta la romani doua forme relativ distincte ale scaunului de judecata prin locul, timpul si tehnica desfasurarii lor.
Prima forma este judecata la hotare si a doua, scaunul de judecata propriu zisa.

Cele mai vechi mentiuni se refera la ceea ce numim judecata la hotare ; prin hotare intelegem limitele materiale ale mosiei satesti, granitele dintre sate.
La hotarele mosiei satesti, sub un pom considerat sfant ( brad, stejar, fag, plop ), conform traditiei, periodic sau ocazional, se adunau roata batranii satului in ziua sorocita judecatii.
-V-

Veneau disdedimineata, in stare de puritate fizica si morala, jurau sa judece drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau intai partile in conflict, apoi martorii si apoi chibzuiau intre ei pentru a da hotararea.

Acest act justitiar stabilit „ la hotare ” se numea „ hotararea batrinilor ”.
In acceptiunea ei primara, „ hotararea ” desemna pentru majoritatea cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor si hotarniciilor.

In ceea ce priveste a doua tehnica de judecata, se disting doua feluri de scaune de judecata: cel din vatra satului si cel din pragul bisericii.
Scaunul de judecata din vatra satului se desfasura in batatura satului in asistenta consatenilor. Cel din tinda sau pridvorul bisericii se desfasura numai intre cetasii batrani.
Ambele forme de judecata erau anuntate la iesirea din biserica de catre preot; anuntarea se facea simplu, ca o porunca.
De aici porunca era vestita satului prin stafete alcatuite din membrii cetei de feciori. Cetasii se adunau si se randuiau in scaun dupa varsta, in ordine descrescatoare.
Apoi se presta juramantul ca „ va judecare cu dreptate ” dupa care pornea la judecata in prezenta partilor in cauza ; uneori judeca si in contumacie.

Categorii de pedepse :

In mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale si de la cele usoare la pedepsele capitale.
Pedepsele „ Judetului al mic ” ( cand ceata de batrani judeca abateri usoare ) erau : mustrarea, ostracizarea, despagubirea crescanda si bataia.
„ Judetul al mare ” ( care judeca abateri care periclitau existenta fizica a comunitatii satesti ) aplica pedepse in functie de periculozitatea infractiunii pentru comunitatea sateasca.
Acestea erau : crancenarea, infierarea, mutilarea mainii, lapidarea.

Crincenarea se folosea in sec. al XIX-lea in sens ritual de insangerare a pielii si muschilor.
Erau incrancenati dupa o judecata intre membrii familiei cei neimpartasiti pentru a nu se transforma in strigoi ; se incrancenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se incrancena incheietura miinii, se incrancena talpa piciorului stang.
In sudul Dunarii incrancenarea se facea in ceafa.
-VI-

Infierarea ca sanctiune fizica a fost conceputa ca insemn pentru vinovati.
Cei infierati erau stampilati cu fierul rosu pana la mutilarea organului respectiv. Ranile infierarii lasau cicatrici adanci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale.
In documente se mentioneaza atat infierarea robilor prinsi dupa evadare, cat si a talharilor criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care apartineau, ceilalti cu semnul degradarii civile care era o cruce suplicatorie ( in x sau v ) marcata pe frunte.

Mutilarea mainii :

In dreptul cutumiar romanesc intalnim notiunea de „ mana ” intrebuintata in doua sensuri juridice :

a) de forta legala ; si b) de sanctiune penala.

Ca forta legala in obiceiul pamantului mana a fost evocata ca semn al autoritatii familiei, al stapanului casei, al lui pater familias, de aceea uneori romanul se jura, printre altele si pe mana : „ sa-mi putrezeasca mana daca am luat ceva ”.

Printre pedepsele grave era si mutilarea integrala a mainilor iobagilor si partiala a miinilor oamenilor liberi ( in special mutilarea degetelor care se puneau pe inscris ).
Cetele de batrani aplicau sanctiunea mutilarii mainii celor vinovati de crime.
Taierea miinii in semn de pedeapsa pentru un iobag era echivalenta cu caderea pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalenta cu moartea civila ( pierderea personalitatii juridice ).

Lapidarea :

La origine lapidarea a fost o sanctiune rituala la fel de grava ca arderea pe rug, spanzuratul sau trasul in teapa.
Macedo-romanii lapidau fecioarele care pacatuiau inaintea casatoriei. Vinovata era dusa in munte, la marginea unei prapastii unde era lapidata de membrii familiei : tatal, mama, fratii, surorile si rudele apropiate.
Lapidarea nu se facea anarhic : surorile si fratii mai mici ai vinovatei zvarleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari si parintii cele mai mari. Inainte de a se prabusi sub lovituri victima prefera sa se arunce in prapastie.
-VII-

In unele sate romanesti din Serbia exista o forma de ucidere comunitara de tipul lapidarii : uciderea batranilor neputinciosi numita lapot , socotiti ca au devenit o povara insuportabila pentru copii, familie sau comunitate sateasca. Hotararea se dadea de catre judetul al mare al adunarii satului.

Cum se proceda :

Batranii neputinciosi erau declarati de ceata de neam sau de spita de neam indezirabili, apti de a fi exterminati atat cat mai puteau sta pe picioare.
Ceata de batrani invoca „ legea lapotului ”, fixa data si executa pedeapsa. Data sortita uciderii trebuia sa fie intr-o zi lucratoare.
Dis de dimineata batranul in cauza, fara sa stie sau constient chiar dar fara sa protesteze, era imbracat in straie de sarbatoare, apoi era scos in batatura satului unde era salutat cu respect de sateni. Fiul lui, o ruda apropiata sau un cetas din neam ii punea un drob de malai copt pe cap si ii spunea : „ Nu te omoram noi, ci malaiul asta ” si brusc zdrobea capul batranului cu un fier de plug.

Alte forme de lapidare se refera la superstitiile relative la posesiile demonice.

Cei posedati de demoni trebuiau sa se lase lapidati pentru a scapa de aceasta boala spirituala ( cum sustinea medicina magica ).

Traditia istorica mentioneaza si lapidarea celor atinsi de molimele catastrofale: bolnavii de miselie ( lepra nevindecabila ), de gubavie ( lepra vindecabila ), de ciuma si holera.

Semnatura ,