A. Structura g1c15cd
Normele juridice sunt niste reguli de conduita cu caracter general si impersonal care, la nevoie, au asigurata aplicarea prin forta de constrangere a statului.
Norma juridica civila are aceeasi structura ca celelalte norme juridice: a) Ipoteza b) Sanctiunea c) Dispozitia

a) Ipoteza vizeaza situatii abstracte si generale. In cazul normelor de drept civil pot fi remarcate doua norme care contin o ipoteza de maxima generalitate, consacrand doua principii:
1) Dispozitiile din art. 969 (1) Cod civil: “Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”.
Aceasta dispozitie legala consacra, pe de o parte, principiul fortei obligatorii a contractului, pe de alta parte, principiul libertatii contractuale ale carui limite sunt stabilite de art. 5 al Codului civil care dispune ca “nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri”.
2) Dispozitiile art. 998 Cod Civil: “Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l despagubi”.
Regula raspunderii civile delictuale: “Orice persoana care savarseste o fapta ilicita si cauzeaza altuia un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial este obligat sa repare acel prejudiciu”.

b) Sanctiunea se concretizeaza in consecintele de nesocotire a unei norme. Este de observat ca dreptul civil cunoaste o diversitate de sanctiuni decurgand din incalcarea normelor sale.
Ex:
- Nulitatea actelor juridice incheiate fara respectarea conditiilor de valabilitate.
- Decaderea din drepturi, care pot fi determinate doar intr-un anumit termen.
- Reductia libertatilor, a donatilor si testamentelor care depasesc partea de succesiune de care defunctul a putut sa dispuna cu titlu gratuit. c) Dispozitia
De regula, acestea nu au un caracter imperativ (nu impun partilor o anumita conduita), ci lasa acestora posibilitatea de a-si alege conduita.

B. Normele de drept civil constituie ceea ce se numeste dreptul comun, in reglementarea raporturilor cu caracter privat. Ca urmare, normele sau reglementarile din celelalte ramuri ale dreptului privat (dreptul comercial, dreptul familiei etc.) sunt, in raport cu normele de drept civil, un drept special.
Dreptul comun
Sub aspect terminologic expresia drept comun desemneaza norma juridica sau gruparea de norme juridice prin care se infaptuieste reglementarea generala, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu din raportul social, reglementare care primeste aplicare ori de cate ori sau in masura in care acel domeniu nu este supus unei reglementari legale speciale (derogatorii). Altfel spus, dreptul civil da imprumut normele sale altor ramuri de drept privat sau celelalte ramuri de drept privat iau imprumut de la dreptul civil normele acestuia, atunci cand se simte nevoia unui astfel de imprumut.
Ex: In materia nulitatii casatoriei, Codul Familiei, in art. 19-24 cuprinde doar cateva reglementari derogatorii (de exceptie) privitoare la regimul juridic al nulitatii casatoriei. O serie intreaga de aspecte pe care nulitatea casatoriei le ridica nu sunt reglementate in mod expres. Astfel, jurisprudential si doctrinar s-a ridicat problema de a sti daca acele aspecte care nu sunt reglementate trebuie lasate de o parte sau daca ele trebuie supuse reglementarilor din dreptul civil privitoare la nulitatea actului juridic.
S-a apreciat, din moment ce dreptul civil este dreptul comun in reglementarea relatiilor cu caracter privat, ca dispozitiile Codului familiei privitoare la nulitatea casatoriei trebuie intregite cu reglementarile din dreptul civil, in masura in care acestea din urma sunt compatibile cu specificul actului casatoriei si cu efectele acestuia.
Este de observat ca, uneori, calitatea de drept comun a normelor de drept civil este prevazuta in mod expres de lege. Astfel, Codul comercial, in art. 1 dispune ca: “In relatiile comerciale se aplica dispozitiile legii de baza (a Codului comercial), iar acolo unde el nu dispune se aplica dispozitiile Codului civil”.
Art. 187 -; Codul Muncii
Se pune intrebarea daca dreptul civil va fi drept comun doar atunci cand exista o astfel de trimitere legala expresa sau daca va avea aceasta calitate si in lipsa acestei trimiteri.
Se apreciaza ca astfel calitatea de drept comun a dreptului civil exista si in lipsa unei trimiteri exprese, cum ca trimiterile din dreptul civil sunt trunchiul comun din care s-au desprins celelalte ramuri de drept privat si ca urmare e firesc ca atunci cand acestea nu contin dispozitii suficiente sau cand sunt lacunare sa se aplice reglementarile dreptului civil.
Doua conditii sunt necesar a fi intrunite pentru a face posibila aceasta aplicare: a) Sa lipseasca o reglementare speciala si expresa dintr-o alta ramura de drept. b) Normele dreptului civil sa fie compatibile cu specificul relatiilor sau a raporturilor apartinatoare altei ramuri de drept pe care urmeaza sa le reglementeze.
Aceasta discutie dintre dreptul comun si dreptul special cuprins in celelalte ramuri ale dreptului privat evoca, prin consecintele sale distinctia dintre normele de aplicatie generala si normele de aplicatie speciala.
Atunci cand se face comparatia si distinctia intre normele speciale si cele generale sunt avute in vedere normele apartinand acestor ramuri de drept, dar care au un domeniu de aplicare mai intins sau, dupa caz, mai restrans, pe cand, atunci cand se vorbeste de dreptul comun si cel special sunt avute in vedere, pe de o parte normele de drept civil, iar pe de alta parte normele din alte ramuri de drept.
Consecintele acestor distinctii sunt identice si acestea sunt: a) In caz de concurs intre o norma de drept comun generala si una speciala se se va aplica cu precadere norma speciala. b) Normele speciale sunt intotdeauna de stricta interpretare, ele neputand fi aplicate analog in alte domenii (raporturi) decat in acelea pentru a caror reglementare au fost elaborate. c) Normele speciale nu pot fi abrogate in mod tacit de normele generale sau cele de drept comun. d) Normele dreptului civil sunt in majoritate fie norme imperative de ordine privata (interes privat), fie norme dispozitive si in special supletive.

C. Clasificare

Normele de drept civil sunt succeptibile de aceleasi clasificare ca si celelalte norme juridice. Putem face urmatoarea distinctie:
1. Norme imperative
2. Norme dispozitive

1. Norme imperative a) Onerative
Este de observat ca, de cele mai multe ori, ele nu impun savarsirea unei actiuni, ci modul de savarsire ale acesteia.
Art. 813 Cod civil: “Toate donatiile trebuie facute prin inscris autentic; ceea ce impune aceste dispozitii nu este incheierea donatiilor, ci forma acestora”. b) Prohibitive
Interzic, de regula, incheierea unor acte juridice de catre anumite persoane. De pilda, art. 1307 Cod civil “interzice sotilor sa incheie intre ei contracte de vanzare cumparare”, iar art. 129 din Codul Familiei “interzice tutorelui sa incheie donatii in numele minorului sau interzisului si sa garanteze cu bunurile acestora obligatiile altuia”.

Normele imperative de drept civil fie ca sunt onerative, fie ca sunt prohibitive pot fi, dupa caz, norme imperative de ordine publica, atunci cand promoveaza si ocrotesc un interes precumpanitor public sau norme imperative de ordine privata, atunci cand promoveaza si ocrotesc un interes precumpanitor privat.
De pilda, sunt norme imperative de ordine publica cele cuprinse in legea privind proprietatea publica si regimul acesteia si sunt norme imperative de ordine privata acele dispozitii prin care se reglementeaza incapacitatea minorilor si a interzisilor de a incheia acte juridice, precum si cele prin care se reglementeaza viciile de consimtamant care pot sa apara si sa afecteze integritatea consimtamantului celui care incheie un act juridic.
Aceasta distinctie intre normele imperative de ordine publica si cele de ordine privata, se pare din dreptul procesual civil, este prea rar semnalata in literatura de specialitate, cu toate ca prezinta o utilitate practica pe planul sanctiunilor ce rezulta ca o nesocotire.
Astfel, atunci cand prin incheierea unui act juridic se nesocoteste o norma de ordine publica, sanctiunea actului juridic este nulitatea absoluta, iar atunci cand prin incheierea unui act juridic se incalca o norma juridica de ordine privata sanctiunea actului este o nulitate relativa.
Sanctiunile care decurg din incalcarea unei norme de ordine publica, in general, pot fi invocate de catre orice persoana interesata sau pot fi retinute din oficiu, de catre instanta de judecata, pe cand sanctiunile ce decurg din incalcarea unei norme de ordine privata pot fi invocate doar de persoana ale carei interese sunt ocrotite prin acea norma.
Ex: Printr-un act juridic s-a incalcat o norma de ordine privata. Nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana ale carei interese erau ocrotite prin aceasta norma. Tot astfel, daca in timpul vietii, prin donatii sau legate o persoana depaseste partea din mostenire de care poate sa dispuna, reducerea acestei donatii se va face numai la cererea mostenitorului legal rezervatar, ale carui drepturi au fost incalcate.

2. Norme dispozitive a) Permisive
Sunt acelea care nu impun partilor o anumita conduita, ci le lasa alegerea unei conduite.
De aceea doctrinar exista tendinta de a clasifica drept norme permisive orice dispozitie legala in care se folosesc cuvintele sau expresiile: pot, se poate, este cu putinta etc.
Ex: Este norma permisiva dispozitia din art. 1296 Cod Civil potrivit careia “Vanzarea se poate face sau pur sau sub conditie”. In realitate insa, aceasta dispozitie nu este o norma juridica permisiva, ci este o dispozitie cu caracter explicativ, in care partile din contractul de vanzare-cumparare ar putea sa procedeze la fel si in lipsa ei, ceea ce rezulta, de altfel, si din aln. 3 al aceluiasi articol care dispune ca in toate cazurile efectele sale (ale vanzarii) se reglementeaza cu principiile generale ale conventiilor. Prin urmare, normele permisive sunt acelea care confera unei persoane dreptul de a actiona intr-un anumit mod.

Categoria normelor permisive pare a fi, practic, inutila, fiindca in dreptul privat si mai cu seama in cel civil de regula, ceea ce nu este interzis este permis fara a fi nevoie de o norma speciala care sa reglementeze aceasta permisiune.
Asa numitele norme permisive sunt acelea care confera unei persoane juridice si fizice dreptul de a savarsi un anumit fapt cu semnificatii juridice ori chiar un act juridic prin care se modifica o situatie juridica deja existenta sau chiar se creeaza o noua situatie juridica.
Ex:
1. Potrivit art. 585 Cod civil: “Tot proprietarul isi poate ingradi proprietatea”. Acest text confera proprietarului unui teren dreptul de a savarsi un fapt cu semnificatie juridica caruia vecinul sau nu i se poate impotrivi.

2. Potrivit art. 1553 Cod civil “In cazul contractului de mandat, mandantul poate, cand voieste sa revoce mandatul (contractul de mandat)”. In lipsa acestei dispozitii revocarea contractului de mandat ar fi fost posibila doar prin consimtamantul partilor care au incheiat acest contract. Aceste drepturi conferite persoanelor fizice sau juridice de catre normele juridice numite permisive fac parte, de regula, dintr-o categorie speciala de drepturi subiective semnalata, cu precadere, in literatura franceza, cunoscute sub denumirea de drepturi potestative. Asa fiind, si normele care confera astfel de drepturi ar trebui sa fie numite norme potestative.

b) Supletive
Rostul lor este acela de a suplini, inlocui vointa partilor atunci cand si in masura in care aceasta nu a fost exprimata in cadrul unui contract.
Categoria normelor supletive isi justifica existenta prin aceea ca contractele sunt carmuite de principiile libertatii contractuale, in virtutea caruia partile pot ca, in limitele stabilite de art. 5 Cod civil, sa incheie orice contracte cu orice continut si sa reglementeze astfel raporturile dintre ele.
Uneori insa, partile fie nu vor, fie nu pot sa reglementeze toate aspectele raportului dintre ele. In aceste situatii raporturile dintre parti, nereglementate de el, sunt supuse reglementarii cuprinse in normele supletive.
Potrivit art. 1317 Cod civil “In cazul unui contract de vanzare-cumparare cheltuielile predarii sunt in sarcina vanzatorului si ale ridicarii bunului in sarcina cumparatorului, daca nu este stipulatiune contrarie”. Aceasta inseamna ca, prin contract, partile pot sa stabileasca orice mod de repartizare a cheltuielilor legate de de predarea si de ridicarea bunului, iar in masura in care partile nu prevad nici o clauza privitoare la suportul cheltuielilor legate de predarea si de ridicarea bunului acestea se vor suporta potrivit dispozitiilor din art. 1317.
Asa fiind, se poate spune ca normele supletive, in masura in care isi gasesc aplicare, fac parte integranta din contract. Ca urmare, atunci cand ar avea loc un proces de inlocuire a normelor supletive existente la data incheierii unui contract cu alte norme supletive noi, aceste norme din urma nu ar inlatura aplicarea celor dintai, deoarece contractul cu clauzele sale si cu normele supletive care si-au gasit aplicare o data cu incheierea lui sunt pentru noile norme juridice un fapt trecut.