Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
EXERCITAREA ABUZIVA A DREPTULUI DE VOT
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

LSC (art.131) stabileste conditiile in care hotararile AGA pot fi anulate pentru neconformitate cu prevederile legale sau ale actului constitutiv (curs precedent). Cu toate acestea, justitia a fost si continua sa fie sesizata cu situatii in care hotararile sunt adoptate cu respectarea deplina si formala a legii, insa efectul lor este prejudiciabil fata de unii dintre asociati sau actionari. Intr-o prima perioada, jurisprudenta a privit cu mari rezerve aceste situatii, absolutizand principiul democratic al majoritatii, in numele caruia deciziile adoptate legal au putere de lege fata de toti asociatii, chiar daca s-au opus hotararii ori daca au absentat de la adunare. Insa, incepand cu deosebire din anii 1980, jurisprudenta europeana si-a asumat, la modul pretorian, o noua parghie de interventie in functionarea societatilor comerciale, fundamentata in dreptul francez si italian pe teoria abuzului de drept. c8s3ss
Potrivit acestei jurisprudente, trebuie refuzata recunoasterea eficacitatii juridice a acelor decizii, luate in cadrul organelor statutare, care incalca interesul general al societatii si produc consecinte defavorabile asociatilor care, detinand pozitii minoritare, nu se pot opune la adoptarea lor. Astfel, jurisprudenta franceza considera ca exista abuz de majoritate atunci cand hotararile adunarii generale sunt luate contrar interesului social si in singurul scop de a favoriza membrii majoritatii in dauna membrilor minoritatii. Aceasta definitie este reiterata ad-literam, ca un cliseu, in toate deciziile judiciare pronuntate in spete in care se pretinde existenta unui abuz.
In ce priveste abuzul de minoritate, consacrarea sa jurisprudentiala a intarziat pana la inceputul deceniului trecut. In doua celebre afaceri (Vitama si Flandin), s-a constatat ca anumiti actionari minoritari detineau o pozitie de blocaj al adunarii generale extraordinare, care astfel nu putea adopta hotarari importante. Curtea de casatie franceza a considerat ca „atitudinea contrara interesului general al societatii, dovedita prin faptul interzicerii efectuarii unei operatiuni esentiale pentru aceasta si in unicul scop de a favoriza propriile interese in detrimentul ansamblului celorlalti asociati” constituie abuz de minoritate.



Concluziile care trebuie retinute din definitiile jurisprudentiale sunt urmatoarele:

A. Temeiurile de drept material care ar fundamenta controlul judiciar al abuzurilor de majoritate si de minoritate sunt straine dreptului societar, regasindu-se in dreptul comun: art.3 din Decretul nr.31/1954, privind exercitarea drepturilor subiective in conformitate cu scopul lor economic si social, art.970 Cod civil, privind executarea cu buna-credinta a obligatiilor contractuale si art.998 - art.1003 Cod civil referitoare la angajarea raspunderii civile pentru fapte cauzatoare de prejudicii.
Temeiul procedural al interventiei instantelor pare sa fie oferit, in dreptul roman, de Legea nr.26/1990 privind registrul comertului, modificata prin Legea nr.348/2001, al carei art.25, in noua formula, prevede ca orice persoana prejudiciata printr-o inmatriculare sau mentiune la registrul comertului, are dreptul sa ceara anularea sau modificarea titlului in baza caruia s-a facut operatiunea in registru, precum si radierea inmatricularii sau mentiunii efectuate.

B. In ce priveste creteriile abuzului, din definitiile jurisprudentiale rezulta doua importante elemente pe baza carora se poate retine existenta abuzului:

a) Contrarietatea deciziei fata de interesul general al societatii (interesul social)
Interesul social este o notiune functionala, un concept cu continut variabil. Pornind de la principiul instituit in art.1492 al.1 Cod civil (art.1833 Cod civil francez), conform caruia orice societate trebuie sa fie contractata spre folosul comun al partilor, doctrina traditionala a societatii-contract, reprezentata in principal de Domat, Pothier si Hamel, si-a redobandit vitalitatea prin teoriile de inspiratie neoliberala nord-americana (sustinute in doctrina de autori precum Alain Couret , Paul Le Cannu , Alain Tunc si Jean Jacques Daigre ). Conform acestor abordari, societatea este un bun al asociatilor construit in jurul unui nod de contracte, fundamentat pe dreptul de proprietate al asociatilor si pe mandatul acordat administratorilor. Acceptarea de catre membrii grupului societar a unei organizari, in principal de natura legala, cu alte cuvinte acceptarea institutiei societare, se face numai in vederea urmaririi scopului comun al tuturor asociatilor, care consta in imbogatirea acestora, in participarea la beneficii. Acelasi scop comun (finis mercatorum est lucrum) transforma contractul de societate intr-un act juridic colectiv. Organizarea, prin excelenta imperativa, a formelor sociale, cu structurile si functionarea lor prestabilita, este destinata in principal protectiei tertilor, respectiv incurajarii creditului societatii in mediul sau de afaceri.
Aceasta abordare este criticata de promotorii naturii institutionale a societatii. Contractul de societate da nastere unei entitati juridice cu patrimoniu si personalitate proprii, care ii confera vocatia de a accede la viata juridica in mod independent si de a intra in raporturi cu tertii prin intermediul organelor sociale. Aceste organe sunt institutionalizate, respectiv atributiile lor si modul de functionare sunt, in esenta, imperativ stabilite de lege. Activitatea desfasurata sub forma societatii comerciale presupune, prin vointa legiuitorului, adoptarea unui corp de reguli care scapa controlului si vointei asociatilor, promovate de legiuitor in virtutea principiului protectiei ordinii publice si a favorizarii increderii in formele sociale. De aceea, interesul social ar fi interesul intreprinderii comerciale organizate sub forma juridica a societatii. Intreprinderea este un ansamblu autonom ce permite desfasurarea unor activitati economice prin reunirea organizata a mijloacelor de productie (capital, personal, bunuri). Intreprinderea nu are personalitate juridica, drepturile si obligatiile derivand din exercitiul activitatii fiind atribuite persoanei fizice sau juridice care detine calitatea de intreprinzator. Societatea este, astfel, o tehnica, un instrument juridic ce permite intreprinderii sa se organizeze din punct de vedere juridic.
In consecinta, interesul social se detaseaza de persoana asociatilor, spre a ingloba interesul salariatilor de a avea un loc de munca, al creditorilor de a avea un debitor solvabil, al furnizorilor si clientilor de a intretine relatii de colaborare stabile si bazate pe incredere, chiar si al statului de a dispune de un contribuabil eficient.
Cu toate acestea, intreprinderea mileniului trei este, de prea multe ori, un ansamblu dezarticulat si fragilizat sub enorma concurenta, o marioneta manevrata de un furnizor sau un client profitand de pozitia sa dominanta, un organism slabit de presiunea pietelor financiare sau de instabilitatea cadrului legal. Interesul social, privit ca interes al intreprinderii, presupune convergenta prea multor interese ce depind de persoane si imprejurari externe intreprinzatorilor. In ceea priveste ierarhizarea intereselor, prin impunerea primatului interesului intreprinderii fata de cel al asociatilor, aceasta este nu numai inutila, dar si impracticabila . Cand delibereaza in vederea adoptarii unei decizii cu impact asupra mersului societatii, este greu de crezut ca actionarii o fac prin a-si sacrifica interesele legitime, pentru a servi unor scopuri distincte de ale lor. Fie ca voteaza pentru aprobarea conturilor unui exercitiu financiar sau ca isi exprima pozitia fata de modificarea actului constitutiv, actionarii urmaresc intotdeauna satisfacerea propriilor interese, prin intermediul prosperitatii societatii. Interesul personal al asociatilor este motorul societatii, fara de care nu ar exista interesul intreprinderii. In fine, salariatii sunt protejati de dreptul muncii, creditorii de dreptul comercial si cel al procedurilor colective, statul de dreptul fiscal etc. Este astfel evident ca dreptul societatilor e singurul care poate si trebuie sa fie destinat asociatilor si raporturilor dintre ei.
De aceea, suntem fara rezerve, alaturi de alti (putini) autori, in favoarea opiniei ca interesul social coincide cu interesul comun al asociatilor de a-si spori patrimoniul personal prin prisma prosperitatii intreprinderii pe care o organizeaza. Acesta presupune, pe de o parte, dorinta tuturor asociatilor de a obtine rezultate fianciare prin utilizarea instrumentului societar si, pe de alta parte, impartirea loiala, conforma cu prevederile legii si ale actului constitutiv, a beneficiilor. Conditia esentiala este ca sporirea patrimoniului asociatilor sa fie legala si morala.

b) Favorizarea unei categorii de asociati in detrimentul celeilalte
Jurisprudenta retine abuzul in imprejurarile in care hotararea a fost luata (a) „in unicul scop de a favoriza membrii majoritatii in detrimentul membrilor minoritatii”, respectiv cand (b) minoritarul blocheaza o decizie esentiala pentru societate „in unicul scop de a-si favoriza propriile interese in detrimentul ansamblului celorlalti asociati”. Pe de o parte, se observa ca rationamentul este unul categorial, chiar etichetar, in cazul abuzului de majoritate, ceea ce conduce la constatarea ca jurisprudenta tinde sa condamne ruperea egalitatii dintre asociati, acesta fiind elementul obiectiv al abuzului. Pe de alta parte, ruptura egalitatii trebuie sa fie constienta, adica intentionala, consacrand „intentia de a dauna” (l`intention de nuire) ca element subiectiv al abuzului.
Elementul obiectiv al abuzului suporta cel putin doua observatii, care poarta atat asupra existentei insesi a unui principiu al egalitatii intre asociati, cat si asupra circumscrierii sau determinarii acestuia.
In ce priveste principiul egalitatii intre asociati, se poate observa ca acesta nu este inscris intr-un text legal si nu este nici o realitate lesne observabila in practica societatilor, insa se face foarte adesea se referire la el. In primul rand, legea insasi permite derogari considerabile de la acest principiu. Exemple: actiunile preferentiale fara drept de vot relementate de art.95 LSC; avantajele speciale ce pot fi oferite fondatorilor potrivit art.31 LSC; reglementarea dreptului de a cere o expertiza judiciara a gestiunii societatii, drept recunoscut numai actionarilor acre detin cel putin 10% din capitalul social.
In al doilea rand, acest principiu nu trebuie interpretat in sensul ca asociatii sun egali din perspectiva puterii lor in societate. Inegalitatea este institutionalizata prin promovarea principiului majoritatii, in vederea luarii deciziilor ordinare si chiar extraordinare ale adunarilor generale. Nici o dispozitie nu interzice unei persoane sa dobandeasca cvasi-totalitatea puterilor sociale si sa-si mentina controlul absolut si inalterabil asupra intreprinderii.
In realitate, egalitatea asociatilor se sustine in masura in care ea se asociaza cu principiul constitutional al egalitatii cetatenilor in fata legii. Asociatii sunt egali in fata actului constitutiv, avand acelasi statut juridic, ca titulari ai unor parti sociale sau actiuni care le confera aceleasi drepturi sociale si presupun indeplinirea acelorasi obligatii. De aceea, ar fi mult mai corect sa se vorbeasca de egalitatea partilor sociale sau a actiunilor, decat de egalitatea asociatilor.
Pe de alta parte, egalitatea de statut juridic se completeaza cu o egalitate de speranta, de perspective, ambele avand sursa in comunitatea de interese care anima constituirea si functionarea societatii si care se exprima prin dorinta comuna si legitima de a obtine beneficii prin intermediul prosperitatii societatii. Asa fiind, nici unui asociat nu-i este permis sa utilizeze bunurile sau creditul societatii, respectiv sa-si exercite drepturile sociale pentru a-si satisface propriile interese, impiedicandu-si partenerii sa beneficieze, la randul lor, de rezultatele activitatii intreprinderii comune.
Criteriul dezavantajarii unora dintre actionari se regaseste si in dreptul britanic, chiar daca jurisprudenta insulara, spre deosebire de cea din hexagon, prefera sa nu conceptualizeze astfel de situatii. Art.459 al Companies Act din 1985, modificat in 1989, permite expres oricarui actionar care se considera lezat in mod injust (unfairly prejudicial) sa solicite puterii judecatoresti sa intervina in viata societara, prin pronuntarea oricarei masuri considerate adecvate pentru remedierea situatiei, de la anularea deciziei organului social, la interzicerea societatii sa se inscrie intr-o anumita categorie de operatiuni, putandu-se ajunge chiar la obligarea actionarilor majoritari sa rascumpere participarea reclamantului in capitalul social . Utilizarea preponderenta a notiunii de fraud on the minority reflecta in terminis criteriul prejudiciului, folosit in dreptul britanic pentru a caracteriza luarea unei decizii in favoarea unor actionari si in detrimentul celorlalti. Conform jurisprudentei britanice, prejudiciul nu presupune violarea vreunui drept al asociatului, ci atingerea adusa sperantei legitime a acestuia (legitimate expectations) de a beneficia de situatia financiara a societatii. Un comportament al actionarilor poate fi unfair, desi, organic, el este perfect legal .
Dreptul american caracterizeaza situatiile de abuz de majoritate prin utilizarea preponderenta a notiunii de oppression of (minority) shareholders, definita astfel: „...when a group of shareholders has been isolated for a beneficial treatment to the detriment of another isolated group, the disadvantaged group may complain of oppresion” . Conceptia americana se suprapune partial peste definitia jurisprudentei franceze, excluzand insa atingerea adusa interesului social. Fundamentate pe notiunile de equity si fiduciary duties, care caracterizeaza activitatea oricarui asociat in cadrul societatii, notiunile de oppresion sau fraud, similare abuzului de majoritate sau chiar minoritate, sunt privite in dreptul de sorginte britanica din perspectiva unica a protectiei coasociatilor, nefiind pusa in discutie necesitatea ca activitatea sau comportamentul autorilor sa fie contrara interesului societatii .
Elementul subiectiv al abuzului il constituie ruptura intentionata a egalitatii de statut juridic a asociatilor, de catre actionarii majoritari, respectiv intentia asociatilor minoritari de a impiedica functionarea societatii, prin opozitia la luarea unei decizii esentiale pentru viata societara. Abuzul nu poate fi constatat de fiecare data cand o decizie a majoritatii provoaca nemultumirea minoritarilor sau cand un asociat minoritar adopta o atitudine de refuz. Elementul intentional este singurul care permite distinctia, adesea neevidenta, dintre exercitarea abuziva a dreptului de vot si eroarea de gestiune. O hotarare nu poate fi considerata abuziva prin simplul fapt ca aplicarea ei dezavantajeaza societatea sau chiar ameninta prosperitatea intreprinderii.
Intentia de a dauna celorlalti asociati, ca orice element subiectiv, implica dificultati in ceea ce priveste probatiunea. Sacralizarea acesteia ar putea face anevoioasa regasirea criteriului abuzului. Spre exemplu, s-ar putea oare afirma ca impiedicarea realizarii unei majorari de capital, in ciuda pierderii unei parti a acestuia, de catre minoritarul care nu doreste sa piarda minoritatea de blocaj de care dispune, presupune vointa de a dauna coasociatilor? Minoritarul nu urmareste decat apararea unui interes personal: conservarea puterii sale relative de influenta. De aceea, consideram ca solutia consta in prezumarea intentiei specifice din imprejurarile care confirma ca titularii dreptului de vot aveau constiinta avantajarii lor directe sau indirecte, in detrimentul coasociatilor. Cateva indicii pot fi propuse.

Este evident ca, retinand cumulativ cele doua criterii sus-mentionate, jurisprudenta isi arata preocuparea de a se mentine in cadrul teoretic al notiunii abuzului de drept . Astfel, contrarietatea deciziei fata de interesul general al societatii trimite, indiscutabil, la conceptia obiectiva a abuzului de drept, care presupune deturnarea dreptului de la scopul socio-economic pentru care a fost legalmente instituit (Louis Josserand). Necesitatea ca hotararea sa fi fost luata in unicul scop de a favoriza o categorie a asociatilor in detrimentul celeilalte, trimite la teoria subiectiva a abuzului de drept, a carei origine se afla in dreptul roman (animus nocendi) si care a fost sustinuta in doctrina moderna, cu deosebire de Georges Ripert si Raymond Saleilles. Jurisprudenta pare a fi dorit, cu prisosinta, sa se pastreze in rigorile dreptului contemporan, care trateaza abuzul de drept dintr-o perspectiva eclectica generalizata, prin retinerea ambelor criterii ale abuzului de drept.

Cu toate acestea, la o privire atenta, cele doua criterii sunt redundante, retinerea lor cumulativa fiind inutila. Daca interesul social este considerat interesul comun al asociatilor de a benefici de pe urma exploatarii unei intreprinderi sanatoase, atunci este evident ca intre asociati exista o obligatie de solidaritate si de loialitate, care se traduce printr-o necesara egalitate de tratament juridic si o egalitate de speranta, de perspective fata de functionarea societatii. Adoptarea constienta a unei hotarari care avantajeaza o categorie a asociatilor, in detrimentul celorlalti presupune prin ea insasi violarea deliberata a interesului comun al asociatilor. Actionarii majoritari care guverneaza societatea cu telul de a obtine avantaje personale, de la care ceilalti actionari sunt indepartati, nu pot actiona in interesul social. Asociatii minoritari abuzeaza de pozitia lor in societate si de dreptul lor vot, din momentul in care blocheaza o decizie de care depinde continuitatea societatii, contravenind interesului comun al asociatilor de a beneficia de exploatarea intreprinderii. Asadar, favorizarea unor membri ai grupului societar in detrimentul celorlalti nu poate sa fie conforma cu interesul social.



In consecinta, pentru retinerea abuzului de drept, este suficienta retinerea unui singur criteriu, care consta in violarea interesului social, privit ca interes comun al asociatilor.
Si mergand mai departe, se poate observa ca teoria abuzului de drept pare sa fie prea putin conforma cu conjunctura juridica in care este utilizata. La o analiza atenta, dreptul de vot este un drept discretionar, in principiu nesusceptibil de a fi exercitat abuziv. Sustinerea ca ar fi unul dintre acele drepturi-functie, care trebuie exercitate potrivit scopului social-economic pentru care au fost instituite, se sustine, in masura in care exercitarea lui trebuie sa aiba in vedere colectivitatea si comunitatea de interese a tuturor participantilor la aventura societara. Nu se poate sustine, dupa cum ne-am mai exprimat, ipoteza conform careia acesta ar trebui exercitat intr-un interes extern celui al asociatilor, cum ar fi interesul superior al persoanei morale care organizeaza intreprinderea in forma societara.
Mai degraba decat un drept subiectiv dobandit ca efect al contractului de societate, votul reprezinta o prerogativa legala ce permite asociatului exprimarea optiunii sau pozitiei sale vis-a-vis de evolutia societatii, in cadrul unui organ social institutionalizat prin lege. Dreptul de vot este in realitate un veritabil drept potestativ. Acesta din urma este definit ca o prerogativa a titularului unei puteri acordate pe baza unui act juridic de a determina, pe baza unui act unilateral de vointa, soarta unei situatii juridice nesigure. Dupa cum ii este refuzat justitiei sa controleze justificarea exercitarii intr-un anumit sens a dreptului potestativ (de optiune), in acelasi mod exercitarea dreptului de vot nu poate fi cenzurata, prin obligarea asociatului de catre instanta sa voteze intr-un anumit sens, fie aceasta in numele interesului social.
Potestativitea implica, asadar, exercitarea unei veritabile puteri. Intr-o monografie destinata notiunii de putere, s-a considerat ca dreptul privat confera doua categorii de prerogative . Pe de o parte sunt drepturile subiective, conferite titularului pentru realizarea intereselor individuale, a caror exercitare este lasata la liberul arbitru al acestuia, cu singura rezerva a controlului intentiei de a dauna, care, o data retinuta, conduce la abuzul de drept subiectiv sau, mai corect, la exercitarea abuziva a unui drept, dreptul in sine neputand face obiectul unui abuz. Pe de alta parte, exista puterile, conferite titularului pentru realizarea unui interes, cel putin in parte, distinct de cel individual, si susceptibile de control judiciar pentru deturnarea puterii. Aceasta ultima categorie este atribuita persoanelor ale caror activitati, prin functia, calitatea sau pozitia autorilor, au incidenta semnificativa asupra unei colectivitati.
Cea de-a doua situatie configureaza cu toata fidelitatea imprejurarile in care se afla majoritatea si minoritatea de blocaj intr-o societate comerciala. Verificand „abuzul” in deliberarile sociale, tribunalele nu controleaza exercitarea dreptului de vot, ci exercitarea puterii, care nu trebuie deturnata de la scopul colectiv pentru care legea, prin organizarea structurilor sociale, a conferit puterea respectiva. Asociatii detin putere in cadrul organelor sociale pentru a conduce gruparea la realizarea interesului comun colectiv, nu pentru a o utiliza prin favorizarea unora in detrimentul celorlalti.
Explicarea abuzului de majoritate si acelui de minoritate prin teoria deturnarii puterii, are aptitudinea de a sublinia ca aceste situatii patologice nu se indreapta impotriva interesului superior al intreprinderii, ci in contra interesului comun al asociatilor de a participa, dupa scriptura actului constitutiv si in limitele legii, la prosperitatea societatii. Interesul comun presupune ca puterea, pe care contractul de societate si organizarea legala a societatii o acorda unora dintre asociati, sa nu fie deturnata in scopul dobandirii unor avantaje prin excluderea celorlalti de la impartasirea lor.

Indiferent de calificarea juridica, ca si exercitare abuziva a dreptului de vot sau ca si deturnare de putere, fundamentul juridic al controlului instatelor asupra unor hotarari prin care se incalca intentionat interesul comun al asociatilor nu este textul art.131 din Legea nr.31/1990, referitor la atacarea pe cale judiciara a hotararilor adunarilor generale. Cauza sanctionarii „abuzului” nu consta in violarea unei norme legale anume, de drept societar sau extrasocietar.In schimb, abuzul de putere intruneste toate conditiile raspunderii civile delictuale: (a) fapta titularilor puterii (ai drepturilor de vot) de a decide fara a lua in considerare interesul legitim comun, (b) culpa intentionala a acestora, constand in constientizarea favorizarii lor in detrimentul coasociatilor si (c) prejudiciul creat celorlalti asociati prin rapirea posibilitatii legitime a acestora de a participa la impartirea loiala a beneficiilor rezultate din activitatea societatii, respectiv de a profita legitim de pe urma continuarii intreprinderii comune. Desigur, (d) legatura de cauzalitate este indeplinita din momentul in care ruptura egalitatii de interes si prejudicierea celorlalti asociati sunt consecinta directa a hotararii organului social (abuz de majoritate), respectiv imposibilitatea continuarii activitatii este rezultatul opozitiei asociatilor minoritari la adoptarea hotararii.
Drept consecinte, temeiul actiunii in constatarea si sanctionarea abuzului de majoritate sau de minoritate se regaseste in art.998 si urm. Cod Civil. Rezulta, pe de o parte, ca abuzul sau deturnarea puterii in societate are un caracter subsidiar fata de actiunea prevazuta de LSC: actiunea este admisibila din momentul in care convocarea, intrunirea si deliberarile nu sunt contrare unui text legal sau prevederilor actului constitutiv, care ar conduce la anularea hotararii pe temeiul legii societatilor.
Pe de alta parte, actiunea nu se supune regimului prescriptiei stabilit de art.131 din legea societatilor comerciale, la 15 zile de la publicarea hotararii adunarii generale in Monitorul Oficial, ci prescriptiei de drept comun de trei ani de la data la care reclamantii au luat la cunostinta de adoptarea deciziei si de continutul sau.

213. Natura de actiune in raspundere delictuala este cea care explica si diversitatea, atat a formelor de manifestare a abuzului/deturnarii, cat si a sanctiunilor posibile a fi pronuntate. Principiul reparatiei integrale a prejudiciului permite instantei sa aleaga sanctiunea cea mai adaptata, putandu-se ajunge la anularea hotararii AGA, la condamnarea eventuala a autorilor la daune-interese., insa si la solutii inedite fundamentate pe luarea in considerare a interesului comun de continuare a functionarii societatii.

Sectiunea 2
Manifestarea si consecintele abuzului

Ne-am exprimat deja in sensul ca, o data adoptat un criteriu unic al abuzului sau deturnarii de putere, studierea notiunii nu mai trebuie abordata in termeni categoriali, etichetari. Abuzul de majoritate (§1), de minoritate si de egalitate (§2) devin simple forme de manifestare, caracterizand situatii distincte datorita pozitiei in societate a autorului abuzului sau deturnarii.

§1. Abuzul de majoritate

A. Ipoteze

a) Jurisprudenta care a marcat inceputul aplicarii notiunii de abuz de majoritate este si cea care a oferit clasica, dar si cea mai discutata ipoteza: constituirea de rezerve excesive.
In speta , actionarii majoritari au votat, pentru a treia oara succesiv, nedistribuirea profitului societatii in dividende si incorporarea acestuia in rezerve. Acestea devenisera de aproape trei ori mai mari decat capitalul social si nu se justificau nici printr-o grija legitima de prevedere, intreprinderea fiind prospera, nici prin vreo cheltuiala semnificativa temporara, care ar fi necesitat disponibilitati financiare carora societatea nu le-ar fi putut face fata. Instanta suprema a casat decizia Curtii de Apel Paris, reprosand ca starea de fapt nu permitea concluzia ca hotararea adunarii generale este contrara interesului general al societatii, insa a deschis calea unei jurisprudente abundente asupra acestei probleme.
Intr-o alta speta , societatea, care nu distribuise dividende o foarte lunga perioada, acumulase rezerve considerabile ce depaseau de trei ori cifra de afaceri anuala, situatie in care afectarea sistematica a beneficiilor in rezerve constituia o tezaurizare pura si simpla. Retinand ca aceasta tactica nu a putut fi justificata de conducatorii societatii prin referire la un plan investitional programat, instanta suprema a constatat existenta abuzului. Pe aceleasi considerente s-a dispus anularea hotararii prin care beneficiile urmau sa fie incorporate in rezerve extraordinare, al caror cuantum depasise de douazeci de ori capitalul, membrii majoritatii neputand explica politica adoptata prin nici o investitie majora, sesizandu-se, din contra, ca aceia dintre ei care aveau calitatea de administratori, beneficiasera in ultimii ani de indemnizatii semnificative, prelevate din rezervele extraordinare .
In schimb, sunt mai abundente deciziile care atrag atentia ca refuzul de a distribui dividende si constituirea rezervelor se fundamenteaza, in principiu, pe grija legitima de a dispune de posibilitati de finantare suficiente si, derivand dintr-o politica investitionala prudenta, nu constituie prin ele-insele abuz de majoritate. Stabilitatea si majorarea patrimoniului social profita interesului social si, prin acesta, tuturor actionarilor, fiind, printre altele, un element apt sa mareasca valoarea de piata a actiunilor. Incorporarea beneficiilor in rezerve, chiar de-a lungul a cinci exercitii financiare, este semnul unei politici prudente de dezvoltare si se poate justifica din perspectiva diversificarii activitatii societatii .
Aceasta jurisprudenta a condus la constatarea ca nedistribuirea dividendelor si incorporarea profitului in rezerve poate caracteriza numai in mod exceptional abuzul de majoritate. Afectarea rezultatelor intreprinderii este un drept recunoscut majoritarilor in cadru legal, nefiind de natura a afecta interesele minoritarilor decat daca masura este nejustificata din punct de vedere economic si juridic .
In primul rand, trebuie avut in vedere micro-mediul economic si financiar al intreprinderii societare. Cuantumul rezervelor fata de cel al capitalului social si perioada de-a lungul careia s-a refuzat distribuirea de dividende trebuie raportate la destinatia fondurilor trecute in rezerve. Au fost acestea folosite pentru a acoperi pierderile din exercitiile financiare precedente? Au fost contractate ori s-a decis contractarea unor imprumuturi de catre societate? Se pregateste sau se deruleaza construirea unor imobile ori efectuarea altor investitii pentru care sunt necesare rezervele ca masuri legitime de precautie? Au fost utilizate beneficiile incorporate succesiv in rezerve la majorarea capitalului social? Sau, din contra, nu cumva o parte din rezerve de regaseste in cresterea cheltuielilor de personal, in special a salariilor sau indemnizatiilor administratorilor, actionari majoritari? Oare refuzul excesiv si sistematic de a distribui dividende, nu corespunde cumva unei vointe deliberate a majoritatii de a nu mai distribui deloc, niciodata dividende?
Cu alte cuvinte, politica inteleapta si prudenta a autofinantarii contribuie, indiscutabil, la protejarea interesului social si al celui comun al actionarilor. Insa, conditia care trebuie intrunita este ca fondurile constituie in rezerve sa fie intr-adevar destinate finantarii unei activitati. Simpla tezaurizare nu face parte din scopul social. Autofinantarea prin incorporare de rezerve devine abuziva in contextul in care se constata, din starea de fapt, ca profitul societatii nu este utilizat in interesul comun al asociatilor de a participa la prosperitatea societatii, al carei bun mers poate fi sustinut in lipsa unor rezerve excesive.

b) Cea de-a doua ipoteza de abuz de majoritate este filializarea abuziva a societatii. Des intalnita in imprejurarile unei economii concurentiale si a concentrarii capitalurilor, concentrarea economica corespunde in cel mai inalt grad realitatilor economiei romanesti de dupa procesul de privatizare.
Filializarea abuziva se poate manifesta sub doua aspecte, continutul fiind, in linii generale, acelasi. Exista filiarizare activa, atunci cand actionarii majoritari hotarasc constituirea de catre societate a unei filiale, indiferent daca aceasta este una comuna cu terti participanti sau o societate unipersonala. Inegalitatea dintre asociati este evidenta. Activitatea filialei scapa in mod absolut influentei minoritarilor din societatea-mama, intrucat orice decizie referitoare la filiala este atributul adunarii generale ordinare a societatii-mama. Pe de alta parte, majoritarii au posibilitatea de a-si valorifica titlurile pe care le detin in societatea-mama, la un pret sensibil mai mare decat minoritarii, ca urmare a controlului pe care cei dintai il detin asupra filialei . In fine, principalul avantaj pecuniar al majoritarilor rezulta din indemnizatiile pe care acestia le primesc in calitatea, pe care aproape invariabil o detin, de administratori ai filialei.
Filializarea pasiva consta in situatia in care societatea are drept actionar majoritar o alta persoana juridica, care dispune de o pozitie de dominanta economica si juridica fata de societate.
In aceste conditii, abuzul de majoritate poate fi retinut o data cu constatarea prejudiciului creat asociatilor minoritari, concretizat prin supunerea patrimoniului societatii-mama, in cazul filializarii active, sau a filialei, in cazul filializarii pasive, la sarcini inutile si nerentabile din perspectiva intereselor acesteia. Invocarea de catre minoritari a imprumuturilor cu titlu gratuit acordate celeilalte societati, detinute sau doar administrate de majoritari, direct sau prin acordarea de garantii accesorii datoriilor acesteia, a cesiunilor partiale de active catre aceasta din urma si alte asemenea, este de natura a transforma aprecierea abuzului de majoritate intr-o sarcina judiciara foarte delicata, de vreme ce aceste operatiuni sunt acceptate, in principiu, ca manifestare fireasca si legitima a interesului de grup .





221. Criteriul jurisprudential si doctrinal, utilizat pentru a verifica legitimitatea unor astfel de operatiuni care greveaza patrimoniul societatii-mama sau, dupa caz, al filialei, si interesul comun al asociatilor acesteia, este existenta unei contrapartide rezonabile din partea celeilalte societati.
Instanta a respins actiunea minoritarilor in contextul in care sprijinul financiar al filialei era de natura a-i permite acesteia din urma sa-i aduca o clientela importanta societatii-mama, careia i s-a marit cifra de afaceri . In schimb, atunci cand din raporturile stabilite intre societati, nu putea rezulta nici un avantaj pentru societatea-mama, abuzul de majoritate a fost retinut. Spre exemplu, atunci cand cesiunea de active si transferul de operatiuni profitabile dinspre filiala catre societatea-mama controlata de majoritari, a condus la golirea patrimoniului social, care devenise „o cochilie vida”, pretul actiunilor societatii scazand vertiginos in ultimii doi ani . In fine, practica privatizarii in Romania ne ofera numeroase exemple in care persoana juridica avand ca obiect de activitate, spre exemplu, distributia, in urma cumpararii pachetului majoritar al unei societati de productie de bunuri, stabileste raporturi de distributie exclusiva a produselor societatii privatizate, pe baza unor conditii contractuale ruinatoare pentru filiala, dar extrem de favorabile societatii de distributie. Puterea detinuta in societatea privatizata este deturnata, in detrimentul actionarilor minoritari si prin violarea interesului comun, profitul care ar trebui obtinut din exploatarea intreprinderii indreptandu-se exclusiv spre societatea de distributie, actionar majoritar.
In consecinta, abuzul de majoritate se contureaza cand filializarea societatii conduce la intrunirea urmatoarelor rezultate:
- permite actionarilor majoritari obtinerea unor avantaje, in detrimentul minoritarilor, din valorificarea titlurilor lor sau din indemnizatiile obtinute ca administratori ai filialei (filializare activa) respectiv din beneficiile obtinute de societatea-mama prin spolierea filialei (filializare pasiva)
- este lezionara pentru societate si lipsita de justificare economica, tinzand la spolierea, la golirea se substanta a patrimoniului aceteia.

c) In urma procesului de privatizare in Romania, specialistii pietei de capital au sesizat tendinta actionarilor care au cumparat pachetele de la fostul F.P.S. de a proceda, cu o constanta ingrijoratoare, la majorari abuzive ale capitalului social prin aport in natura . Procedeul beneficiaza de aparenta de legitimitate pe care i-o confera o clauza in mod obisnuit prevazuta in orice contract de vanzare-cumparare de actiuni, incheiat intre investitor si autoritatea pentru privatizare. Aceasta impune cumparatorului ca, de obicei in termen de un an, sa efectueze „investitii” in societate, in urma negocierilor stabilindu-se, in majoritatea cazurilor, ca acestea sa constea in echipamente industriale, innoirea parcului auto, informatizare etc.
Cumparatorii s-au grabit, in aproape toate cazurile, sa convoace adunarea generala extraordinara a actionarilor, in vederea majorarii capitalului prin aportul lor in natura. La adapostul art.212 si art.213 din Legea nr.31/1990 , actionarii majoritari, fie au ridicat dreptul de preferinta al celorlalti actionari de a participa la majorarea capitalului, sub pretextul „motivului temeinic” al executarii obligatiei din contractul de cumparare de actiuni, fie, pur si simplu, nu l-au acordat, intrucat legiuitorul a prevazut ca acesta inceteaza cand este vorba de aporturi in natura, motivat prin scopul operatiunii, care consta in obtinerea unor bunuri determinate pe care numai proprietarul acestora le poate aporta. Actionarii majoritari si-au asigurat controlul absolut prin votarea invariabila a propriilor aporturi, obiectiv realizat, de foarte multe ori, intr-una dintre urmatoarele imprejurari abuzive:
- aporturile au fost supraevaluate de catre expertii evaluatori desemnati prin votul aceluiasi majoritar (situatiile cel mai des intalnite);
- aporturile nu au avut nici o legatura cu obiectul de activitate al societatii ;
- aporturile s-au facut fara a se ajusta in prealabil valoarea capitalului social, prin reevaluarea patrimoniului societatii, actionarul majoritar dobandind actiuni la valoarea nominala devalorizata in urma inflatiei ;
Din fericire, evolutia recenta a cadrului legislativ (foarte probabil sub influenta directa a raportului sus-mentionat) are vocatia de corecta aceasta practica abuziva. In concret, prin art.116 al O.U.G. nr.28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investitii financiare si pietele reglementate, astfel cum a fost modificata prin Legea de aprobare nr. 525/2002, se stabileste principiul interzicerii aporturilor in natura pentru majorarea de capital la societatile detinute public. Pe de alta parte, acelasi text legal stabileste ca majorarea capitalului social prin noi aporturi, in numerar sau in natura, se face numai cu acordarea dreptului de preferinta tuturor actionarilor societatii. Prin urmare, pe viitor, sub rezerva asigurarii aplicarii efective a dispozitiilor legale, precum si a evaluarii corecte a aporturilor actionarului majoritar, majorarea capitalului prin aport in natura nu se va mai putea efectua in dauna minoritarilor.
Desigur, problema majorarii abuzive de capital prin aport in natura ramane valabila pentru societatile pe actiuni de tip inchis, carora li se vor aplica in continuare dispozitiile legii generale nr. 31/1990, care nu au fost abrogate prin actele normative speciale privind valorile mobiliare, conform carora, in caz de aport in natura, nu este recunoscut dreptul de preferinta al celorlalti actionari.

d) Hotararile prin care se stabilesc remuneratii exagerate ale administratorilor sociali, de natura a greva nejustificat patrimoniul social si a reduce in mod excesiv cuantumul beneficiilor, raportat la activitatea societatii si la cifra de afaceri, fac parte dintre situatiile patologice dintre cele mai vizate de jurisprudenta . Aprecierea caracterului abuziv al remunerarii administratorilor se face in functie de situatia financiara a societatii . Daca fixarea remuneratiilor este atributul Consiliului de Administratie, fapta administratorilor de a nu si fi limitat salariile ori indemnizatiile, in timp ce societatea se afla in pierderi, intruneste conditiile infractiunii de abuz de bunuri sociale (art.266 pct.2 din Legea nr.31/1990). Aceeasi solutie a fost adoptata in cazul in care remuneratia membrilor consiliului de administratie atingea jumatatea cheltuielilor societatii in cursul unui exercitiu financiar . Daca stabilirea remuneratiei este atributul statutar al adunarii generale, decizia acesteia de a mari indemnizatiile administratorilor, fara a fi justificata de performantele societatii, a fost anulata pentru abuz de majoritate, instanta condamnand societatea la plata de daune-interese minoritarilor, reprezentand contravaloarea dividendelor pe care acestia le-ar fi primit daca cresterea remuneratiilor administratorilor ar fi fost limitata la rata inflatiei .

e) Raporturile dintre adunarea generala si administratia societatii constituie, in schimb, cadrul unor decizii sociale dintre cele mai controversate, raportate la posibilitatea retinerii unui abuz de majoritate. Este vorba despre desemnarea si revocarea administratorilor, pe care legea societatilor comerciale, atat in dreptul roman, cat si in cel francez, le supune, cel putin principial, discretiei adunarii generale ordinare si, implicit, actionarilor majoritari. Raporturile administratorilor cu societatea sunt reglementate dupa modelul contractului de mandat, Legea nr.31/1990 statuand, fara echivoc, in art.134 al.1 si al.4, atat principiul revocabilitatii ad-nutum a acestora, cat si acela al suveranitatii si exclusivitatii adunarii generale, in ce priveste „desemnarea si inlocuirea lor”. La o prima analiza, revocarea sau desemnarea administratorilor nu pot fi controlate pe calea abuzului de majoritate. Daca majoritatea s-ar supune vreunui control din acest punct de vedere, daca ar intampina obstacole in procesul de alegere/revocare a administratiei, atunci principalul scop al detinerii puterii majoritare (si anume guvernarea propriu-zisa) ar fi pus sub semnul intrebarii, organizarea structurala a societatilor riscand sa fie rasturnata.
Totusi, principiile enuntate nu exclud un control judiciar asupra manierei de revocare, care poate fi considerata abuziva prin caracterul ei intempestiv sau vexatoriu la adresa administratorului, jurisprudenta condamnand societatea, in astfel de cazuri, al plata de daune-interese catre administrator. In al doilea rand, inalta jurisdictie franceza a considerat abuziva nominalizarea unor administratori care erau rude ale grupului de actionari majoritari, fiind desemnati pe criterii vadit straine interesului social . In aceste conditii, se poate observa ca tendinta jurisprudentei este de a face pasul, de la dreptul discretionar, la libertatea supravegheata...

B. Sanctionarea abuzului de majoritate

Am stabilit anterior (supra, p.27 si urm.) ca abuzului de majoritate se situeaza pe taramul raspunderii delictuale. Fapta ilicita consta in violarea interesului social, a interesului comun al asociatilor si, complementar, din incalcarea obligatiei de loialitate fata de partenerii din raportul de asociere. Prejudiciul consta, in cele mai multe cazuri, in lipsirea asociatilor minoritari de posibilitatea obtinerii unui profit la care raportul de asociere le permitea sa spere cu legitimitate. Culpa rezulta din caracterul constient al exercitarii abuzive a dreptului de vot, al deturnarii puterii in societate. Intentia este usor sesizabila daca majoritarii au obtinut avantaje in urma adoptarii deciziei. Legatura de cauzalitate rezulta din coroborarea primelor trei elemente. Regimul raspunderii delictuale ne indruma, fara dificultate, spre determinarea celor mai adecvate sanctiuni pentru abuzul de majoritate.

Posibilitatea anularii hotararii adunarii generale apare numaidecat ca o rationala prima sanctiune. Teoria raspunderii civile delictuale instituie principiul repararii integrale si in natura a prejudiciului, reparatia prin echivalent fiind acceptata numai in masura in care cea dintai nu este obiectiv posibila. Anularea deciziei suprima insasi cauza prejudiciului, provocand intoarcerea la statu quo ante si deci, veritabila restitutio in integrum. Invalidarea hotararii atrage ineficacitatea tuturor operatiunilor efectuate in executarea ei (constituirea rezervelor, aportul de active etc.)
Cu toate acestea, anularea hotararii are o eficienta limitata. Ea nu atrage cu sine si obligarea puterii societare la adoptarea unei decizii in sensul dorit de minoritate. Subzista riscul adoptarii ulterioare a unei noi hotarari prejudiciabile pentru minoritari. Altfel spus, anularea sterge efectele conflictului de interese, dar nu poate restaura comunitatea de interese intre actionari. Impunerea de catre judecator a luarii unei anumite decizii, prin aplicarea teoriei hotararii ce tine loc de act intre parti, este absolut inadmisibila, depasind atributiile puterii judecatoresti.
Cu toate acestea, la solicitarea actionarilor ce detin 10% din capital, tribunalul poate ordona convocarea unei noi adunari generale, in temeiul art. 119 al.3 din legea societatilor comerciale. Care va fi, insa, sensul votului actionarilor majoritari? Intr-un mediu economic si social moral, care recunoaste valoarea si puterea justitiei, ne este greu sa ne imaginam ca acestia isi vor repeta comportamentul, acceptand sa ramana perpetuu sub amenintarea considerarii drept abuzive a deciziei sociale. Daca acest lucru se intampla, singura masura care se mai poate lua, ramane cea extrema, a dizolvarii anticipate a societatii, la cererea minoritarilor prejudiciati, pentru neintelegeri grave intre asociati. Aceasta ar insemna ca, in realitate, interventia justitiei in materia abuzului de majoritate, solutioneaza o problema, dar creeaza una mai mare...
Ca masura complementara, destinata sa stearga intru-totul consecintele faptei ilicite a actionarilor majoritari, trebuie avuta in vedere alocarea de daune-interese. Luata izolat, condamnarea actionarilor majoritari la plata de daune-interese este un mijloc de reparare insuficient, sub rezerva ca actionarii minoritari pot, daca e cazul, sa solicite expres numai compensatia financiara. In schimb, cumulul anularii deciziei si acordarea de daune-interese reprezinta reparatia cea mai adecvata, integrala.
Beneficiarii indemnizarii pot fi, atat societatea, cat si asociatii minoritari. Actionarii minoritari pot intenta procesul in bloc (ceea ce este putin probabil), dupa cum exista posibilitatea unei actiuni ut singuli, care insa va limita beneficiarii compensarii financiare la persoana reclamantului.

§2. Abuzul de minoritate (si de egalitate)

229. Actionarii minoritari joaca un rol important in dreptul contemporan al societatilor comerciale. Drepturile specifice care le sunt legalmente acordate , au fost prevazute dincolo de scopul imediat al protectiei acestora, in idea atribuirii unei veritabile functii sociale de control al activitatii organelor sociale. Asa fiind, minoritatea este dotata cu prerogative de vigilenta pe care este datoare sa le puna in slujba interesului social (comun tuturor asociatilor). Aceasta realitate a condus atat doctrina, cat si jurisprudenta sa arate cu claritate ca exista posibilitatea exercitarii abuzive a acestor drepturi, respectiv a deturnarii puterii structurale de influenta pe care minoritarii o detin, de la scopul in care ea este recunoscuta.
Lipsita de puteri reale asupra gestiunii si asupra vointei juridice a societatii, minoritatea (ca de altfel si egalitatea) isi promoveaza, prin diferitele comportamente sociale, interesele legitime care se rezuma, in general, la (a) pastrarea influentei asupra deciziilor adunarii generale extraordinare si la (b) grija de a obtine un pret cat mai mare in caz de cesiune a titlurilor sau partilor sociale. Aceasta tendinta naturala de protejare a pozitiei lor fragile, se traduce printr-o instrainare a asociatilor minoritari de interesul social si prin proiectarea intereselor individuale, personale, in prim planul comportamentului lor in societate.
Motivatia specifica a asociatilor minoritari este de natura a-i conduce la adoptarea, in principiu, a doua categorii de strategii, susceptibile de a caracteriza abuzul prin prisma contrarietatii fata de interesul social. In doctrina se face distinctie intre, pe de o parte, abuzul de drept de vot propriu-zis, exprimat prin impotrivirea fata de propunerile de hotarari extraordinare sau prin absenta nejustificata la adoptarea deciziilor si, pe de alta parte, abuzul de drept de control si supraveghere, exprimat prin hartuirea sistematica si nejustificata a puterii societare (A).

Tipologii

a) Abuzul negativ: de la inertie, la impotrivire

Minoritatea confera o putere relativa in societate. Atata timp cat este vorba despre decizii sociale referitoare la actele de administrare, pe care legea le atribuie adunarilor generale ordinare, pozitia minoritara este, in principiu, inofensiva. In schimb, adoptarea unor decizii extraordinare, referitoare la soarta juridica a societatii (modificarea actului constitutiv), presupune intrunirea unei majoritati calificate sau chiar a unanimitatii, situatie in care minoritatea devine una de blocaj.



In esenta, exercitarea dreptului de vot, ca atribut al calitatii de asociat, este o simpla facultate si nicidecum o obligatie legala. Jurisprudenta considera in mod repetat ca abtinerea sistematica a asociatului de la a participa la deciziile interesand viata societara, nu dovedeste natura intentiilor sale si nu poate caracteriza, prin ea insasi abuzul .
In privinta votului negativ, acesta este, cel mai adesea, justificat, fiiind o expresie a apararii intereselor individuale legitime ale asociatului minoritar. Dintre acestea, se pot enunta: interesul de a nu-si vedea diluata cota-parte detinuta in capitalul social (in caz de proiect de majorare a capitalului social sau de fuziune), interesul de a beneficia de partajul activului social (minoritarul opunandu-se unui proiect de prorogare a societatii constituite pe termen determinat), interesul de a-si mentine posibilitatile de informare (opunandu-se proiectului de mutare a sediului social) etc. In aceste conditii, minoritatea are rolul de a sigura sanatatea functionarii intreprinderii, opozitia fiind indispensabila bunului mers al oricarei societati .
Deciziile de principiu in materia abuzului de minoritate il caracterizeaza „printr-o atitudine contrara interesului general al societatii, prin aceea ca asociatul interzice realizarea unei operatiuni esentiale pentru societate, in unicul scop de a-si favoriza propriile interese in detrimentul ansamblului celorlalti asociati”. Avand in vedere aportul critic pe care l-am adus asupra criteriilor jurisprudentiale de retinere a abuzului, propunem retinerea criteriului unic al utilizarii influentei asociatului minoritar in structura societatii, prin blocarea unui proiect de modificare a actului constitutiv, care, prin caracterul sau esential pentru functionarea societatii, este contrara interesului comun al tuturor asociatilor de a continua intreprinderea, in conditii de prosperitate, in vederea impartirii beneficiilor astfel rezultate.

Caracterul vital al modificarii actului constitutiv este indiscutabil atunci cand insesi normele legale impun, in imprejurari speciale, adoptarea unei astfel de decizii, sub sanctiunea dizolvarii societatii. In dreptul roman, exista, in principal, trei astfel de situatii. Cea dintai corespunde impunerii, prin lege, a majorarii capitalului social la societatile cu raspundere limitata si la cele pe actiuni, drept consecinta a cresterii limitei minime legale a acestuia (ultima in 1997). Legea nr. 314 din 18 iunie 2001 a prevazut dizolvarea de drept a societatilor care nu si-au majorat capitalul pana la data prevazuta in actul normativ.
Cea de-a doua situatie se regaseste in disp. art.153 si 223 din Legea nr.31/1990 si prevede dizolvarea societatii cu raspundere limitata si a societatii pe actiuni, in conditiile in care se constata pierderea unei jumatati din capital sau cand capitalul s-a redus sub limita minima legala, iar asociatii nu au adoptat, in termenul legal de 9 luni, una dintre metodele de regularizare a acestei imprejurari (majorarea sau reducerea capitalului).
In fine, legi speciale care reglementeaza organizarea anumitor activitati comerciale (bancare, de asigurari, de intermediere de valori mobiliare etc.) prevad sau sunt susceptibile de a prevedea, pe de o parte, adoptarea imperativa a anumitor forme sociale -; in general a societatii pe actiuni, dar, uneori, si a societatii cu raspundere limitata -; si, pe de alta parte, limite minime speciale ale capitalului social.
In aceste cazuri, majorarea capitalului social si, in imprejurari exceptionale, schimbarea formei sociale, devin operatiuni esentiale pentru viata societara, hotarari statutare de adoptarea carora legea conditioneaza insasi existenta societatii. Absenta asociatului minoritar de la intrunirea organului statutar sau opozitia fata de luarea deciziei de modificare a actului constitutiv, in conditiile in care aceasta atitudine nu permite intrunirea unanimitatii sau a majoritatii calificate cerute de lege, este de natura a caracteriza abuzul de minoritate, intrucat comportamentul nu se poate justifica prin nici un interes legitim si ignora in modul cel mai flagrant interesul social .

Aspectul cel mai discutat referitor la notiunea de operatiune esentiala este interpretarea situatiei in care modificarea actului constitutiv, propusa de majoritate, nu este pretinsa de lege sub sanctiunea dizolvarii societatii sau a imposibilitatii de continuare a obiectului de activitate. Intr-una dintre deciziile de principiu citate (Cass.com. 9 martie 1993), asociatii majoritari reclamanti solicitasera o dubla majorare a capitalului: pe de o parte la suma de 50.000 FRF, pentru conformitatea cu noua limita minima legala si, pe de alta parte, la suma de 500.000 FRF, fundamentata pe necesitatea cresterii fondurilor proprii ale societatii, in vederea iesirii dintr-o situatie financiara problematica. Curtea a admis primul capat de cerere, insa nu a dat satisfactie solicitarii de constatare a abuzului de minoritate cu privire la majorarea de capital neimpusa de lege, pe motiv ca, „desi conforma intereselor societatii, aceasta nu era in mod absolut necesara supravietuirii societatii”.
Intr-o alta speta , refuzul asociatilor minoritari de a vota o majorare de capital, in contextul in care societatea se afla in mare dificultate financiara si avea nevoie de o reconstituire a fondurilor proprii, nu a fost tratat drept abuz de minoritate. Curtea a considerat ca „nu s-a demonstrat ca majorarea de capital ar fi permis societatii sa-si reconstituie fondurile in mod durabil si...(ca) urma sa permita intr-adevar salvarea intreprinderii ”, relevand, pe de alta parte, ca „majorarea nu era singura maniera de a reconstitui trezoreria societatii”.
Intr-o decizie relativ recenta, operatiunea esentiala a fost definita drept o modificare a actului constitutiv care este indispensabila apararii intereselor sociale, singura de natura a asigura supravietuirea intreprinderii si functionarea ei normala . In speta, s-a retinut existenta abuzului de minoritate si s-a dispus instituirea unui mandatar ad-hoc, insarcinat de instanta cu exercitarea dreptului de vot in numele si pe seama minoritarului, in contextul in care capitalul social se redusese sub jumatate, iar propunerea majoritatii depasea cuantumul initial al capitalului, devenind nu o simpla reconstituire, pretinsa de lege, ci o veritabila majorare de capital. Instanta a constatat situatia patrimoniala dificila a societatii si incercarile succesive, nereusite, de reconstituire a fondurilor proprii prin alte mijloace decat majorarea capitalului, derulate intr-o perioada de doi ani, anterioara propunerii de majorare a capitalului, retinand, prin urmare, ca singura solutie pentru redresare era majorarea capitalului, chiar dincolo de simpla reconstituire a acestuia.

In aceste imprejurari, notiunea de operatiune esentiala se largeste semnificativ, justitia intelegand sa se refere si la situatia economica a intreprinderii, pe care isi asuma sarcina de a o analiza, in vederea caracterizarii abuzului. Astfel, chiar daca operatiunea avuta in vedere nu conditioneaza insasi supravietuirea juridica a intreprinderii, ea poate avea caracter esential, daca se dovedeste ca, in lipsa modificarii actului constitutiv, activitatea comerciala a societatii este compromisa. In concret, pot fi avute in vedere mai multe ipoteze:
- daca judecatorul constata ca modificarea nu se impune in interesul societatii, intrucat propunerea majoritarilor nu are legatura cu situatia particulara a intreprinderii, urmarindu-se numai satisfacerea intereselor grupului majoritar, atunci blocajul minoritar este legitim;
- daca operatiunea nu este decat o masura izolata, insuficienta, nefundamentata pe un plan financiar si managerial rational, refuzul minoritarului nu poate fi considerat abuziv;
- daca modificarea actului constitutiv nu este singura posibilitate rationala de redresare a societatii, de continuare a activitatii, interesul minoritatii de blocaj nu este unul egoist, contrar celui social, ci reflecta pozitia personala fata de oportunitatea operatiunii propuse de majoritari;
- daca operatiunea propusa face parte dintr-un ansamblu de masuri care pot conduce, in mod rezonabil si in baza opiniei unui expert, la redresarea financiara a societatii, atunci pozitia minoritarului este dificil de justificat si abuzul se poate sustine;
- in fine, daca modificarea avuta in vedere de majoritari pare, in baza unui raport de expertiza, ca este singura care poate conduce la supravietuirea societatii, suntem in fata unui abuz de minoritate incontestabil.

b) Abuzul pozitiv sau hartuirea minoritara

Daca actionarii minoritari detin un rol esential in functionarea societatii, atunci acesta este acela de a supraveghea, cu vigilenta, demersurile efectuate de puterea societara (actionari majoritari si administratori) in vederea realizarii obiectului de activitate. Idea functiei sociale a minoritatii a condus atat doctrina, cat si jurisprudenta, la afirmarea posibilitatii de exercitare abuziva a prerogativelor legale, in situatia in care acestea sunt deturnate de la finalitatea pentru care au fost legalmente recunoscute. Cu alte cuvinte, daca exercitarea unor drepturi vizeaza obiective ce servesc interese pur personale, contrare interesului comun al asociatilor, critica se transforma in daunare, iar contestarea in hartuire .
Principalele prerogative de control si supraveghere ale actionarilor minoritari sunt reglementate de legea societatilor comerciale in art. 119 si 190 al.2 (convocarea adunarii generale, eventual prin ordonanta presedintiala, in caz de refuz al administratorilor, de catre actionarii detinand 10% din capital si asociatii SRL avand 25% din parti), art.131 (anularea hotararilor AGA), art.1331 (sesizarea in scris a consiliului de administratie si posibilitatea obligarii judiciare a societatii la daune cominatorii in caz de ignorare a solicitarii), art.1332 (cererea de expertiza judiciara de gestiune, pe cheltuiala societatii) si art.152 (actiunea in raspundere impotriva administratorilor sustinuti de majoritate ). In fine, noul art.25 al legii registrului comertului confera oricarei persoane ce se considera prejudiciata printr-o mentiune, dreptul de a cere anularea titlului in baza caruia aceasta a fost inregistrata.
Indepartat de la putere, frustrat de dividende, minoritarul este tentat sa utilizeze aceste prerogative, printr-o atitudine provocatoare, prin exercitarea nejustificata a acestor drepturi. Apelul sistematic la aceste prerogative, fara indeplinirea conditiilor de fond cerute pentru o atare actiune este de natura a dezechilibra puterea societara si a ameninta interesul social. „Hartuirea judiciara destabilizeaza managementul, dauneaza imaginii societatii si poate provoca atat seisme bursiere, cat mai ales suparatoare consecinte in termeni de politica generala si de forta de munca” .
Abuzul activ de minoritate, destinat sa evidentieze limita dintre exercitiul legitim al dreptului de a critica gestiunea societatii si intentia de satisfacere a ranchiunelor personale, este, de cele mai multe ori, un abuz de drept procesual, de drept la actiune. Acest lucru explica si prudenta, daca nu chiar reticenta jurisprudentei de a-l sanctiona, de altfel cu singura pedeapsa posibila: condamnarea la daune-interese pentru prejudiciul creat societatii. In dreptul roman, din pacate, temeiul de drept procesual al constatarii formularii abuzive a unei cereri de chemare in judecata este art.1081 al.1 pct.1 lit.a din Codul de procedura civila. Textul prevede insa ca sanctiunea aferenta nu este decat amenda judiciara. Cu toate acestea, instantele vor trebui sa ia in considerare si solicitarile de daune-interese formulate prin intampinare sau cerere reconventionala de catre societate, atata timp cat acestea sunt dovedite.

Sanctiuni

Complexitatea abuzului de minoritate implica o varietate de posibile sanctiuni, dintre care judecatorul trebuie sa se opreasca asupra celei mai adecvate scopului special urmarit, care nu poate fi altul decat deblocarea realizarii unei operatiuni esentiale pentru societate. In realitate, insa, este extrem de dificil sa se stabileasca, o data pentru totdeauna, o solutie care sa fie, pe de o parte, eficienta si, pe de alta parte, sa nu intampine nici un obstacol juridic.

a) Daunele-interese, o sanctiune (aproape) inevitabila. O data stabilit caracterul esential al modificarii actului constitutiv, este practic imposibil sa nu se constate ca impiedicarea unei atari operatiuni produce un prejudiciu patrimonial societatii si restului asociatilor.
In mod obisnuit, societatea demonstreaza ca refuzul sau absenta minoritarului a determinat grevarea societatii de sarcini financiare, pe care nu le-ar fi suportat daca operatiunea s-ar fi realizat la timp. De cele mai multe ori, fiind vorba de o proiectata majorare de capital, societatea poate releva ca a trebuit sa recurga la alte mijloace de finantare, in special imprumuturi, ale caror dobanzi aferente vor trebui suportate de asociatul culpabil. De asemenea, coasociatii pot dovedi nerealizarea unor beneficii prin pierderea posibilitatii de inscriere in anumite operatiuni comerciale, pe care societatea le-ar fi realizat in conditiile adoptarii, la timp, a modificarii actului constitutiv.
Cutoate acestea, in contextul unui abuz negativ, de blocaj, sanctiunea principala trebuie sa fie conforma scopului principal al actului de justitie, care nu poate fi altul decat incercarea de a salva activitatea societatii. De aceea, daunele-interese nu constituie decat o sanctiune subsidiara sau complementara unei alte sanctiuni care sa permita continuitatea intreprinderii. O pedeapsa pur patrimoniala nu este eficienta intr-o conjunctura in care viata intreprinderii depinde de realizarea unui act juridic si nu de plata unei sume de bani cu titlu de daune-inte






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite