Societatea comerciala, ca si tehnica principala de organizare a unei intreprinderi, careia ii confera posibilitatea de a accede la viata juridica, are vocatia durabilitatii. Riscul nepatrimonial major, pe care asociatii si-l asuma in special la societatile in care elementul intuitu personae este mai pronuntat , este acela al neintelegerii si al lipsei de solidaritate in demersul care conduce la realizarea obiectivului comun. Pragmatic vorbind, prin constituirea societatii, asociatii nu fac decat sa-si proiecteze pe ecranul institutiei, propriile interese individuale, ramanand in sarcina organelor sociale sa suporte sarcina sumei tuturor acestor interese. Functionarea societatii, pastrarea salariatilor, buna guvernare a patrimoniului, depind de posibilitatea stabilirii si mentinerii comunitatii de interese. k1e21ei

Preluand in parte dispozitiile art.1844-7 pct.5 din Codul Civil francez, introduse prin Legea din 4 ianuarie 1978, Legea nr.31/1990 prevede, la art.222 al.1 lit.5, ca societatea se dizolva prin hotararea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive temeinice, precum neintelegerile grave dintre asociati, care impiedica functionarea societatii. Totusi, observam ca legiuitorul roman nu a preluat in materie comerciala prima ipoteza de dizolvare judiciara anticipata, prevazuta atat de art.1844-7 pct.5 din Codul Civil francez, cat si de art.1529 Cod Civil roman, si anume neindeplinirea obligatiilor de catre un asociat. De aici rezulta intentia de a delimita cu claritate dizolvarea societatii de notiunea rezolutiunii sau rezilierii contractului. Criteriul esential al dizolvarii are natura institutionala si consta in imprejurari obiective ce tin de (ne)functionarea organelor sociale, excluzandu-se criteriul subiectiv, de natura contractuala, al culpei asociatilor in neexecutarea vreunei obligatii legale ori statutare.

Sectiunea 1
Temeinicia motivelor de dizolvare

In ciuda caracterului vadit exemplificativ al textului art.222 al.1 lit.e din legea societatilor comerciale, avand in vedere si practica judiciara, ne exprimam parerea ca alte motive decat neintelegerile, nu pot fi de natura a conduce la dizolvarea judiciara. Cand nu exista neintelegeri, exista acord, fie el unul negociat sau chiar arbitrat si, in consecinta, asociatii pot sa recurga la o dizolvare voluntara a societatii sau la adoptarea pe cale extrajudiciara a altor masuri de regularizare a vietii societare (cesiuni de drepturi sociale, retragere, revocare de administratori etc.).
Pentru a intruni conditiile temeiniciei cererii de dizolvare anticipata, asociatul reclamant trebuie sa probeze existenta unor neintelegeri intre asociati (§1) a caror gravitate consta in aceea ca ele impiedica functionarea societatii (§2).

§1. Neintelegerile dintre asociati

Disensiunile dintre asociati se pot materializa in doua moduri, dupa cum este afectat interesul social: fie nu mai exista interes comun al asociatilor, ceea ce conduce la imposibilitatea coagularii unui interes social (A), fie interesul social este deturnat in favoarea asociatilor majoritari si in detrimentul intereselor legitime ale asociatilor minoritari (B).

A. Diluarea interesului social: de la jus fraternitatis, la iluzia interesului comun

In continutul notiunii affectio societatis este in mod unanim inclusa dorinta specifica a semnatarilor pactului societar de a colabora in vederea realizarii scopului comun. Aceasta implica, in afara obligatiei de loialitate derivata din executarea cu buna-credinta a contractului de societate, o indatorire de solidaritate (jus fraternitatis), a carei prezenta permite, de altfel, realizarea distinctiei dintre contractul de societate si alte raporturi juridice.
Solidaritatea implica existenta unui scop si a unui interes comun. Totusi, contractul de societate nu este altceva decat proiectarea in viitor a raporturilor dintre asociati, care sunt animati, inca de la constituirea societatii, de intentii relativ diferite. Daca incongruenta intereselor personale conduce la constituirea unor grupuri sau poluri de asociati, ale caror divergente nu permit exprimarea, in conditiile legale, a vointei juridice a societatii, interesul social se dilueaza, se pierde si conduce la paralizia vietii societare.

B. Deturnarea interesului social, ca temei de dizolvare anticipata

Daca neintelegerile dintre asociati care fac imposibila activitatea organelor sociale sunt de natura a conduce, in conformitate cu art.222 al.1 lit.e din Legea nr. 31/1990, la solutia dizolvarii, intrucat exprimarea interesului si vointei sociale nu sunt cu putinta, nu este lipsita de interes ipoteza in care, in ciuda existentei unor neintelegeri ce conduc la crearea de grupuri de asociati, activitatea societatii nu este paralizata. Ea ar fi doar deturnata de catre asociatii majoritari inspre satisfacerea intereselor individuale ale acestora, in detrimentul intereselor asociatilor sau actionarilor minoritari. Cu alte cuvinte, ne putem intreba: poate institutia creata pe principii contractuale, sa se intoarca impotriva contractului, pe care sa il desfaca prin dizolvarea societatii? Poate exercitarea abuziva a drepturilor sociale sa atraga dizolvarea, sau aceasta situatie nu este avuta in vedere de legiuitor, ca motiv temeinic de dizolvare anticipata?

Abuzul de majoritate (dezvoltat ca si capitol distinct in curs !!!) este ipoteza clasica, pe care o avem in vedere. Deciziile repetate pe parcursul mai multor exercitii financiare, de a nu distribui dividende din profitul net al unei societati prospere, incorporandu-se nejustificat beneficiile in rezerve statutare, utilizarea patrimoniului social pentru acordarea de imprumuturi consistente unor societati in care majoritarii au interese, hotararile succesive de a constitui in garantie fondul de comert sau active sociale, ca accesoriu al datoriilor unor terte societati si, in general, filializarea abuziva a societatii fata de alte persoane juridice controlate direct sau indirect de actionarii majori, conduc, toate, la confundarea interesului social cu interesul majoritarilor, prin deturnarea activitatii sociale spre scopuri distincte de cele avute in vedere la constituire.
Exercitarea in acest mod a drepturilor de vot nu presupune paralizia societatii, ci numai disparitia cauzei contractului de societate, a elementului affectio societatis si a componentei sale care promoveaza o minima solidaritate, fraternitate intre asociati. Societatea, desi prospera, functioneaza numai in interesul asociatilor majoritari.
Sanctiunea abuzului de majoritate, promovata pe buna dreptate in doctrina si jurisprudenta, este anularea hotararii organului social pentru exercitarea abuziva a drepturilor aferente calitatii de asociat. Observam, insa, ca, daca instanta poate dispune anularea unei decizii sociale, actionarii majoritari au, la randul lor, posibilitatea de a lua o alta hotarare, poate nu identica, dar in acelasi sens. Anularile succesive, care provoaca instabilitatea si insecuritatea juridica a societatii, nu pot conduce la o solutie conforma interesului comun al asociatilor sau actionarilor, cu atat mai putin sa fie utile interesului social, deja deturnat. De aceea, pe considerentul unei constante in exercitarea abuziva a drepturilor politice de catre majoritari, de natura a face imposibila realizarea scopului pentru care a fost constituita societatea, instantele, apreciind temeinicia cererii de dizolvare, sunt indreptatite sa o admita.
In masura temeiniciei sale din perspectiva dizolvarii, abuzul de majoritate constituie o alternativa interesanta fata de motivul de dizolvare exemplificat de legiuitor, prin aceea ca el nu ar impune nici necesitatea paraliziei organelor sociale si nici deteriorarea starii patrimoniale a societatii. Criteriul esential retinut este acela ca societatea isi pierde, in acest caz, natura de instrument juridic de realizare a scopului comun de participare la beneficii, devenind doar o simpla parghie de satisfacere a intereselor personale ale unor asociati si un mecanism iremediabil de spoliere a celorlalti parteneri . Daca majoritarii guverneaza in scopul satisfacerii unor interese exterioare societatii, exercitandu-si puterile pentru a transfera avutul societatii intr-o alta structura, dizolvarea se impune .

§2. Impiedicarea functionarii societatii

Neintelegerile dintre asociati sunt lesne de constatat din manifestarile lor: neparticiparea la adunarile generale, refuzul de exercitare a dreptului de vot sau votul exprimat in vederea blocarii deciziilor, incheierea de conventii de vot si crearea de grupuri de interese care sufoca activitatea organelor sociale etc. Aceste manifestari au, totodata, aptitudinea de a dovedi si temeinicia cererii de dizolvare anticipata, avand in vedere ca, in conformitate cu art.222 al.1 lit.e din legea societatilor comerciale, sunt susceptibile sa conduca la solutia radicala a dizolvarii, numai acele neintelegeri care impiedica functionarea societatii.
Functionarea societatii priveste aspecte cum sunt: rezultatele financiare, conservarea patrimoniului, distribuirea beneficiilor sau incorporarea lor in rezerve, activitatea organelor de administrare, informarea asociatilor si adoptarea hotararilor adunarii generale, modificarea actelor constitutive, raporturile dintre asociati si dintre acesti si administratori etc. Sintetizand, notiunea de „impiedicare a functionarii societatii” - ca si criteriu al temeiniciei motivelor de dizolvare anticipata - se refera, pe de o parte, la paralizia activitatii organelor statutare (A) si, pe de alta parte, la situatia patrimoniala a societatii (B).

A. Considerentele juridice: paralizia organelor sociale

Societatea cea mai labila, cea mai susceptibila sa faca obiectul dizolvarii pentru dezacordurile dintre asociati este cea in care asociatii au participari egalitare, fie ca este vorba de numai doi asociati (o filiala comuna a doua societati), fie ca cele doua grupuri de asociati create in urma neintelegerilor cumuleaza cote egale de participare la capitalul social. Imposibilitatea desemnarii unui administrator care sa asigure activitatea curenta a societatii este unul dintre motivele cel mai des invocate. Astfel, s-a decis dizolvarea unei societati cu raspundere limitata, datorita conflictului ireductibil dintre cei doi asociati asupra numirii directorului laboratorului societatii, indispensabil functionarii acesteia , dupa cum s-a dispus dizolvarea in situatia in care antagonismul dintre cele doua grupuri de actionari a luat atat de mare amploare, incat a fost imposibila alegerea noului consiliu de administratie .
In cel putin aceeasi masura, neintelegerile pot face imposibila luarea deciziilor de modificare a actului constitutiv. S-a pronuntat dizolvarea in contextul in care conflictul dintre asociati a impiedicat adoptarea hotararii de majorare a capitalului social impusa de lege , precum si atunci cand asociatii nu au ajuns la un acord asupra mutarii sediului social, in imprejurarea in care asociatul administrator isi schimbase domiciliul, societatea ramanand fara activitate.

Din momentul in care se constata prezenta unui asociat sau grup majoritar, a carui pozitie ii permite sa administreze societatea, alterarea profunda a raporturilor dintre asociati nu mai justifica, prin sine, dizolvarea . Cu toate acestea, s-au pronuntat solutii care au sanctionat manifestarea unor abuzuri de majoritate cu dizolvarea societatii. Intr-un caz, asociatul majoritar a impus reducerea drastica a activitatii sociale, in relatie cu doua societati cliente in care avea participari indirecte, in conditiile in care de raporturile cu acestea din urma depindea bunul mers al societatii . In alta situatie, asociatul majoritar administrator utiliza societatea ca si cum ar fi fost afacerea sa personala, fara a tine cont de interesele celorlalti asociati si fara a respecta regulile relative la convocarea si informarea asociatilor in vederea intrunirii adunarilor generale .

Societatea in comandita simpla suporta, la randul sau, cu prioritate, riscul unei dizolvari anticipate, din ratiuni legate de statutul celor doua categorii de asociati. Conflictul ireductibil dintre singurul asociat comanditat, pe de o parte, si asociatii comanditari, pe de alta parte, nu poate avea alta soarta decat dizolvarea, datorita imposibilitatii de schimbare a administratorului. Existenta unor divergente fundamentale in privinta politicii de investitii, intre actionarul comanditat administrator si actionarii comanditari, avand in vedere esecul tentativelor de a pune capat acestei situatii, conduce la un blocaj care sfarseste prin a paraliza functionarea societatii .

In schimb, conditia paraliziei organelor sociale nu este intrunita si, prin urmare, nu sunt motive de dizolvare anticipata, conflictele de ordin pur pecuniar dintre asociati, care nu pot afecta functionarea societatii. Cererea de dizolvare se respinge, in masura in care activitatea organelor sociale nu este iremediabil compromisa, putandu-se legalmente decide revocarea administratorilor si desemnarea altora, sau in situatia in care se dovedeste ca asociatul de a carui situatie depindea conflictul si-a manifestat intentia de retragere. De asemenea, daca situatia conflictuala nu dureaza de un timp suficient pentru a dovedi blocajul organelor sociale, instantele pot respinge cererea de dizolvare, termenul ramanand la aprecierea lor suverana. Aceasta solutie se sustine in cazul in care societatea poate, in mod obiectiv, sa functioneze, in ciuda neintelegerilor dintre asociati, care au provocat o incetare temporara a activitatii .
In consecinta, impiedicarea functionarii societatii se rezuma, in mod strict, la imposibilitatea intrunirii sau deliberarii adunarilor generale, precum si la imposibilitatea administrarii societatii, fie pentru ca organul de gestiune nu mai are sustinere, fie pentru ca nu se poate desemna un astfel de organ .

Cu toate ca legiuitorul s-a straduit, in formularea textului art. 222 din Legea nr. 31/1990, sa stabileasca un criteriu obiectiv pentru aprecierea gravitatii neintelegerilor apte sa conduca la dizolvare, in practica s-au semnalat solutii criticabile, care atrag atentia asupra unei tendinte jurisprudentiale de a pronunta dizolvarea prin interpretarea conditiei paraliziei societatii, in exclusivitate pe baza disparitiei elementului affectio societatis. „Functionarea societatii este paralizata...atunci cand denuntarile reciproce de deturnare de stocuri, dezechilibrul conturilor curente si tentativele de apropriere abuziva a elementelor din activul social, demonstreaza disparitia vointei de colaborare” . In alta speta, constatandu-se ca atitudinea asociatilor „conducea societatea la ruina”, s-a stabilit ca „gravitatea neintelegerii trebuie apreciata prin luarea in considerare a intensitatii affectio societatis . Instantele romane par si ele sa riste a fi atrase in mirajul affectio societatis. Tribunalul Bucuresti a hotarat ca „prin definitie orice societate comerciala implica vointa membrilor sai, de a conlucra in scopul realizarii unor fapte de comert; in absenta acesteia nu se poate realiza obiectul de activitate, ceea ce conduce la dizolvarea societatii comerciale” .

B. Considerentele economice: problema viabilitatii societatii

Desi paralizia activitatii organelor sociale pare suficienta pentru a oglindi imposibilitatea de functionare a societatii, jurisprudenta isi asuma, in mod constant, misiunea de a verifica si situatia patrimoniala a societatii, pe care o ia in considerare cu strictete, in vederea evitarii, pe cat posibil, a dizolvarii unei societati in contextul prosperitatii sale. Criteriul economic se adauga celui politic: criza societara care sta la baza dizolvarii trebuie sa se exprime pe ambele planuri.
Prin urmare, cand disensiunile, de altminteri indiscutabile, dintre asociati nu au compromis bunul mers al intreprinderii, solicitantul nu este indreptatit sa obtina dizolvarea societatii . Nu se poate retine paralizia functionarii societatii, atunci cand, din documentele produse, rezulta ca, in ciuda neintelegerilor care stapanesc raporturile dintre asociati, situatia financiara, initial grav compromisa, a fost restabilita prin activitatea administratorului asociat majoritar.
Aprecierea situatiei economice a societatii reflecta adoptarea de catre jurisprudenta a teoriei intreprinderii: societatea se autoprotejeaza prin succesul intreprinderii pe care o organizeaza din punct de vedere formal si a carei autonomie fata de cadrul legaturilor contractuale tesute intre asociati, impiedica dizolvarea persoanei morale.

Totusi, aprecierea viabilitatii financiare a societatii nu trebuie sacralizata, aceasta abordare fiind chiar periculoasa. In mod cert, situatia patrimoniala nu trebuie sa fie catastrofala, intrucat dizolvarea anticipata ar risca sa se faca in dauna creditorilor sociali, carora insolventa intreprinderii le permite sa deschida procedura de reorganizare sau de faliment, desfasurata in sensul protectiei lor. Nu este necesar, asadar, ca societatea sa fie muribunda, ci doar ca blocajul organelor sociale sa se traduca pe taram economic prin prabusirea beneficiilor realizate anterior cronicizarii conflictului dintre asociati.
Luarea in considerare a criteriului economic al notiunii de „impiedicare a functionarii societatii”, trebuie facuta cu suplete. Este cert nu se poate pronunta dizolvarea unei societati care, in ciuda blocarii constante a deciziilor organelor sociale, este apta sa produca profit, in interesul comun al tuturor asociatilor. In schimb, este la fel de adevarat ca situatia patrimoniala a societatii nu trebuie studiata in cazul structurii egalitare a capitalului societatii, aici paralizia organelor decizionale fiind suficienta pentru a conduce la dizolvare.

Sectiunea 2
Exercitarea dreptului la actiune in dizolvare anticipata

O jurisprudenta consacrata include dreptul asociatilor de solicita dizolvarea societatii, in categoria drepturilor fundamentale intrinseci calitatii de asociat, atribuind normei legale care permite dizolvarea judiciara a societatii la cererea justificata a oricarui asociat, caracter de ordine publica . In consecinta, nici o clauza statutara sau o conventie extra-statutara nu pot, chiar si numai temporar, sa priveze un asociat de dreptul de dreptul de actiona in dizolvarea societatii .
Totusi, daca dreptul insusi nu poate fi ridicat, exercitarea lui are posibilitatea de a fi amenajata, ordonata de catre partile contractului de societate, libere sa-si gestioneze riscurile pe care si le asuma, inclusiv acela al incapacitatii de regasire a interesului comun. Aceasta este vocatia libertatii contractuale. Tot astfel, prin asemanare cu retragerea judiciara, dreptul trebuie exercitat prin respectarea scopului pentru care a fost legalmente instituit. Pe scurt, se pune problema limitelor dreptului de a cere dizolvarea anticipata a societatii (§1).

§1. Limitele dreptului (sau titularul in contra dreptului sau)

Exercitiul dreptului la actiune in dizolvarea anticipata a societatii poate avea, pe de o parte, o limita morala universala, derivata din principiul general al exercitarii cu buna-credinta a drepturilor subiective, in conformitate cu scopul in care au fost instituite (A) si, pe de alta parte, o limita particulara conventionala, care are la baza principiul libertatii de a gestiona pe baze contractuale exercitarea drepturilor partilor (B).

A. Limitele legale si jurisprudentiale

Art. 222 din Legea nr.31/1990 confera, textual, dreptul de a actiona in dizolvare judiciara „oricarui asociat”, nefacand vreo precizare referitoare la o limita minima a participarii in capitalul social, care sa conditioneze introducerea actiunii, dupa cum este lipsit de importanta de care parte a conflictului se situeaza asociatul reclamant.
Intr-o speta, justitia a refuzat pronuntarea dizolvarii in situatia in care reclamantul detinea o singura parte sociala si se afla in afara cadrului conflictului desfasurat intre cele doua grupuri de asociati , pe motiv ca asociatul nu-si justifica „interesul” de a solicita dizolvarea. Asadar, instantele isi rezerva prerogativa de a aprecia suveran temeinicia motivului de dizolvare, chiar si prin luarea in considerare a pozitiei solicitantului in structura societatii.
Pe de alta parte, s-a discutat posibilitatea formularii unei cereri de dizolvare de catre creditorii personali ai asociatilor, pe cale oblica . Acesta ar fi cazul creditorilor unui asociat cu raspundere limitata, a caror posibilitate de a-si realiza creanta asupra drepturilor sociale ale debitorului asociat este iluzorie, in contextul in care debitorul este asociat minoritar intr-o societate a carei functionare este paralizata sau deturnata in favoarea intereselor personale ale majoritarilor. Solicitarea dizolvarii societatii implica, oare, o apreciere strict personala din partea asociatului, care ar fi singur in masura sa cunoasca situatia reala a societatii si perspectivele de reluare a unei functionari normale? Aceasta pare sa fie pozitia Curtii Supreme, care a decis ca „dreptul de a cere dizolvarea societatii comerciale prin hotarare judecatoreasca -; in cazul nerealizarii unui consens intre asociati -; apartine numai asociatilor, oricare dintre acestia avand posibilitatea sesizarii instantei. In speta... reclamantul nu a avut calitatea de asociat, astfel ca cererea sa pentru dizolvarea unei societati de care este strain, este inadmisibila” . Pozitia inaltei jurisdictii este sustinuta de doctrina , care apreciaza, in general, ca tertii (creditori personali, sociali, salariati) pot sa participe in cadrul procesual numai pe cale de interventie.

Dar cea mai importanta observatie este aceea ca jurisprudenta refuza cu constanta sa recunoasca dreptul asociatului de a actiona in dizolvarea societatii, in conditiile in care el insusi se afla la originea neintelegerilor. Adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans sta, cu siguranta, la baza conditiei impuse asociatului, de a nu fi produs el insusi, prin culpa sau situatia lui, neintelegerile. Este vorba, finalmente, despre o „exceptie a nedemnitatii” destinata sa asigure moralitatea actului de justitie si reprimarea abuzului de drept la actiune . Un reputat autor considera ca aplicarea maximei in pari causa turpitudinis nu trebuie privita ca o conditie de admisibilitate a actiunii (une fin de non-recevoir), ci o simpla aparare de fond: neintelegerile nu constituie „motive temeinice” de dizolvare, daca au fost provocate de reclamantul insusi .
Conditia jurisprudential impusa, ca asociatul sa nu fi stat la baza perturbarii vietii societare produce o consecinta esentiala din perspectiva imixtiunii judecatorului in viata societara. Dupa cum sunt indreptatiti sa aprecieze temeinicia motivelor de dizolvare invocate, judecatorii fondului sunt obligati sa aprecieze in mod suveran care sunt autorii neintelegerilor. Or, determinarea imputabilitatii disensiunilor grave din sanul societatii este o atributie dificila a puterii judecatoresti, care trebuie sa stabileasca natura si cauza invinuirilor, cel mai adesea reciproce, prin cantarirea atenta a tuturor probelor produse la dosar , in conditiile in care determinarea certa este practic imposibila.

B. Limitele conventionale

Ar fi posibil ca asociatii sa gestioneze contractual riscul dezbinarii? Este cu putina si, mai ales, legal, ca asociatii sa aiba in vedere moduri mai discrete si mai putin spectaculoase de iesire din conflict, decat aducerea acestuia in fata instantei? In masura in care raspunsul la aceste intrebari poate fi afirmativ, in temeiul libertatii contractuale si al previziunii specifice demersului contractual, care este efectul unor astfel de prevederi statutare, asupra dreptului de a solicita dizolvarea judiciara?
Dreptul „propriu si intangibil” al asociatului de a cere dizolvarea societatii,, considerat ca fiind de ordine publica, prin asemanare cu dreptul oricarui contractant de a solicita anularea sau rezolutiunea conventiei la care este parte, acest drept are originea in insusi contractul de societate! Nici un argument nu poate impiedica posibilitatea organizarii -; implicit, a limitarii -; exercitiului dreptului de a solicita dizolvarea, prin aceeasi parghie contractuala: a actului constitutiv.

In aceste conditii, ordinea publica nu permite eliminarea dreptului contractual la dizolvare, insa nu se poate opune, spre exemplu, validitatii unor clauze care prevad, intr-un mod pe cat de abil, pe atat de util, o procedura speciala preliminara cererii de dizolvare a societatii, care sa conduca la o solutionare amiabila sau, cel putin, extraprocesuala a conflictului dintre asociati. Daca procedura prealabila conventional prevazuta nu a fost indeplinita de reclamant, actiunea sa urmeaza a se respinge ca prematura. Clauza poate impune obligativitatea desemnarii unui administrator provizoriu, de catre un arbitru, pentru un anumit timp, considerat suficient de parti, pentru a conduce la o eventuala redresare a societatii.
In aceeasi masura ar trebui admise clauze si chiar pacte extra-statutare prin care se impune angajarea partilor intr-o procedura prealabila de mediere sau de conciliere. O astfel procedura este importanta si poate avea efecte asupra cererii de dizolvare, chiar in lipsa unei prevederi statutare. Judecatorul poate sa retina culpa reclamantului in producerea sau intretinerea neintelegerilor si, astfel, sa-i respinga cererea de dizolvare, din refuzul nejustificat al acestuia de a raspunde solicitarilor coasociatilor de se media conflictul sau de a se incerca solutionarea lui pe cale amiabila.
De asemenea, sunt considerate valabile, asa-numitele clauze americane sau clauze de iesire alternativa, a caror utilitate este incontestabila in cazul societatilor cu structura egalitara . Mecanismul este urmatorul: in caz de neintelegeri, oricare dintre parti poate avea initiativa de a propune celeilalte sa-i cedeze participarea in societate la un anumit pret. Cealalta parte este obligata, daca nu accepta oferta coasociatului, sa i-o cumpere ea insasi, la acelasi pret si in aceleasi conditii cu oferta initiala. Mecanismul conduce initiatorul la straduinta de a oferi un pret convenabil si ii poate determina pe asociati sa nu solicite dizolvarea. Desigur, clauza nu poate fi luata in considerare ca o piedica a exercitarii dreptului de a cere dizolvarea, ci doar ca pe o conditionare a acestuia si o posibilitate de regularizare a dezacordurilor prin continuarea activitatii societatii.

§2. Devierea dreptului (sau dreptul in contra titularului sau)

Faptul ca instantele nu dau satisfactie cererii in dizolvare formulata de asociatul al carui comportament a stat la originea neintelegerilor sau la perpetuarea, la intretinerea lor, este indiscutabil. Totusi, intrebarea care preocupa atat doctrina, cat si jurisprudenta, este daca aceste solutii pasive sunt si suficiente, in contextul in care ele nu fac decat sa acutizeze disensiunile ce domnesc in sanul societatii? In concret, neintelegerile grave dintre asociati, imputabile asociatului reclamant al dizolvarii societatii, pot constitui, la cererea expresa a coasociatilor - pe cale reconventionala sau chiar de interventie principala voluntara - un motiv temeinic de excludere a acestuia din societate?
Inalta jurisdictie franceza s-a oprit, dupa numeroase ezitari, la principiul inadmisibilitatii excluderii, datorita „lipsei unui temei legal care sa confere justitiei puterea de a dispune obligarea asociatului de a-si ceda partile societatii sau coasociatilor .
Cu toate acestea, „rezolvarea” unui conflict intre asociati prin dizolvarea societatii este masura cea mai extrema, subsidiara, care trebuie evitata in toate imprejurarile in care intreprinderea are resurse de continuare a unei activitati profitabile . Este inoportun si neeconomic sa se ajunga la suprimarea unei exploatari comerciale, pentru a pastra fidelitatea fata de litera textelor legale, in timp ce spiritul neindoielnic al legiuitorului, chiar al jurisprudentei, este de a asigura perenitatea intreprinderii . Este mai judicios sa se pastreze activitatea unei institutii comerciale cu pretul eliminarii unui asociat, care, in conditiile rambursarii contravalorii drepturilor sale sociale, nu sufera alt prejudiciu, decat acela de a fi indepartat de la rezultatul ipotetic profitabil al intreprinderii redresate in urma terminarii conflictului.
Promovarea excluderii-remediu a asociatului reclamant, culpabil de producerea si intretinerea neintelegerilor, isi gaseste sustinerea si din interpretarea jurisprudentei romane. Curtea Suprema considera ca „excluderea asociatului dintr-o societate cu raspundere limitata reprezinta o sanctiune care se aplica in cazul unor fapte care, prin gravitatea lor, ameninta existenta societatii” . Ne aflam in prezenta unui aberatio ictus in dreptul societatilor comerciale, in sensul ca, dat fiind principiul subsidiaritatii dizolvarii societatii, dreptul asociatului de a solicita dizolvarea se poate intoarce impotriva titularului sau, care risca sa se vada exclus din societate, in urma exercitarii cu rea-credinta sau abuzive a dreptului sau.