Procedura penala este guvernata de anumite reguli fundamentale, pe care legiuitorul le-a denumit reguli de baza (art. 2-8, Cod pr. pen.) sau principii directoare (G. Mateut). d2g6gn
Reglementarea este nesatisfacatoare, deoarece nu se completeaza cu principiile europene si este incompleta. Ca urmare, principiile procedurii penale sunt urmatoarele (13):
1) Stricta legalitate a procedurii penale
2) Prezumtia de nevionvatie
3) Oficialitatea procedurii penale
4) Aflarea adevarului
5) Rolul activ
6) Nemijlocirea
7) Garantarea libertatii persoanei
8) Respectarea demnitatii umane
9) Egalitatea de arme in procesul penal
10) Termenul rezonabil
11) Garantarea dreptului la aparare
12) Folosirea limbii oficiale
13) Respectarea inviolabilitatii domiciliului si corespondentei

1. Stricta legalitate a procedurii penale
Este ceruta de art. 51, art. 123 si art. 125 din Constitutia Romaniei in care se prevede expres ca respectarea legii si a suprematiei Constitutiei sunt obligatorii, ca justitia se infaptuieste in numele legii, ca judecatorii sunt independenti si se supun doar legii, ca justitia se infaptuieste de CSJ si celelalte instante judecatoresti.
Stricta legalitate receptioneaza principiul consacrat de art. 3 si 4 din Legea de organizare judecatoreasca 92/1992, republicata datorita modificarilor sub forma legii 142/1997, conform caruia judecatorul este independent si se supune doar legii. De asemenea, conform aceleiasi prevederi, nimeni nu e mai presus de lege.
Legalitatea rezulta si din art. 2 (1), cod pr. pen. in care se reglementeaza expres ca procesul penal se desfasoara conform legii. Aceasta reglementare exprima conceptia legiuitorului dupa care legalitatea procesului trebuie sa priveasca cele doua faze ale procesului penal (urmarirea penala si judecata). Totusi, aceasta este o limitare inadmisibila, pentru ca, in egala masura, legalitatea trebuie sa priveasca si executarea hotararii penale definitive.
Mentionarea legalitatii in procedura are o forta juridica superioara, pentru ca priveste norme imperative a caror nesocotire e de natura sa atraga snactiuni procesuale.
In procedura penala legalitatea se suprapune peste intreaga derulare a procesului penal. Regulile, avand un caracter specific fiecarei faze, trebuie analizate distinct, atat in raport de fazele procesului penal, cat si in raport de stadiile procesului.
Principiul garanteaza stricta legalitate a procedurii penale, statuandu-se ca toate normele referitoare la competenta si functionarea organelor judecatoresti sunt imperative si ca nu exista incalcare a acestora ce nu va fi sanctionata.
Procedura permite restituirea intregului dosar Ministerului Public in vederea refacerii urmaririi penale cu privire la procesul preliminar. Procedura permite judecarea de fond, redeschiderea cauzelor in toate situatiile de incalcare a legii in proces.

2. Prezumtia de nevinovatie
Este o regula traditionala ce tine de esenta unui proces penal echitabil (art. 6 (1), CEDO). A aparut prima data in legislatia Statelor Unite, in secolul al XIX-lea. S-a stabilit ca orice om se prezuma a fi nevinovat, pana la proba contrara.
Daca la inceput prezumtia de nevinovatie avea un domeniu nelimitat, aplicata si procedurii disciplinare, ulterior aplicarea acestei prezumtii a fost limitata la procedura penala, fiind introdusa in majoritatea constitutiilor europene. De asemenea, ea este prevazuta si actele internationale si europene ce privesc drepturile omului, cum ar fi:
- Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de ONU in 1948 (art. 11)
- Pactul cu privire la Drepturile Civile si Politice -; art. 14
- Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) -; art. 6 (2)
Din textul Conventiei rezulta ca aplicarea principiului prezumtiei de nevinovatie este limitat doar la procedura penala, ca apartine procesului penal si ca este necesara emiterea in prealabil a unei acuzatii in materie penala.
Domeniul de aplicabilitate a art. 6 (2), CEDO:
Curtea Europeana de la Strasbourg a decis ca prezumtia de nevinovatie persista in tot cursul procesului penal, ca trebuie resectata si garantata nu numai in cursul judecatii, ci si in etapele preliminare (umrarirea penala) astfel incat in momentul in care, pe perioada derularii procesului, intervine o hotarare de condamnare nedefinitiva, ea nu are ca efect inlaturarea prezumtiei, ci doar diminuarea acesteia.
De aici se desprind doua consecinte procesuale: a) Autoritatile judiciare -; Trebuie sa actioneze pe tot parcursul procesului penal astfel incat sa ramana impartiale. Cu ocazia rezolvarii actului de sesizare, judecatorului ii este interzis sa evidentieze in mod inegal argumentele acuzarii sau ale apararii.
Judecatorului ii este interzis sa faca afirmatii din care sa rezulte ca il considera pe acuzat vinovat inainte de pronuntarea hotararii definitive de condamnare. Prezumtia de nevinovatie priveste doar atitudinea judecatorului nu si atitudinea Ministerului Public sau a victimei infractiunii.
Suntem in prezenta violarii prezumtiei de nevinovatie atunci cand Ministerul Public ataseaza un dosar clasat, in masura in care acesta poate influenta hotararea judecatoreasca.
CEDO a decis ca incalcarea prezumtiei de nevinovatie intr-un proces penal poate atrage responsabilitatea altor organe de stat si institutii publice. S-a decis ca o campanie de presa impotriva unui acuzat poate leza prezumtia de nevinovatie a acestuia si se poate ajunge la sanctionarea celor responsabili. In sistemul nostru de drept, prin Legea 502/2002, s-a prevazut obligatia jurnalistilor de a respecta prezumtia de nevinovatie, cu ocazia comunicarilor efectuate. b) In ceea ce il priveste pe acuzat -; Prezumtia de nevinovatie genereaza unul dintre drepturile fundamentale ale unui proces penal echitabil, dreptul la tacere. CEDO ii recunoaste valoarea internationala, fiind prevazut expres in art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile si Politice. Acest drept consta in posibilitatea oricarui acuzat de a nu depune marturie impotriva lui insusi sau de a-si recunoaste vinovatia. Acest drept la tacere al acuzatului genereaza in favoarea acestuia o dubla optiune:
1) Aceea de a-si exprima dreptul la tacere, adica de a nu face declaratii;
2) Aceea de a rupe tacerea si de a face declaratii, asumandu-si si riscul de a dezvalui elemente care ar putea servi acuzarii;
In realitate, desi CEDO nu admite sa se traga concluzii din dreptul la tacere, nici una din optiuni nu e ferita de riscuri. Astfel, daca exista probe concludente (zdrobitoare) pentru incriminare, exista posibilitatea periclitarii dreptului la aparare. In aceasta situatie acuzatul trebuie sa se apere. Atunci cand nu exista probe, renuntarea la dreptul la tacere e riscanta pentru aparare.
Desi art. 14 din Pactul International prevede expres dreptul la tacere a acuzatului, acesta nu obliga autoritatea sa averitzeze pe acuzat, inainte de luarea declaratiilor, ca are dreptul de a nu face declaratii. Cu toate acestea, exista unele sisteme juridice care reglementeaza un asemenea avertizment (Anglia, Australia, Norvegia, Israel). Mai mult, exista unele state care reglementeaza si notificarea cu privire la chestiunea ca declaratiile pot fi utilizate ca probe impotriva celui care le da.
In sistemul nostru, desi nu exista o asemenea regula, in cazul in care in practica se constata ca acuzatul refuza sa faca declaratii, atunci judecatorul nu are alta posibilitate decat aceea de a-i face acuzatului observatii critice, iar in cazul in care acesta persista in tacere, nu poate decat sa constate tacerea inculpatului.
In practica se constata ca exercitiul dreptului la tacere a inculpatului e de natura a perturba mersul normal al procesului penal, stanjenind aflarea adevarului. Dreptul la tacere al acuzatului implica si dreptul de a nu contribui la propria incriminare, de a nu colabora cu autoritatile judecatoresti penale, in vederea producerii de probe in procesele penale.
Acuzatul nu poate fi fortat sa comunice documente sau alte mijloace de proba autoritatilor judiciare. Desi dreptul la tacere nu e prevazut de CEDO, Curtea Europeana de la Strasbourg considera ca acesta poate fi desprins din cuprinsul art. 10, privind dreptul la libertatea expresiei, privind aspectul negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar vointei sale. Acest drept, dedus din art. 10, CEDO trebuie supus restrctiilor prevazute de art. 10 (2), in care se prevede in mod explicit ca ingerinta in exercitiul dreptului la libertatea expresiei este autorizata numai daca ea este considerata necesara.
Dreptul de a nu se exprima contrar vointei, poate fi calificat drept ingerinta, in sensul art. 10 (2), care trebuie interpretata in sensul principiului conform caruia nimeni nu poate sa faca declaratii impotriva lui insusi.
E interzisa luarea de declaratii sub prestare de juramant, deoarece acesta poate constrange pe acuzat in recunoasterea vinovatiei. Dreptul la tacere e recunoscut acuzatului, nu martorului, care are obligatia sa apara in fata judecatorului si sa declare adevarul.
Cu toate acestea, daca in timpul audierii unui martor intervin indicii de culpabili-tate a acestuia din care rezulta ca acesta poate fi suspectat de comiterea unei infracti-uni, judecatorul trebuie sa intrerupa audierea si sa procedeze la luarea unei noi declaratii de la aceasta persoana, insa, de aceasta data, in calitate de suspect. Aceasta reprezinta o garantie a respectarii dreptului la tacere, care este calificat ca fiind una din din componentele fundamentale ale dreptului apararii.
In privinta caracterului nepregatit (necunoscut) al interogatorului, de natura sa creeze o surpriza celor chemati la audieri, s-a decis ca nu e o violare a dreptului la tacere. Asa cum in favoarea acuzatului este recunoscut dretul la tacere, asa si autoritatilor le este recunoscut dreptul de a cerceta faptele privitoare la infractiune si de a proba infractiunea.
Prezumtia de nevinovatie are caracter relativ, deci poate fi rasturnata prin proba contrara.
Reguli:
1) Sarcina probei revine partii acuzatoare a procesului penal.
2) Orice indoiala profita acuzatului -; Principiul In dubito pro reo.
Exista indoiala atunci cand din probele administrate nu rezulta nici vinovatia, nici nevinovatia. Nu exista indoiala atunci cand din probele dosarului rezulta nevinovatia sau cand rezulta atat vinovatia, cat si nevinovatia.
3) Interdictia luarii masurii arestarii sau detentiunii preventive in scopul represiunii imediate.
4) Respectarea prezumtiei de nevinovatie cu ocazia comunicarii facuta presei.
5) Atitudinea pasiva a acuzatului, constand in exercitiul dreptului la tacere.
6) Interdictia judecarii de formare a unei pareri sau a unei convingeri pe parcursul procesului, inainte de obtinerea unei hotarari definitive.
In practica, s-a constatat o violare a prezumtiei de nevinovatie atunci cand, cu ocazia solutionarii unei cereri de arestare preventiva, judecatorul si-a exprimat parerea cu privire la faptele inculpatului, ca necredibile declaratiile date de invinuit.
Prezumtia de nevinovatie e consacrata de art. 23, Constitutia Romaniei. In Codul de procedura penala nu este prevazuta expres, ca principiu fundamental, dar e mentionata implicit in materia probelor (art. 66 (1), (2), cod pr. pen.).
In art. 66 (1), cod pr. pen. se prevede expres ca invinuitul nu e obligat sa probeze nevinovatia sa. De aici rezulta ca sarcina probei revine Ministerul Public. In art. 66 (2), cod pr. pen. se prevede ca, daca exista probe de vinovatie, invinuitul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie.
S-a considerat ca din art. 66, cod pr. pen. ar rezulta o situatie participativa in care, la un moment dat, chiar inainte de pronuntarea unei hotarari definitive, daca au fost stabilite probe de vinovatie, sarcina probei ar trece de la Ministerul Public la inculpat, ceea ce ar contraveni principiilor constitutionale si europene ale prezumtiei de nevinovatie. In ceea ce ne priveste, nu consideram ca exista o deplasare a sarcinii probei, aceasta ramanand in sarcina Ministerului Public, ci rezulta din aceste prevederi un drept fundamental in materie de probe: dreptul la contraprobe (probe contrare). Astfel, daca una dintre parti propune o proba, cealalta parte o poate combate printr-o proba contrara.
Desi prezumtia de nevinovatie e acceptata tacit doar in materia probelor, ea se regaseste in intregul mers al procesului penal. Se regaseste si in materia arestarii sau detentiei preventive. Aceasta cu toate ca, in privinta arestarii preventive, atunci cand se dispune fata de un invinuit, codul de procedura penala admite existenta unei prezumtii de vinovatie, care este incompatibila cu cea de nevinovatie (cazul indicii-lor temeinice -; art. 143 (3), cod pr. pen.), masura care este impusa de anumite exigente sociale.

3. Oficialitatea procesului penal
Este consacrata de art. 2 (2), c.pr.pen. In acesta se prevede ca toate actele necesare desfasurarii procesului penal se efectueaza din oficiu de catre organele judiciare penale. Oficialitatea priveste toate actele de procedura care formeaza continutul procesului penal. Actele de procedura trebuie efectuate de catre organele judiciare din oficiu, in toate cazurile fara exceptie.
Orice drept al organului judiciar penal este, in acelasi timp, si o obligatie. Organul judiciar penal nu are doar dreptul de a aresta o persoana, ci are si obligatia de a aresta. Drepturile si obligatiile partilor din proces sunt lasate la dispozitia acestora.
De la regula sesizarii din oficiu legea permite derogari, in situatii in care punerea in miscare sau exercitiul actiunii penale sunt conditiile existentei unei plangeri prealabile, a unei sesizari sau a unei autorizari a organului competent.
Ex: Plangerea prealabila a persoanei vatamate ce intervine in doua situatii distincte: a) Plangerea se adreseaza direct instantei de judecata -; actiunea penala directa
Ex: art. 279 (2), lit. a), c.pr.pen; insulta si calomnia prin presa -; L. 104/1992 b) Plangerea prealabila adresata organului de cercetare penala si procurorului
Ex: art. 279 (2), lit. b) si c), c.pr.pen;
Acestea sunt situatii de exceptie, neputand fi ridicate la gradul de principiu al disponibilitatii.

4. Aflarea adevarului
Principiul e prevazut de art. 3, c.pr.pen. Acesta prevede expres ca toate activitatile desfasurate in cursul unui proces penal trebuie sa asigure aflarea adevarului atat cu privire la fapta, cat si cu privire la persoana faptuitorului.
In acest fel, principiul aflarii adevarului priveste: a) Fapta, constand in existenta acesteia
- Intrunirea elementelor constitutive ale unei infractiuni
- Stabilirea imprejurarilor de timp, de loc, de mod, de savarsire, precum si a urmarilor produse
- Stabilirea imprejurarilor care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala b) Persoana
- Vinovatia persoanei
- Stabilirea datelor referitoare la personalitatea acestuia
Principiul contine numeroase garantii ce au menirea de a apropia starea de fapt retinuta de judecator de adevarul obiectiv. Organele judiciare penale, atat in cursul urmaririi, cat si in cursul judecatii au obligatia de a lamuri cauza sub toate aspectele, atat cele nefavorabile, cat si cele favorabile invinuitului sau inculpatului.
Legea permite procurorului sa restituie dosarul organelor de cercetare penala atunci cand nu au fost administrate toate probele necesare aflarii adevarului. Dosarul va trebui restituit pentru completarea probelor. Cauza va trebui redeschisa cand se constata ca cercetarea judecatoreasca e incompleta. De asemenea, va trebui extins procesul penal cu privire la alte fapte sau persoane, in vederea aflarii adevarului. In acest sens, la baza sistemului probelor se afla principiul libertatii atat in administrarea, cat si in aprecierea probelor.
5. Rolul activ
Rolul activ a organelor procesuale penale este prevazut de art. 4, c.pr.pen. Acesta dispune ca atat organele de urmarire penala, cat si instantele judecatoresti, pe toata perioada procesului penal, trebuie sa efectueze actele de procedura prevazute de lege, cu respectarea rolului activ.
Rolul activ al autoritatilor, in materie penala, consta in obligatia explicarii drepturilor procesuale partilor procesului penal, in punerea in discutie a oricarei chestiuni de care depinde rezultatul cauzei, in implicarea in mod direct, in aflarea adevarului prin administrarea, din oficiu, a probelor, atat in defavoarea, cat si in favoarea partilor procesului penal.
Curtea Constitutionala, prin doua decizii (1996, 1998) a statutat ca art. 4, c.pr.pen. este constitutional, deoarece judecatorul nu poate ramane pasiv in ceea ce priveste necesitatea stabilirii adevarului in procesul penal, el putand administra probe din oficiu, chiar atunci cand partile nu fac propuneri in acest sens. Cu toate acestea, consideram ca mentinerea art. 4, c.pr.pen. nu satisface exigentele art. 6 (1,3), CEDO, fiindca, administrand probe atat pentru acuzare, cat si pentru aparare, judecatorul isi pune in pericol independenta si impartialitatea, exigente imperative din perspectiva CEDO.

6. Nemijlocirea
In general, nu e recunoscuta ca un principiu al procedurii penale, deoarece in codul de procedura penala ea figureaza doar in materia probelor. Cu toate acestea nemijlocirea trebuie considerata ca principiu director a intregului proces penal, fiindca ea e prezenta in toate procedurile (de executare, preliminare).
Nemijlocirea imbraca un dublu aspect: a) Acela constand in cerinta ca organele judiciare penale sa foloseasca probe care sa fie cat mai aproape de sursa primara. In acest context, sunt de preferat probele directe fata de cele indirecte, martorul ocular, decat unul care a cunoscut faptele de la o alta persoana, inscrisul original, decat o copie. b) Cerinta impusa organelor judiciare penale de a avea contact direct cu mijloacele de proba administrate. De aceea, judecatorului nu ii este permis sa isi fundamenteze hotararile judecatoresti de condamnare pe o proba administrata in cursul procedurii preliminare, fara sa o readministreze, in mod nemijlocit, intr-o sedinta de judecata publica, orala si contradictorie.

Derogari de regula: a) Comisia rogatorie -; Deplasare a competentei teritoriale intre organele judiciare penale de acelasi grad. b) Delegarea -; Deplasare a competentei materiale, speciale si functionale, intre organele judiciare penale de grad diferit.

7. Garantarea libertatii si sigurantei persoanei
Acest principiu este unul de valabilitate internationala, europeana si constitutionala. Apare in prevederile urmatoare:
- art. 9 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului
- art. 5 din CEDO
- art. 23 din Constitutia Romaniei
- art. 9 din Pactul cu privire la drepturile civile si politice
Potrivit art. 5 (1), CEDO: “Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta”.
S-a aratat ca, daca notiunea de libertate a persoanei e o notiune autonoma, ce isi gaseste corespondent in notiunea din dreptul intern, nu acelasi lucru se poate spune despre siguranta.
Intelesul notiunii de siguranta -; Comisia Europeana a decis ca ea se gaseste in teama pe care o are orice persoana de a nu face obiectul unei atingeri abuzive a libertatilor sale. De asemenea, CE a stabilit ca acestea (libertatea si siguranta) formeaza un tot unitar, fiind inseparabile si ca, in cadrul acestui ansamblu, libertatea intotdeauna inseamna absenta unei arestari, iar siguranta inseamna protectia impotriva oricarei ingerinte arbitrare din partea autoritatilor in exercitiul acestei libertati.
Din cuprinsul art. 5, CEDO se degaja o obligatie pozitiva pentru statele semnatare, si anume aceea de a asigura dreptul la siguranta a persoanei in cursul procedurii penale prin intermediul propriei jurisdictii astfel incat sa fie garantata respectarea procedurii de catre autoritatile judiciare in materie penala. In esenta, notiunea de siguranta a persoanei e sinonima cu sintagma utilizata de CEDO: “cai legale”.
In doctrina europeana s-a stabilit ca de prevederile art. 5, CEDO ar beneficia doar persoanele care sunt aduse in mod fortat la Politie, nu si persoanele ce se prezinta de bunavoie, in vederea detentiei. Daca persoanele se prezinta de bunavoie, CE a stabilit ca acestea nu pot fi private de dreptul de a beneficia de protectia acordata de art. 5, CEDO si, deci, ca trebuie respectat si garantat dreptul la libertate si siguranta chiar si atunci cand persoana lipsita de libertate accepta privarea de libertate.
De la regimul libertatii persoanei exista derogari. De la regimul sigurantei nu exista nici o derogare, pentru ca textul art. 5, CEDO nu figureaza printre cazurile aratate de art. 15 (2), CEDO care constituie exceptii autorizate fie de existenta unui razboi, fie de existenta unui pericol public ce ameninta viata natiunii si al carei inteles este dat de statul semnatar al conventiei, sub controlul Institutului European.
Conform acestui text, nimeni nu poate fi privat de libertate decat in cazurile prevazute expres de lege sau de Conventia Europeana. Din cuprinsul reglementarii rezulta caracterul cu totul exceptional al privarii de libertate, care nu poate avea loc decat in limita anumitor cazuri si numai potrivit legii. Legalitatea este cea care garanteaza, prin ea insasi, caracterul derogator al privarii de libertate.
Notiunea de privare de libertate trebuie deosebita de aceea a restrangerii libertatii. Restrangerea libertatii este prevazuta de art. 2 din Protocolul nr. 4 al CEDO. CE a decis ca diferenta dintre privarea de libertate si restrangerea libertatii tine doar de intensitate nu de esenta. In practica, exista detentie (privare de libertate) atunci cand o persoana este pusa 24 de ore intr-un loc special amenajat pentru detentie (arestul Politiei). In cazul controalelor Politiei avem restrangere de libertate.
Art. 5, CEDO apartine, in general, procedurii penale. Cu unele exceptii, cazurile de privare de libertate aratate in art. 5 (1), CEDO apartin procedurii penale. Acestea sunt: a) Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. a), CEDO -; Retinerea unei persoane in baza unei condamnari date de un tribunal independent si competent, potrivit legii. b) Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. c), CEDO -; Retinerea sau arestarea preventiva a unei persoane, situatia in care o persoana este retinuta sau arestata pentru a fi adusa in fata autoritatii judiciare competente, daca exista motive verosimile de a o banui cu privire la comiterea unei infractiuni sau motive temeinice de a crede in necesitatea de a o impiedica sa comita o noua infractiune sau sa fuga dupa savarsirea ei. c) Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. f), CEDO -; Retinerea unei persoane in cursul unei proceduri de extradare sau expulzare.
Toate cele trei cazuri au ca trasaturi comune:
- Apartenenta la procesul penal
- Conformitatea lor cu legea (interna si internationala)
- Caracterul lor limitativ
Pentru luarea masurii arestarii preventive sau detentiunii e suficient sa existe un singur motiv dintre cele permise, fara a impiedica statele semnatare, ca in cazul arestarii sa insereze si alte conditii, care trebuie sa fie compatibile cu exigentele europene.
A. Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. a), CEDO
E necesar ca detentia sa aiba loc in baza un condamnari. De asemenea, e necesar ca aceasta sa provina, in mod obligatoriu, de la un tribunal care trebuie sa indeplineasca cumulativ doua conditii:
- Sa respecte cerintele impuse de art. 6 (1), CEDO
- Sa fie competent material, potrivit legii interne
In privinta condamnarii, conventia nu prevede ca ea trebuie sa fie definita, ceea ce inseamna la baza detentiei poate sta si o condamnare nedefinita, care, din acel moment, isi produce efectele beneficiind de o putere relativa de lucru judecat. In acest fel, daca in cursul procesului a fost luata masura arestarii preventive, ulterior, din momentul in care se dispune condamnarea in prima instanta, se considera ca cel arestat se afla in stare de arest, nu in baza unei arestari preventive, cin in baza unei condamnari, chiar nedefinitive.
B. Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. c), CEDO
In orice sistem de procedura, arestarea preventiva este o masura procesuala care poate fi luata de autoritatile competente (judecatori) in cursul unui proces penal, inainte de obtinerea unei hotarari definitive. Din momentul in care se ia fata de o persoana masura arestarii preventive, desi nu exista o judecata definitiva, se considera ca ia nastere in privinta acuzatului o veritabila prezumtie de culpabilitate, care este in contradictie cu prezumtia de nevinovatie.
Sub acest aspect s-a remarcat ca arestarea preventiva satisface, in general, anumite exigente sociale, impuse de necesitatea unei reactii immediate, in forta, a societatii impotriva persoanei suspectate de comiterea unei infractiuni. In acest context, arestarea preventiva este impusa de anumiti factori:
- Pericolul continuarii activitatii infractionale
- Fuga, dupa savarsirea infractiunii
- Stergerea urmelor infractiunii, in diferite moduri
In acelasi timp, uneori, masura arestarii preventive poate fi luata in favoarea acuzatului, pentru protectia acestuia cand ii este pusa in pericol viata, ca urmare a unor posibile reactii de razbunare din partea diferitelor persoane sau cand acuzatul trebuie supus la un tratament medical special. Masura arestarii sau detentiei preventive e de natura sa genereze o serie de complexe sociale, biologice, familiale, juridice. Astfel, pe de o parte, arestarea marcheaza o rupere in viata sociala a individului, care este scos din mediul sau firesc, fiind impiedicat sa-si execute profesia. Pe de alta parte, arestarea il face pe judecatorul de fond sa fie usor tentat sa-l condamne, de regula, la o pedeapsa egala cu durata detentiei.
Exista dreptul oricarei persoane de a fi informata asupra motivelor arestarii si a acuzatiilor aduse.
Art. 5 (3), CEDO -; Stabileste obligatia autoritatilor de a-l prezenta de indata pe cel arestat in fata unui judecator, precum si dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil sau de a fi eliberat in cursul procedurii.
Motivele de arestare preventiva - art. 5(1), CEDO a) Motivele verosimile de banuiala cu privire la comiterea unei infractiuni
Aceasta categorie e motivul obisnuit. El nu e suficient si, pentru a se dispune arestarea preventiva, acest motiv trebuie asociat cu alte motive de arestare preventiva. Aceasta categorie nu conduce la concluzia ca arestarea preventiva ar putea avea o durata nelimitata, ci, dimpotriva, motivele verosimile sunt compatibile cu durata detentiei.
Nu e necesar sa existe probe pentru a fi in prezenta unor motive verosimile. E suficient sa existe fapte sau informatii cu privire la comiterea unei infractiuni, cu conditia ca acestea sa formeze in mod obiectiv si cert convingerea savarsirii unei infractiuni.
In acelasi timp, CEDO impune ca motivele verosimile ce stau la baza unei arestari sa priveasca nu numai aspecte factuale, ci si cele referitoare la calificarea juridica, pentru a vedea daca faptele se incadreaza intr-un text de incriminare, pentru ca, in vederea luarii masurii arestarii, este esential sa se stabileasca imprejurarea ca la data pretinselor fapte, acestea constituie infractiune, potrivit legii penale interne. b) Motive temeinice de a crede in necesitatea de a impiedica o persoana sa comita o noua infractiune
In doctrina europeana s-a precizat ca nu este vorba de o preventie necesara, ci la baza arestarii pe acest temei trebuie sa stea impiedicarea comiterii unei infractiuni concrete. Pentru luarea masurii arestarii pe acest temei, e necesar sa se stabileasca, in mod cert, ca cel in cauza e pe cale sa comita o infractiune. c) Motive temeinice de a crede in necesitatea de a impiedica o persoana suspectata sau acuzata de comiterea unei infractiuni sa fuga dupa savarsirea ei
Cu toate ca, aparent, textul CEDO nu face nici o distinctie, in doctrina s-a aratat ca trebuie delimitata situatia in care legea interna prevede o procedura de judecata in contumancie de situatia in care legea interna nu cuprinde o asemenea prevedere. Astfel, in situatia in care e reglementata o procedura de judecata in lipsa, arestarea pe temeiul sustragerii de la judecata e inadmisibil. Intr-un asemenea caz, nu e posibil decat arestarea pentru sustragerea de la executare. Arestarea pe temeiul sustragerii atat de la urmarire si judecata, cat si de la executarea unei pedepse e posibila doar in situatia in care prezenta la judecata este obligatorie.
Conform art. 5 (1), lit. f, CEDO, ce cuprinde cel de-al treilea caz de privare de libertate este posibil retinerea unei persoane in cazul procedurii de expulzare sau extradare. Daca expulzarea apartine dreptului penal material, extradarea apartine procedurii. Textul are in vedere asa-numita arestare provizorie, care se deosebeste de arestarea preventiva. Ea este reglementata de Conventia Europeana asupra Extradarii (Paris, 1957), ratificata de Romania prin Legea 80/1997.
Arestarea provizorie este reglementata si in Legea extradarii nr. 296/2001, care face trimitere explicita la dreptul intern privind arestarea preventiva, care reprezinta dreptul comun. In acest fel, arestarea provizorie se delimiteaza de arestarea preventiva sub doua aspecte: a) Acela al conditiilor de luare a masurii b) Acela al duratei, fiindca in materia extradarii se prevede o durata maxima de 40 de zile, susceptibila de a fi data in doua etape:
- O durata de cel mult 18 zile, la expirarea careia, punerea in libertate este facultativa.
- Posibilitatea prelungirii cu inca cel mult 22 de zile, fara a se putea depasi totalul de 40 de zile, cu obligatia de a fi pus in libertate.
Orice persoana arestata are dreptul de a fi informata, in cel mai scurt timp si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii si asupra acuzatiilor. Desi textul de lege nu distinge, el are in vedere arestarea preventiva si cea provizorie nu si cea dispusa in baza unei condamnari, fiindca se presupune ca acesta a luat la cunostinta, o data cu judecata. Desi textul se refera si la motivele acuzarii, in realitate, in practica, acuzatia nu este inca emisa in momentul luarii masurii arestarii, astfel incat informarea nu prevede decat motivele arestarii. Informarea trebuie sa priveasca atat faptele ce au determinat arestarea, cat si temeiurile ce stau la baza arestarii. De regula, informarea cu privire la motivele arestarii se face in momentul arestarii (pe teren), de catre organele de Politie.
Cel arestat este prezentat in fata unui judecator sau a unui alt magistrat abilitat sa exercite functii judiciare si are dreptul sa fie judecat intr-un termen rezonabil sau eliberat in cursul procedurii. Punerea in libertate a celui arestat poate fi subordonata unor garantii procedurale care sa asigure prezenta lui ulterioara la dezbateri.
Textul art. 5 (3), CEDO, ce instituie un control automat (din oficiu) si obligatoriu de legalitate asupra arestarii, este incident doar in situatia in care masura arestarii preventive e luata de un politist sau de un alt organ administrativ. Daca masura e luata chiar de un judecator sau alt magistrat cu atributii judiciare, controlul de legalitate asupra masurii este considerat ca fiind incorporat chiar in procedura de luare a masurii, nefiind necesar un control separat.
Daca in privinta notiunii de judecator, utilizata pe textul conventiei nu exista discutii pentru ca ea are acelasi innteles ca in dreptul intern, cea de magistrat abilitat sa exercite atributii judiciare este extrem de controversata atat in doctrina, cat si in jurisprudenta europeana. Desi exista asemanari, nu se poate pune un semn de egalitate intre un judecator si un alt magistrat, astfel incat ar putea fi alt magistrat decat judecatorul, un judecator de instructie sau un procuror, membru al Ministerului Public. Judecatorul de instructie sau procurorul ar putea exercita orice functii juridice, chiar si dintre cele pe care le poate exercita un judecator.
Bazele jurisprudentei in materie au fost puse de hotararea Schisher vs. Elvetia, in care s-a decis ca si un procuror ar putea indeplini cerintele privind calitatea de magistrat abilitat sa exercite functii judiciare, chiar daca ar fi subordonat Minsiterului Justitiei sau oricarui alt organ executiv, cu conditia ca acesta sa nu primeasca ordine din partea Executivului. Totodata, se mai cere conditia ca procurorul sa nu efectueze, in mod cumulat, instructia si acuzarea in procesul penal.

Din evidenta ulterioara a jurisprudentei Curtii Europene, marcata de numeroase decizii, cum sunt Hubert vs. Elvetia, Asenov & Altii vs. Bulgaria, Nedbala vs. Polonia si, recent, Pantea vs. Romania sau Burzo vs. Romania, rezulta ca intre notiunea de judecator si magistrat ablitat exista anumite elemente de asemanare, reunite prin intermediul garantiei de independenta si impartialitate impuse de art. 5 (3), CEDO si anume:
- De calitatea de magistrat;
- De exercitarea de functii judiciare;
- De exercitarea acestor functii in conformitate cu legea (interna & internationala);
In privinta Ministerului Public s-a decis ca este indoielnica atat calitatea de magistrat, cat si aceea privind exercitiul de functii judiciare.
Referitor la indeplinirea atributiilor potrivit legii, nu exista probleme, pentru ca, la fel ca si judecatorul, si procurorul are obligatia sa aplice legea si sa garanteze respectarea legii de toti participantii la procesul penal.
In esenta, sintagma “alt magistrat abilitat sa sa exercite functii judiciare” presupune indeplinirea cumulativa a urmatoarelor cerinte: a) Independenta si impartialitate, cu precizarea ca, in lumina jurisprudentei Curtii Europene, independenta trebuie analizata atat in raport cu Executivul, cat si in raport cu partile. b) Sa aiba obligatia, potrivit legii, sa procedeze, in prealabil, la ascultarea persoanei arestate. In acest fel, obligatia ascultarii reprezinta o conditie indispensabila atat pentru luarea masurii, cat si pentru controlul legalitatii ei. c) Verificarea detaliata a tuturor temeiurilor de arestare, a tuturor factorilor, criterii luate in considerare cu ocazia arestarii, precum si puterea de a dispune pune-rea in libertate, daca arestarea este ilegala. Raportand aceste reguli la reglementarea interna, constatam ca procurorul roman este obligat, potrivit legii, sa-l asculte pe invinuit sau pe inculpat cu ocazia luarii masurii arestarii.
Potrivit legii, procurorul poate hotari oricand, in orice stadiu al procesului, in faza preliminara, punerea in libertate a celui arestat. Procurorul, membru al Ministerului Public nu indeplineste conditiile de independenta si impartialitate, impuse de art. 5 (3), CEDO. Procurorul roman nu este independent nici in raport cu partile procesului penal.
In raport cu Executivul, procurorul isi exercita atributiile sub autoritatea ministrului justitiei, care este capul Ministerului Public. Procurorii primesc ordine de la ministru, dispozitii care sunt obligatorii si care sunt date fie prin inermediul procurorului general al Parchetului CSJ, fie in mod direct, vizand inceperea urmari-rea penala si exercitarea de catre procuror a actiunii de interes public, inclusiv a cailor de atac prevazute de lege. Procurorii sunt controlati in intreaga lor activitate de ministrul justitiei, prin intermediul inspectorilor din cadrul parchetelor.
In raport cu partile procesului penal procurorii nu pot fi independenti pentru ca exista virtualitatea ca acel procuror care a luat masura arestarii preventive sau care a efectuat urmarirea penala sa procedeze la intocmirea rechizitorului si apoi sa se prezinte la judecata si sa depuna concluzii, exercitand actiunea penala.
Instanta de la Strasbourg nu pretinde sa se faca dovada exercitarii efective a functiei acuzarii, fiind suficienta posibilitatea acestui exercitiu.
Controlul trebuie sa fie efectiv, nu formal, ceea ce presupune ascultarea celui arestat si examinarea intregului dosar. Controlul trebuie sa aiba loc din oficiu, fara a fi necesara o cerere din partea arestatului si sa fie imediat, urgenta acestui control fiind ceruta de insusi natura masurii care il pune pe cel arestat intr-o mare dificultate, fiindca acesta este impiedicat sa-si exercite activitatea profesionala obisnuita.
Nu trebuie omis faptul esential ca arestatea preventiva nu are ca suport o judecata (nici macar una nedefinitiva), ci simpla banuiala cu privire la comiterea unei infractiuni, invinuitul beneficiind de prezumtia de nevinovatie pe toata perioada arestarii.
Durata detentiei
Art. 5 (3), CEDO pretinde ca durata detentiei sa fie limitata, fiind interzise arestarile pe durate nelimitate. Limita arestarii trebuie sa fie rezonabila. La calcula-rea duratei arestarii se tine seama de momentul initial (dies acvo), momentul luarii masurii, care chivaleaza cu momentul incarcerarii (momentul arestarii executate de Politie) si de momentul final (dies acvem). S-a considerat ca momentul final tine de pronuntarea unei hotarari definitive. Alta opinie spune ca acest moment trebuie ar trebui sa fie reprezentat de primul termen de judecata. Curtea Europeana a adoptat o decizie intermediara, considerand ca momentul final il reprezinta momentul pronuntarii unei hotarari de condamnare nedefinitiva, in prima instanta.
Caracterul rezonabil al detentiei
Se va determina in raport cu doua mari categorii: a) Momentul arestarii -; Motivele prevazute in legislatia procedurala interna, alte motive decat cele aratate in art. 5 (1), lit. c), CEDO. CEDO impune un control minutios asupra motivelor arestarii, pentru a vedea daca aceste motive influenteaza, in concret, durata detentiei. b) Cele trei criterii impuse de Curtea Europeana, referitoare la clauza prevazuta de art. 6 (1), CEDO:
- Complexitatea cauzei
- Atitudinea autoritatilor
- Comportamentul celui arestat
Celeritatii procedurii i se opun drepturile si obligatiile autoritatilor judiciare de a actiona in asa fel incat sa stabileasca adevarul si de a administra toate probele pentru a lua o decizie corecta cu privire la fapta.
Celui arestat nu i se poate interzice dreptul de a uzita de toate mijloacele pe care i le confera legea pentru a fi pus in libertate. Punerea provizorie in libertate a unui arestat poate fi supusa unei garantii care sa asigure prezenta ulterioara la dezbateri. Desi nu se prevede expres, s-a decis ca o asemenea situatie exista atunci cand temeiul arestarii il constituie fuga, sustragerea de la urmarire. Cand temeiul il constituie periculozitatea atunci, in mod obligatoriu, controlul de legalitate trebuie sa existe din 30 in 30 de zile pana in momentul pronuntarii unei hotarari nedefinitive, pentru ca se considera ca periculozitatea sociala evolueaza in timp, astfel incat, pentru mentinerea unei persoane in stare de arest preventiv, e necesar ca pericolul sa fie actual, iar daca periculozitatea nu e actuala trebuie sa se ordone punerea in libertate.
Procedura habeas corpus
Isi are izvorul in “fair trail” si este prevazuta de dreptul european in art. 5 (4), CEDO in care se dispune expres ca orice persoana arestata are dreptul la un recurs in fata unui tribunal care trebuie sa statueze asupra legalitatii arestarii si sa ordone punerea in libertate, daca arestarea e ilegala.
Procedura are ca obiect verificarea legalitatii nu si a oportunitatii masurii, ceea ce inseamna verificarea conditiilor si a temeiurilor de arestare. Procedura presupune in mod obligatoriu ascultarea celui arestat si examinarea tuturor pieselor dosarului de catre judecator. Procedura se realizeaza in fata unui tribunal care trebuie sa indeplineasca cerintele prevazute de art. 6 (1), CEDO, adica sa fie independent si impartial. Totodata, tribunalul trebuie sa statueze intr-un termen scurt asupra legali-tatii arestarii. Trebuie sa aiba forta juridica sa ordoneze punerea in libertate, daca apreciaza ca arestarea este ilegala.
In dreptul intern, procedura e reglementata de art. 140 (1), c.pr.pen. Ea satisface, in mare masura, exigentele CEDO. Totusi, contrar exigentei impuse de art. 5 (4), CEDO, hotararea primei instante de admitere a plangerii contra ordinului de arestare preventiva si de revocare a masurii arestarii, nu este executorie, deoarece recursul procurorului suspenda executarea. Dreptul la reparatie, in cazul arestarii sau detentiei pe nedrept, conform art. 5 (5), CEDO nu trebuie confundat cu institutia compensatiei echitabile, prevazuta de art. 41, CEDO.
Delimitarea dintre cele doua notiuni priveste doua elemente: a) Competenta de a condamna -; In cazul compensatiei echitabile, competenta apartine instantei de la Strasbourg, iar in ceea ce priveste dreptul de reparatie competenta apartine jurisdictiei interne. b) In privinta dovedirii, daca in cazul compensatiei echitabile nu se cere nici o proba, acordarea ei ramanand la aprecierea Curtii Europene, in situatia dreptului la reparatie se cere sa existe probe privind prejudiciul suferit, reaua-credinta si legatura de cauzalitate intre prejudiciu si atitudinea autoritatilor.
In dreptul intern, Constitutia Romaniei cuprinde in art. 23, reglementari ample privind garantarea libertatii persoanei. Acestea constau in dispozitii de principiu, dupa care orice persoana are dreptul la libertate si siguranta. Se prevede, de asemenea, ca nimeni nu poate fi retinut, arestat sau supus oricarei forme de restran-gere a libertatii, in afara cazurilor prevazute expres de lege. Se prevede, in acelasi text de lege, ca retinerea unei persoane nu poate dura mai mult de 24 de ore iar arestarea poate fi dispusa numai in baza unui mandat emis de un magistrat, pe o durata de cel mult 30 de zile.
A fost astfel instituit un control absolut al judecatorilor asupra arestarii, stabilindu-se ca prelungirea arestarii preventive nu poate fi dispusa decat de catre instanta judecatoreasca competenta potrivit legii, pe durata si in conditiile prevazute de lege. De asemenea, se mai prevede ca, daca au disparut temeiurile arestarii, punerea in libertate e obligatorie si ca, in tot cursul procesului, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie, ca cel retinut sau arestat are dreptul sa i se comunice, intr-o limba pe care o intelege si in prezenta unui avocat, motivele retinerii sau arestarii si ca, in cazul arestarii pe nedrept, cel arestat are dreptul la reparatie, potrivit legii.
Prevederi similare sunt prevazute in art. 5, c.pr.pen. in care se stabileste ca orice persoana are dreptul la libertate. Aceasta dispozitie a fost criticata pentru ca este prea generala si pentru ca in procesul penal nu se poate vorbi de o persoana, ci de calitati procesuale. Codul de procedura penala cuprinde in articolul 5 o derogare de la acest principiu al libertatii, statutand ca nimeni nu poate fi privat de libertate ori supus unei forme de restrangere a libertatii (interzicerea parasirii localitatii)decat in cazurile si conditiile prevazute de lege.
Se mai prevede, pe de o parte, dreptul oricarui detinut sau arestat ori a celui caruia i s-a restrans libertatea, de a se plange in fata autoritatii penale competente, iar pe de alta parte, dreptul oricarui arestat de a cere punerea sa in libertate provizorie fie sub control judiciar, fie pe cautiune, in tot cursul procesului penal. Art. 5, c.pr.pen. prevede si dreptul la reparatie, in czul arestarii pe nedrept, drept limitat in sistemul nostru la cazurile autorizate de art. 504, c.pr.pen. Astfel, exista doua situatii: a) Art. 10, lit. a) -; Situatia cand fapta nu exista b) Art. 10, lit. c) -; Situatia cand fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat

8. Respectarea demintatii umane -; art. 51, c.pr.pen.
In acesta se prevede ca: “In cursul urmaririi penale si al judecatii, orice persoana trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane”. Acest principiu a fost introdus prin Legea 32/1990 in codul de procedura penala, ca urmare a aderarii Romaniei la Conventia contra torturii (New York, 1984).
Respectarea demintatii umane este autorizata ca regula de procedura de art. 3, CEDO, in care se prevede in termeni similari cu cei din art. 22, Constitutie ca: “Nimeni nu poate fi supus torturii ori pedepselor inumane sau degradante”. CEDO a creat cinci notiuni autonome: a) Tortura b) Pedeapsa inumana c) Pedeapsa degradanta d) Tratament inuman e) Tratament degradant
Notiunile sunt foarte vagi. De aceea, Curtea Europeana si Comisia Europeana au definit aceste notiuni, stabilind, cu titlu de principiu, ca trebuie sa existe un prag minim pe care trebuie sa-l atinga orice suferinta pentru a putea fi calificata drept tortura sau pedeapsa ori tratament inuman sau degradant, iar acest prag depinde de o suma de factori cum sunt circumstantele concrete ale cauzei, unele circumstante personale si chiar viata sau sanatatea celui in cauza.
Notiunea de tortura poate fi definita ca fiind un tratament inuman, de natura sa provoace, in mod deliberat, grave suferinte fizice sau psihice, in scopul obtinerii unor informatii, in scopul unor denunturi, marturisiri sau executarii unor pedepse.
Notiunea de tortura include 3 elemente: a) O actiune deliberata b) Suferinte grave, fizice si psihice c) Un scop precis
S-a decis ca in absenta scopului nu se poate vorbi de tortura.
Pedeapsa si tratament inuman
S-a stabilit ca acestea inseamna o pedeapsa sau un tratament de natura sa provoa-ce grave suferinte fizice si mentale. In privinta pedepsei, care prin natura ei este umilitoare, deoarece umilinta este de esenta oricarei pedepse, s-a decis ca, pentru ca suferinta fizica sau psihica sa depaseasca pragul minim admis, e necesar sa prezinte o anumita intensitate, care se va stabili de la caz la caz, in raport de datele concrete.
In privinta tratamentului inuman, jurisprudenta Curtii Europene semnaleaza cazurile de incalcare a garantiei procesuale si a conditiilor inerente, cu ocazia execu-tarii pedepsei. Atata timp cat dureaza detentia, cel arestat se afla in mainile functionarilor de Politie, astfel incat statul are obligatia de a proteja persoana aresta-ta impotriva oricarei atingeri ale demnitatii adusa de catre politisti. In acest context, s-a considerat ca actele de violenta savarsite de politisti se integreaza in sfera de incidenta a art. 3, CEDO.
O problema particulara o reprezinta starea de sanatate a celui arestat. In acest context, exista regula dupa care orice detinut are dreptul la un tratament medical adecvat, iar daca statul nu-i acorda acest drept, poate fi vorba de o violare a art. 3, CEDO. S-a decis, in acest context, ca si izolarea in mod absolut a unei persoane in celula, precum si conditiile insalubre asociate cu alti factori, cum ar fi caldura inadecvata, ar putea constitui o violare a art. 3, CEDO.
Prin pedepse sau tratamente degradante se intelege pedepse sau tratamente de natura a umili pe cel in cauza, a-l injosi in ochii altor persoane sau in proprii ochi ori de al determina la o atitudine contrara propriei vointe sau constiinte.
Prevederile art. 3, CEDO pot produce doua categorii de consecinte: a) In privinta statului, ce e obligat sa ia masuri de protectie, impuse de textul Conventiei, in sensul, pe de o parte, de a se abtine de la orice atingere adusa demni-tatii umane si de a obliga celelalte institutii sa respecte aceste reguli. b) In privinta extradarii -; Cererea va putea fi refuzata, daca exista date din care rezulta ca statul solicitant nu e in masura sa ofere garantii suficiente de protectie a demnitatii umane, in sensul art. 3, CEDO.

Cea mai cuprinzatoare prevedere e cea prevazuta de art. 68 (1), c.pr.pen., in care se prevede expres ca este interzisa folosirea de violente, amenintari, promisiuni sau orice alte mijloace de constrangere, in scopul obtinerii de probe in procesul penal.

9. Egalitatea de arme in procesul penal
Acest principiu nu e prevazut expres de legea interna. El rezulta insa, din art. 6 (1), CEDO, fiind impus de necesitatea respectarii echitatii in procesul penal. Aceasta egalitate de arme inseamna, pentru faza de judecata a procesului, o pozitie procesuala a oricareia dintre partile procesului egala cu aceea a Ministerului Public, care este reprezentantul statului.
Principiul egalitatii de arme obliga la inserarea in legislatia interna a unor dispo-zitii menite sa garanteze exercitarea drepturilor si obligatiilor procesuale. Egalitatea de arme in procesul penal inseamna crearea unor conditii concrete pentru ca oricare dintre partile procesului penal sa aiba posibilitatea de a-si sustine cazul in mod egal cu partea cu interese contrare, adica impune cerinta ca nici una dintre parti sa nu fie pusa in vreo situatie de avantaj sau de dezavantaj fata de partea adversa.
O aplicatie practica in materia cailor de atac -; E inechitabil ca o parte sa benefi-cieze de mai multe cai de atac decat cealalta parte. Aceasta este situatia Ministerului Public care poate uza de recursul in anulare, prin procurorul general al CSJ. Partile procesului nu au o astfel de posbilitate.

10. Termenul rezonabil
E impus ca principiu director de prevederile art. 6 (1), CEDO, de art. 14 (1), Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, care da satisfactie celeritatii procesului penal. Celeritatea procesului penal este jusitficata, pe de o parte de interesul public pentru ca influenteaza calitatea probelor, iar pe de alta parte, afecteaza calitatea reactiilor sociale fata de faptele prevazute de legea penala. Celeritatea e justificata si de interesul privat al partilor, deoarece scurtarea unui proces are menirea de a cruta persoanele in cauza de suferinte extrem de grave provocate de derularea unui proces, in conditiile in care opereaza prezumtia de nevinovatie. Scurtarea procesului are menirea de a curma orice incertitudine cu privire la soarta procesului.
Termenul rezonabil e prevazut atat cu privire la dreptul la informare ce trebuie sa aiba loc in cel mai scurt timp, potrivit art. 5 (2), CEDO si art. 6(3), lit. a), CEDO. Termenul rezonabil afecteaza si detentia provizorie.
Art. 5 (3), CEDO: “Detentia provizorie trebuie sa aiba o durata rezonabila si sa fie supusa unui control al legalitatii”.
Art. 5 (4), CEDO: “In urma exercitarii recursului controlul de legalitate trebuie sa se faca intr-un termen scurt”.
Art. 6 (1), CEDO: “Durata judecatii de fond trebuie sa fie rezonabila”.
In privinta momentului initial, s-a decis ca echivaleaza cu emiterea actului de acuzatie si cu emiterea citatiei, iar momentul final echivaleaza cu ultimul act de executare (ad qvem), astfel incat, la calculul duratei, se va avea in vedere toate procedurile (deci si procedura in fata Curtii Constitutionale).

11. Garantarea dreptului la aparare -; art. 6, c.pr.pen.
Acesta prevede: “Dreptul la aparare e garantat invinuitului sau inculpatului in tot cursul procesului penal. Oricare dintre partile procesului penal are dreptul sa-si angajeze un aparator pentru toate stadiile procedurii”. Acest text satisface exigentele art. 6 (3), CEDO.
In doctrina, s-a remarcat ca enumerarea prerogativelor apararii, cuprinse in art. 6 (3), CEDO nu e limitativa, ci doar exemplificativa, fiindca ea nu poate fi desprinsa de trunchiul comun in care sunt reunite aceste prerogative.
In pofida tacerii, art. 6 (3), CEDO dreptul de a consulta un dosar penal reprezinta o prerogativa fundamentala a oricarui acuzat. In acelasi timp, provocarile politistilor reprezinta o problema a procedurii penale. E necesar de stiut daca sunt autorizate provocarile politistilor in scopul obtinerii de probe in procesul penal, incitand la comiterea unor infractiuni. Curtea Europeana a decis in legatura cu aceasta ca trebuie facuta delimitarea intre agentii infiltrati a caror prezenta este permisa, fiind uneori indispensabili in cauzele de corpuptie sau de trafic de droguri si agentii provocatori a caror prezenta e inadmisibila. In acest fel, in procedura penala interna, se face distinctie intre: a) Actiunile Politiei, realizate cu scopul dovedirii unor infractiuni deja comise de catre cei in cauza si care sunt licite. b) Actiunile Politiei, ce sunt savarsite nu cu scopul dovedirii unei infractiuni, ci cu scopul incitarii la savarsirea unor infractiuni, cu scopul crearii de noi infractiuni, acestea fiind ilicite.

Prerogativele apararii a) Dreptul la informare -; Oricare acuzat are dreptul sa fie informat asupra motivului si cauzei acuzatiei formulate contra sa.
Prin acuzatie se intelege o notificare data de o autoritate competenta si contine invinuirea unei persoane, cu privire la comiterea unei infractiuni.
Prin natura acuzarii se intelege incadrarea juridica.
Prin cauza acuzatiei se intelege fapta (faptele) de care este acuzat cel in cauza.
S-a pus problema daca informarea priveste atat acuzatul, cat si aparatorul. Curtea Europeana a decis ca ambii au dreptul la informare. Dreptul la informare implica dreptul de a avea acces la dosarul cauzei si dreptul de a-i fi communicate actele de procedura. Se face astfel distinctie intre faza administrativa si faza judiciara, stabilindu-se ca obligatia comunicarii (informarii) exista doar in faza judiciara. In legatura cu aceasta s-a mai decis ca este admisibila copierea partiala sau integrala a dosarului. Acest lucru e posibil doar cu aprobarea presedintelui sau vicepresedintelui instantei. b) Dreptul de a beneficia de unele facilitati -; Oricare inculpat are dreptul de a beneficia de timp si de inlesnirile necesare apararii sale. Textul are in vedere posibi-litatea acuzatului de a-si angaja un aparator, iar in cazul apararii din oficiu, daca exista mai multi acuzati, acestia pot sa beneficieze de aparatori separati, daca se constata existenta unor conflicte de interese. Textul are in vedere posibilitatea celui arestat de a lua legatura cu aparatorul sau. In legatura cu aceasta s-a decis ca trebuie asigurata confidentialitatea raporturilor dintre aparator si clientul sau, astfel incat autoritatile judiciare sunt obligate sa garanteze un contact liber, nestingherit, care sa aiba loc in absenta oricarei parti straine.
In mod exceptional, insasi Curtea Europeana accepta o restrangere a sau chiar o interdictie provizorie a acestui drept ca o masura procesuala, daca exista orice fel de date din care rezulta ca aparatorul, in intelegere cu clientul sau, face acte care pun in pericol aflarea adevarului in procesul penal.
In sistemul roman de procedura penala, un asemenea drept e prevazut de art. 172 (4), c.pr.pen., in care se prevede expres, ca unul dintre drepturile aparatorului, posi-bilitatea acestuia de a lua legatura, in mod nelimitat, cu inculpatul arestat. In mod exceptional, legea permite procurorului sa dispuna ca o masura procesuala, printr-o ordonanta motivata, interdictia de a lua legatura cu inculpatul, pe o durata de cel mult 5 zile, daca interesele urmaririi penale o cer.
Dreptul la un aparator
Conform art. 6 (3), lit. c), c.pr.pen.: “Orice acuzat are dreptul de a se apara el insusi, precum si dreptul de a-si angaja un aparator, iar daca nu are posibilitati materiale, de a beneficia de un aparator desemnat din oficiu, daca interesele justitiei o cer.”
Apararea are un continut expres, presupunand doua aspecte: a) Acela al posibilitatii apararii persoanei celui interesat -; Legea interna trebuie sa contina garantii care sa asigure participarea concreta a partilor procesului penal la actele de procedura, pentru a le crea posibilitatea de a se apara. In acest context, se creaza posibilitatea ascultarii partilor si a acuzatului, in orice stadiu de procedura, precum si posibilitatea de a participa la ascultarea altor persoane, de a pune intrebari, de a lua parte la administrarea probelor, de a propune probe, de a uza de toate mijloacele procesuale ce sunt conferite aparatorului in procesul penal. b) Posibilitatea oricareia dintre partile procesului penal (in special a acuzatului) de a beneficia de serviciile unui specialist, care poate fi un aparator ales sau unul desemnat din oficiu de catre stat, daca sunt indeplinite doua conditii:
- Acuzatul nu are posibilitati materiale suficiente pentru remunerarea unui avocat
- Interesele justitiei impun desemnarea unui avocat, in raport de persoana sau riscul la care se supune acuzatul
Apararea trebuie sa fie concreta, nu formala. Judecatorul este obligat sa se impli-ce in mod activ in exercitiul apararii. Acesta are posibilitatea sa inlocuiasca apara-torul cu altul atunci cand constata ca apararea e formala, efectuand o adresa catre Serviciul de Asistenta Judiciara din cadrul Baroului de avocati.
In virtutea aceluiasi principiu al apararii s-a pus problema de a sti daca cel ce nu se prezinta la dezbateri din diverse motive ar avea dreptul la un aparator. Curtea Europeana a decis ca absenta acuzatului nu constituie o exceptie de la regula dupa care orice acuzat are dreptul la un aparator (ales sau desemnat din oficiu) in ce priveste procedura de judecata penala. Curtea Constitutionala a decis ca trebuie asigurata apararea, inclusiv prezenta unui aparator si atunci cand inculpatul lipseste de la judecata, in fond, in primul grad, chiar daca, potrivit legii, nu sunt indeplinite conditiile reprezentarii.
Dreptul de a participa la administrarea probelor
Art. 6 (3), lit. d), CEDO: “Orice acuzat are dreptul de a interoga sau de a cere interogarea martorilor acuzarii, ori de a obtine citarea sau interogarea martorilor apararii, in aceleasi conditii cu martorii acuzarii”. Aceasta regula garanteaza un principiu fundamental al procedurii penale: Principiul egalitatii de sanse -; art. 6 (1), CEDO. Asta pentru ca da posibilitatea oricarei din partile procesului sa-si prezinte cazul in conditiile care nu o pun intr-o pozitie de inferioritate in raport cu partile adverse.
In acelasi timp, notiunea de martor, fiind o notiune autonoma, are in vedere nu sensul tehnic intern al acesteia, ci are sensul de orice persoana care urmareste a fi audiata in fata unei autoritati judiciare, care poate fi chiar victima infractiunii.
Audierea martorului nu ridica probleme atunci cand ea re loc dupa procedura obisnuita. Problema se ridica insa, in doua situatii: a) Situatia martorilor anonimi -; Acei martori care, de teama represariilor, se prezinta in fata autoritatilor in mod acoperit, incalcandu-se in acest fel un principiu fundamental al procesului penal. Cu toate acestea, Curtea Europeana admite utiliza-rea intr-un sistem juridic al martorilor anonimi, daca sunt indeplinite urmatoarele trei conditii:
- Sa existe si alte probe;
- Judecatorul sa aiba posibilitatea de a exercita controlul asupra procedurii de obtinere a declaratiilor;
- Aparatorul sa aiba posibilitatea sa ca la un moment dat sa puna intrebari martorului, in mod direct sau indirect;
Pentru a satisface cerintele, in majoritatea sistemelor juridice s-a folosit procedura TV care sa asigure respectarea principiului contradictorialitatii si publicitatii. Recent, cum e cazul Angliei, a fost receptat cunoscutul sistem din SUA de audiere a martorilor anonimi (inclusi in programul de protectie a martorilor), procedeu ce asigura o interogare in direct a martorilor aflati la orice distanta de locul unde are loc judecata. b) Situatia martorilor ascunsi de acuzare
In sistemul anglo-american, exista regula conform careia acuzarea are obligatia sa dezvaluie apararii toate probele de care intelege sa se foloseasca in proces. In acelasi sistem, se permite o derogare doar atunci cand aceasta regula este ceruta de interesul public. Pentru aceasta, Curtea Europeana obliga statul sa insereze garantii care sa asigure posibilitatea unui control din partea judecatorului a exceptiei de la aceasta regula.
Apararea este garantata in conformitate cu art. 6 (3), lit. e), CEDO si prin recunoasterea dreptului fundamental la un interpret in toate stadiile procesului. Aceasta prevedere nu trebuie interpretata in sensul ca trebuie traduse toate actele procedurale. Curtea Europeana obliga la traducerea dezbaterilor precum si a rechizitorului.
Apararea
E prevazuta de Constitutie in art. 24 si de Codul de procedura penala in art. 6. E un principiul fundamental din care rezulta unele obligatii pentru organele judiciare penale: a) Aceea de a explica partilor drepturile pe care acestea le au in cadrul unui proces. b) Aceea de a administra porbe atat in defavoarea, cat si in favoarea invinuitului. c) De al informa pe invinuit sau inculpat cu privire la incadrarea juridica si cu privire la obiectul invinuirii, precum si de a-l asculta oricand e necesar.
In contextul obligatiilor organelor judiciare penale, ne atrage atentia cea prevazuta de art. 6 (5), c.pr.pen. in care se prevede ca, inainte de prima ascultare, organul de urmarire penala are obligatia sa-i aduca la cunostinta invinuitului dreptul de a nu face declaratii si dreptul la un aparator atunci cand ia hotararea sa faca decla-ratii.
Regula este ca aparatorul nu intervine in etapa actelor premergatoare. Aceasta rezulta atat din Constitutie, cat si din codul de procedura penala, ce garanteaza dreptul la aparator pe tot cursul procesului penal, or de procesul penal nu se poate vorbi decat daca este inceputa urmarirea penala. Exista o singura exceptie si anume art. 6 (5), c.pr.pen. atunci cand faptuitorului i se ia prima declaratie (scrisa de mana proprie, deseori). In acest scop, organul incheie un proces-verbal ce constituie proba informarii. Sanctiunea neindeplinirii obligatiei este nulitatea relativa. Vatamarea procesului produsa prin neindeplinirea acestei obligatii este prezumata absolut, astfel incat, in toate cazurile, neindeplinirea atrage desfintarea actului.

12. Folosirea