Art. 953: “Consimtamatul nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”. Prin urmare, cele trei vicii de consimtamant sunt: c1l16lf
1) Eroarea
2) Dolul
3) Violenta
Doctrina a mai adaugat la acestea trei si leziunea, care nu este prevazuta in mod expres ca un viciu de consimtamant si care, dupa parerea noastra, nu este un viciu de consimtamant, ci o conditie pentru anularea unor acte incheiate de minorul cu capacitate de exercitiu restransa.

1) Eroarea
Este o gresita reprezentare a realitatii. In actele juridice ea este o falsa reprezentare a uneia dintre parti cu privire la un anumit element sau aspect al unui act juridic.
Doctrinar, se face distinctie intre eroarea de drept, care consta intr-o necunoastere sau o cunoastere gresita a unor norme juridice si eroarea de fapt, care consta intr-o falsa reprezentare a unor elemente de fapt.
Dupa parerea noastra, aducerea in discutie a erorii de drept, in contextul viciilor de consimtamant este lipsita de interes, cel putin pentru motivul ca incheierea unui act juridic cu nesocotirea unor norme imperative (mai ales de ordine publica) se sanctioneaza cu nulitatea actului, indiferent daca partile sau una dintre ele au fost in eroare cu privire la respectiva norma.
Eroarea de fapt - viciu de consimtamant.
Este retinuta de legiuitor doar in doua situatii: a) Eroarea asupra substantei obiectului -; Potrivit art. 954, aln. 1, Cod civil: “Eroarea nu produce nulitate, decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei”. Codul nu precizeaza insa, ce se intelege prin substanta obiectului.
Doctrinar, s-a apreciat ca nu constituie o eroare asupra substantei obiectului eroarea asupra valorii acestuia. O astfel de eroare tine mai de graba de domeniul leziunii. Totusi, codul reglementeaza un caz in care eroarea asupra valorii obiectului poate fi un motiv de nulitate a actului juridic. Este vorba de dispozitiile art. 694, Cod civil, potrivit carora cel ce accepta o mostenire poate sa o atace cu o actiune in nulitate, printre altele si atunci cand succesiunea ar fi absorbita sau micsorata cu mai mult de ½ prin deschiderea unui testament, necunoscut in momentul acceptarii.
In literatura, dispozitiile art. 694 au fost privite ca fiind un caz in care leziunea poate fi invocata si de catre majori.
Pe de alta parte s-a precizat ca substanta obiectului nu trebuie redusa la materia din care acesta este confectionat. Dimpotriva, ei trebuie sa i se ofere o acceptiune mai larga, intelegandu-se prin substanta obiectului, acele calitati ale obiectului care sunt esentiale pentru partea aflata in eroare, in sensul ca, daca acesta ar fi cunoscut ca respectivele calitati lipsesc, n-ar fi consfintit sa contracteze.
In acest context, trebuie observat ca lipsa calitatilor si insusirilor esentiale nu presupun existenta unor vicii ascunse ale lucrului. Acestea din urma fac lucrul impropriu folosirii sale firesti sau diminueaza posibilitatea folosirii lui, in vreme ce in cazul lipsei calitatilor substantiale, bunul poate fi folosit potrivit cu destinatia sa, dar nu corespunzator pretentiilor partii.
De aceea s-a spus ca aceste calitati substantiale ale obiectului se apreciaza preponderent dupa criterii subiective, tinandu-se seama de ceea ce partea in eroare a urmarit cu ocazia incheierii actului juridic, fiind insa avute in vedere si o seama de criterii subiective stabilite prin raportare la pretentiile pe care, in mod normal, le poate avea cineva.
S-a mai apreciat ca, pentru a duce la nulitatea contractului, eroarea asupra substantei obiectului, in care se afla una dintre parti, trebuie cunoscuta de catre cealalta parte, atunci cand este vorba despre contracte sinalagmatice si cu titlu oneros. Insa, intr-o astfel de ipoteza suntem, mai de graba, in prezenta unui dol reticient si nu in prezenta unei erori. b) Eroarea asupra persoanei cu care se contracteaza, care, potrivit art. 954, aln. 2, Cod civil, viciaza consimtamantul doar atunci cand considerarea persoanei este cauza principala pentru care s-a facut conventia. Asa fiind, eroarea asupra persoanei poate fi viciu de consimtamant doar in acele contracte care se incheie in considerarea celeilalte parti contractante, contracte care se numesc intuitu personae.
Eroarea asupra persoanei poate sa priveasca atat identitatea fizica a celeilalte parti, cat si calitatea acesteia.

2) Dolul (Viclenia)
Art. 960, aln. 1, dispune: “Dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene, intrebuintate de una din parti, sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte nu ar fi contractat”, iar aln. 2: “Dolul nu se presupune”.
In primul rand, dolul consta in savarsirea in una dintre parti a anumitor manopere viclene, dolosive, cu scopul de a induce in eroare cealalta parte, pentru a o determina sa consimta la incheierea unui act juridic.
In al doilea rand, ceea ce viciaza consimtamantul nu sunt manoperele dolosive, ci rezultatul lor, respectiv eroarea pe care aceste manopere o cauzeaza celeilalte parti. Asa fiind, se pune intrebarea de ce legea a reglementat eroarea si dolul ca doua vicii de consimtamant distincte, din moment ce, si intr-un caz si in celalalt, ceea ce viciaza consimtamantul este o falsa reprezentare a realitatii.
Principalul motiv al reglementarii distincte a celor doua vicii de consimtamant consta in aceea ca, in cazul erorii, falsa reprezentare poate sa priveasca doar substanta obiectului sau persoanei cu care se contracteaza, in vreme ce, in cazul dolului, falsa reprezentare poate sa priveasca si alte elemente ale actului juridic, in masura in care acestea au fost determinante pentru exprimarea consimtamantului de catre victima dolului.
In al treilea rand, manoperele dolosive trebuie sa aiba o anumita gravitate pentru a indreptati concluzia ca au creat celeilalte parti o eroare determinanta pentru exprimarea consimtamantului. Prin urmare o simpla exagerare a calitatilor obiectului actului juridic nu poate fi considerat dol.
In al patrulea rand, asa cum rezulta din art. 960, manoperele viclene trebuie sa provina de la cealalta parte, deci nu constituie dol, cel putin in contractele sinalagmatice si oneroase, manoperele provenite de la un tert. Se admite, totusi, ca si in acest caz, manoperele savarsite de un tert pot constitui dol atunci cand tertul este in complicitate cu partea, atunci cand eroarea provocata de manoperele dolosive savarsite de tert privesc substanta obiectului sau partea cu care se contracteaza, deoarece, in acest caz, consimtamantul este oricum viciat prin eroare.
Manoperele dolosive constau intr-o actiune a uneia dintre partile contractante. Uneori insa, este cu putinta ca aceste manopere sa constea intr-o inactiune. In acest caz avem de-a face cu dolul reticient, rezultat din imrejurarea ca partile (sau una dintre ele) aveau indatorirea de a informa cealalta parte asupra anumitor aspecte esentiale, referitoare la respectivul act juridic, indatorire ce nu a fost indeplinita.
Aceasta obligatie de informare poate sa rezulte din lege sau poate sa fie expresia loialitatii si onestitatii contractuale.
In practica, dolul reticient a fost retinut frecvent in materia actului casatoriei, deoarece art. 10, Codul familiei obliga viitori soti sa-si comunice reciproc starea sanatatii cu ocazia incheierii casatoriei. Ca urmare, atunci cand unul dintre soti sufera de vreo boala grava (incurabila) pe care o cunostea si pe care a omis sa o comunice celuilalt sot s-a apreciat ca a savarsit un dol reticient si s-a procedat la anularea casatoriei.
Legislatia aplicabila in materie contractuala tinde tot mai frecvent sa instituie o astfel de obligatie, de informare in faza precontractuala, iar neindeplinirea acestei obligatii trebuie sanctionata cu nulitatea actului juridic.

Manoperele dolosive trebuie sa fie savarsite cu intentia de a induce in eroare cealalta parte, in scopul de a o determina sa contracteze. Prin urmare, o inducere in eroare a celeilalte parti, facuta cu buna credinta sau din neglijenta nu constituie dol.
Dolul, atat in forma sa activa, cat si in forma reticienta (omisiva) constituie un delict civil. Ca urmare, victima dolului va putea sa ceara, pe langa anularea actului juridic si despagubiri, daca a suferit vreun prejudiciu. De asemenea, victima va putea se renunte la actiunea in anulare si sa pretinda numai despagubiri. Despagubiri va putea sa ceara si victima unui dol incidental, ce nu priveste aspecte esentiale ale actului juridic si, ca atare, nu este de natura sa duca la anularea actului.
Dolul trebuie dovedit, dar fiindca el este un fapt juridic ilicit, poate fi dovedit prin orice mijloc de proba. Practic, se dovedeste doar aspectul material al dolului, actiunea sau omisiunea, iar eroarea provocata de dol, care viciaza consimtamantul, urmeaza sa fie prezumata.

3) Violenta
Art. 956, Cod civil prevede: “Este violenta totdeauna cand spre a face pe o persoana a contracta i s-a insuflat temerea, rationala dupa dansa, ca va fi expusa (persoana sau averea sa) unui rau considerabil si prezent”.
In primul rand, violenta, ca viciu de consimtamant nu presupune neaparat exercitarea unor acte de violenta s-au constrangere fizica, fiind suficienta amenintarea unei persoane cu producerea unui rau.
In al doilea rand, textul art. 956 pretinde ca pentru a exista violenta, persoana trebuie sa fie supusa unui rau considerabil si prezent. In realitate, prezenta trebuie sa fie teama pe care amenintarea o provoaca si nu raul, deoarece acesta poate sa fie in viitor.
In al treilea rand, amenintarea poate sa priveasca integritatea fizica sau bunurile celui amenintat (caz in care se vorbeste de o violenta fizica) sau onoarea si reputatia celui amenintat (violenta morala).
In al patrulea rand, potrivit art. 957, Cod civil, amenintarea poate sa priveasca si persoana sotului, a sotiei, a descendentilor si ascendentilor ori bunurile acestora. Doctrinar, s-a admis ca enumerarea din art. 957, Cod civil, are caracter exemplificativ si, prin urmare, amenintarea poate sa priveasca si alte persoane fata de care cel ce incheie actul juridic are o afectiune deosebita.
In al cincelea rand, temerea provocata de aceasta amenintare trebuie sa fie determinanta pentru consimtamant, in sensul ca ea nu putea fi inlaturata decat consfintind la incheierea contractului.
In al saselea rand, temerea trebuie sa fie rationabila dupa persoana amenintata, ceea ce inseamna ca seriozitatea acestei temeri se apreciaza dupa criterii preponderent subiective, ceea ce rezulta si din aln. 2 al art. 956, care dispune ca se tine cont in aceasta materie de varsta, sex si de conditia persoanelor (de situatia conjucturala a celui amenintat).
In al saptelea rand, potrivit art. 958, simpla temere reverentioasa, fara violenta nu poate anula conventia. Aceasta temere reverentioasa este teama fireasca rezultata din respectul pe care o persoana il are fata de alta persoana.
In al optalea rand, cu toate ca legea nu prevede expres, se apreciaza ca violenta (amenintarea) trebuie sa fie neligitima, pentru a vicia consimtamantul sau cel putin mijloacele folosite sa fie nelegitime. Nu constituie violenta faptul de a ameninta pe cineva ca va fi actionat in justitie daca nu isi va executa o obligatie.

In doctrina, a existat tendinta de a asimila aceasta teama provocata de amenintarea cu producerea unui rau, cu teama provocata de anumite evenimente (fapte naturale) ce pot fi calificate drept o stare de necesitate.
In al noualea rand, potrivit art. 959, Cod civil: “Conventia nu mai poate fi atacata pentru cauza de violenta, daca dupa incetarea violentei s-a aprobat expres sau tacit sau daca a trecut timpul defipt prevazut de lege pentru restitutiune, adica daca a trecut termenul de prescriptie al dreptului la actiune”.

4) Leziunea
Paguba pe care o sufera una dintre partile contractului, datorita disproportiei vadite ce exista intre prestatii, la data incheierii contractului. Astfel definita, leziunea poate fi invocata doar in contractele sinalagmatice si oneroase, deoarece numai in acestea partiele au, deopotriva, obligatia de a face prestatii pe care le privesc ca fiind echivalente.
Dispozitiile Codului civil, respectiv art. 1157 si art. 1165 permiteau atacarea actului deportiv de leziune printr-o actiune in resciziune, doar atunci cand acesta a fost incheiat de catre minori. Singurul caz de care s-a spus ca ar fi o leziune ce poate fi invocata de catre majori a fost acela din art. 694. In realitate, acest caz nu este unul de leziune, fiindca lipseste atat paguba, cat si disproportia dintre prestatii, ceea ce face ca el sa fie un caz de eroare asupra valorii obiectului actului juridic.
Dispozitiile Codului civil privitoare la leziune au fost insa, abrogate prin prevederile art. 25 din Decretul nr. 32/1954.
In aln. 1, art. 25 prevede: “De la data intrarii in vigoare a Decretului privitoare la persoanele fizice si juridice, respectiv a Decretului 31/1954, dispozitii legale referitoare la actiunea in anulare pentru leziune, se restrang la minorii, care avand varsta de 14 ani impliniti, incheie singuri, fara incuviintarea parintilor sau a tutorelui acte juridice pentru a caror validitate nu se cere nu se cere si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare, daca aceste acte le pricinuiesc vreo vatamare”.

Observatii:
Si in conditiile actualei reglementari, leziunea este privita ca o paguba rezultata din incheierea unui act juridic.
Problema leziunii se poate ridica tot numai in cazul contractelor oneroase si comutative.
Spre deosebire de Codul civil, care se refera la minori, in general, art. 25 se refera doar la minorii cu capacitate restransa, ca fiind persoane pentru ale caror acte se poate invoca leziunea.
Textul se refera la actele pe care minorii cu capacitate restransa le incheie singuri, fara incuviintarea ocrotitorului legal si pentru ale caror valabilitate nu este ceruta si incuviintarea autoritatii tutelare. Potrivit art. 129 si 133, Codul familiei, incuviintarea autoritatii tutelare nu este ceruta pentru actele de administrare.
In concluzie, domeniul de aplicabilitate al leziunii il constituie contractele oneroase si comutative, avand caracter de acte de administrare, incheiate de minorul cu capacitate de exercitiu restransa, fara incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal.