152. Ca act juridic, testamentul trebuie sa intruneasca si el conditiile de validitate prevazute la art.948 C. civ., adica cele referitoare la consimtamant (Sectiunea I), capacitate (Sectiunea II), obiect (Sectiunea III) si cauza (Sectiunea IV).

Sectiunea I

CONSIMTAMANTUL

153. Consimtamantul este o notiune prin care se intelege fie o „manifestare de vointa juridica a unei persoane in vederea formarii unui act juridic”, fie un „acord de vointa intre doua sau mai multe persoane care incheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral)” . In cazul testamentului, care este un act juridic unilateral exprimand vointa testatorului (supra nr.130), trebuie sa luam in considerare prima acceptiune a notiunii. m5k22kf
Consimtamantul nu produce efecte decat daca exista, adica daca nu este afectat de o tulburare mentala din partea dispunatorului (§ 1) si daca este neviciat, adica neafectat de vicii de consimtamant (§ 2) .

§ 1. Existenta consimtamantului: neafectarea lui de o tulburare mentala din partea dispunatorului

154. Principiul potrivit caruia testamentul trebuie sa fie rezultatul unei vointe libere si constiente. Art. 948 C. civ., enumerand conditiile de validitate ale actului juridic, vorbeste la pct. 2 de „consimtamantul valabil al partii ce se obliga”, iar art. 953 C. civ. precizeaza: „consimtamantul nu este valabil, cand este dat prin eroare, smuls prin violenta, sau surprins prin dol”.
S-ar parea ca in conceptia legiuitorului roman valabilitatea consimtamantului s-ar reduce doar la neafectarea acestuia de vicii (eroare, violenta si dol).
Codul civil francez precizeaza in plus la art. 901 (facand parte din Capitolul II „Despre capacitatea de a dispune sau de a primi prin donatie sau testament”, Titlul II, Cartea III, capitol care se regaseste sub numar si denumire identice in Codul civil roman, Titlul II, Cartea III, dar fara textul mentionat) ca „pentru a face o donatie intre vii sau un testament, dispunatorul trebuie sa fie sanatos la minte”, adica, in alte cuvinte, sa dispuna in „libertate de gandire” si „plenitudine a judecatii” . Cu toate ca art. 901 este inclus in capitolul referitor la capacitatea de a dispune si de a primi prin testament, doctrina franceza considera ca, in realitate, este vorba de o conditie referitoare la consimtamantul dispunatorului, iar nu la capacitatea de a dispune .
In doctrina noastra clasica s-a aratat ca, in cazul testamentului, „ca in orice act juridic…, vointa dispunatorului trebuie sa fie constienta, caci de ar fi fost inconstienta vointa nu ar fi decat o aparenta, un cuvant exprimat sau consemnat dar gol de orice inteles, si de orice cuprins” . Pornind de la aceasta idee, s-a conchis ca art. 901 C. civ. francez care a fost suprimat de legiuitorul roman contine „un principiu general care era de prisos de formulat” , ceea ce inseamna ca trebuie luat in considerare si in dreptul nostru, chiar in lipsa unui text .

155. Cu toate ca in dreptul nostru s-a intuit cu mult timp in urma ca „trebuie sa ne ferim a confunda chestiunile de incapacitate… cu chestiunea daca dispunatorul era intreg la minte” , in final s-a cazut totusi in aceasta confuzie. Intr-adevar, incepand din 1966 s-a conturat, iar apoi consolidat ideea ca „daca… legea recunoaste majorilor neinterzisi capacitatea de a face donatii si legate, natura, rapindu-le permanent ori vremelnic uzul ratiunii, le-o poate refuza (s. n. -; D. C.)” , de unde concluzia existentei unei „incapacitati naturale” cu regim juridic similar celui al incapacitatilor legale de exercitiu .
Este insa cert ca in timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementata ca atare de lege), discernamantul este o stare de fapt (care trebuie dovedita de la caz la caz) . De aceea, actele juridice (inclusiv testamentul) incheiate de o persoana cu capacitate de exercitiu deplina, dar care se dovedeste ca a lucrat fara discernamant, nu pot fi sanctionate pentru incapacitate - aceasta neputand rezulta decat din lege, iar legea neprevazand-o in cazul examinat -, ci doar pentru incalcarea principiului necesitatii unei vointe constiente la incheierea valabila a unui act juridic .
De asemenea, chiar daca sanctiunea incapacitatii este identica cu sanctiunea lipsei discernamantului -; nulitatea relativa, aplicarea acesteia in cazul incapacitatii nu poate fi ceruta decat de incapabil sau de reprezentantul sau legal, intotdeauna in interesul incapabilului, pe cand in cazul lipsei discernamantului aplicarea acesteia poate fi ceruta de orice persoana interesata, oricare ar fi aceasta . Anularea unui legat pentru lipsa discernamantului testatorului poate fi ceruta asadar nu numai de succesorii universali ai defunctului (legali sau testamentari), asa cum s-a sustinut , ci chiar si de un legatar particular (de exemplu, beneficiarul unui legat particular conjunct poate cere anularea dispozitiei testamentare facute de testator in stare de dementa trecatoare in favoarea unui alt colegatar). Rezulta deci ca intre cele doua situatii nu exista o suprapunere perfecta, astfel incat intre ele nu se poate pune in nici un caz semnul egalitatii asa cum s-a facut.
In ceea ce priveste sintagma „incapacitate naturala”, aceasta ar trebui evitata intrucat induce in eroare; incapacitatea nu poate fi decat legala, iar regimul sanctionatoriu al acesteia este, asa cum am vazut, cel putin in parte, diferit de acela al incapacitatilor propriu-zise.

156. Insanitatea de spirit. Notiune. Lipsa discernamantului testatorului care are capacitate deplina de exercitiu la momentul intocmirii actului de dispozitie, nefiind pus sub interdictie, a fost concentrata in doctrina noastra clasica in sintagma „insanitate de spirit” , dupa modelul francez. Aplicata la realitatea pe care o discutam, notiunea ni se pare mai potrivita oricum decat aceea de „incapacitate naturala” incetatenita in doctrina si jurisprudenta noastra din ultimele decenii.
Esential pentru a putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul intocmirii testamentului dispunatorul sa fie intr-o situatie de „tulburare mentala care sa fie suficient de grava pentru a-l priva pe cel atins de facultatile sale de discernamant (s. a.)” . Ceea ce caracterizeaza insanitatea de spirit este nu numai faptul ca ca altereaza consimtamantul, cum se intampla in cazul viciilor de consimtamant (infra nr. 159 si urmat.), ci faptul ca, lipsindu-l de lumina ratiunii, practic, il face sa lipseasca .
Poate fi vorba nu numai de o alterare durabila a facultatilor mentale, ci si de una temporara si pasagera , iar cauza acestora este indiferenta, putandu-se datora unei stari congenitale, maladii, consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc. . Trebuie subliniat faptul ca simpla dovedire a uneia sau alteia din situatiile de mai sus nu atrage automat concluzia existentei insanitatii de spirit, fiind necesara dovada concreta a faptului ca datorita lor testatorul a fost lipsit de luciditate .
Suferinte fizice ale testorului , varsta inaintata a acestuia sau slabirea facultatilor mentale nu sunt prin ele insele suficiente pentru a contura insanitatea de spirit a dispunatorului .

157. Proba insanitatii de spirit. Chiar prin ipoteza testatorul fiind prezumat a avea discernamant (fiind vorba de o persoana cu capacitate de exercitiu deplina), proba insanitatii de spirit trebuie facuta de cel care alega nevalabilitatea testamentului . In caz de dubiu, cand dovezile raman echivoce, testamentul este considerat valabil .
Obiectul probei consta nu numai in dovada insanitatii de spirit, dar si in faptul existentei acesteia la momentul actului de dispozitie . Daca se probeaza starea obisnuita de dementa a dispunatorului inainte si dupa data testamentului, sarcina probei ca in momentul actului de dispozitie era intr-o perioada de luciditate revine beneficiarului legatului, fiind vorba de o prezumtie de fapt
Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi doveditata prin orice mijloc de proba: martori, prezumtii, expertize, inscrisuri etc., instanta de judecata avand un drept de apreciere suverana asupra acestora, fara vreo ierarhizare, indiferent de natura lor .
Testamentul autentificat in fata notarului poate fi si el anulat pentru insanitatea de spirit a dispunatorului, validitatea sa pe acest motiv putand fi combatuta prin orice mijloc de proba . In acest caz, nu trebuie confundata manifestarea de vointa, fapt care constatandu-se de notar prin propriile sale simturi se bucura de forta probanta a actului autentic -; facand dovada pana la inscrierea in fals -, si imprejurarea daca aceasta izvoraste sau nu dintr-o gandire sanatoasa in realitate, nu numai in aparenta, fapt care nu poate fi controlat de notar, astfel incat aparenta mentionata poate fi combatuta prin orice mijloc de proba .

158. Sanctiunea insanitatii de spirit. Desi se recunoaste ca insanitatea de spirit echivaleaza cu lipsa consimtamantului, ceea ce intr-o logica foarte riguroasa ar trebui sa atraga nulitatea absoluta a testamentului , solutia care s-a impus in final este aceea a nulitatii relative, specifica nulitatilor de protectie .
Dreptul la actiunea in anulare apartine oricarei persoane interesate (supra nr.155) si se naste la momentul deschiderii succesiunii.

§ 2. Consimtamantul trebuie sa fie neviciat

159. Prezentare. Conform dispozitiilor art. 953 C. civ., „consimtamantul nu este valabil cand este dat din eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”. Desi textul citat se refera la conventii, este quasi-unanim admis ca el se aplica si in cazul testamentului .
In cazul in care consimtamantul a fost viciat, acesta exista, dar este distorsionat. Sanctiunea este nulitatea relativa, care poate fi invocata de orice persoana interesata in conditiile dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat de cei care pot invoca sanctiunea. Dreptul la actiunea in anulare se naste la data deschiderii mostenirii .
Actiunea in anulare pentru vicii de consimtamant nu este compatibila cu actiunea in anulare pentru insanitate de spirit deoarece se intemeiaza pe cauze care se exclud reciproc . Aceasta inseamna ca anularea testamentului nu poate fi ceruta pe cele doua considerente simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ.
In materie de liberalitati conditiile in care sunt sanctionate viciile de consimtamant sunt interpretate intr-o maniera mai exigenta decat in cazul actelor cu titlu oneros .
Asa cum rezulta din dispozitiile art. 953 C. civ., viciile de consimtamant sunt; eroarea (A), dolul (B) si violenta (C).

A. Eroarea

160. Eroarea asupra substantei sau asupra persoanei. Potrivit dispozitiilor art. 954 C. civ., eroarea produce efecte numai atunci cand „cade asupra substantei obiectului” actului juridic sau asupra persoanei cand actul juridic s-a incheiat in „consideratia persoanei care este cauza principala”.
Daca eroarea asupra substantei obiectului legatului este mai greu de conceput in materie testamentara, in schimb eroarea asupra persoanei legatarului poate produce efecte juridice avand in vedere caracterul intuitu personae al testamentului. Este astfel cazul erorii testatorului asupra identitatii sau a unei calitati a legatarului, daca liberalitatea s-a facut in considerarea acestei calitati .
Eroarea-viciu de consimtamant nu se confunda cu desemnarea inexacta de catre testator a obiectului legatului sau a persoanei legatarului, adica „eroarea in exprimarea vointei” , caci in timp ce prima atrage nulitatea relativa a testamentului, cea de a doua nu afecteaza validitatea testamentului, punand doar problema interpretarii vointei testatorului sau rectificarii erorii comise de catre dispunator .

161. Eroarea asupra cauzei testamentului. In materie de liberalitati este esentiala intentia de a gratifica a dispunatorului (supra nr.132). Aceasta intentie are insa la baza intotdeauna un anume motiv subiectiv al dispunatorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage anularea testamentului .
Eroarea asupra cauzei testamentului poate sa se confunde cu eroarea asupra calitatilor legatarului (testatorul a crezut ca legatarul este copilul sau, dar in realitate nu este), dar poate fi si independenta de aceasta, cum se intampla, de pilda, cand testatorul dispune in credinta gresita ca nu are mostenitori legali sau se inseala asupra regimului juridic al rezervei succesorale etc. .
Asa cum s-a subliniat, numai printr-o interpretare abuziva s-ar putea sustine ca modificarea ulterioara testamentului a conditiilor care l-au determinat pe testator sa dispuna intr-un anumit fel (de exemplu, testeaza in favoarea fiului sau infirm si a nurorii sale in credinta ca aceasta din urma il va ingriji pe cel dintai, dar ulterior nora introduce divortul) ar constitui o eroare asupra cauzei, in realitate fiind vorba de o disparitie a cauzei care pune problema caducitatii testamntului, iar nu a anularii pentru vicii de consimtamant .
Eroarea asupra cauze atrage sanctiunea nulitatii relative a testamentului, in conditiile in care aceasta este atrasa de eroarea-viciu de consimtamant .

B. Dolul

162. Captatia si sugestia -; forme specifice ale dolului in materie testamentara. Art. 960 C. civ. defineste dolul ca fiind „o cauza de nulitate a conventiei (prin extensie, a actului juridic -; n. n. -; D. C.) cand mijloacele viclene, intrebuintate de una din parti, sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte nu-ar fi contractat”. Textul se aplica si testamentului, cu precizarea ca in acest caz, evident, nu poate fi vorba de parte contractanta, ci de testator, autor al actului juridic unilateral care este testamentul.
In materie de testamente, se considera prin traditie ca dolul se infatiseaza sub formele specifice ale captatiei si sugestiei, prin care dispunatorului „i se poate sau inspira ura fata de mostenitorii sai naturali sau insufla in profitul cuiva o afectiune fondata pe cauze artificiale” .
Teoretic, „sugestia consta in folosirea influentei cuiva asupra gandirii altei persoane pentru a-i inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singura”, iar captatia „este faptul de a acapara bunavointa unei persoane pentru a obtine de la aceasta avantaje a caror cauza unica consta in atasamentul pe care a urmarit sa-l inspire acesteia” . In Vechiul drept francez captatia si sugestia constituiau cauze distincte de anularea liberalitatilor . Practic insa, in dreptul modern (incepand cu Codul civil Napoleon din 1804), cele doua notiuni si-au pierdut semnificatia proprie , fiind intrebuintate pentru a desemna, adesea fara o diferentiere clara intre ele -; de altfel, inutila -, dolul in materie de testamente, forma a erorii provocate.

163. Elementele dolului. Asa cum rezulta din dispozitiile art. 960 C. civ., dolul presupune cu necesitate intrebuintarea unor manopere dolosive, adica mijloace frauduloase, notiune larg conceputa de doctrina si jurisprudenta si constand in regizarea unor situatii, minciuni sau reticente dolosive . Asemenea manopere se pot concretiza, de exemplu, in: sechestrarea dispunatorului, interceptarea corespondentei acestuia, indepartarea de rude si prieteni ori insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuzul de influenta sau autoritate (mai ales in cazul persoanelor in varsta sau suferinde) etc. . Simularea de grija si afectiune, ca si prestarea interesata a unor servicii si ingrijiri in favoarea dispunatorului, nu sunt in sine fapte frauduloase, anormale, astfel incat nu pot fi sanctionate, indiferent de impuritatea gandurilor persoanei care le presteaza . Dupa unii autori, pentru realizarea dolului este necesara o pluralitate de manopere frauduloase , iar dupa altii este suficienta si una singura daca are destula pondere in luarea deciziei de a dispune prin testament .
Pentru a fi intrunite conditiile dolului, nu este suficienta doar indeplinirea unor manopere frauduloase, cerandu-se si ca acestea sa fi constituit factorul determinant (cauza) liberalitatii, in sensul ca fara exercitarea lor testatorul nu ar fi facut actul de liberalitate . Este o chestiune de fapt care se probeaza prin orice mijloc de dovada. In sine, obiectiv, nici un fapt dolosiv nu poate constitui viciu de consimtamant, ci doar in masura in care, subiectiv, de la caz la caz, in functie de situatia si caracteristicile personale ale fiecarui testator, se dovedeste ca l-a influentat pe dispunator, inducandu-l in eroare.
Testamentul fiind un act unilateral, dolul poate emana de la orice persoana, iar nu numai de la cel gratificat. De aici transpare grija acordata protectiei vointei dispunatorului, sanctionandu-se viciul de consimtamant, iar nu delictul civil in sine, trecandu-se astfel dincolo de principiul caracterului personal al pedepsei . Anularea testamentului pentru dol poate surveni chiar daca beneficiarul acestuia nu a avut nici o intelegere cu autorul dolului si indiferent daca a cunoscut sau nu faptul ca testatorul a fost indus in eroare .

C. Violenta

164. In materie testamentara, violenta constituie viciu de consimtamant in conditiile dreptului comun (art. 955-959 C. civ.). Ea impiedica libera manifestare a consimtamantului de catre testator.
Violenta consta in determinarea dispunatorului sa consimta la incheierea testamentului sub o anumita amenintare sau constrangere. Constrangerea poate fi nu numai fizica, dar si morala, in ambele cazuri cerandu-se intrunirea conditiilor prevazute la art. 956 C. civ. (temerea inspirata trebuie sa fie rationala pentru persoana testatorului, avand in vedere etatea, sexul si conditia acestuia). Au fost considerateca afectate de violenta , de exemplu, testamentele facute sub constrangere materiala (fizica), sub imperiul terorii inspirate de legatar testatorului sau sub amenintarea incetarii ingrijirilor de care testatorul, in varsta si bolnav, avea neaparata nevoie .
Este indiferent daca violenta provine de la beneficiarul testamentului sau de la un tert (art. 955 C. civ.), ori daca s-a exercitat direct asupra testatorului sau asupra unor persoane apropiate acestuia (art. 957 C. civ.) .
Ea poate afecta consimtamantul chiar si in cazul in care testamentul este autentic (incheiat in fata notarului) .

Sectiunea II

CAPACITATEA

165. Generalitati. Regula in materie de acte juridice este aceea a capacitatii. O spune art.949 C. civ. care se refera la contracte: „poate contracta orice persoana ce nu este declarata de lege necapabila”; o spune si art.856 C. civ. care se refera expres la testament: „orice persoana este capabila de a face testament, daca nu este poprita de lege”. La randul sau, art.808 alin.2 C. civ. precizeaza ca „este capabil de a primi prin testamente oricine este conceput la epoca mortii testatorului”.
Incapacitatile constituie asadar exceptii si trebuie sa fie prevazute ca atare in mod expres de lege. Ele nu pot fi deduse niciodata pe cale de interpretare.
Ratiunea instituirii incapacitatilor este, de cele mai multe ori, protejarea unor persoane contra propriilor acte, in anumite situatii. Exista insa si incapacitati care pot avea si alte ratiuni (de exemplu, incapacitatea strainilor de a dobandi terenuri in Romania, inclusiv prin testament, prevazuta la art. 3 din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor).
Nimeni nu poate renunta in tot sau in parte la capacitatea de a dispune prin liberalitati. In acest sens, in practica s-a decis ca este ilicita conventia prin care o persoana s-a obligat sa nu dispuna prin testament de bunurile sale .
Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinta - care consta in aptitudinea (inaptitudinea) conferita de lege unei persoane de a dispune prin liberalitati, ori de a dobandi si poseda drepturi si de a fi titular ale acestora - sau de exercitiu - care consta in aptitudinea (inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac parte din continutul capacitatii de folosinta. Incapacitatea de folosinta limiteaza (din diferite ratiuni) sfera drepturilor unor persoane, in timp ce incapacitatea de exercitiu nu ingradeste posibilitatea de a dobandi un drept sau altul, ci doar exercitarea acestora, in sensul ca actele juridice care implica administrarea sau dispozitia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exercitiu pot fi incheiate fie de acesta asistat de reprezentantul sau legal, fie numai de reprezentantul sau legal, cu sau fara autorizare prealabila din partea unor organe de specialitate.
Din punctul de vedere al aplicabilitatii lor in raport cu orice alte persoane sau numai in raport cu o categorie anume de persoane, incapacitatile pot fi absolute (cele din prima categorie) sau relative (cele din cea de a doua categorie).
Din punctul de vedere al dispozitiilor testamentare, prezinta insa importanta analizarea incapacitatilor de a dispune prin testament (§ 1) si a incapacitatilor de a primi prin testament (§ 2). In acelasi context se impune si prezentarea problemelor legate de simulatia in vederea ocolirii incapacitatilor prevazute de lege (§ 3).

§ 1. Incapacitatile de a dispune prin testament

166. Incapacitatile de a dispune prin testament se impart in incapacitati absolute (A) si incapacitati relative (B).

A. Incapacitatile absolute de a dispune prin testament

167. In aceasta categorie se includ incapacitatea minorilor (a) si incapacitatea interzisilor judecatoresti (b).

a) Incapacitatea minorilor

168. Precizari. Minorii care dobandesc prin casatorie inaintea implinirii varstei majoratului deplina capacitate de exercitiu (art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice), avand aceleasi drepturi ca si persoanele majore, dobandesc inclusiv capacitatea de a dispune prin testament.

169. Minorii incapabili. Acestia sunt persoanele care nu au implinit varsta majoratului si care, din aceasta cauza, sunt lipsite in tot sau in parte de capacitatea de exercitiu, ceea ce atrage un regim juridic de reprezentare sau asistare a lor de reprezentantii legali la incheierea actelor juridice.
Ca act juridic esentialmente personal (supra nr. 130), testamentul nu poate fi insa facut prin reprezentare sau cu asistarea altei persoane; el trebuie sa exprime exclusiv vointa dispunatorului. De aceea, „pentru testament nu exista alta alegere decat intre deplina capacitate si incapacitatea de folosinta” . Aceasta din urma alternativa a fost cea aleasa de legiuitor.
Potrivit dispozitiilor art. 806 C. civ., minorul sub 16 ani nu poate dispune „nici intr-un fel” prin testament. Este vorba de o incapacitate totala de folosinta, minorul sub 16 ani fiind lipsit complet de dreptul de a dispune prin testament.
Minorul intre 16-18 ani poate dispune prin testament de jumatate de ceea ce ar putea dispune daca ar fi major (art. 807 C. civ.). In acest caz este vorba de o incapacitate partiala de folosinta. Daca minorul aflat in aceasta situatie nu lasa mostenitori rezervatari, el poate dispune de jumatate din bunurile facand parte din patrimoniul sau, iar daca lasa rezervatari poate dispune de jumatate din cotitatea disponibila a mostenirii . Partea de mostenire asupra careia minorul nu poate dispune va reveni mostenitorilor sai legali ca mostenire ab intestat sau, in lipsa acestora, statului ca mostenire vacanta, ceea ce este oarecum ilogic, punand in discutie chiar utilitatea acestei reglementari.

170. Capacitatea testatorului se apreciaza in raport cu data intocmirii testamentului, iar nu in raport cu data deschiderii mostenirii . Astfel, testamentul facut de un minor ramane nevalabil chiar daca dispunatorul decedeaza dupa implinirea varstei majoratului . Se excepteaza cazul in care, dupa majorat, testatorul confirma in mod neechivoc dispozitiile facute in timpul minoritatii (de exemplu, printr-un codicil care se refera la testamentul anterior), simpla nerevocare a testamentului neconstituind o asemenea confirmare .
In schimb, pentru a stabili cotitatea care poate fi transmisa prin testament de minorul intre 16-18 ani, se vor avea in vedere elementele de la data deschiderii succesiunii, care numai atunci pot fi cunoscute, adica patrimoniul si mostenitorii rezervatari in functie de care se calculeaza cotitatea disponibila a mostenirii .

171. Sanctiunea incapacitatii. Incapacitatea minorilor neemancipati se fundamenteaza pe ideea necesitatii protejarii acestora si a mostenitorilor lor impotriva actelor a caror consecinte nu le pot aprecia datorita insuficientei dezvoltari mentale . De aceea, sanctiunea incalcarii dispozitiilor legale referitoare la aceasta incapacitate este, in principiu, nulitatea relativa a testamentului . In cazul incapacitatii minorului intre 16-18 ani, se considera ca actiunea in anulare, tintind doar dispozitiile care depasesc cota prevazuta la art. 807 C. civ., se combina si cu o actiune in reductiune (in limitele a jumatate din mostenire sau ale cotitatii disponibile, daca exista rezervatari), chiar daca nu se identifica cu aceasta intrucat partea indisponibila a mostenirii nu reprezinta o rezerva .
Dreptul la actiunea in anulare este deschisa mostenitorilor legali ai defunctului. El se naste la data deschiderii mostenirii si se prescrie in termenul general. Mostenitorii legali pot confirma testamentul prin executarea lui in cunostinta de cauza.

b) Incapacitatea interzisilor judecatoresti

172. Situatie identica cu a minorilor neemancipati. Trimitere. Datorita faptului ca art.147 C. fam. asimileaza situatia persoanelor puse sub interdictie celei a minorului sub 14 ani, rezulta ca aceste persoane se afla in incapacitate de a dispune prin testament, regulile valabile in cazul minorilor fiindu-le aplicabile mutatis mutandis.
Pana la ridicarea interdictiei, interzisii judecatoresti nu pot testa valabil nici daca, prin ipoteza, s-ar afla intr-un interval de luciditate la data intocmirii testamentului .

B. Incapacitati relative de a dispune prin testament

173. Incapacitatea minorilor intre 16-18 ani de a dispune in favoarea tutorilor lor. Art. 809 alin.1 si 2 C. civ. prevede ca minorii intre 16-18 ani nu pot dispune prin testament in favoarea tutorilor lor, incapacitate care se mentine si dupa implinirea varstei majoratului pana la predarea socotelilor tutelei. Incapacitatea nu functioneaza atunci cand tutorele este un ascendent al minorului (art. 809 alin. 3 C. civ.). In acest caz este vorba de o incapacitate relativa de folosinta, care il protejeaza pe minor numai in cazul testamentelor facute in favoarea tutorilor lor, deci numai in raport cu anumite persoane.
Ratiunea acestei incapacitati este aceea de a-l proteja pe minor impotriva abuzului de influenta pe care ar putea-o exercita tutorele si se intemeiaza pe o prezumtie absoluta de captatie.
Regimul juridic al acestei incapacitati si sanctiunea incalcarii acesteia sunt identice incapacitatii minorilor sub 16 ani.

§ 2. Incapacitatile de a primi prin testament

174. Incapacitatile de a primi prin testament pot fi de folosinta (A) sau de exercitiu (B).

A. Incapacitati de folosinta

175. Incapacitatile de folosinta se impart in incapacitati absolute(a) si incapacitati relative (b).

a). Incapacitati absolute

176. Enumerare. Incapacitatile absolute se refera la incapacitatea persoanelor viitoare (1°), incapacitatea persoanelor incerte (2°) si la incapacitatea strainilor si apatrizilor de a dobandi prin legate particulare terenuri in Romania (3°). In acest cadru se impune si analizarea principiului specialitatii persoanei juridice (4°).

1°. Incapacitatea persoanelor viitoare

177. Reglementare legala. Precizari terminologie. Din dispozitiile art. 808 alin. 2 C. civ. si art. 33 alin.1 si 2 din Decretul nr. 31/1954 rezulta ca au capacitatea de a primi prin testament persoanele fizice concepute si persoanele juridice care au fiinta legala la data deschiderii succesiunii . Per a contrario, rezulta ca persoanele fizice neconcepute si persoanele morale care nu au dobandit personalitate juridica in conditiile legii nu au capacitatea de a dobandi prin testament.
Chiar daca termenul de incapacitate utilizat in legatura cu persoanele care nu exista la data deschiderii mostenirii este oarecum impropriu , consacrarea termenului ca atare si considerente de ordin istoric, ce decurg din faptul ca in Vechiul drept francez persoanele viitoare (care nu existau la data deschiderii mostenirii) aveau capacitatea de a dobandi prin testament, iar art. 906 C. civ. francez (art. 808 C. civ. roman) a avut tocmai menirea de a marca ruptura de aceasta situatie, au facut ca acest termen sa fie preferat in continuare .

178. Campul de aplicare. Ratiunile de a fi a acestei incapacitati rezida, pe de o parte, in conceptia potrivit careia un patrimoniu sau bun nu poate ramane fara titular nici un moment, cu atat mai mult cu cat aceasta ar implica si indisponibilizarea obiectului legatului pe o perioada nedefinita, iar pe de alta parte in ideea ca vointa testatorului trebuie sa fie limitata in timp .
Avand in vedere aceste ratiuni, sunt interzise si legatele sub conditia formulata expres sau implicit de testator a conceptiei sau nasterii ulterioare a celui gratificat (si nascitur) .
In schimb, se admite ca persoanele viitoare pot fi gratificate prin intermediul unui legat in favoarea unei persoane care are capacitatea de a primi, cu sarcina pentru aceasta de a transmite adevaratului beneficiar al legatului obiectul acestuia la momentul la care acest lucru va fi posibil . In acest fel pot fi gratificati copiii ce se vor naste sau o fundatie ce va fi creata pentru un anumit scop (stiintific, caritabil etc.) . De asemenea, in mod constant, practica judiciara si doctrina au procedat la o „substituire de legatar”, considerand, prin interpretare, ca legatele nu sunt facute in favoarea unor persoane juridice viitoare care nu au capacitatea de a primi (fundatii cu un anumit scop), ci in favoarea entitatilor existente in a carei grija intra categoriile de persoane ce urmeaza sa beneficieze in final de liberalitate (saracii dintr-o comuna, bolnavii dintr-o localitate, studentii bursieri in strainatate etc.) , cum ar fi consiliile locale (care au in grija persoanele defavorizate), ministerele de resort etc. .
Recent insa, prin dispozitiile ar. 19 alin.3 din Ordonanta nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii s-a prevazut expres ca „daca fundatia dobandeste personalitate juridica dupa decesul fondatorului, efectele liberalitatilor facute de acesta in favoarea fundatiei, anterior constituirii ei, se vor produce… de la data mortii testatorului, pentru fundatiile infiintate prin testament”. Aceasta inseamna, implicit, acceptarea ideii ca fundatia creata prin testament dobandeste personalitate juridica de la data deschiderii mostenirii, adica retroactiv, patrimoniul (bunurile) destinat(e) fundatiei neramanand nici un moment fara titular .

179. Sanctiune. Incapacitatea persoanelor viitoare de a primi prin testament este sanctionata cu nulitatea absoluta intrucat traduce in drept principiul fundamental potrivit caruia nu poate exista patrimoniu sau drept fara titular . Actiunea in nulitate este imprescriptibila.

2°. Incapacitatea persoanelor incerte

180. Notiune. Nici Codul civil francez, nici Codul civil roman nu vorbesc nicaieri de persoanele incerte, dar cu toate acestea, se considera prin traditie ca testamentul facut in favoarea unor asemenea persoane este nevalabil .
In dreptul roman era considerata incerta persoana despre care testatorul nu-si putea forma o idee la momentul actului de dispozitie, cum ar fi cazul instituirii ca mostenitor a „celui care va veni primul la funeraliile mele” .
In urma unei evolutii in timp, astazi, „se intelege prin persoane incerte acelea care, datorita nedeterminarii lor, nu pot figura intr-un raport juridic a carui formare presupune subiecte definite” . Aceasta nu inseamna insa ca persoana legatarului trebuie sa fie individual determinata, fiind suficient ca aceasta sa fie doar determinabila, adica identificabila dupa criteriile fixate de testator (de exemplu, „viitorul sot al fiicei mele”). In cazul testamentului, persoana celui gratificat nu trebuie sa fie determinata la data intocmirii actului, ci, in principiu, la data cand acesta incepe sa produca efecte, adica la deschiderea mostenirii . Astfel, este valabil testamentul facut in favoarea angajatilor testatorului din momentul decesului. Se impune precizarea ca persoana legatarului poate fi determinata si ulterior deschiderii succesiunii, dar pe baza criteriilor de determinare fixate de testator (de exemplu, „las bunul scriitorului care va castiga premiul Academiei pe anul 2003”).
Persoana beneficiarului testamentului este nedeterminata, de pilda, atunci cand se refera la „o universitate” sau la „unul din cei doi parinti” etc.

181. Sanctiune. Nedeterminarea persoanei beneficiarului testamentului atrage nulitatea absoluta, ca si in cazul in care a fost facut unei persoane viitoare . Unii autori vad aici mai degraba o imposibilitate de fapt a testamentului de a produce efecte decat o nulitate.

182. Testamentul facut in favoarea saracilor. Din dispozitiile art. 811 C. civ. rezulta ca testamentul facut in favoarea „saracilor dintr-o comuna” este valabil, ceea ce, luand in considerare faptul ca textul nu are in vedere persoanele juridice reprezentandu-i pe saraci, pare a contrazice regula potrivit careia nu se poate testa in mod valabil in favoarea persoanelor nedeterminate. Cu toate acestea, solutia se justifica pe considerentul ca liberalitatea este facuta in acest caz unei categorii de persoane determinate . Practica judiciara si doctrina interpreteaza intr-o maniera liberala dispozitiile testamentare, considerandu-le valabile nu numai pe cele facute in favoarea saracilor dintr-o comuna, asa cum prevede textul, ci si pe cele facute saracilor in general (din intreaga tara) sau in favoarea unei anumite categorii de saraci (orfani, varstnici, bolnavi) . In cazul in care testamentul este facut „in favoarea saracilor”, fara nici o precizare, se considera ca testamentul este facut in favoarea saracilor din comuna in care dispunatorul locuia in mod obisnuit la data decesului .
Pentru a face ca liberalitatile facute in favoarea saracilor sa parvina la acestia este necesar ca acceptarea si preluarea lor sa fie facute de primarul comunei ai carei saraci au fost gratificati, sau de ministrul de interne, atunci cand este vorba de saracii intregii tari .

3°. Incapacitatea strainilor si apatrizilor de a dobandi prin legate particulare terenuri in Romania

183. Reglementare legala. Potrivit art. 41 alin.2 din Constitutie, „cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. De asemenea, din dispozitiile art. 3 din Legea nr. 54/1998 privind regimul juridic al terenurilor rezulta ca cetatenii straini si apatrizii, precum si persoanele juridice straine nu pot dobandi terenuri in Romania prin acte juridice intre vii sau pentru cauza de moarte.

184. Incidenta reglementarii. S-a sustinut ca aceste texte legale au incidenta in egala masura asupra testamentelor care instituie legatari universali, cu titlu universal sau particular din categoria celor avute in vedere de legiuitor . Aceasta sustinere ni se pare discutabila deoarece in cazul testamentelor care instituie legatari universali sau cu titlu universal (ca si in cazul succesiunii legale) este vorba de conferirea unei vocatii succesorale la un patrimoniu sau cota parte dintr-un patrimoniu, iar nu la un bun sau altul care fac parte din acestea. Vocatia la o universalitate sau cota-parte dintr-o universalitate nu este stirbita in nici un fel de incapacitatea in discutie, ea fiind luata in considerare doar la partajarea patrimoniului succesoral, incapabilii primind in lotul lor alte bunuri sau echivalentul in bani al terenurilor pe care nu le pot primi .
Incapacitatea este insa efectiva in cazul legatelor particulare, cand vocatia conferita de testator legatarului se loveste frontal de interdictia legii. Incapacitatea de a primi a legatarului se confunda in aceasta situatie cu caracterul ilicit al obiectului legatului, astfel incat legatarul nu are dreptul la echivalentul in bani al terenului. Legatul particular avand ca obiect un teren nu mai pune, in cazul analizat, o simpla problema de atribuire sau de partaj a unui patrimoniu, ci o problema de atribuire a proprietatii unui anumit bun si nu a altuia legatarului.

185. Sanctiunea. Sanctiunea incapacitatii strainilor, apatrizilor si societatilor straine de a primi terenuri prin legate particulare in Romania este nulitatea absoluta a dispozitiei testamentare care o contine, iar nu a testamentului in intregul sau, exceptie facand cazul in care se dovedeste fie ca dispozitia in discutie a fost esentiala pentru intregul testament, fie ca aceasta este indivizibila in raport cu celelalte dispozitii ale testamentului. Aceasta sanctiune este atrasa de caracterul de ordine publica a dispozitiilor legale care o instituie. Datorita acestui fapt, dispozitia nula nu poate fi confirmata de mostenitori in conditiile art. 1167 alin. 3 C. civ.
Actiunea in nulitate este imprescriptibila, putand fi introdusa de orice persoana interesata.

4°. Principiul specialitatii persoanei juridice

186. Punerea problemei. Potrivit dispozitiilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege , actul de infiintare sau statut.
Orice act juridic care nu este facut in vederea realizarii acestui scop este nul”.
Pornindu-se de la prevederile acestui text de lege, in doctrina noastra s-a afirmat ideea ca acesta consacra o limitare a capacitatii de folosinta a persoanei juridice, adica o incapacitate de aceasta natura .
Aceasta afirmatie trebuie nuantata.
In primul rand, trebuie precizat ca principiul specialitatii este aplicabil doar in cazul legatelor supuse unor sarcini sau conditii, iar nu si al celor pure si simple, care nu obliga pe legatara la nimic . El impiedica, asadar, persoana juridica sa dobandeasca legate care prin sarcinile sau conditiile stipulate de testator i-ar impune sa indeplineasca actiuni straine scopului pentru care a fost infiintata, cum ar fi, de pilda, obligarea unei universitati sa lupte contra fumatului ori a unui asezamant cultural sa faca reclama unui produs.
De aceea este impropriu sa se vorbeasca de o incapacitate a persoanei juridice in aceasta situatie, in cazul legatului cu sarcini nu dreptul (emolumentul) pe care il dobandeste persoana juridica este strain scopului sau, ci sarcina instituita, ceea ce inseamna ca, mai degraba, ceea ce se sanctioneaza cu nulitatea nu este atat incapacitatea legatarei, ci obiectul ilicit al sarcinii, ceea ce inseamna ca, in masura in care s-ar dovedi ca instituirea sarcinii nu a fost determinanta pentru testator la asumarea legatului, s-ar putea ajunge la solutia constatarii nulitatii partiale a legatului in ceea ce priveste sarcina ilicita si mentinerea restului dispozitiilor sale ca fiind valabile.

c) Incapacitati relative

187. Enumerare. Temei juridic. Din dispozitiile art. 809 C. civ. rezulta incapacitatea tutorelui de a primi legate de la pupilul sau atata timp cat socotelile definitive ale tutelei nu au fost date si primite (1°). La randul sau, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede ca medicii si farmacistii nu pot primi legate de la persoanele pe care le-au ingrijit in ultima boala de care acestea au decedat, daca liberalitatea a fost facuta in cursul acelei boli (2°). De asemenea, preotii nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios in cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiterii de marina de la calatorii aflati la bordul navelor in cursul calatoriilor maritime (art. 883 C. civ.) (4°).
Numite si „incapacitati de suspiciune” , acestea se intemeiaza pe prezumtii irefragabile de captatie, avand in vedere situatiile speciale susceptibile de abuz de influenta in care se afla dispunatorii fata de beneficiarii liberalitatilor. Ele nu pot fi extinse la alte categorii de persoane decat cele anume prevazute de lege, cum ar fi cazul tutorilor incapabilului major, surorilor medicale, notarilor, avocatilor etc.

1°. Incapacitatea tutorilor

188. Persoanele lovite de incapacitate. Minorii intre 16-18 ani au capacitatea de a dispune prin testament de jumatate din ceea ce ar putea dispune ca majori. Din dispozitiile art. 809 C. civ. rezulta insa ca nu pot dispune in favoarea tutorilor lor atata timp cat socotelile tutelei nu au fost date si primite (supra nr. 173). Prin traditie, in mod corelativ, tutorii acestor minori nu au capacitatea de a primi de la acestia liberalitati avandu-se in vedere posibilitatea abuzului de influenta .
Potrivit dispozitiilor art. 809 alin. 3 C. civ., sunt exceptati de la aceasta incapacitate tutorii care sunt ascendenti ai pupilului lor.

189. Conditii. Pentru ca incapacitatea sa produca efecte se cere ca testamentul sa fi fost intocmit in intervalul de timp de la data instituirii tutelei si pana la predarea si primirea socotelilor acesteia, perioada in care functioneaza prezumtia absoluta de captatie .

190. Sanctiune. Sanctiunea incalcarii incapacitatii este nulitatea relativa a testamentului facut in favoarea tutorelui, nulitate care poate fi invocata de mostenitorii minorului. Testamentul anulabil pentru incapacitatea tutorelui de a primi poate fi confirmat de persoanele indreptatite sa invoce anularea acestuia.

2°. Incapacitatea medicilor si farmacistilor

191. Persoanele care intra sub incidenta ei. Art. 810 C. civ. vizeaza in primul rand pe medici, adica persoanele care exercita profesiunea de medic in temeiul unei diplome de licentiat in medicina. Practica judiciara si doctrina asimileaza acestei categorii si persoanele care nu poseda diploma de medic, dar exercita ilegal aceasta profesiune sau desfasoara activitati paramedicale .
Farmacistii cad sub incidenta dispozitiilor art. 810 C. civ. numai in ipoteza in care isi depasesc atributiile firesti (vanzarea de medicamente) si trec la ingrijirea efectiva a unui bolnav, prescriind tratamente .

192. Conditiile incapacitatii. Pentru a opera incapacitatea, se cer a fi intrunite urmatoarele conditii:
-medicul sa fi tratat pe dispunator de ultima boala de care acesta moare. Tratamentul trebuie sa fi fost condus de medic si sa fi fost continuu, fiind exclus de la incapacitate medicul care a consultat doar ocazional sau sporadic pe dispunator .
Tratamentul pe care l-a condus medicul sa se refere la ultima boala, de care dispunatorul moare .
Daca testatorul se vindeca si nu-si revoca testamentul, rezulta ca vointa sa de a gratifica pe medicul sau nu a fost determinata de slabiciunea sa si de abuzul medicului, astfel incat testamentul este valabil .
-testamentul sa fi fost facut in cursul acestui tratament. Se cere cu alte cuvinte ca dispunatorul sa fi testat in starea de dependenta pe care o boala mortala il poate pune pe pacient fata de medicul sau curant. Incapacitatea nu functioneaza in cazul in care liberalitatea este facuta inaintea tratamentului si fara legatura cu acesta .

193. Exceptii. Art. 810 alin. 2 C. civ. excepteaza de la incapacitate pe medicii si farmacistii care:
-primesc prin testament un legat cu titlu particular remuneratoriu (pct. 1). Liberalitatea remuneratorie este aceea care a fost consimtita ca recompensa a unui serviciu facut de beneficiar in favoarea dispunatorului . „Nu exista liberalitate remuneratorie decat acolo unde remiterea bunului tine loc de substitut al unei remuneratii inexistente sau, la limita, de completare a unei remuneratii insuficiente” . Liberalitatea remuneratorie excede obligatiei juridice de plata a serviciilor medicale (onorariului), dispunatorul care vrea sa multumeasca in acest fel considerandu-se legat mai degraba de o obligatie naturala de a gratifica pe medicul sau farmacistul care l-a ingrijit .
Aprecierea caracterului remuneratoriu al unui legat este o problema de fapt, lasata la aprecierea instantelor de judecata, acestea trebuind sa tina seama „de starea (averea -; n. n.-D. C.) dispunatorului si de serviciile facute” (art. 810 alin. 2 pct. 1 C. civ.).
In cazul depasirii echilibrului intre averea defunctului si serviciul facut, legatul recunoscut ca avand un caracter remuneratoriu nu este sanctionat cu nulitatea, ci cu reductiunea in limitele mentionate .
Textul legii referindu-se expres doar la legatele cu titlu particular, rezulta ca legatele remuneratorii nu pot fi universale sau cu titlu universal, acestea fiind intotdeauna regulilor privind incapacitatea prevazuta la art. 810 C. civ.
-sunt rude pana la gradul patru cu dispunatorul, exceptie facand cazul in care exista rude in linie directa, daca legatarul nu este o asemenea ruda (pct. 2), caz in care legatarii pot fi gratificati nu numai cu legate particulare sau cu titlu universal, ci chiar si universale . Desi sotul dispunatorului nu este enumerat alaturi de rudele testatorului carora nu li se aplica incapacitatea de a primi prevazuta la art. 810 C. civ., se admite ca exceptia pe care o analizam aici i se aplica si lui .

194. Sanctiune incapacitatii. Pornind de la ratiunea instituirii incapacitatii medicilor si farmacistilor, care este acea de a ocroti pe bolnav si familia acestuia, sanctiunea testamentului facut in favoarea celor incapabili de a primi este nulitatea relativa a acestuia . Anulabilitatea poate fi invocata de mostenitorii legali sau testamentari ai defunctului care au vocatie universala sau cu titlu universal la mostenire, iar dreptul la actiune este supus prescriptiei extinctive si se naste la data deschiderii mostenirii. Persoanele indreptatite sa ceara anularea pot confirma testamentul anulabil.

3°. Incapacitatea preotilor

195. Trimitere. Potrivit dispozitiilor art. 810 alin. 3 C. civ., regulile aplicabile in cazul incapacitatii de a primi prin legate a medicilor si farmacistilor sunt aplicabile si preotilor (indiferent de religia acestora) care au asistat pe testator in cursul ultimei boli de care acesta a murit. Asa cum s-a spus, „puterea asupra sufletului, la fel ca si puterea asupra corpului, inspira temerea sugestiei si captatiei mergand pana la prezumarea acestora” .

4°. Incapacitatea ofiterilor de marina

196. Reglementare legala. Art. 883 C. civ. prevede ca testamentul facut pe mare in timpul unei calatorii nu poate fi facut in favoarea ofiterilor acelui vas, afara de cazul in care sunt rude cu dispunatorul. Si in acest caz este vorba de o incapacitate de a primi. Ea este instituita din necesitatea de a proteja impotriva abuzurilor ofiterilor obisnuiti cu pericolele unei calatorii pe mare pe pasageri, persoane care, in aceasta situatie, sunt dominate de cei dintai.

B. Incapacitati de exercitiu

197. Persoanele gratificate prin testament dobandesc drepturile succesorale in temeiul acestui act unilateral, adica in temeiul vointei dispunatorului. Dar chiar daca transmisiunea succesorala opereaza de plin drept, este de principiu ca nimeni nu poate fi obligat sa primeasca o succesiune, avand facultatea de a o accepta sau repudia. Art. 686 C. civ. precizeaza ca „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei succesiuni ce i se cuvine”.
Acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decat in conditiile prevazute de lege (art. 687 C. civ.).
Urmeaza asadar sa analizam incapacitatile de exercitiu referitoare la acest drept, care trebuie sa fie diferentiate dupa cum este vorba de minori (a), interzisi judecatoresti (b) sau unele persoane juridice (c).

a) Incapacitatea minorilor

198. Incapacitatea minorilor lipsiti complet de capacitate de exercitiu. Intrucat acceptarea legatelor reprezinta acte care depasesc sfera actelor de administrare, minorii lipsiti de capacitate de exercitiu (sub 14 ani) nu pot face un asemenea act decat prin reprezentantii lor legali (parinti sau tutori), cu incuviintarea autoritatii tutelare (art. 129 alin. 2 C. fam.) . Conform dispozitiilor art. 19 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, acceptarea nu poate fi facuta decat sub beneficiu de inventar.

199. Incapacitatea minorilor cu capacitate de exercitiu restransa. Minorii cu capacitate de exercitiu restransa (intre 14-18 ani) pot accepta personal liberalitatile testamentare (legatele), dar numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorilor legali si a autoritatii tutelare (art. 133 alin. 2 C. fam.).
Prin exceptie, minorul intre 14-18 ani poate accepta singur, fara nici o incuviintare din partea reprezentantului legal sau al autoritatii tutelare, legate particulare fara sarcini sau conditii, intrucat nu isi asuma nici o obligatie .

200. Dispozitiile speciale ale art. 815 alin. 2 C. civ. Conform dispozitiilor art. 815 alin. 2 C. civ., acceptarea donatiilor facute in favoarea minorilor poate fi acceptata de orice ascendent al acestuia, desi nu ar avea calitatea de tutore si chiar daca parintii minorului sunt in viata. In doctrina se admite ca textul, desi se refera doar la donatii, se aplica si liberalitatilor testamentare .
Aceasta dispozitie legala are menirea de a proteja pe minor impotriva unui reprezentant legal neglijent sau rauvoitor .
Acceptarea se poate face chiar in pofida opozitiei reprezentantului legal .
Incuviintarea autoritatii tutelare trebuie obtinuta de ascendentul care accepta liberalitatea, in aceleasi conditii in care aceasta trebuia obtinuta de reprezentantul legal al minorului .

201. Sanctiunea incapacitatii. Fiind vorba, fara indoiala, de o incapacitate de protectie a minorului, sanctiunea acesteia este nulitatea relativa a acceptarii. Ea poate fi invocata doar de cel ocrotit sau de reprezentantii sai legali in termenul general de prescriptie, acceptarea anulabila putand fi confirmata de aceleasi persoane.

b) Incapacitatea interzisilor judecatoresti

202. Regimul juridic al ocrotirii interzisilor judecatoresti fiind identic celui al minorului sub 14 ani (art. 147 C. fam.), trebuie sa conchidem ca regulile privind incapacitatea de exercitiu a minorilor de a primi liberalitati testamentare vor fi aplicabile si in cazul interzisilor.

c) Incapacitatea unor persoane juridice

203. Dispozitiile art. 811 C. civ. Conform art. 811 C. civ., „dispozitiile intre vii sau prin testament, facute in favoarea ospiciilor, saracilor dintr-o comuna sau stabilimentelor de utilitate publica, nu pot avea efect decat daca sun autorizate prin ordonante domnesti in urma avizului Consiliului de Stat”.
Legea nr. 21/1924 asupra persoanelor juridice prevedea si ea ca asociatiile si fundatiile nu puteau primi liberalitati decat cu conditia de a fi autorizate prin decret regal, pe baza unui jurnal al Consiliului de Ministri (art. 10).
In conceptia care a stat la baza acestor reglementari , liberalitatile facute in favoarea persoanelor morale erau privite cu neincredere si suspiciune deoarece puteau sa sporeasca puterea unor grupuri ostile statului. Aceasta suspiciune este astazi mult atenuata, actele normative de data mai recenta abandonand treptat (constient sau nu) aceasta cerinta. In acest sens, O G nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, care a abrogat Legea nr. 21/1924, este un exemplu elocvent. Este de mentionat totusi faptul ca lipsa oricarui control din partea statului in cazul liberalitatilor facute persoanelor juridice, altele decat cele de drept public, poate fi periculoasa, dovada fiind ca alte state, cum este cazul Frantei, mentin acest control, care „permite Puterii publice sa se asigure ca liberalitatea nu va antrena o acumulare de bunuri economic ingrijoratoare si ca ea nu este insotita de sarcini periculoase din punct de vedere politic pentru interesul general sau chiar pentru cel al asociatiei gratificate” .
Obligatia obtinerii unei autorizari semnifica instituirea unei incapacitati de exercitiu, care permite analizarea de la caz la caz a fiecarei liberalitati . Nerespectarea acesteia, adica acceptarea legatului fara autorizare, este sanctionata cu o nulitate absoluta de ordine publica, nesusceptibila de confirmare din partea mostenitorilor in conditiile art. 1167 alin. 3 C. civ. .
Nu sunt supuse autorizarii legatele de valoare modica, acestea fiind considerate sarcini ale mostenirii .
Dispozitiile legale referitoare la autorizarea legatelor confera autoritatii investite de lege puterea de a aprecia, in functie de interesul general, al familiei dispunatorului si al persoanei gratificate, daca este cazul sau nu sa autorizeze liberalitatea. Astfel, intr-o speta, luand in considerare situatia materiala precara a unora dintre mostenitorii dispunatorului si refuzul legatarei de a-si asuma un angajament unilateral de sprijinire a acestora, autorizarea a fost refuzata . Refuzul autorizarii atrage caducitatea legatului.
Refuzul autorizarii, ca si, simetric invers, autorizarea, pot fi atacate in justitie de legatara, respectiv mostenitorii dispunatorului, conform dispozitiilor legale aplicabile in materie de contencios administrativ .

§ 3. Simulatia in vederea ocolirii incapacitatilor legale

204. Dispozitiile art. 812 C. civ. Campul de aplicare. Conform acestui text de lege „dispozitiile in favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… facute in numele unor persoane interpuse.
Sunt reputate ca persoane interpuse tatal si mama, copiii si descendentii si sotul persoanei incapabile” .
Pornindu-se de la formularea textului mentionat, care se refera la „dispozitiile in favoarea unui incapabil”, se poate trage concluzia ca acesta nu vizeaza decat incapacitatile de a primi, iar nu si cele de a dispune prin legate. Dispozitiile art. 812 C. civ. (art. 911 C. civ francez) nu sunt aplicabile in cazul incapacitatilor absolute de folosinta, ci numai al celor relative (tutori, medici, farmacisti, preoti, ofiteri de marina) .
De asemenea, dispozitiile art. 812 C. civ. nu sunt aplicabile incapacitatilor de exercitiu, deoarece, pe de o parte, acestea fiind destinate in exclusivitate sa protejeze pe minori si pe interzisii judecatoresti prin anularea acceptarii legatelor facute fara incuviintarea ocrotitorilor legali, sanctiunea nulitatii absolute prevazute de textul mentionat ar contraveni insasi acestei protectii , iar pe de alta parte a face o liberalitate cuiva care are capacitatea de folosinta de a primi fara a o avea insa pe cea de exercitiu nu constituie o frauda .
Textul in discutie sanctioneaza interpunerea de persoane, notiune care trebuie diferentiata de aceea de legat cu sarcini. In timp ce interpunerea de persoane presupune cu necesitate o simulatie, adica crearea unei aparente in sensul ca beneficiarul liberalitatii este o anumita persoana, dar beneficiarul real este o alta persoana care este ocultata, legatul cu sarcini exclude ideea simulatiei, implicand doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate de a transmite in tot sau in parte emolumentul acelei liberalitati unui tert beneficiar al sarcinii . Dupa cum inspirat s-a formulat, „persoana interpusa este un om de paie care ecraneaza, in timp ce legatarul insarcinat sa transmita este un intermediar care face legatura” .

205. Utilitatea dispozitiilor art. 812 C. civ. La prima vedere, utilitatea dispozitiilor art.812 C. civ. pare discutabila intrucat, daca s-ar dovedi simulatia prin interpunere de persoane in conditiile dreptului comun, incapacitatea ar putea fi sanctionata conform regulilor aplicabile in materie cu nulitatea relativa. Legiuitorul a dorit insa o sanctionare mai aspra a unei asemenea simulatii, prezumand-o a fi facuta in frauda legii si sanctionand-o ca atare cu nulitatea absoluta .

206. Prezumtia legala de interpunere. Art. 812 alin. 2 C. civ. prezuma absolut (juris et de jure) ca legatele facute in favoarea persoanelor apropiate incapabilului: tatal si mama, copiii si descendentii, precum si sotul acestuia. Aceasta prezumtie dispenseaza persoanele interesate sa faca dovada simulatiei prin interpunere de persoane, fiind suficienta simpla dovada a legatului facut in favoarea celor prezumati de lege ca interpusi.
Persoanele reputate de lege ca interpuse nu pot face dovada contrara prezumtiei de interpunere, ceea ce inseamna ca, indirect, sunt ele insele lovite de incapacitatea de a primi .
In cazul in care legatul este facut in favoarea unei alte persoane decat cele reputate de lege ca interpuse, cel care afirma ocolirea incapacitatilor legale de a primi prin simulatia prin interpunere de persoane trebuie sa dovedeasca acest lucru in conditiile dreptului comun.

207. Sanctiunea aplicabila si regimul ei juridic. Asa cum am aratat mai sus, sanctiunea simulatiei prin interpunere de persoane in domeniul analizat este nulitatea absoluta. Aceasta poate fi invocata de orice persoana interesata, dispozitia testamentara nula absolut neputand fi confirmata de mostenitorii defunctului .

Sectiunea III

OBIECTUL

§ 1. Generalitati

208. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului in pozitia de titular al intregului patrimoniu sau cote parti din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau cu titlu universal), fie transferul unor anumite drepturi reale sau de creanta din patrimoniul dispunatorului in cel al legatarului (cazul legatului particular).
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie sa aiba un obiect determinat (sau determinabil), licit si posibil.

209. Liceitatea obiectului. In sensul dispozitiilor art. 963 C. civ., testamentul nu poate avea ca obiect decat bunurile care se afla „in comert”, adica in circuitul civil. Prin urmare, nu pot forma obiect al testamentului bunurile care apartin domeniului public, corpul uman, bunurile scoase din circuitul civil etc.
Datorita faptului ca testamentul este un act juridic mortis causa, care produce efecte doar la data decesului dispunatorului, caracterul licit sau ilicit al obiectului acestuia se apreciaza in functie de normele juridice in vigoare la data deschiderii mostenirii, iar nu de cele de la data intocmirii sale. Astfel, dispozitia testamentara cu privire la un teren facuta in perioada de timp in care aceste bunuri nu se puteau transmite decat prin mostenire legala este valabila si produce efecte juridice daca deschiderea mostenirii s-a produs dupa abrogarea legilor care restrictionau circulatia juridica a acestor bunuri .

§ 2. Obiectul liberalitatilor testamentare

210. Liberalitatile ca specie a actelor juridice cu titlu gratuit. De esenta testamentului este faptul ca acesta sa contina liberalitati mortis causa (supra nr.128). Liberalitatile constituie o specie a actelor juridice cu titlu gratuit. Pentru a fi cu titlu gratuit este suficient ca un act sa profite din punct de vedere material doar uneia dintre parti, dar pentru ca un act cu titlu gratuit sa constituie o liberalitate trebuie sa existe o corelatie, o legatura directa, intotdeauna patrimoniala, intre imbogatirea beneficiarului si saracirea corespunzatoare a dispunatorului . Conform doctrinei moderne, liberalitatea necesita din partea dispunatorului abandonul unui drept in acelasi timp patrimonial si principal, iar nu accesoriu (a carui functie nu este decat aceea de a asigura realizarea celui dintai), in favoarea beneficiarului . Asadar, trebuie facuta distinctia necesara intre legate, care pot avea ca obiect atat dreptul de proprietate sau un alt drept real, cat si drepturi de creanta, pe de o parte, si sarcinile impuse de de cujus mostenitorilor sai in favoarea unei anumite persoane, pe de alta parte. Serviciile impuse de testator mostenitorilor sai in favoarea tertilor nu constituie legate, ci sarcini ale mostenirii . Este astfel cazul obligarii mostenitorilor de a mentine in serviciu pana la moartea sa un servitor, de a depozita cu titlu gratuit un bun apartinand unui tert, de a da in comodat (folosinta gratuita) un bun succesoral unui tert sau de a garanta un imprumut facut de un tert.
Liberalitatea (legatul) poate sa constea si in liberarea in tot sau in parte a unui debitor de o datorie fata de testator, caz in care creanta se va stinge prin confuziune .

211. Legatul lucrului altuia. Din dispozitiile art. 906 si 907 C. civ. rezulta ca legiuitorul roman a preferat solutia dreptului roman, conform careia legatul lucrului altuia este valabil in cazul in care testatorul a dispus in cunostinta de cauza, stiind ca bunul nu-i apartine, prezumandu-se ca dispunatorul a dorit ca mostenitorii sai sa achizitioneze acel bun si sa-l transmita legatarului, iar in cazul in care testatorul a dispus de bun crezand ca este al sau, legatul nu este valabil intrucat dispunatorul s-a aflat in eroare.
Codul civil francez (art. 1021), in dorinta de a curma discutiile asupra faptului daca testatorul a cunoscut ca bunul ii apartine sau nu, a adoptat solutia nulitatii pentru ambele situatii, dar practica judiciara i-a limitat atat de mult campul de aplicare incat s-a ajuns din nou la aplicarea solutiei tradition