Dezbaterea in jurul regimului juridic al excluderii din societate constituie izvorul unei jurisprudente oscilante si locul de intalnire a celor mai diferite si indraznete opinii doctrinare. n1v9vf
La o privire sintetica si dupa o analiza stiintifica a dezbaterii, se poate afirma ca o parte a doctrinei, la care s-a raliat in principiu si instanta suprema, sustine o abordare pur conceptualista a excluderii, privita in mod esential ca fiind o sanctiune. Din caracterul sanctionator rezulta interdictia de operare a excluderii in lipsa unui text legal expres, de unde decurge si interpretarea restrictiva si limitativa a cazurilor de excludere prevazute la art. 217 al Legii nr. 31/1990. O alta parte - tot mai numeroasa - a doctrinei (care insa cauta sprijin intr-o jurisprudenta mult prea izolata si caracterizata prin solutii ale caror considerente sunt adesea lacunare) sustine, am putea spune, caracterul functional al excluderii din societate, privita indeosebi ca un remediu sau o alternativa la dizolvarea anticipata a societatii. Aceasta abordare se fundamenteaza pe caracterul institutional al societatii, al carei interes primeaza in fata celui personal, cu consecinta necesitatii indepartarii asociatului aflat la originea neintelegerilor sau culpabil de neindeplinirea unor obligatii derivand din contractul de societate, in vederea salvgardarii existentei si prosperitatii intreprinderii.

Sectiunea 1
Abordarea excluderii: intre rigiditate si flexibilitate

Conceptia restrictiva asupra excluderii porneste de la caracterul exceptional al masurii, privita ca o sanctiune incompatibila cu drepturile inerente calitatii de asociat si cu principiile generale ale dreptului comun .
Astfel, un prim argument care ar conduce la interzicerea excluderii in afara cazurilor expres prevazute de lege, consta in dreptul asociatului de a nu fi exclus , respectiv dreptul propriu, rezervat, ireductibil si intangibil de a ramane in societate . Un alt argument din dreptul special utilizeaza notiunea de affectio societatis, al carui principiu component est cel al egalitatii intre asociati si neierarhizarii, cu consecinta lipsei unei structuri societare care sa dispuna de o atributie sanctionatoare, de eliminare de catre grup a unuia din membrii sai .
Din punctul de vedere al dreptului comun, interpretarea restrictiva a excluderii ar fi expresia dreptului apartinand oricarui individ de a fi protejat impotriva celei mai grave atitudini sociale, ostracizarea. Sub aspectul dreptului civil, reticenta fata de excludere provine atat din ratiuni contractuale, fiind de principiu interzicerea rezolutiunii conventiilor din vointa unilaterala, cat mai ales drept consecinta a dreptului de proprietate a asociatului asupra partilor sociale, fata de care excluderea s-ar transforma intr-o adevarata expropriere pentru cauza de utilitate privata, contravenind Constitutiei, codului civil si declaratiilor internationale.
Argumentele prezentate sunt insa departe de a fi peremptorii.
In ceea ce priveste dreptul propriu al asociatului de a ramane in societate, acesta nu este in realitate afectat, din momentul in care titularul sau, prin comportamentul culpabil sau prin situatia sa, se afla la originea unei imprejurari care ar provoca dizolvarea societatii (spre exemplu, prin blocarea activitatii organelor sociale). Individul nu poate pretinde sa ramana in grup, de vreme ce insasi prezenta sa ar determina desfiintarea grupului. Daca un asociat aflat intr-o atare pozitie ar avea un drept intangibil de a nu fi exclus, atunci nu ar mai exista societatea, adica ar disparea insasi cauza pretinsului drept.
Argumentele derivate din caracterul de sanctiune (nulla peona sine lege) si din referirea la principiul potrivit caruia nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire sunt, probabil, singurele in masura sa justifice reticenta fata de extinderea pe cale de analogie si interpretare a cazurilor legale de excludere. Totusi, acestea nu constituie un obstacol de nedepasit, pentru promovarea unui regim juridic flexibil al excluderii, astfel cum rezulta din urmatoarele observatii: a) Importanta dreptului de proprietate in materia societatilor a fost afectata prin reglementarea procedurii „retragerii obligatorii” in vederea inchiderii bursiere a societatilor detinute public. Reglementata prin OUG nr.28/2002, aprobata prin Legea nr.525/2002, aceasta maniera originala consacra o veritabila expropriere pentru cauza privata si, in acelasi timp, o victorie a dreptului bursier asupra dreptului comun. In esenta, ea consta in obligatia actionarilor care detin cel putin 90% din drepturile de vot, de a rascumpara - in urma obtinerii autorizarii CNVM - actiunile detinute de cei care au mai putin de 10% din drepturile de vot, oferindu-le un pret stabilit de experti autorizati in baza unor criterii impuse de CNVM. Motivul principal al legalizarii acestei masuri este de a evita constrangerile (adesea costisitoare) de gestiune excesive legate de prezenta minoritarilor, in scopul de a unifica actionariatul si a conferi stabilitate deplina politicii sociale . b) Mentinerea caracterului limitativ al cazurilor de excludere prevazute la art. 217 din legea societatilor comerciale, nu impiedica ameliorarea aplicarii acestor dispozitii legale prin extinderea cazurilor, pe baza unei interpretari riguroase a textului legal, care sa aiba in vedere situarea excluderii la intersectia dintre interesul personal al asociatului si interesul social c) Argumentele excluderii-sanctiune nu se opun extinderii pronuntarii excluderii in acele situatii in care aceasta masura are natura unui remediu fata de blocarea activitatii sociale si riscul dizolvarii societatii d) Chiar si atunci cand excluderea are numai o natura de sanctiune, nu vedem ce ratiuni s-ar opune admiterii in principiu a clauzelor de excludere care ar fi prevazute in actul constitutiv sau cele aditionale. In baza principiului libertatii contractuale, asociatii pot stabili in contractul de societate, ca expresie a previziunii si a gestionarii riscurilor aferente oricarui raport juridic, situatii speciale in care se poate pronunta excluderea unui asociat.

Aceste observatii constituie tot atatea concluzii referitoare la posibilitatea de consacrare a unui regim juridic mai suplu si eficient al excluderii, care sa aiba urmatoarele coordonate generale:
- adoptarea unei pozitii rezervate fata de extinderea cauzelor legale de excludere-sanctiune
- favorizarea jurisprudentei care tinde la extinderea motivelor de excludere-remediu
- admiterea validitatii de principiu a clauzelor de excludere prevazute in actele constitutive

Sectiunea 2
Temeiurile de excludere din societate in lipsa unor clauze statutare

§1. Cauze legale de excludere-sanctiune

Art. 217 din legea societatilor comerciale prevede trei situatii de excludere a asociatilor din societatea in nume colectiv, in comandita simpla, cu raspundere limitata si a comanditatilor din societatea in comandita pe actiuni, motivata de nerespectarea de catre asociatul culpabil a unei obligatii legale ce intra in continutul juridic al calitatii de asociat. Mentionam dintru inceput ca situatiile de excludere constand in falimentul sau incapacitatea asociatului cu raspundere nelimitata (art.217 lit.b) nu au in vedere sanctionarea asociatului vizat, ci confera excluderii un veritabil caracter de remediu fata de pericolul la care sunt expusi tertii, coasociatii si societatea, datorita situatiei speciale a unuia dintre asociati.

A. Necesitatea unei interpretari flexibile a prevederilor art. 217 din Legea nr.31/1990

a) Temeiul de excludere prevazut la art.217 lit.a
Asociatul care, pus in intarziere, nu efectueaza varsamantul aportului subscris prin actul constitutiv, poate fi exclus din societatea in nume colectiv, in comandita simpla si cu raspundere limitata. Aportul fiind expresia fidela a obligatiei de capitalizare a societatii, nevarsarea acestuia este sanctionata cu excluderea si in cazul societatii pe actiuni (este, de altfel, singurul motiv legal de excludere din societatea pe actiuni). In acest scop, art. 100 al legii stabileste o procedura speciala si costisitoare, in urma careia consiliul de administratie are optiunea de a-i urmari silit pe actionarii vizati sau de a-i exclude prin anularea actiunilor subscrise.
Aplicarea acestui temei de excludere pare sa ridice doua categorii de probleme. Cea dintai consta in justificarea acestei sanctiuni in cazul in care asociatul nu a varsat decat partial aportul subscris. Fata de imposibilitatea excluderii pro parte, solutia retinuta in doctrina a fost aceea de excludere (totala) din societate prin restituirea catre asociat a aportului partial varsat .
Cea de-a doua consta in obligativitatea punerii in intarziere a asociatului debitor al aportului subscris. Desi instituita textual de catre lege, aceasta obligatie a fost uneori interpretata prin prisma art. 43 C.com., considerandu-se ca, o data implinit termenul de varsare a aportului, asociatul debitor este de drept in intarziere, cererea de excludere fiind pe deplin admisibila fara indeplinirea altor formalitati prealabile . Solutia este criticata de autorii care evidentiaza ca, daca legiuitorul a facut apel la notiunea punerii in intarziere intr-un text special cum este art. 217 din legea societatilor comerciale, inseamna ca a inteles sa deroge de la principiul exigibilitatii de drept a obligatiilor comerciale si sa conformeze conditiile excluderii dispozitiilor art. 1079 Cod civil
Cu toate acestea, impartasim prima opinie enuntata, invocand si disp.art. 65 din Legea nr.31/1990, conform caruia obligatia de varsare a aportului este exigibila, cu toate consecintele aferente, „din ziua in care trebuia sa se faca varsamantul”.

b) Cazurile de excludere prevazute de art.217 lit.c) referitoare la asociatii cu raspundere nelimitata.
Cea dintai teza il sanctioneaza pe asociatul cu raspundere nelimitata care se amesteca fara drept in administrarea societatii.
In societatile in nume colectiv si in comandita, asociatii care nu detin calitatea de administratori se pot implica in administrare numai in trei situatii: in caz de divergenta intre administratorii care, potrivit actului constitutiv, sunt obligati sa lucreze impreuna; pentru autorizarea administratorilor in vederea intreprinderii unor operatiuni ce depasesc limitele activitatilor comerciale obisnuite pe care le practica societatea; precum si in cazul detinerii unui mandat special pentru o operatiune determinata.
O interpretare excesiv de riguroasa ar conduce la concluzia ca textul legal ii priveste numai pe asociatii care savarsesc acte concrete de gestiune in lipsa unui mandat general de administrare sau a unui mandat special avand ca obiect operatiuni determinate, provenite din actul constitutiv sau din partea adunarii asociatilor. In doctrina s-a promovat, pe buna dreptate, o interpretare extensiva, in sensul ca amestecul neavenit in administrare cuprinde si efectuarea acelor specifice de catre administratori, dar prin depasirea mandatului .
Se pot incadra in acest temei de excludere situatii cum sunt: redactarea si trimiterea de oferte din partea societatii; negocierea si incheierea de contracte cu clientii sau furnizorii; acceptarea de facturi ori semnarea ordinelor de plata, a cecurilor sau biletelor la ordin; efectuarea de plati peste limita sumei stabilite in mandat; ordonarea platii cu prioritate a anumitor creditori sociali; implicarea societatii in orice activitati straine obiectului social, astfel cum este determinat in actul constitutiv etc. Precizam ca, spre deosebire de cauza legala de excludere prevazuta la art.217 lit.d), nu trebuie facuta dovada relei-credinte ori a intentiei frauduloase a asociatului care se amesteca fara drept in administrare.
Legiuitorul ii dezavantajeaza in mod arbitrar pe comanditatii din societatile in comandita, in cadrul carora comanditarii, ca asociati cu raspundere limitata, s-ar amesteca fara drept in administrare. Situatia este foarte plauzibila, intrucat comanditarii, desi le este interzisa participarea la administrare in lipsa unei procuri speciale, sunt interesati in bunul mers al societatii si au tendinta de a se implica in gestiune . Or, desi astfel de imprejurari sunt de natura a prejudicia interesele asociatilor comanditati, potrivit textului art.217 lit.c, teza intai, acestia nu pot obtine excluderea comanditarilor, acestia din urma fiind asociati cu raspundere limitata. Prin urmare, pentru a asigura protejarea comanditatilor, se impune interventia legiuitorului in sensul includerii printre asociatii vizati si a comanditarilor, in caz contrar fiind absoluta nevoie de implicarea puterii judecatoresti printr-o interpretare extensiva, contrara literei legii, dar devotata spiritului ei.

Teza a doua de la lit.c) a art.217 din legea societatilor comerciale sanctioneaza cu excluderea asociatul cu raspundere nelimitata care, prin trimitere la art.80 din lege, intrebuinteaza capitalul, bunurile sau creditul societatii in folosul sau ori al altei persoane, fara a avea consimtamantul scris al celorlalti asociati.
Temeiul de excludere pare a fi prevazut ca o consecinta a personalitatii juridice distincte a societatii, al carei patrimoniu este destinat exclusiv activitatilor care conduc la realizarea obiectului de activitate, ceea ce impune reprimarea tentativelor de confundare a patrimoniului social cu patrimoniul propriu al asociatului.
Intra sub incidenta acestui temei de excludere fapte cum sunt: utilizarea autoturismelor aflate in proprietatea societatii in interesul personal al asociatului; folosirea echipamentelor, dotarilor sau numai a localurilor societatii pentru desfasurarea de activitati destinate sa profite numai persoanei asociatului sau unei persoane straine de societate; luarea de sume de bani din casa, destinate unor cheltuieli particulare, prin depasirea limitei stabilite in actul constitutiv sau prin hotararea asociatilor, in baza art.80 al.3 din legea societatilor comerciale; folosirea disponibilitatilor banesti ale societatii pentru plata unor bunuri sau servicii destinate satisfacerii nevoilor personale ale asociatului sau altor persoane; incheierea de contracte sau efectuarea altor operatiuni in interes personal, prin utilizarea in acest scop a (re)numelui societatii, respectiv a increderii dobandite de societate in mediul de afaceri datorita modului corect si eficient al desfasurarii comertului sau.
Cu toate acestea, se pare ca sursa instituirii acestui caz de excludere nu evoca dezideratul protectiei patrimoniului si interesului social, putandu-se observa ca legiuitorul urmareste protejarea mai degraba a intereselor coasociatilor cu raspundere nelimitata. Daca ar fi urmarit, cum ar fi fost firesc, protejarea interesului si patrimoniului social, legiuitorul nu ar fi limitat aplicarea sanctiunii excluderii la asociatii cu raspundere nelimitata. Intr-adevar, nu vedem pentru ce ratiuni este considerata de catre legiuitor drept mai putin grava, atitudinea asociatului unei SRL de a eroda continutul patrimoniului societatii si a creditului ei prin utilizarea acestora intr-un scop strain interesului social.

c) Cea de-a treia teza de la lit.c) a art.217 din Legea nr.31/1990 prevede posibilitatea aplicarii sanctiunii excluderii asociatului cu raspundere nelimitata care contravine disp.art.82 din lege. Trimiterea la acest text legal da posibilitatea formularii a cel putin doua observatii destinate sa puna in prim plan caracterul absolut neinspirat si irational al normei prohibitive pe care o cuprinde.
Dintr-un punct de vedere, art.82 este o norma nejustificat de constrangatoare. Reglementand interdictia asociatilor din societatile in nume colectiv si a asociatilor comanditati de a lua parte, tot ca asociati cu raspundere nelimitata, in societati concurente sau avand acelasi obiect de activitate, precum si de a desfasura acelasi fel de comert sau unul asemanator, fara consimtamantul coasociatilor din societatea initiala, legiuitorul pare sa includa in continutul juridic al notiunii de asociat cu raspundere nelimitata, o veritabila obligatie de fidelitate fata de societate (prin asemanare cu cea care intra in continutul juridic al institutiei casatoriei) care depaseste in intindere chiar si obligatia de neconcurenta. Intr-adevar, din formularea textului, rezulta ca principiul este interdictia de a se inscrie in orice activitati concurente, iar numai exceptia este posibilitatea desfasurarii de astfel de activitati, dupa ce s-a obtinut consimtamantul coasociatilor. Asa fiind, legea nu pare sa confere asociatului nici un drept la concurenta loiala, care sa fie exercitat in limitele si cu conditiile stabilite de lege si nici sa-i impuna o obligatie de concurenta loiala . Caracterul nejustificat de coercitiv al art.82 rezulta, pe de o parte, din faptul ca se interzice inclusiv participarea in societati „avand acelasi obiect de activitate”, prin urmare numai virtual concurente societatii fata de care exista obligatia de fidelitate. Mai mult, legea nu interzice numai efectuarea aceluiasi tip de comert, ci si a unui comert asemanator cu cel practicat de societatea fata de care exista obligatia de fidelitate, de unde rezulta ca legiuitorul a depasit limita obligatiei de neconcurenta. In dreptul concurentei, existenta unui raport concurential se verifica prin utilizarea notiunii de piata relevanta, a carei determinare se face prin prisma caracterului identic sau substituibil al produselor sau serviciilor oferite de comercianti si prin luarea in calcul a ariei geografice careia i se adreseaza produsele sau serviciile respective .
Insa, dintr-o alta perspectiva, reglementarea din art.82 este extrem de toleranta , intrucat interdictia nu se refera si la participarile in societati concurente, in calitate de asociat cu raspundere limitata. Din aceasta omisiune decurge un veritabil drept de a concura societatea, cu consecinta unei dezorganizari si tulburari inutile a continutului juridic al calitatii de asociat cu raspundere nelimitata. Acesta este, in mod irational, titularul unui drept de a concura societatea, dar si al unei obligatii de fidelitate fata de aceasta. Criteriul legal al distinctiei intre concurenta loiala (permisa) si cea neloiala (prohibita si sanctionata cu excluderea) este intinderea raspunderii asociatului in societatea concurenta, adica un criteriu inoportun si nejustificat, complet strain conceptului de concurenta (ne)loiala si principiului protectiei interesului social.

c) Temeiul legal de excludere prevazut la lit.d) a art.217 din Legea nr.31/1990
Cel mai frecvent, insa si cel mai complex temei de excludere se refera la asociatul administrator care comite frauda in dauna societatii sau se serveste de semnatura sociala sau de capitalul social in folosul lui sau al altora.

Jurisprudenta abunda in solutii care definesc sau contureaza notiunea de frauda .
Notiunea de „frauda in dauna societatii” are trei laturi sau componente. Latura obiectiva consta intr-un comportament (actiune ori omisiune) sau intr-o declaratie realizate in scopul obtinerii unui avantaj . Componenta subiectiva presupune existenta intentiei, respectiv a constiintei incorectitudinii comportamentului sau declaratiilor si a reprezentarii rezultatului acestora. In context, s-a retinut ca „nu pot fi considerate frauda neglijenta, lipsa de abilitati manageriale, dezinteresul in afaceri, atata timp cat acestor fapte le lipseste elementul volitional care sa permita calificarea lor ca act de inselaciune” . In fine, celor doua componente ale fraudei li se adauga, de catre legiuitor, elementul-conditie al prejudiciului pe care frauda trebuie sa il produca societatii („in dauna societatii”). In lipsa acestei specificari a textului legal, frauda ar fi presupus numai intentia obtinerii unui avantaj de catre autorul manoperelor.
Numai intrunirea celor trei elemente enuntate poate conduce la retinerea si aplicarea motivului de excludere prevazut de teza intai a art.217 lit.d) din Legea nr.31/1990. De aici decurg cel putin doua consecinte.
Pe de o parte, simpla prejudiciere a societatii nu poate conduce la concluzia existentei intentiei frauduloase, ci, pentru acest caz, legea prevede alte sanctiuni specifice. De aceea, producerea de daune societatii datorita lipsei aptitudinilor si a experientei manageriale nu constituie frauda, ci mai degraba o culpa in eligendo a asociatilor, putand eventual antrena revocarea administratorului. In acelasi fel, neexecutarea culpabila a unei obligatii legale, statutare sau derivand din hotararea adunarii generale a asociatilor confera posibilitatea revocarii administratorului si a angajarii raspunderii lui civile sau penale.
Pe de alta parte, nici retinerea numai a caracterului ocult, ascuns al activitatii administratorului nu este suficienta pentru incadrarea conduitei in notiunea de frauda, ci constituie numai un indiciu al prezentei acesteia. Caracterul ascuns, mai corect neimpartasit, al unei operatiuni comerciale constituie o culpa din punctul de vedere al unei obligatii generale de informare ce incumba asociatilor din societatile de persoane si cu raspundere limitata datorita caracterul fiduciar al contractului de asociere, insa nicidecum nu este suficienta pentru a constata frauda.
Prin urmare, pentru retinerea „fraudei in dauna societatii”, trebuie constatata intrunirea cumulativa a doua conditii:
- sa existe un comportament ocult, disimulant din partea administratorului, manifestat prin tainuirea unor informatii, documente sau prin ascunderea ori neimpartasirea unor operatiuni comerciale;
- sa se constate un prejudiciu material sau chiar moral suferit de societate ca urmare a conduitei mentionate anterior, care sa profite in mod direct sau indirect (insa obligatoriu) interesului administratorului sau al oricarei alte persoane straine de societate.

Limita dintre frauda in dauna societatii, prevazuta in teza intai a art.217 lit.d din legea societatilor comerciale si folosirea dreptului de semnatura sociala ori a capitalului in folosul administratorului sau al altora, sanctionata in teza a doua a aceluiasi text legal, este foarte mobila, cele doua situatii riscand sa fie percepute nu ca si complementare, ci ca sinonime. In ultima analiza, administratorul abuzeaza in ambele situatii de increderea conferita prin atribuirea mandatului social, al carui continut il utilizeaza intr-un scop strain interesului societatii.
Suntem de parere ca frauda in dauna societatii este mai degraba o notiune functionala. Pe buna dreptate, instanta suprema se multumeste sa constate existenta fraudei din starea de fapt a spetei, in loc sa fixeze intr-o definitie continutul acestei notiuni.
Prin comparatie, cea de-a doua teza exprima abuzul de drept de reprezentare si de gestionare a fondurilor banesti ale societatii. Observam ca textul lit.c) a art.217 il sanctioneaza pe asociatul care nu are drept de administrare, dar intervine in aceasta activitate sau intrebuinteaza capitalul, bunurile sau creditul societatii in folosul sau sau al altei persoane. Or, abuzul este o notiune conceptuala , cu un continut stabilit in doctrina si jurisprudenta, care consta in exercitarea unui drept prin deturnarea acestuia de la scopul (economic, in cazul societatilor) pentru care a fost legalmente sau conventional recunoscut sau conferit titularului sau.
Pot fi considerate abuz de drept de semnatura sociala si de utilizare a capitalului societatii (in sens de disponibilitati banesti), fapte cum sunt: garantarea prin cautiunea societatii a unei datorii personale a administratorului sau a altei persoane fizice sau juridice; acordarea de imprumuturi din disponibilitatile banesti ale societatii, unor alte societati sau persoane fizice; incheierea de contracte de sponsorizare sau mecenat dincolo de limita deductibilitatii sumelor aferente sau in favoarea unor beneficiari stabiliti in mod arbitrar; emiterea unor efecte de complezenta; orice utilizare a lichiditatilor societatii in interes personal, chiar daca, in final, societatea nu sufera o paguba patrimoniala; angajarea in munca a unor persoane alese fara criterii profesionale, numai pe considerentele subiective ale legaturii acestora cu administratorul; favorizarea, nejustificata prin interesele societatii, a unor creditori sociali prin efectuarea de plati cu preferinta fata de alti creditori etc. Precizam ca, in situatia obtinerii acordului coasociatilor pentru realizarea acestor operatiuni, nu mai suntem in prezenta unei deturnari a drepturilor de administrare de la destinatia de sustinere a interesului social, intrucat acesta din urma este determinat de vointa asociatilor.
Calitatea de administrator necesara pentru aplicarea temeiului de excludere a asociatilor prevazut de art.217 lit.d. trebuie interpretata flexibil, in spiritul legii, care urmareste sanctionarea abuzului savarsit in contextul actelor de gestiune in general. Astfel, studiul jurisprudentei permite constatarea ca textul sanctionator de a art.217 lit.d) este susceptibil de a se aplica si directorilor, nu numai celor care detin mandatul social de administrator prin atribuirea lui formala in actul constitutiv sau prin hotararea asociatilor. In consecinta, consideram ca este fidela spiritului legii, interpretarea prevederilor lit.d) prin aplicarea excluderii si fata de asociatii cu raspundere limitata care, desi nu detin mandat formal de administrator, fraudeaza societatea cu ocazia exercitarii unor activitati care, in concret, apartin domeniului gestiunii si reprezentarii societatii (administratorii de fapt).

B. Limita analizei flexibile: extinderea cazurilor de excludere-sanctiune pe cale de analogie

Din analiza doctrinei favorabile extinderii cauzelor de excludere, fata de pozitia restrictiva actuala a jurisprudentei, este sesizabila o tendinta de asimilare a temeiurilor legale de la art.217 cu ideea de culpa a asociatului in executarea obligatiilor legale aferente calitatii de asociat, asociata cu reaua-credinta care stapaneste lit.d) a articolului mentionat. Nu putem fi de acord cu posibilitatea aplicarii excluderii din societate pentru, in general, neindeplinierea culpabila a indatoririlor ce rezulta in sarcina asociatilor din lege sau actul constitutiv. O astfel de abordare este neinspirata si inoportuna, din cel putin doua motive.
Extinderea sanctiunii pe cale jurisprudentiala, prin aplicarea ei la situatiile de neindeplinire culpabila a obligatiilor de asociat neprevazute de art.217, nu este conforma cu principii fundamentale statornicite in dreptul roman, precum protejarea dreptului de proprietate cu atributele sale si neaplicarea unei sanctiuni atata timp cat legea nu o prevede.
Pe de alta parte, o astfel de extindere a excluderii nu este nici oportuna, dreptul roman nefiind pregatit, nici din punct de vedere doctrinar si nici al practicii judiciare, pentru adoptarea unui veritabil statut al calitatii de asociat, care sa fixeze drepturile si obligatiile asociatului. Din punctul de vedere al obligatiilor legale, alaturi de cea de varsare a aportului, sunt reglementate obligatii precum cea de neconcurenta (ori chiar de fidelitate) in sarcina asociatilor cu raspundere nelimitata si administratorilor sociali, de abtinere de la exercitarea dreptului de vot in adunarile generale si consiliile de administratie in caz de contrarietate cu interesul social, de abtinere de la utilizarea patrimoniului social intr-un interes strain celui social, la care se adauga abundenta raspunderilor in ceea ce-i priveste pe fondatori si administratori. Dar cate obligatii accesorii sau complementare celor legale, derivand din raporturile de asociere, nu pot fi prevazute de catre asociatii insisi in actul constitutiv sau prin conventii ulterioare chiar extra-statutare? In fine, se adauga drepturile si obligatiile asociatului care pot fi constatate si sustinute de doctrina, in special ca derivate din obligatia generala de a executa contractul social cu buna-credinta.
In consecinta, aplicarea unei sanctiuni atat de severe cum este (chiar si pentru societate) excluderea, pentru neindeplinirea unei obligatii legale ori statutare derivand din calitatea de asociat, presupune o sarcina dificila de stabilire a existentei si naturii obligatiei pretinse a fi fost incalcate si de apreciere a vinovatiei si gravitatii faptei, care nu poate fi lasata, in stadiul actual al legislatiei si doctrinei, la indemana inventivitatii avocatilor sau la simpla apreciere a instantelor.

Singura modalitate corecta si oportuna de a imbunatati regimul legal al excluderii-sanctiune este interpretarea flexibila a art.217 si in special a literei d), fidela atat textului, cat si spiritului legii. Trebuie respinsa interpretarea prin analogie, care risca sa supuna excluderii pe orice asociat care nu-si indeplineste, cu rea-credinta, obligatiile legale sau contractuale. Cu alte cuvinte, reconceptualizarea excluderii presupune renuntarea la invocarea culpei drept criteriu esential al excluderii si adoptarea remediului drept principal criteriu al extinderii temeiurilor de excludere.

§2. Extinderea prudenta a situatiilor de excludere-remediu

A. Fundamentele extinderii

Legea nr.31/1990 prevede cateva situatii in care excluderea se poate aplica in virtutea situatiei personale a asociatului. Reglementand aceste temeiuri de eliminare a asociatului, legiuitorul consacra posibilitatea pronuntarii excluderii independent de ideea de culpa a asociatului vizat, prin luarea in considerare a intereselor societatii si ale tertilor.
La lit.b) a art.217, sunt prevazute ca fundamente ale excluderii asociatului cu raspundere nelimitata, starea de faliment a acestuia si dobandirea starii de incapacitate. In primul rand, dupa cum s-a aratat in doctrina , asociatul aflat in faliment este susceptibil de excludere, in principal pentru ratiunea apararii intereselor sociale (situatia speciala a asociatului rasfrangandu-se asupra comertului si creditului societatii) si a protejarii creditorilor sociali, al caror drept de gaj general devine partial iluzoriu prin falimentul unuia dintre asociatii cu raspundere nelimitata. Asociatul se afla in aceasta situatie speciala din momentul pronuntarii hotararii de aplicare a procedurii falimentului in cazurile expres prevazute de art. 72 din Legea nr.64/1995. In al doilea rand, imprejurarea interzicerii judecatoresti a asociatului, precum si cea a condamnarii definitive pentru una dintre infractiunile prevazute de art.6 al.2 din Legea nr.31/1990, confera asociatului o situatie speciala care are drept consecinta, pe de o parte, descalificarea societatii , afectand activitatea organelor sociale si creditul societatii si, pe de alta parte, pierderea capacitatii comerciale speciale instituite de art.6 al.1 drept conditie a participarii la constituirea unei societati.
Veritabilul fundament legal al abordarii excluderii ca remediu il ofera textul art.201 din Legea nr.31/1990 care acorda posibilitatea creditorilor personali ai unui asociat de a face opozitie la hotararea asociatilor de prelungire a duratei societatii (in aplicarea principiului general prevazut de art.61 din lege) si de obtine realizarea drepturilor lor de creanta asupra partii ce i s-ar cuveni asociatului-debitor prin lichidarea societatii, in conformitate cu art.66 din aceeasi lege. In conditiile in care admiterea opozitiei face imposibila supravietuirea societatii si continuarea exploatarii comerciale, legea acorda coasociatilor facultatea de a decide, in cazul admiterii opozitiei, prorogarea duratei societatii prin excluderea asociatului debitor.

In aceasta situatie sunt intrunite conditiile dizolvarii societatii, intrucat, in conjunctura ineficacitatii hotararii de prelungire, societatea s-ar dizolva in temeiul art.222, prin trecerea timpului stabilit pentru durata societatii. Legea, prin luarea in considerare a interesului social de perpetuare a exploatarii comerciale, permite asociatilor sa-l constranga pe asociatul debitor sa paraseasca societatea, intrucat situatia sa speciala este incompatibila, de ce nu, cu un veritabil drept la existenta si continuitate al persoanei juridice.
Pastrand cu fidelitate atat spiritul legii, cat si fundamentul ipotezei legale de excludere evocate, demersul de reconceptualizare a excluderii pe temeiul remediului si, implicit, tendinta extinderii cauzelor de excludere-remediu, se arata atat justificate, cat si necesare. O data admis faptul ca entitatea sociala depaseste vointele individuale ale membrilor sai, rezulta ca dreptul propriu al institutiei la pastrarea si perenizarea fiintei sociale subordoneaza dreptul contractual al asociatului de a nu fi eliminat . Indepartarea unuia dintre asociati, in conditiile enuntate, respecta nu numai interesul social in sensul abstract al interesului intreprinderii ce imbraca haina societara, ci si interesul social, privit ca interes comun al coasociatilor, dirijat in mod legitim spre continuarea exploatarii comerciale in vederea producerii de beneficii.

B. Criteriul excluderii-remediu

Ca si remediu, excluderea se poate pronunta in toate cazurile in care comportamentul sau situatia personala a asociatului fac imposibila functionarea societatii, punand in pericol insasi existenta societatii. Societatea functioneaza prin activitatea organelor sociale, exercitandu-si fiecare atributiile aferente. In imprejurarea in care acestea sunt blocate, paralizate, singura solutie legalmente posibila, in afara excluderii, ar fi dizolvarea pe motivul, in final, al imposibilitatii de realizare a scopului social sau obiectului de activitate .
Adoptand imposibilitatea functionarii societatii drept criteriu al excluderii-remediu, se pot sesiza doua categorii de imprejurari care fac admisibila indepartarea asociatului.

(a) Asociatul paralizeaza organele statutare, facand imposibila intrunirea lor legala si exprimarea vointei juridice a societatii
In aceasta situatie se gaseste asociatul care refuza sa participe la adunarile asociatilor sau care este disparut, ori nu este de gasit, in conditiile in care, in lipsa lui, nu se poate intruni cvorumul necesar pentru luarea deciziilor. Retinerea in terminis a paraliziei este esentiala: ea evoca caracterul de repetabilitate, de continuitate a absentei asociatului de la convocarile facute in vederea adoptarii hotararilor. Imposibilitatea conjuncturala si temporara de adoptare a deciziilor datorita absentei asociatului nu este de natura sa conduca la paralizia organului societar. Instanta trebuie sa constate ca asociatul nu a onorat in repetate randuri si intr-un timp suficient de indelungat, convocarile regulat facute la domiciliul indicat in actul constitutiv sau in cel mai recent act aditional, astfel incat se poate deduce tendinta de perpetuare a comportamentului sau situatiei asociatului si, in consecinta, imposibilitatea intrunirii cvorumului legal.
Precizam ca, fata de comportamentul asociatului care blocheaza activitatea societatii, anterior pronuntarii excluderii se poate avea in vedere, ca un remediu temporar, insa eficient, posibilitatea suspendarii judiciare a dreptului de vot al acestuia, pentru sedinta esentiala (prin caracterul important pentru societate al ordinii de zi) a carei desfasurare o paralizeaza. Intr-adevar, printr-o interpretare elastica a prevederilor art.79 si art.126 din Legea nr.31/1990, se poate considera ca asociatul care impiedica efectuarea unei operatiuni indispensabile societatii, se afla in conflict de interese cu aceasta, deci este dator sa se abtina de la vot. Suspendarea pe calea unei actiuni in justitie a dreptului de vot nu ar fi altceva decat realizarea pe cale de constrangere a obligatiei de abtinere care incumba asociatilor aflati in conflict cu interesul social. O astfel de procedura ar fi de natura a amana demersul excluderii, ca remediu definitiv fata de comportamentul asociatului care impiedica functionarea societatii.

(b) Asociatul care se afla la originea neintelegerilor grave care impiedica functionarea societatii, actioneaza in dizolvarea acesteia pentru motive temeinice.
In temeiul art.222 din legea nr.31/1990, orice asociat are un drept intangibil, derivat din contractul de societate, de a solicita dizolvarea societatii, atunci cand conditiile prevazute de lege sunt intrunite (dizolvare anticipata pentru neintelegeri grave intre asociati, care impiedica functionarea societatii). Jurisprudenta anuleaza orice clauze statutare care ar crea vreun obstacol la exercitarea acestei actiuni . Cu toate acestea, caracterul intangibil al dreptului asociatului cunoaste o limita serioasa, impusa de jurisprudenta prin refuzul constant de a admite cererea de dizolvare, atunci cand, chiar in ciuda indeplinirii conditiilor prevazute de lege pentru dizolvare, reclamantul este tocmai asociatul care se afla la originea neintelegerilor care au provocat criza societara, prin aplicarea principiului nemo auditur...

Observatii:
Singurele temeiuri legale ale excluderii-remediu sunt consacrate de art.1 al legii societatilor comerciale, care statueaza ca persoanele fizice sau juridice se pot asocia „in vederea efectuarii de acte de comert”, precum si de art.1020 Cod civil. Luarea in considerare a acestuia din urma conduce la interpretarea excluderii drept o reziliere partiala a contractului de societate, avand in vedere ca rezolutiunea (rezilierea) unei conventii colective care da nastere unei persoane morale, nu poate sa fie pronuntata decat impotriva celui care si-a violat angajamentele.
Cu privire la cel dintai temei legal, este evidenta congruenta fundamentelor excluderii-remediu cu notiunea de affectio societatis si cu respectul primatului interesului social. Or, excluderea este ocazionata tocmai de absenta de la intrunirea organelor statutare, care provoaca sau intretine imposibilitatea continuarii activitatii societatii sau efectuarii de acte de comert, oglindind in mod cert disparitia intentiei speciale care l-a determinat pe asociat sa incheie contractul de societate.
Totusi, chiar daca o astfel de atitudine oglindeste lipsa de affectio societatis, aceasta din urma nu constituie insusi fundamentul excluderii-remediu, ci este, fara indoiala, ocazia sau conjunctura pronuntarii excluderii ca remediu. Continutul notiunii affectio societatis , privit ca intentia specifica de a colabora voluntar, activ, interesat si egalitar la realizarea unui scop comun, prin asumarea riscurilor inerente contractului de societate , este mult prea elastic si cuprinzator pentru a fi utilizat in vederea aplicarii excluderii-remediu. Utilizarea sa in considerentele unei astfel de hotarari este chiar periculoasa, atata timp cat obligatii cum sunt cea de neconcurenta sau de abtinere sunt uneori fundamentate in doctrina pe elementul affectio societatis si pot face parte, conjuntural, din considerente referitoare la lipsa acestuia. Or, rationamentul de extindere a aplicarii excluderii-remediu trebuie sa fie diferit de comportamentul culpabil al asociatului vizat. Instantele nu trebuie sa caute obligatia neindeplinita ori nerespectata, ci numai sa constate fundamentat, existenta unei situatii de iminenta a dizolvarii societatii, de paralizie a functionarii ei, care sa nu poata fi evitata decat prin excluderea asociatului aflat la originea ei.

Evolutia jurisprudentei continentale demonstreaza o ambitie a puterii judecatoresti in a deplasa progresiv fundamentul societatii spre aspectul sau institutional . Judecatorul este foarte reticent in a pronunta dizolvarea societatii, preferand, pe cat este posibil, sa se ingrijeasca de asigurarea perenitatii sale. Justitia confera suplete dreptului societatilor , aplicandu-l, prin interpretarea flexibila a prevederilor legale si utilizarea notiunilor de affectio societatis, abuz de drept si interes social, intr-o maniera care sa corespunda asteptarilor si intereselor legitime ale destinatarilor dreptului.

Sectiunea 3
Clauzele statutare de excludere

Clauza de excludere este orice stipulatie expresa prin care asociatii renunta prin jocul propriei vointe la dreptul de a nu fi exclus din societate si convin asupra cauzelor si conditiilor care pot conduce la indepartarea asociatilor, prin cesiunea fortata a partilor sau titlurilor in favoarea societatii sau a celorlalti asociati. Respinse din principiu de catre majoritatea doctrinei romane, mai degraba dintr-o inertie provenita din promovarea conceptiei restrictive, limitative a cauzelor legale de excludere, aceste conventii pun probleme din perspectiva argumentului existentei unui drept propriu al asociatului de a nu fi exclus. Acesta a fost introdus in dreptul societatilor la sfarsitul secolului trecut, promovat de un autor remarcabil din doctrina franceza si sustinut unanim de doctrina comerciala contemporana , fiind prezentat drept consecinta a naturii contractuale a raporturilor de asociere.
In realitate, se poate constata ca insasi originea contractuala a dreptului asociatului conduce la admiterea valabilitatii clauzelor de excludere. Clauza de excludere are o valoare juridica si un regim asemanator clauzelor rezolutorii exprese din contractele din dreptul comun. Atata timp cat regimul obligatiilor asociatului are natura partial contractuala, el trebuie inteles ca un ansamblu de angajamente constrangatoare liber subscrise , astfel incat, fiecare asociat consimtind dintru inceput la posibilitatea evictiunii sale, aplicarea principiului autonomiei de vointa si al libertatii contractuale infrange dreptul propriu al asociatului, chiar admitand ca acesta este o consecinta a garantarii dreptului de proprietate. Asociatii sunt de la inceput constienti de riscul suplimentar pe care si-l asuma si pot evalua mai bine efectul juridic al aportului lor social . De aceea, nu numai ca affectio societatis nu poate conduce la interzicerea unor astfel de acorduri care, finalmente, sunt destinate apararii interesului colectiv, dar se poate chiar afirma ca o astfel de situatie oglindeste manifestarea suprema a elementului affectio societatis .
Pe de alta parte, in ciuda familiarizarii doctrinei cu notiunea de “excludere conventionala”, excluderea este si ramane, in dreptul roman, de natura judiciara, fiind pronuntata de instanta.

§1. Validitatea clauzelor

Pentru promovarea valabila a primatului libertatii contractuale, trebuie indeplinite doua categorii de conditii. In primul rand, este necesara verificarea realitatii consimtamantului asociatului la conventia de excludere, in contextul in care clauzele pot fi organizate in forme diferite (A).
In al doilea rand, ordinea publica de protectie, ca limita a libertatii contractuale, se opune posibilitatii ca un contractant sa fie exclus din campul contractual printr-o decizie arbitrara a partenerilor sai. Analiza institutionala a societatii, care presupune predominanta interesului colectiv, este singura care poate justifica ruptura egalitatii intre asociati si indepartarea unuia dintre ei . De aceea, pentru stabilirea validitatii unor astfel de clauze, este necesar ca acestea sa aiba un obiect si o cauza determinate si licite, respectiv sa prevada cu claritate motivele de excludere, a caror temei trebuie sa corespunda numai protectiei interesul social sau cel putin a interesului comun al asociatilor (B).

A. Organizarea formala a „excluderii conventionale”

Consimtamantul asociatului de a renunta, in anumite conditii, la dreptul de a ramane in societate nu pune probleme din momentul in care clauza de excludere a fost inserata in actul constitutiv, iar asociatul face parte dintre fondatori.
Nu cu aceeasi usurinta ar trebui vazuta clauza statutara care se aplica unui asociat care nu a avut, de la origine, constiinta precaritatii dreptului sau asupra partilor sau actiunilor. Doua ipoteze pot fi avute in vedere. Cea dintai il priveste pe asociatul care a intrat in societate in urma unei cesiuni sau a majorarii capitalului. In acest caz, consimtamantul la clauza de excludere poate fi considerat ca implicit, intrucat clauza exista la data la care noul asociat a acceptat, prin cumpararea titlurilor sau partilor, blocul prevederilor actului constitutiv, inclusiv prevederile care afectau calitatea de asociat.

Mai delicata este situatia in care clauza de excludere a fost introdusa in cursul vietii societare, prin adoptarea hotararii de modificare a actului constitutiv prin vot majoritar, nu unanim (art.115 din LSC, pentru societatile pe actiuni, respectiv noul art.187 al LSC, pentru societatile cu raspundere limitata).
Solutia validitatii de principiu a unei clauze statutare introduse prin modificarea actului constitutiv pe calea votului majoritatii se desprinde din structura societatii pe actiuni si caracterul sau institutional. Organele sociale au un veritabil statut legal, modificarea actului constitutiv fiind atributia exclusiva a adunarii generale extraordinare, care adopta decizii in cvorumul si cu majoritatile prevazute imperativ de lege. Actionarii care isi considera drepturile incalcate printr-o astfel de hotarare au posibilitatea sa solicite anularea acesteia in temeiul art.131 al.2 din Legea nr.31/1990, cu conditia dovedirii unei incalcari a dispozitiilor legii sau actului constitutiv, respectiv a unui eventual abuz de majoritate. Acest lucru ar conduce, de altfel, la o implicare extrem de utila a puterii judecatoresti, careia i s-ar oferi posibilitatea de a controla validitatea si continutul clauzei, evitand efectele negative ale unei eventuale aplicari a acesteia.

B. Temeinicia motivelor conventionale de excludere

Avand in vedere ca excluderea este de natura a afecta insusi dreptul de proprietate al asociatului asupa partilor sociale, mentionam ca, in toate cazurile, validitatea clauzelor trebuie stabilita cu strictete, din perspectiva justificarii sale pentru realizarea scopului comun sau protejarea interesului social .

(a) Temeiurile conventionale fundamentate pe culpa asociatului sunt dintre cele care, fara indoiala, trebuie privite cu reticenta. In orice caz, sunt sesizabile doua categorii de astfel de temeiuri.
Cea dintai cuprinde clauzele care prevad posibilitatea excluderii asociatului care se face vinovat, la modul general, de un comportament culpabil la adresa societatii sau coasociatilor. Este evident ca nu orice fapta contrara intereselor societatii poate fi de natura a conduce la excludere, pentru activitatea prejudiciabila la adresa societatii existand solutia angajarii raspunderii civile sau chiar penale a asociatului. Clauza risca sa fie considerata nescrisa, daca este formulata in termeni prea generali . Motivele de excludere trebuie determinate concret si precis , prin evitarea riscului indepartarii asociatului pentru motive, in realitate, arbitrare sau straine clauzei.
Totusi, consideram ca referirea, in termeni generali, la culpa sau chiar si la culpa grava a asociatului nu este de natura a conduce, prin sine, la invalidarea clauzei. Cuantumul (considerabil al) prejudiciului suferit de societate in urma comportamentului asociatului, repetabilitatea faptei sau conjunctura caracterului penal al faptei nu pot fi considerate, o data pentru totdeauna, ca stabilesc gradul suficient al culpei pentru a conferi eficienta clauzei. In schimb, culpa trebuie apreciata din perspectiva faptului ca asociatul si-a pierdut, in mod obiectiv, dorinta de a face parte dintr-o colectivitate care urmareste un tel comun, pe care asociatul il boicoteaza, iar imprejurarile mentionate sunt extrem de utile pentru constatarea acestei situatii.
Cea de-a doua categorie de temeiuri bazate pe ideea de culpa, cuprinde acele clauze prin care se stabilesc in sarcina asociatilor obligatii speciale. Conform jurisprudentei, sunt valabile in principiu acele clauze care amenajeaza contractualmente obligatii care sunt prevazute de lege, prin extinderea aplicarii lor sau prin atribuirea de sanctiuni pentru neindeplinirea acestora. In schimb, instituirea in sarcina asociatilor a unor obligatii pur contractuale, inventate, a caror neindeplinire ar conduce la excludere, trebuie privita cu scepticism si invalidata in principiu.
Spre exemplu, instituirea in sarcina unui actionar a unei obligatii de neconcurenta, in sensul interdictiei de a se mai asocia, in orice calitate, in intreprinderi concurente, contravine atat statutului calitatii de actionar, a carui unica obligatie este, in principiu, aceea de varsare a aportului, cat si naturii de societate de capitaluri, fiind evident ca o astfel de obligatie, pe langa atingerea adusa libertatii actionarului, nu poate fi justificata prin protectia interesului social.
In schimb, consacrarea obligatiei de nu deveni asociat cu raspundere limitata intr-o societate concurenta, in contractul de societate a unei societati in nume colectiv, se justifica din toate punctele de vedere. Pe de o parte, amelioreaza dispozitiile permisive ale art.82 din legea nr.31/1990, care sanctioneaza numai cazul asocierii intr-o intreprindere concurenta, in calitate de asociat cu raspundere nelimitata. Pe de alta parte, este concludenta din perspectiva promovarii increderii intre asociatii unei societati de persoane, a asigurarii unui statu quo al existentei elementului intuitu personae, esential pentru bunul mers al intreprinderii comune.

(b) Cea de-a doua categorie de motive conventionale de excludere se refera la schimbarea situatiei asociatului fata de cea existenta la data constituirii societatii sau a primirii lui in societate. Exista, intr-adevar, cazuri in care considerente derivate din situatia persoanaa a asociatului au fost considerate ca decisive pentru dobandirea calitatii de asociat, urmand ca pierderea acestora sa fie estimata de co-asociati ca fiind problematica pentru continuitatea intreprinderii. Astfel, noile circumstante relative la persoana asociatului conduc la alterarea elementului intuitu personae si la punerea in pericol a bunului mers al societatii, a interesului social in general .
De fapt, toate aceste clauzele de excludere intemeiate pe situatia personala a asociatilor nu sunt altceva decat promisiuni de cesiune fortata a titlurilor sau partilor, catre coasociati sau chiar societate. Temeiul cel mai des intalnit in practica preluarea asociatului sau actionarului persoana juridica, direct sau indirect, de catre o societate care este concurenta cu sau care, pur si simplu, este dezagreata de catre asociatii societatii primare. In cazul unei societati in nume colectiv, este intalnita prevederea excluderii asociatului care a adus aport in industrie (fiind acceptat in raporturile de asociere datorita aptitudinilor sau specificului profesiei ori pregatirii sale) si care isi pierde calitatile respective, nemaiputand contribui la realizarea scopului social, astfel cum a fost avut in vedere la constituirea societatii.

§2. Interventia justitiei: conditie de aplicabilitate a clauzelor

In dreptul roman, notiunea de „excludere conventionala” poate exprima numai natura temeiului de excludere, dar nu si procedura excluderii, care ramane judiciara, puterea judecatoreasca fiind singura care are atributul de pronunta excluderea, in temeiul art.218 al.1 din Legea nr.31/1990, dupa ce a fi verificat temeinicia motivului de excludere si se va fi ingrijit ca excluderea sa nu fie abuziva, prin respectarea unor garantii de natura morala, procedurala (A) si indemnitara (B).

A. Garantii morale si procedurale

In primul rand, clauza trebuie sa respecte principiul egalitatii asociatilor, prin aceea ca excluderea ii vizeaza pe toti asociatii si nu este conferita unora dintre ei puterea de a-i indeparta pe ceilalti in mod unilateral.
In al doilea rand, jurisprudenta pretinde ca o procedura contradictorie, care sa respecte dreptul la aparare al asociatului, sa fie pusa in aplicare inainte de adoptarea deciziei excluderii. Asociatul trebuie sa primeasca informatii referitoare la faptele care ii sunt reprosate, sa fie convocat la reuniunea organului competent sa aprecieze solicitarea excluderii, sa i se prezinte eventual documentele care ii dovedesc comportamentul sau situatia si sa i se permita sa-si formuleze apararea .

B. Garantii patrimoniale - indemnizarea asociatului

Excluderea asociatului fara indemnizarea acestuia, fara compensarea valorii drepturilor sale sociale, ar echivala cu o confiscare, o expropriere pura si simpla. In toate cazurile de excludere din societate, de natura legala, conventionala sau de regularizare (remediu), asociatul exclus are dreptul la o suma de bani care sa corespunda cotei-parti ce i-ar reveni din patrimoniul social, mai corect din activul net, proportional cu participarea sa la capitalul social (art.219, respectiv art.133 -; pentru societatile pe actiuni - din Legea nr.31/1990).
Prima categorie de dificultati o creeaza evaluarea indemnizarii. Dintru inceput, remarcam ca lipsa vreunei referiri la indemnizarea asociatului nu conduce la nulitatea clauzei de excludere, atata timp cat procedura excluderii isi pastreaza natura judiciara. In lipsa unui acord intervenit intre societate si asociat - in baza clauzei insesi ori ca urmare a unui compromis convenit in aplicarea clauzei sau a excluderi legale -; justitia va stabili cuantumul compensatiei oferite celui exclus cu ajutorul unui expert evaluator, care se va ghida in demersul sau dupa precizarile privind reflectarea in contabilitate a operatiunilor privind, printre altele, retragerea si excluderea din societatile comerciale, aprobate prin Ordinul nr.1223/1998 al Ministrului de Finante, publicat in M.Of.nr.237 din 29.06.1998.
Cele mai mari dificultati apar in cazul in care clauza determina modalitatea de calcul a drepturilor cuvenite asociatului, insa aceasta il dezavantajeaza in mod evident, conducand la o compensatie net inferioara contravalorii reale a drepturilor asociatului exclus. Fiind vorba de o modalitate de calcul acceptata de asociati prin semnarea actului constitutiv, principiul intangibilitatii contractului s-ar opune cenzurarii acesteia prin interventia instantei. In acelasi sens se pronunta si doctrina franceza, in contextul unei jurisprudente anterioare adoptarii legii societatilor comerciale din 1966, care a validat o clauza potrivit careia asociatul exclus urma sa fie indemnizat la valoarea nominala a partilor sociale . Prin urmare, atata timp cat asociatii au aderat la carta sociala, acceptand acest mod de indemnizare forfetara, inseamna ca si-au asumat riscul unei cesiuni (fortate) prin jocul libertatii contractuale. Cu toate acestea, suntem de parere ca, atunci cand din expertiza judiciara solicitata de parat rezulta o diferenta neta intre valoarea drepturilor sociale si cuantumul obtinut prin aplicarea clauzei, instanta poate anula partial clauza de excludere si considera nescrisa stabilirea conditiilor de indemnizare a asociatului, pe motivul absentei sau imoralitatii cauzei obligatiei asumate de asociat, dupa regimul nulitatii vanzarii-cumpararii pentru neseriozitatea pretului .

In concluzie, reconceptualizarea excluderii din societate presupune, in primul rand, indepartarea de la fundamentarea pe culpa a excluderii si, in consecinta, stimularea abordari acesteia ca o masura de regularizare, in (cel putin) aceeasi masura in care ea este prezentata ca o sanctiune.
In al doilea rand, interesul asigurarii unei justitii adaptate nevoilor oamenilor de afaceri presupune extinderea aplicarii cauzelor legale de excludere sanctiune, insa numai pe baza unei interpretari fidele atat textului legii (interpretarea flexibila a notiunii de administrator), cat si spiritului ei, iar nu printr-o extindere prin analogie, analiza textului art.217 ducand la concluzia ca acesta este, in realitate, mai cuprinzator decat pare din aplicarea sa de catre jurisprudenta.
In al treilea rand, trebuie avut in vedere ca excluderea ofera un remediu, o alternativa la dizolvarea unei persoane morale al carei interes subordoneaza interesul personal al asociatilor, insa aplicarea acestui remediu implica intrunirea unor conditii stricte, conform carora excluderea se pronunta numai in cazul in care actiunile, omisiunile sau situatia asociatului sunt la originea impiedicarii functionarii societatii.
Nu in ultimul rand, admiterea temeiniciei si legalitatii unor clauze statutare de excludere, pe baza primatului libertatii contractuale, implica supunerea lor la un control judiciar riguros, validitatea si eficacitatea acestora depinzand, in principal, de masura in care prevederile statutare se justifica din perspectiva protectiei legitime a interesului social sau a interesului comun al asociatilor.