Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Conceptul de privare de libertate
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 





Dreptul la libertate şi siguranţă, avut în vedere de art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ( în continuare Convenţia ), precum şi de art. 23 din Constituţia României, este unul fundamental şi inalienabil, fiind recunoscut oricărei persoane, indiferent că se află în stare de libertate sau de detenţie, în sensul că aceasta nu poate fi sau rămâne privată de libertatea sa decât în anumite situaţii prevăzute limitativ şi beneficiind de anumite garanţii contra arbitrariului.
Primul paragraf al articolului 5 statuează principiul potrivit căruia orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă, stabilind totodată cazurile şi condiţiile în care se poate deroga de la acest principiu, prin lipsirea unei persoane de libertate. În determinarea domeniului de aplicare a art. 5 din Convenţie este imperios necesară stabilirea sensului noţiunii de privare de libertate.
Astfel, privarea de libertate în sensul art. 5 vizează, în primul rând, formele de deţinere, luare în custodie sau arestare a persoanei, care sunt noţiuni autonome, primind în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ( în continuare Curtea ) un înţeles mai degrabă compatibil cu finalitatea dispoziţiilor Convenţiei şi nu neapărat cu dreptul intern al statelor părţi. Mai exact, dacă în aprecierea sa Curtea pleacă de la semnificaţia acestor noţiuni în legislaţia statului repondent, ea nu este ţinută de o asemenea interpretare, ci trebuie să aibă în vedere imperativul esenţial al protecţiei persoanei împotriva arbitrariului. In


diferent dacă în legislaţia internă măsura este prevăzută ca având caracter penal, disciplinar ori contravenţional, atâta timp cât implică o privare de libertate ea va fi analizată din punctul de vedere al respectării cerinţelor impuse de art. 5.
Uneori, în conceptul de privare de libertate pot fi incluse şi unele situaţii intermediare, fiind necesar a se face o distincţie între măsurile care presupun lipsirea de libertate şi cele care restrâng libertatea persoanei.
În acest sens, asemenea noţiunii de libertate, cea de privare de libertate are a fi determinată în fiecare cauză în parte, în funcţie de situaţia concretă a persoanei a cărei libertate a suferit o atingere, şi anume natura, durata, efectele şi modalităţile de aducere la îndeplinire a măsurii. Pe de altă parte, în analiza sa Curtea se ghidează după principiul că trebuie privit dincolo de aparenţe şi de limbajul folosit în textul de lege, analizându-se situaţia de fapt în concret.
Durata măsurii, precum şi circumstanţele care caracterizează persoana au o importanţă deosebită în aprecierea existenţei sau nu a unei privări de libertate, deci a aplicabilităţii sau nu a dispoziţiilor art. 5 din Convenţie. În hotărârea pronunţată în cauza X. contra Germaniei, Curtea a stabilit că a fost lipsit de libertate un copil în vârstă de 10 ani care a fost ţinut timp de trei ore la postul de poliţie pentru a fi interogat, chiar fără a fi închis într-o celulă. În schimb, în hotărârea pronunţată în cauza Guenat contra Elveţiei, Curtea a stabilit că persoana care a petrecut trei ore în secţia de poliţie din cauza unor temeri cu privire la starea sănătăţii sale mintale nu a fost privată de libertate.
În cauza Engel şi alţii contra Olandei, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă o persoană a fost privată de libertate, trebuie să se pornească de la situaţia sa concretă. Astfel, serviciul militar nu constituie prin el însuşi o privare de libertate, limitările libertăţii de mişcare a militarilor reprezentând restricţii fireşti determinate de natura şi rolul activităţii. O măsură sau o sancţiune disciplinară care ar fi fără îndoială calificată ca privativă de libertate în cazul unui civil nu are neapărat acest caracter atunci când priveşte un militar. Curtea a decis, însă, că dacă o sancţiune excede condiţiilor normale de viaţă în cadrul armatei - în speţă fiind vorba de măsura arestului strict, prin închiderea în locuri special stabilite, fără posibilitatea de mişcare în interiorul unităţii, ea poate fi considerată ca având semnificaţia lipsirii de libertate şi prin urmare supusă controlului prin prisma exigenţelor art. 5 din Convenţie.
Art. 5 este aplicabil chiar şi atunci când privarea de libertate se realizează, iniţial, cu acordul persoanei în cauză, întrucât nici o persoană nu poate renunţa în mod valabil la dreptul său la libertate şi siguranţă, aceasta din urmă desemnând ansamblul garanţiilor prin care se asigură protecţia persoanelor private de libertate. În cauza de Wilde contra Belgiei, Curtea a stabilit că dreptul la libertate este mult prea important într-o societate democratică pentru ca o persoană - lipsită de mijloace materiale şi de adăpost - să piardă beneficiul protecţiei dispoziţiilor Convenţiei pentru simplul motiv că s-a predat de bunăvoie autorităţilor pentru a fi supusă detenţiei, aceasta putând încălca art. 5 chiar dacă a avut la bază consimţământul persoanei.
Paragraful 1 al art. 5 nu are în vedere simple restricţii ale libertăţii de mişcare. Pe de altă parte, astfel cum a statuat Curtea în cauza Guzzardi contra Italiei, distincţia între lipsirea de libertate şi restrângerea libertăţii nu este nicicum una de natură sau substanţă, ci una de intensitate. Astfel, reclamantului îi fusese aplicată măsura supravegherii speciale, stabilindu-i-se domiciliul forţat pe o insulă de mici dimensiuni, măsura care prezenta diferenţe majore faţă de sistemul penitenciar. Cu toate acestea, privarea de libertate a unei persoane poate rezulta nu numai din natura, ci şi din modul de implementare a măsurii, putând îmbrăca forme care sunt tot mai variate, pe măsura dezvoltării standardelor şi abordărilor legislative ale statelor. Cu toate că suprafaţa în care reclamantul avea libertate de mişcare o depăşea cu mult pe ce a unei celule şi nu exista o barieră fizică, acesta nu acoperea de cât o modestă fracţiune dintr-o insulă cu acces dificil, din teritoriul căreia nouă zecimi erau ocupate de un penitenciar. Reclamantul trăia înconjurat îndeosebi de persoane supuse aceleiaşi măsuri şi de agenţi de poliţie, întrucât populaţia insulei locuia într-o altă aşezare, la care accesul nu era permis. Nu putea să îşi părăsească domiciliul între orele 22.00 şi 07.00, trebuind totodată să informeze în avans autorităţile asupra convorbirilor telefonice. Această măsură, care a durat şaisprezece luni, a fost interpretată de Curte ca privativă de libertate.
În hotărârile pronunţate în cauzele Nielsen contra Danemarcei şi H.M. contra Elveţiei, Curtea a decis că persoanele cu privire la care s-a luat măsura internării într-o unitate medicală, respectiv într-un azil de bătrâni, nu au fost private de libertate, întrucât s-au avut în vedere interesele reclamanţilor.



CAZURI DE PRIVARE LICITĂ DE LIBERTATE


Pentru ca o măsură privativă de libertate să fie considerată în acord cu dispoziţiile Convenţiei, ea trebuie să fie conformă cu dreptul intern al statului în cauză şi să se înscrie în cel puţin una din ipotezele avute în vedere de art. 5 paragraful 1.
În ceea ce priveşte conformitatea cu dreptul intern, posibilitatea dispunerii măsurii privative de libertate trebuie să fie reglementată în dreptul intern, dar nu oricum, ci astfel încât să asigure suficiente garanţii de protecţie a indivizilor contra arbitrariului.
HL p 63
Existenţa unei legi interne care să prevadă posibilitatea privării de libertate nu este suficientă, în jurisprudenţa sa Curtea exercitând un control atât asupra respectării de către autorităţi a condiţiilor de fond şi de formă impuse de legea respectivă, cât şi asupra compatibilităţii acesteia cu garanţiile Convenţiei.
Pentru ca o măsură să poată fi considerată ca fiind prevăzută de lege în sensul dispoziţiilor Convenţiei, este necesar ca dispoziţia legală însăşi să îndeplinească anumite condiţii, în vederea respectării principiului securităţii juridice cu privire la libertatea persoanei. Astfel, norma de drept trebuie să fie accesibilă, condiţie realizată, de regulă, prin publicarea acesteia, precum şi previzibilă, adică suficient de precisă încât să îi dea individului posibilitatea, prin recurgerea, la nevoie, la consultanţă de specialitate, de a prevedea în mod rezonabil, prin raportare la circumstanţele cauzei, consecinţele nefavorabile pentru persoana sa pe care le pot avea anumite acţiuni. În hotărârea pronunţată în cauza Hilda Haftsteinsdottir contra Islandei, Curtea a arătat că o practică administrativă a organelor de poliţie de a reţine, în conformitate cu legislaţia procesual penală islandeză, o persoană dacă aceasta îşi pierde controlul într-un loc public sau cauzează tulburare publică, "nu mai mult decât este necesar", fără alte precizări ale legii, nu poate fi considerată ca o regulă accesibilă publicului.
Astfel cum rezultă din hotărârea Curţii în cauza Winterwerp contra Olandei, la baza sintagmei "potrivit căilor legale" stă ideea unei proceduri echitabile şi adecvate, orice măsură privativă de libertate trebuind să emane de la autoritatea competentă, să fie executată de o astfel de autoritate şi să nu aibă un caracter arbitrar. Mai mult, se poate spune că decisiv nu este caracterul legal al privării de libertate, ci compatibilitatea dreptului intern în aplicarea căruia s-a dispus aceasta cu spiritul şi finalitatea dispoziţiilor Convenţiei.
Pe de altă parte, având în vedere gravitatea lipsirii de libertate a unei persoane, aceasta nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, ar fi insuficiente pentru apărarea unor interese individuale sau generale, prin urmare, ea trebuie să fie necesară în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.
Kurt, pantea p 64
Cu privire la cea de-a doua condiţie, şi anume înscrierea măsurii privative de libertate în unul din cazurile de la paragraful 1 al art. 5, lit. a-f, trebuie menţionat că această enumerare este una limitativă. Autorităţile unui stat nu pot lipsi de libertate o persoană decât pentru unul din aceste motive, iar interpretarea lor trebuie făcută restrictiv, fiind vorba de derogări de la o garanţie fundamentală.

Potrivit paragrafului 1 lit. a, o persoană poate fi privată de libertate, potrivit căilor legale, dacă este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent.
În ceea ce priveşte noţiunea de "condamnare", aceasta are în vedere atât declararea vinovăţiei persoanei, ca urmare a stabilirii existenţei infracţiunii, cât şi aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate, deci nu a unei măsuri preventive sau de siguranţă. Pe de altă parte, textul nu distinge cu privire la natura juridică a faptei pentru care persoana a fost condamnată, şi nici nu are în vedere neapărat o hotărâre definitivă de condamnare.
De altfel, în baza acestui text Curtea nu realizează un control asupra corectitudinii condamnării, în acest sens fiind incident art. 6, ci doar asupra îndeplinirii unor condiţii de formă.
Privarea de libertate, în acest caz, trebuie să fie urmarea unei condamnări şi totodată să îşi aibă baza legală în această condamnare, existând, aşadar, o legătură de cauzalitate între cele două, chiar şi atunci când este vorba de reîncarcerare ca urmare a revocării liberării condiţionate, întrucât raportarea se face tot la pedeapsa stabilită prin vechea hotărâre. Deţinerea unei persoane pentru o perioadă mai lungă decât pedeapsa stabilită sau executarea efectivă a unei alte pedepse decât cea prevăzută în condamnare sunt de natură a încălca textul analizat.
Litera a) impune ca pronunţarea condamnării în baza căreia are loc detenţia persoanei să se facă de un tribunal competent, noţiune autonomă care desemnează un organ cu atribuţii jurisdicţionale caracterizat prin independenţă faţă de părţi şi executiv, precum şi prin imparţialitate, judecând după o procedură echitabilă şi respectând, în general, exigenţele art. 6 din Convenţie. În cauza Stafford contra Regatului Unit, Curtea a decis că prerogativa conferită de legislaţia naţională ministrului justiţiei de a dispune cu privire la încarcerarea unei persoane în baza temerilor că acesta ar putea avea o conduită delictuală, fără nici o legătură cu condamnarea sa anterioară pentru omor, nu este compatibilă cu spiritul Convenţiei, care impune asigurarea preeminenţei dreptului şi protecţia contra arbitrariului.
În hotărârea pronunţată în cauza Assanidze contra Georgiei, Curtea a declarat că detenţia unei persoane pentru o perioadă nedeterminată şi imprevizibilă, care nu se întemeiază pe o dispoziţie legală sau pe o hotărâre judecătorească de condamnare este contrară principiilor fundamentale ale statului de drept, având un caracter arbitrar.

Potrivit paragrafului 1 lit. b, o persoană poate fi privată de libertate, potrivit căilor legale, dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege.
Prima situaţie are în vedere situaţii cum ar fi aducerea cu mandat a martorilor care nu se înfăţişează de bunăvoie în faţa instanţei, reţinerea unei persoane în vederea recoltării de probe biologice, internarea de scurtă durată în vederea efectuării unui examen psihiatric.
În ceea ce priveşte privarea de libertate în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege, aceasta necesită îndeplinirea anumitor condiţii, determinate de Curte î
n hotărârea pronunţată în cauza McVeigh, O'Neill şi Evans contra regatului Unit: persoana în cauză trebuie să fie ţinută de executarea unei obligaţii legale precise şi concrete, compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei; această obligaţie să nu fi fost executată, deşi persoana a avut posibilitatea executării ei; în circumstanţele concrete ale cauzei, nu există, în afara detenţiei, nici un alt mijloc pentru garantarea executării obligaţiei.
Noţiunea de detenţie trebuie înţeleasă aici într-un sens mai larg, diferit de cel de la lit. a. Astfel, poate fi considerată compatibilă cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. b reţinerea unei persoane ca urmare a refuzului acesteia de a se legitima, întrucât este vorba de nerespectarea unei obligaţii prevăzute de lege.
Totodată, trebuie asigurat un just echilibru între scopul urmărit prin aplicarea măsurii şi durata privării de libertate a persoanei, condiţie care nu a fost considerată de Curte ca fiind îndeplinită în cauza Vasileva contra Danemarcei, reclamanta fiind reţinută timp de 13 ore şi jumătate în vederea stabilirii identităţii, fără ca cercetările în acest sens să acopere întreg intervalul de timp menţionat şi fără a i se asigura asistenţă din partea unui medic, măsură care ar fi fost justificată având în vedere vârsta înaintată a persoanei şi dificultăţile de comunicare cu aceasta.

Potrivit paragrafului 1 lit. c, o persoană poate fi privată de libertate, potrivit căilor legale, dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Textul autorizează privarea de libertate a persoanei, mai precis reţinerea sau arestarea preventivă a acesteia, numai în scopul aducerii în faţa unei autorităţi judiciare, trebuind respectate totodată garanţiile avute în vedere de paragraful 3 al art. . Astfel, noţiunea de autoritate judiciară competentă trebuie considerată ca sinonimă cu cea de judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare, cuprinsă în paragraful 3, astfel încât privarea de libertate nu poate fi dispusă pe cale administrativă, în afara unei proceduri de natură penală.
Aducerea în faţa autorităţii judiciare competente, care reprezintă scopul lipsirii de libertate în toate cele trei ipoteze avute în vedere la litera c, trebuie să se realizeze repede şi în mod efectiv, neputându-se considera respectate aceste exigenţe dacă a avut loc doar transmiterea dosarului, dar nu şi analizarea efectivă a cauzei şi a persoanei.
Dacă reţinerea sau arestarea preventivă a persoanei nu este urmată de inculpare sau de trimiterea în judecată, nu înseamnă că dispoziţiile literei c nu au fost respectate. În ceea ce priveşte motivele verosimile de a se bănui că persoana a comis o infracţiune, elementele care au dat naştere acestei bănuieli nu trebuie să fie aceleaşi cu cele care ar fi necesare pentru a fundamenta condamnarea acelei persoane. Textul avut în vedere nu impune ca organele judiciare care dispun arestarea provizorie să fi adunat neapărat la acel moment suficiente probe pentru a susţine acuzarea. Scopul privării de libertate avută în vedere aici este aducerea in faţa autorităţilor tocmai pentru a se putea clarifica contribuţia individului la activitatea infracţională, dacă aceasta există.
Totuşi, pentru a se putea considera că există motive verosimile sasu plauzibile de a bănui că o persoană a săvârşit o infracţiune, trebuie să existe fapte sau informaţii care ar fi de natură să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o anumită infracţiune. Simpla împrejurare că o persoană a fost cercetată sau condamnată anterior pentru un anumit tip de infracţiuni nu este suficient pentru a justifica bănuiala că a săvârşit din nou astfel de fapte şi privarea sa de libertate pe acest temei.
Dacă pentru luarea unei măsuri privative de libertate faţă de o persoană este necesar a exista bănuiala plauzibilă că a săvârşit o infracţiune, pentru legalitatea şi conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a menţinerii acestei măsuri este imperativ să persiste motivele verosimile care au fost avute în vedere iniţial. După un anumit timp, acestea nu mai apar ca fiind suficiente, Curtea analizând dacă la baza menţinerii în stare de arest au stat alte motive suplimentare, ivite pe parcursul punerii în executare a măsurii, autorităţile statale competente având obligaţia de a da dovadă de o diligenţă deosebită în identificarea şi analiza acestora.
Deţinerea provizorie a unei persoane mai poate fi dispusă, potrivit parag. 1 lit. c, dacă există motive temeinice de a se crede că măsura trebuie luată pentru a o împiedica să săvârşească o infracţiune. Se are astfel în vedere o modalitate de a preîntâmpina săvârşirea unei infracţiuni anumite, concrete, nefiind admisibilă o politică de prevenire generală îndreptată împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane care ar părea predispuse la încălcarea legii.
Autoritătile statale au posibilitatea să recurgă la privarea de libertate a unei persoane bănuită de a fi săvârşit o infracţiune şi în scopul de a o împiedica să fugă, cu alte cuvinte să se sustragă cercetărilor, şi în această ipoteză măsura fiind conformă cu dispoziţiile Convenţiei numai cât timp ea continuă să fie justificată. În cauza pantea contra României, Curtea a considerat că art. 5 parag. 1 lit. c a fost încălcat întrucât nu existau motive plauzibile de a considera că reclamantul s-a sustras urmăririi penale, din moment ce se prezentase de fiecare dată când fusese chemat iar în ordonanţa prin care dispusese arestarea procurorul nu a arătat care anume împrejurări au dus la concluzia că lăsarea reclamantului în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică.

Potrivit paragrafului 1 lit. d, o persoană poate fi privată de libertate, potrivit căilor legale, dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente.
Dacă privarea de libertate priveşte un minor, ea intră sub incidenţă lit. d), şi nu c) a paragrafului 1, trebuind totodată să se circumscrie celor două situaţii prevăzute în acest text. Întrucât Conventia nu defineşte noţiunea de minor, în acest sens urmează a fi aplicate dispoziţiile interne ale fiecărui stat cu privire la capacitatea persoanelor.
Privarea de libertate a minorului în scopul de a asigura acestuia educaţia sub supraveghere presupune ca măsura să aibă efectiv acest scop şi în cursul punerii ei în executare să se întreprindă concret demersuri specifice în vederea educării celui vizat. În hotărârea pronunţată în cauza Bouamar contra belgiei, Curtea a arătat că detenţia, ca mijloc de a asigura plasarea unei persoane sub educaţie supravegheată nu presupune întotdeauna ca aceasta să aibă loc imediat, putând fi precedată de o măsură provizorie de reţinere a minorului, ca etapă liniară a demersului general al autorităţilor, şi care să conducă în termenul cel mai scurt la aplicarea efectivă a unui regim special, deschis sau închis, care să răspundă finalităţii unei educaţii supravegheate. Cu toate acestea, în cauza respectivă Curtea a ajuns la concluzia că textul Convenţiei nu a fost respectat, întrucât pe parcursul a 291 de zile, reclamantul a suferit 119 zile de privare de libertate, în închisoare, în regim de izolare, fără asistenţa unui personal calificat, in condiţiile în care pe plan naţional nu exista nici un centru destinat internări minorilor cu serioase deficienţe de comportament.
Într-o altă cauză, Koniarska contra Regatului Unit, Curtea a considerat detenţia reclamantei ca fiind conformă dispoziţiilor Convenţiei, reţinând următoarele: educaţia sub supraveghere nu trebuie înţeleasă într-un mod rigid, neapărat în sensul organizării unei şcolarizări, ci poate presupune adoptarea de către autorităţile locale a unor măsuri diverse, de natură să asigure ducaţia şi protecţia minorilor în cauză. Reclamanta a fost internată intr-un centru rezidenţial special pentru tinerii care suferă de grave tulburări, cu un program educaţional complex, în cadrul căruia se lucra în grupuri individualizate, pentru dezvoltarea aptitudinilor personale ale participanţilor.
Litera d are in vedere, de asemenea, şi lipsirea de libertate a minorului în vederea aducerii sale în faţa unei autorităţi competente să ia o anumită decizie cu privire la persoana sa, de regulă una de ordin social, care trebuie să fie prevăzută de legislaţia internă. Astfel, privarea de libertate poate fi justificată de necesitatea de a aprofunda cunoaşterea trăsăturlor şi personalităţii minorului în cauză, astfel încât măsura dispusă în final să fie cea mai adecvată.
Măsurile avute in vedere la litera d a parag. 1 pot fi dispuse, potrivit legislaţiei fiecărui stat, fie de o instanţă judecătorească, fie de un organ administrativ, cu menţiunea că în cel de-al doilea caz este necesar să existe posibilitatea recurgerii la un tribunal, în sensul paragrafului 4.

Potrivit paragrafului 1 lit. e, o persoană poate fi privată de libertate, potrivit căilor legale, dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond.
Textul are in vedere o detenţie de ordin medical-social, privind persoane care prezintă probleme de adaptare la viata in societate, şi a căor privare de libertate este justificată atât de pericolul pe care îl prezintă pentru ceilalti membri ai societătii, cât şi de nevoia de a protejate ele însele impotriva propriilor lor acte periculoase. Cu alte cuvinte, este avut in vedere atât interesul general al societătii, cât şi interesul individual al peroanei private de libertate.
În ceea ce priveşte lipsirea de libertate a persoanelor alienate mintal, pentru a fi conformă cu dispoziţiile Convenţiei aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: persoana vizată trebuie să prezinte o tulburare mintală reală, demonstrată printr-o expertiză medicală obiectivă; tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare de natură a justifica internarea; in principiu, internarea trebuie făcută într-un spital, într-o clinică sau un alt centru specializat sau măcar abilitat în acest scop; măsura nu poate fi prelungită in mod valabil dacă nu mai persistă starea psiho-fizică ce a justificat-o.

Potrivit paragrafului 1 lit. f, o persoană poate fi privată de libertate, potrivit căilor legale, dacă este vorba despre arestarea sau detenţia sa legală pentru a o împiedica să pătrundă în mod îlegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau extrădare.
Numai angajarea unei proceduri de extrădare sau expulzare, desfăşurată cu celeritatea şi diligenţa necesară de autorităţile unui stat, poate justifica privarea de libertate a unor persoane pe acest temei, nefiind totuşi necesar ca o decizie să fi fost efectiv luată in această privinţă de autoritatea competentă.
Mai mult, astfel cum a arătat Curtea în hotărârea pronuntată în cauza Bozano contra Italiei, există o legătură directă intre legalitatea detenţiei şi cea a măsurii de expulzare sau extrădare, in sensul că neregularitatea care ar afecta decizia de extrădare sau de expulzare s-ar vicia şi lipsirea de libertate la care s-a recurs in acest scop.
De asemenea, în cauza Shamsa contra Poloniei, Curtea a considerat că lipsirea de libertate a unor persoane în zona de tranzit, pentru o perioadă nedeterminată şi care nu putea fi prevăzută, în lipsa unui temei legal şi a unei dispoziţii din partea unei instanţe, este contrară principiului previzibilităţii şi finalitătii textului Convenţiei.



GARANŢII INSTITUITE ÎN CAZUL PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE ÎN MOD LEGAL














Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2018 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite