2.1. Consideraţii generale Schimbul de produse dintre persoane, circulaţia bunurilor, îndeo-sebi după descompunerea obştilor săteşti, şi cristalizarea proprietăţii private au fost realităţi ce trebuiau să se găsească şi în drept.

Tot în ideea de echitate s-a născut şi instituţia delictului sau cvasidelictului ca izvor al obligaţiei, în sensul că dacă printr-o faptă a omului (directă sau indirectă) se cauzează altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat la repararea lui. Aşadar diferitele întâmplări, fapte şi legături dintre oameni, voite şi nevoite, de o anumită importanţă şi cu anumite consecinţe încep să dobândească semnificaţii juridice, devenind raporturi juridice. După cum am relevat supra, obligaţia este raportul de drept în care o persoană numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute prestaţia de a da, a face, sau a nu face, iar în cazul neexecutării ei să recurgă la forţa de constrângere a statului.

În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligaţiilor au fost contrac- tul şi delictul. 2.2.

Elementele constitutive ale contractului 2.2.1.

SUBIECTELE Subiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice persoane care aveau capacitatea juridică necesară, între care să se realizeze acordul de voinţe, dar potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzării unui pământ al casei părinteşti, în baza dreptului de preemţiune (protimisis) era nevoie şi de consimţământul prealabil al rudelor şi vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea contractului, restituind preţul cumpărătorului ("aruncarea banilor"). 2.


2.2. OBIECTUL CONTRACTULUI Obiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât şi mobile, dar cum principala bogăţie era pământul, majoritatea contractelor aveau acest obiect.

Obiectul contractului trebuia să fie un bun in comercium, adică să poată face obiectul comerţului. Şi în Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comerţului (ex. teritoriul ţării, sceptrul domnitorului).

Bunurile furate şi apoi vândute, de regulă, se restituiau proprie-tarului, mai ales când era vorba de biserici, iar cumpărătorii de rea credinţă erau sancţionaţi. Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia să fie determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu erau însă întot-deauna precise şi invariabile.

2.2.3.

PREŢUL Un alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit în bani, în lucruri sau în bani şi lucruri. Faptul este lesne de înţeles, dacă avem în vedere împrejurarea că în acea vreme moneda, chiar dacă exista, era totuşi o raritate, nu era un bun aflat în casa fiecăruia.

2.2.4.

CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRŢILOR În fine, un alt element al contractului era consimţământul părţilor. Acesta trebuia să fie neviciat de dol, eroare sau violenţă, oferta vânzării şi acceptarea ei trebuind să se realizeze în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa se explică faptul că, în chip stereotip, în documentele vremii, apar precizările că vânzarea s-a făcut "fără împresurare sau asuprire", ori "de bună voie şi nesilit de nimeni".

2.2.5.

PROHIBIŢII LA VÂNZARE Tot la fel, contractul de vânzare-cumpărare era îngrădit de unele prohibiţii, cum ar fi: - în Transilvania era necesar şi consimţământul membrilor de familie pentru realizarea vânzărilor de imobile; - era necesar consimţământul rudelor şi vecinilor, în situaţia în care fiinţa dreptul de preemţiune; - moşiile nu puteau fi vândute fără ţăranii dependenţi; - se interzicea cumpărarea bunurilor furate; - în cazul unor bunuri de valoare era necesar consimţământul domnului sau al regelui, după cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens). 2.2.

6. FORMA CONTRACTULUI Cât priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare, acesta era considerat valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară forma scrisă a acestuia sau încheierea în faţa auto-rităţilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori când era necesar consimţământul domnului (regelui), actele constatatoare ale contractului se încheiau de obicei în faţa autorităţilor sub forma înscrisurilor sub semnătură privată întărite cu peceţile martorilor.

2.2.7.

PUBLICITATEA Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldămaş, adică a unei petreceri cu băutură la care participau martori anume aleşi ori întâmplători, pentru a se păstra mai bine în amintire încheierea contractului şi prin darea mâinii. 2.3.

ÎNCHIRIEREA Deşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere a fost prezent în viaţa economică medievală, cutumele româneşti reglementându-l sub influenţa dreptului roman. Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor, a forţei de muncă sau a unor lucrări în sensul contractelor de antrepriză. O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai frecventă era contractul de arendă.

Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, păşuni, crâşme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domneşti) cum ar fi: minele, ocnele, vămile. 2.

4. CONTRACTELE REALE Dintre contractele reale, adică acele contracte pentru a căror for-mare pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului, care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi, folosite în Evul Mediu şi reglementate de cutumă, menţionăm: contractul de depozit, împrumutul şi contractul de schimb. Frecvent practicat era contractul de depozit.

Explicaţia răspândirii lui rezidă în incertitudinile şi nesiguranţele societăţii medievale datorată pericolelor de tot felul. Acesta era şi motivul pentru care pieirea bunurilor prin forţă majoră, caz fortuit nu implica nici o răspundere din partea depozitarului şi nici a moştenitorului acestuia. În schimb, era interzis depozitarului să folosească ori să consume bunul lăsat în depozit, răspunzând de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.

Contractul de schimb, constând în transferul proprietăţii unui bun în schimbul altui bun de la o parte contractantă la alta, a fost utilizat în Evul Mediu românesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemănă-toare contractului de vânzare-cumpărare. În general, obiectul con-tractului de schimb consta în terenuri, moşii, sate, robi, prăvălii, ţărani dependenţi etc.

Erau determinate de necesităţi economice pentru o mai bună administrare a acestora. Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent odată cu apariţia monedei. Împrumuturile de bani însoţite de stipularea unei dobânzi erau strâns legate de acumularea capitalului comercial şi cămătăresc.

O particularitate a contractului de împrumutului de bani era aceea că restituirea se putea face şi în echivalent, adică prin bu-nuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele de bani împrumutate. Obiceiul pământului nu a plafonat cuantumul dobân-zilor. Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre părţi transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte fără a primi un echivalent.

Aşadar o parte îşi măreşte patrimoniul său, iar cealaltă îşi diminuează patrimoniul (sărăceşte). După cum am mai precizat, liberalităţile erau frecvente în Evul Mediu. Ele se făceau de către conducătorul statului sau de către persoane particulare, având ca obiect atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile.

Au fost situaţii în care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii întregi. Specificul liberalităţilor consta în aceea că în general acestea se realizau în scopul fidelităţii depline şi pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare. 2.

5. Delictele Şi în societatea feudală pentru aceste fapte era antrenată răspunderea. Nu este vorba despre o răspundere contractuală, deci în baza unui contract încheiat între părţi, ci de o răspundere extracon-tractuală numită răspundere delictuală.

Revenind la delicte ca izvor al obligaţiilor, putem releva situaţiile în care pentru uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta în schimb sau se plătea în bani, pentru incendierea unei case din neglijenţa focului făcut pentru curătură vinovatul era obligat la dezdăunare. Tot la fel, în caz de vătămare din culpă a unei persoane, autorul era obligat la dezdăunarea celui vătămat. În ce priveşte răspunderea contractuală, potrivit cutumelor româ-neşti, aceasta era redusă la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsă), nu şi la lucrum cessans (beneficiul nerealizat).

Răspunderea delictuală viza şi ea repararea pagubei, dar cum în această materie nu putea fi vorba numai de pagubă materială, ci şi de pagube morale, cuantumul, întinderea acesteia, era lăsată de regulă la învoiala părţilor. 2.6.

Garanţia obligaţiilor În vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în contract, contractele erau întărite de diferite garanţii. În dreptul feu-dal garanţiile erau de două feluri: personale şi reale. Garanţiile reale, ca de altfel şi cele personale, dădeau o siguranţă că debitorul va executa contractul aşa cum a fost conceput.

Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, în vederea asigurării executării contractului. Pe lângă terenuri, sate etc. erau considerate ca şi garanţii reale şi familii de iobagi.

În situaţia în care la scadenţă contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea în proprietatea creditorului. Garanţiile personale erau acele garanţii prin care se garanta de către terţe persoane numite chezaşi care se angajau în numele debito-rului faţă de creditor că, în situaţia în care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea contractului. Explicaţia garanţiilor personale o găsim în sentimentul de solidaritate ce caracteriza diferite familii şi în Evul Mediu.