Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
REGIMUL AUTORITAR AL LUI CAROL AL II-LEA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 




UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRASOV
FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE
















ILIE ALINA-ELENA
Anul I
Coordonator: Facultatea de Drept
Prof.univ.dr.Stelian Saon Grupa 13255


Anul universitar 2005-2006





"În cei zece ani de domnie a lui Carol al II-lea, România a parcurs mai multe etape de evoluţie. Din punct de vedere economic, criza din 1929-1933, apoi puternicul avânt din anii 1934-1938 şi, în sfârşit, începutul recesiuniii (1939-1940). În ansamblu a fost o perioadă de progrese notabile, cu deosebire în ceea ce priveşte economia şi mai ales industria."1 Viaţa politică a fost foarte agitată, au avut loc mari confruntări între forţele democratice şi cele extremiste; partidele politice au cunoscut un process de erodare; ceea ce a înlesnit lui Carol al II-lea sa treacă la dizolvarea lor formală în martie 1938, pe fondul unei evidenţe ascensiuni a Gărzii de Fier.
Mutaţiile din vara anului 1940 n-au fost rezultatul unor evoluţii fireşti, ci al contextului internaţional, al creşterii agesivitătii Germaniei. În plan cultural s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în privinţa creşterii nivelului de cultură al maselor, cat şi în afirmarea unei reale elite intelectuale. Politica externă a României s-a carac


terizat prin dinamism, prin efortul depus la nivel continental pentru salvgradarea păcii; pana la urmă, decisivă a fost poziţia Marilor Puteri, care a condus spre cea de-a doua conflagraţie mondială, ţara noastră fiind victima politicii de forţă si de dictat a Uniunii Sovietice, Germaniei si Italiei.
Suveranul Carol la II-lea, de la începuturile sale şi până la sfarşit, nu a fost altceva decât un ins care a incercat sa-şi impuna ideile si personalitatea, nu cea mai fara cusur, într-o lume dominată de o clasă politică departe de perfecţiune.
Marcat puternic de propriile limite şi încordările personale familiale (relaţiile cu parinţii, cu fraţii, cu soţiile, cu amnatele si ţiitoarea Duduia ), de contextul nefast politic intern si internaţional, viaţa prinţului Carol a fost predestinată sorţii de pribeag. Rămâne un personaj regal controversat, un misterios care a lăsat în urma sa o viaţă tumultoasă.
Carol al II-lea al României (15octombrie 1893- 4 aprilie 1953) a fost încoronat ca rege al României din 8 iunie 1930 până pe 6 septembrie 1940. Cel mai în vârstă fiu al lui Ferdinand von Hohenzollern, rege al României, si soţia sa, Pricipesa Maria de Edinburgh (mai bine cunoscută ca Maria a României), care a fost nepoata a Reginei Victoria a Marii Britanii si deasemenea a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Demiterea lui Octavian Goga (10 februarie 1938) şi constituirea unui nou guvern sub preşedinţia patriarhului Miron Cristea au marcat "falimentul" democratiei romaneşti interbelice, proces incadrat in fenomenul European ce caracteriza acea perioadă. Demne de reţinut, in acest context, sunt cuvintele patriarhului Miron Cristea, rostite in calitatea sa de prim-ministru la ceremonia promulgarii noii constituţi: "Astazi s-a distrus hidra cu 29 capete electorale (numarul partidelor) care a invrajbit fara nici un folos pe toţi spre paguba tarii intregi /./"
Imediat dupa 10 februarie 1938 s-a trecut la insituţionalizarea noului regim. Astfel Istrate Micescu a redactat textul noii Constituţii, care a fost aprobat de Consiliul de Miniştrii si publicat la 20februarie. Pe 24 februarie, Constituţia a fost supus cetaţenilor spre "buna ştiinta si invoire", deşi marea majoritate a locuitorilor nu ajunsera sa cunoasca textul noii legi fundamentale, s-a anuntat ca doar 0.13% din locuitori au votat contra acesteia.
In noua Constitutie au fost mentionate unele principii democratice ca suveranitatea naţionala, separaţia puterilor in stat, monarhia ereditara, inviolabilitatea monarhului, responsabilitatea ministeriala, rigiditatea constituţionala, controlul actelor jurisdicionale, etc..
Noua lege a menţinut pricipiul conform caruia toate puterile statului emana de la naţiune, precum şi acela al separarii puterilor in stat, dar in realitate acestea erau concentrate in mana regelui. El era declarat "capul statului" (art.30) si in aceasta calitate era organul prin care naţiunea, titulara suveranitaţii, işi manifesta toate puterile. Regele exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Natională, puterea executive prin guvern iar hotararile judecatoreşti se executau in numele sau.
In orice regim de democraţie burgheză, puterea legislativa, este expresia voinţei naţionale, avand un rol primordial faţă de puterea excutivă. Constitutia răsturna acest principiu fundamental, acordând prioritate puterii executive, respectiv regelui. Guvernul era numit direct de suveran şi raspundea numai in faţa sa. Miniştrii, nemaiavand o bază parlamentară, depindeau direct de suveran. Acesta putea refuza făra motive sancţiunea legilor adoptate de parlament, in timpul cât Adunarile legiuitoare erau dizolvate şi in intervalul dintre sesiuni, regele putea sa faca decrete cu putere de lege, semnarea tratatelor politice şi militare cu statele straine nu mai avea nevoie de acordul parlamentului.
Constituţia de la 1938 a dat o lovitura votului universal, urcând limita de varstă de la 21 la 30 de ani, fapt ce ducea la excluderea tineretului de la viaţa politică activă. Alegatorii erau imparţiţi in trei categorii, in funcţie de indeletniciri: agricultura şi munca manuala, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale, comerţ şi industrie.
Parlamentul şi-a pierdut o buna parte din pricipalele lui atribuţii. Validarea mandatelor nu se mai facea de deputaţi şi senatori, ci de Inalta Curte de Casaţie si Justiţie. Membrii Adunărilor legiuitoare erau obligati sa depună juramant de credintă faţă de regim (art. 83) , ceea ce insemna subordonarea lor puterii executive. Deputaţii si senatorii aveau drept de iniţiative legislative, dar numai pentru legile de "interes general", care şi acestea puteau fi respinse prin veto-ul opus de rege.
O noutate consta in introducerea pedepsei cu moartea in timp de pace: pentru atentate impotiva suveranului, membrilor familiei regale, sefilor statelor straine , inalţilor demnitari ai statului. Protestul lui Nicolae Iorga impotriva acestui articol a rămas fara rezultat.
Regimul instaurat la 10 februarie si instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938, marca o modificare a formei de guvernamant din Romania. Monarhia işi asigura rolul dominant, precumpănitor, in sistemul politic al ţarii, parlamentul, guvernul si chiar puterea judecătoreasca fiind subordonate regelui Carol al II-lea. In consecintă se poate aprecia că regimul insusi era dominat de autoritatea regala, care se exercita prin temeiul Costituţiei din 1938. Practic, s-a trecut de la forma de guvernamant a monarhiei constituţionale la cea a monarhiei autoritare. Acest regim avea să evolueze pe o curbă sinuoasa, sub impactul mutaţiilor survenite in viaţa internaţionala si a presiunilor la care era supus România.
La 30 martie 1938, Miron Cristea a prezentat demisia guvernului care, după opinia sa, "a pus bazele noului regim, a dat o noua Constituţie. Astfel, fiind oarecum terminata construcţia podului pentru a trece pe drumul unei noi vieţi de stat in cadre mai normale, nu mai este absolută necesitate guvernul in formaţiunea sa de astazi" . In aceeaşi zi s-a constituit un nou cabinet, prezidat tot de patriarhul Miron Cristea. Din punctul de vedere al structurii politice, guvernul era alcătuit din exponenti ai grupării liberale conduse de Gh.Tătărescu şi ai grupării naţional-ţăraniste in frunte cu Armand Călinescu care vor asigura baza tuturor cabinetelor din timpul acestui regim pană in iulie 1940. alături de acestea, se aflau membrii ai camarilei, militari si tehnicieni.
In ziua de 30martie a apărut decretul de constituire a Consiliului de Coroana- ca organ permanent, format din membrii desemnati de rege, care primeau o remuneraţie. Consiliul de Coroana avea un rol consultativ, hotărarile sale nefiind obligatorii pentru rege. Membrii Consiliului de Coroana purtau numele de consilieri regali şi ocupau la ceremonii locul imdeiat după preşedintele Consiliului de Miniştrii. In noul organism au fost incluşi toţi foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri care ocupaseră funcţia de ministru de stat fară portofoliu in vechiul cabinet, cărora li s-au adaugat mareşalul C. Prezan şi generalul Ernest Baliff. Acest Consiliu avea, in principal, menirea de a "acoperi" actele regelui, de a crea impresia că suveranul se bucura de increderea şi sprijinul unor personalitaţi marcante ale vieţii publice din România.
La 8 martie s-a discutat in Consiliul de Miniştrii problema dizolvării partidelor politice. In timp ce Armand Călinescu si Al. Vaida-Voievod s-au pronunţat categoric pentru dizolvarea acestora, Gh. Mironescu afirma: "Partidele au avut scăderi. Dar a le considera ca organizate de răufăcatori, asta nu. Dealtminteri vor lucra la întuneric. Nu se pot dizolva" . Carol al II-lea s-a pronunţat categoric pentru interzicerea partidelor politice, astfel ca in ziua de 30 martie s-a publicat decretul-lege prin care toate asociaţiile, grupările sau partidele politice erau dizolvate, lovitura puternică dată statului de drept.
Toate aceste măsuri au fost insoţite de o vehemenţă campanie impotriva vechilor partide. Guvernul a trecut la inchiderea şi sigilarea sediilor şi cluburilor tuturor partidelor, la sechestrarea bunurilor şi trecerea lor sub administratia Ministerului de Finante.
Carol al II-lea a hotarât dizolvarea tuturor partidelor politice, inclusiv a celor care-l urmaseră in politica sa, deoarece acestea nu se bucurau de aderenta in mase şi nu puteau constitui o baza solidă pentru noul regim. In consecintă, suveranul a avut în vedere consituirea unei formaţiuni politice recent convertite spre noul regim, cu scopul de a atrage pături cat mai largi de cetateni.
Regimul, care a "interzis" prin Constituţie lupta de clasă, a făcut tot ce i-a stat in putinţă pentru a impiedica acţiunile revendicative ale oamenilor muncii. Pe această linie se inscrie dizolvarea sindicatelor, care in septembrie 1938 cuprindeau 80.000 de membrii. Prin decretul-lege din 12 octombrie1938 s-a hotărat crearea breslelor de lucrători, funcţionari particulari si meseriaşi.
Urmarind să capteze masele, sş le distragă atenţia de la problemele vieţii de zi cu zi, la 22 februarie 1940, Ministrul Muncii a fost imputernicit să infiinţeze aşezamintele "Munca şi Voie Bună", ele aveau menirea să se ocupe de organizarea timpului liber al muncitorilor, funţtionarilor particulari şi meseriaşilor, in vederea "desăvarşirii lor sufleteşti, morale, intelectuale şi fizice", adică să-i educe in spiritual ataşamentului faţă de regimul instaurat de regale Carol al II-lea.
Cu toate măsurile luate, cu toată propaganda desfăşurată, mecanismul statal nu reusea să pună in mişcare masele in direcţia dorită de regim. Armand Călinescu nota: "Guvernul stă pe scenă şi lucrează. Cetăţenii stau in bănci si aplaudă uneori. Dar nu participă la aceasta acţiune. Ei sunt intim legati de aceste acţiuni ". Tot el sesiza pericolul pentru regimul in slujba căruia se afla: "Aceasta poate avea ca rezultat izolarea treptată a guvernului, iar opinia publică ar rămane disponibilă pentru orice canalizare ocultş sau falsă. Prin urmare, sufletul naţiunii se va dizolva şi se va manifesta in afara de acţiunea guvernului ". In consecintă, Călinescu a propus regelui să constituie un partid nou, deosebit de cele vechi prin denumire, structură şi program. Noul partid trebuia să "acopere" acetele regelui, să asigure selecţia cadrelor, să influenţeze tineretul, să consolideze poziţiile regimului pe plan internaţional şi, totodată, să dea o lovitura de graţie vechilor partide, care-si continuau activitatea de facto.
La 16 decemrie 1938 a aparut decretul-lege privind infiinţarea Frontului Renaşterii Nationale, al cărui scop declarat era: "mobilizarea conştiinţei naţionale in vederea intreprinderii unei actiuni solidare si unitare româneşti de apărare si propaşire a patriei şi de consolidare a statului". Potrivit aprecierilor făcute de oamenii regimului, Frontul Renaşterii Naţionale a fost creat cu "menirea de a fi instrumental de realizre a unei democraţii purificate" . Terminologia, chiar confuză, este de reţinut, având in vedere faptul că noţiunea de democraţie devenise desueta, fiind scoasă din vocabularul politic oficial.
Armata şi magistratura au fost şi ele "reformate", sub pretextul "intineririi" corpului de ofiţeri si de magistrate, s-au facut masive pensionări, puneri in disponibilitate, transferări, numiri, care au vizat ocuparea tuturor posturilor importante de către oameni devotaţi lui Carol. Asemenea "mişcari de cadre" s-au efectuat şi in invăţământ. Schimbarile au fost numeroase, colecţia "Monitorului Oficial" stă mărturie, dare ele nu au fost niciodată spectaculoase, şocante, ci au imbrăcat, de fiecare dată, o formă legală.
După moartea lui Miron Cristea, in fruntea guernului a fost numit, la 6 martie 1939, Armand Călinescu. El s-a aflat in permanenţă, de la 10 februarie 1938, până la moartea sa, la 21 septembrie 1939, in fruntea Ministerului de Interne, conducând simultan şi alte minstere, intre care cel al Apărarii Naţionale. Armand Călinescu a fost omul pe care Carol al II-lea l-a sprijinit in toate acţiunile de politică internă şi externă, socotindu-l cel mai capabil si devotat colaborator al său.
La 9 mai 1939 a fost decretată o noua lege electorală, care preciza ca aveau drept de vot numai stiutorii de carte, ceea ce insemna o serioasa limitare a numărului de alegători; votul era exprimat prin scrutin uninominal pe circumscripţii. Numărul deputaţilor s-a redus de la 387 la 258. Senatul era alcatuit din 88 senatori alesi, 88 numiţi de rege si un număr variabil de senatori de drept. Femeile au primit drept de vot, dar nu puteau fi alese in Corpurile legiuitoare.
Adunarile legiuitoare şi-au inceput activitatea la 7 iunie 1939; in mesajul de deschidere, Carol al II-lea afirma ca acestea "sunt reunite sub semnul renaşterii si al concordiei naţionale", generate de actul din 10 februarie 1938, când el, regele, a intervenit "cu gândul curat si cu conştiinţa" că indeplineşte "un comandament pe care il impuneau zilele grele ce treceam şi moştenirea sfânta a făptuitorilor României Mari".
Carol se afla in culmea puterii; el era "salvatorul", "omul providenţial", "depozitarul" idealurilor naţionale. Dar, în fapt, între propaganda oficială, poleită şi paradisiacă, şi realitatea crudă şi adesea amară exista o sensibilă discrepanţă.
Noul regim nu era, şi nu putea să fie, expresia voinţei şi aspiraţiilor poporului român. El reprezenta interesele unei părţi a marii burghezii antifasciste, care pe plan intern se pronunţa pentru restrângerea drepturilor şi libertăţilor democratice, iar pe plan extern dorea menţinerea orientării României spre Franţa şi Marea Britanie, consolidarea sistemului de alianţe din care făcea parte, apărarea păcii şi statu-quo-ului teritorial.
Regimul de la 10 februarie 1938 era, în esenţă, exponentul marii burghezii industriale- interesată mai ales în industria grea metalurgica şi în cea privind înzestrarea armatei- precum şi al marii burgezii bancare. Această grupare s-a format şi dezvoltat în perioada anterioară, fiind dependentă de sprijinul statului, care era principalul creditor şi cumpărător al produselor realizate. În fruntea acestei grupări se afla însuşi Carol al II-lea, care, cu o râvnă rar întalnită, a achiziţionat pachete de acţiuni la aproape toate marile întreprinderi din România. Deasemenea, treptat s-a constituit, alaturi şi adeseori în concurenţă cu capitalul bancar liberal, un nou centru financiar, al cărui exponent era statul şi bugetul său. Însăşi Banca Naţională a României a ieşit de sub tutela liberalilor şi a trecut in dependenţă faţă de puterea executivă. Astfel, între stat (reprezentat prin rege şi camarila sa) şi marea burghezie industrială şi bancară s-a realizat o unitate de interese, o interdependenţă, care pe plan politic şi-a găsit expresia în instaurarea regimului monarhiei autoritare.
Era deci firesc ca noul regim să promoveze în plan economic în primul rând interesele acestei grupări. De altfel, încă de la inceput Carol al II-lea a iniţiat modificarea organelor de conducere a economiei şi a creat altele noi. Astfel, la 7 aprilie 1938, Consiliul Superior Economic a primit sarcina de a elabora planul general economic al ţării, la 2 mai s-a creat Comisia specială pentru îndrumarea, încurajarea şi organizarea exporturilor de cereale, la 8 aprilie Ministerul Industriei şi Comerţului a fost transformat în Ministerul Economiei Naţionale, la 15 octombrie s-a înfiintat Ministerul Înzestrării Armatei.
Se cuvine remarcată preocuparea statornică a lui Carol al II-lea pentru modernizarea economiei româneşti, pentru dezvoltarea industriei autohtone, în special a celei pentru apararea naţională. Vizitele făcute în marile întreprinderi industriale, recomandările făcute, recompensele acordate vizau stimularea producţiei, asigurarea unui nivel competitiv pentru produsele româneşti.
Pe plan politic, regimul monarhiei s-a caracterizat printr-o mare instabilitate şi incoerenţă. Această realitate este oarecum surprinzătoare daca avem în vedere faptul că, încă din vremea când era principe moştenitor, apoi în timpul exilului şi cu deosebire după 8 iunie 1930, Carol se pronunţase pentru întărirea rolului monarhiei în viaţa de stat, pentru un regim autoritar şi se angajase cu toate forţele sale pentru realizarea acestui obicetiv.
În intervalul 10februarie 1938- 4septembrie 1940 s-au perindat la cârma ţării 9 guverne, prezidate de: Miron Cristea (10 februarie-30martie, 30martie 1938-31 ianuarie 1939, 31 ianuarie- 6 martie 1939), Armand Călinescu (7 martie-21 septembrie 1939), gen. Ghe. Argeşanu (21-21 septembrie 1939), C. Argetoianu (28 septembrie-23 noiembrie 1939), Gh. Tătărescu (23 noiembrie 1939- 10mai 1940; 10 mai-4iulie 1940). Acest fapt arată limpede baza şubredă a regimului, lipsa de stabilitate a acestuia.
Larga "adeziune populară" de care se vorbea era iluzorie în condiţiile în care propaganda ostilă regimului era interzisă, presa partidelor politice suprimată, singurele întruniri politice admise fiind cele de adeziune faţă de Carol al II-lea şi politica sa.
Deşi a înghiţit fonduri însemnate, Straja Ţării n-a putut deveni o organizaţie temeinică, nu şi-a dovedit eficienţa sperată de rege. Cei peste 4 milionae de tineri înscrişi în Straja Ţării au fost organizaţi în legiuni, centurii, stoluri, iar conducătorii lor instruiţi în tabere speciale (pentru apărarea pasivă; formaţii sanitare; poştă şi telegraf; telefon; radiotelefonie, etc.). Activităţile desfăşurate au căpătat mai mult un caracter tehnic, aspectul politic, de preslăvire a "marelui străjer", desfăşurându-se formal, neavând o reală aderenţă la masa participanţilor.
Consiliul de Coroană n-a putut asigura regimului influenţa şi prestigiul urmărite de Carol al II-lea. În momentele critice din vara anulului 1940, regele s-a văzut nevoit să invite la şedinţele Consiliului de Coroană oameni politici care îi erau adversari declaraţi şi să asculte din partea lor rechizitorii dintre cele mai dure. Astfel, un organism oficial conceput ca un sprijin al regimului s-a transformat într-un cadru de manifestare a unor persoane ostile regelui Carol al II-lea.
Frontul Renaşterii Naţionale (F.R.N.) n-a putut căpăta consistenţa dorită de rege. Cei peste 3.5 milioane de membrii pe care-i avea încă din ianuarie 1939 nu se simţeau legaţi între ei, fiind, cei mai mulţi, înscrişi din oficiu (membrii breslelor, functionarii de stat, etc.), iar alţii- doritori să ocupe posturi- din oportunism politic. Frontul nu avea un program şi o ideologie clară . În afară de câteva lozinci de proslăvire a suveranului şi de justificări, adesea naďve, a regimului instaurat la 10 februarie 1938, Frontul
nu a putut îmbogăţi peisajul politic al ţării cu aproape nimic. El avea o anexa, care se manifesta la zile festive şi parade, cand o masă de uniforme, inunda instituţiile publice şi pieţele. Vechiile asperităţi între grupările politice care îl sprijineau pe Carol al II-lea nu numai că nu s-au tocit, dar chiar s-au amplificat, fiecare voind să tragă foloase cât mai consistente de pe urma noului regim. Astfel încât, Frontul Renaşterii Naţionale "a rămas un conglomerat de grupări, curente, orientări si tendinţe, care se reuneau pentru a constata că de fapt sunt în dezacord şi care îşi trăiau realitatea, viaţa în afara frontului ".
Conştient de acest fapt, la 22 iunie 1940, Carol al II-lea a hotărât transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, declarat "Partid unic şi totalitar", aflat sub conducerea supremă a regelui. În acest partid erau obligaţi să se înscrie toţi funcţionarii publici, membrii organelor de conducere a asociaţiilor de conducere, membrii consiliilor de administraţie ale întreprinderilor publice şi private, s.a.m.d. Cei care refuzau să se înscrie erau în mod automat revocaţi din funcţie. Dar, Partidul Naţiunii- datorită evoluţiei rapide a evenimetelor externe n-a apucat să se organizeze, întrucât regimul însuşi s-a prăbuşit. În speranţa că va obţine bunăvoinţa lui Hitler, Carol al II-lea a promulgat în aceeaşi zi, 22 iunie 1940, decretul-lege pentru "apărarea ordinei publice unice şi totalitare a statului român", care prevedea pedepse grele pentru cei ce făceau propagandă în vederea schimbării organizării politice a ţării, care ar fi constituit asociaţii secrete sau ar fi reconstituit asociaţii dizolvate, precum şi orice parte care ar fi urmărit să discrediteze Partidul Naţiunii "organizaţia politică unică recunoscută de lege".
Parlamentul, căruia Carol afirma că i-a dat un conţinut nou, cu adevărat reprezentativ, s-a dovedit şi el o instituţie incomodă pentru regim. Conform decretului din 3 iunie 1939, deputaţii şi senatorii au fost obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de rege şi să poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Între cei care au refuzat, s-au aflat Iuliu Maniu, I. Mihalache, dr. N. Micu si C.I.C. Bratianu (senatori de drept), fapt ce a fost comentat în termeni cu totul nefavorabili regelui Carol al II-lea.
În timp ce unii deputaţi au găsit de datoria lor să laude pe rege, care a "salvat" ţara, alţii au adoptat o atiutudine critică faţă de regim. Tradiţia parlamentară de şapte decenii crease o mentalitate democratică, şi anume aceea de a controla activitatea guvernamentală şi a se implica în toate problemele interesând statul român.
Deteriorarea situaţiei internaţionale, declanşarea celui de-al doilea război mondial, lichidarea sistemului de alianţe pe care se întemeia politica externă a României, presiunile tot mai puternice ale Germaniei, pretenţiile revizioniste ale unor vecini şi amputarea teritoriului naţional au pus poporul român în faţa unor situaţii dramatice. Dincolo de ambiţiile şi situaţia unui monarh, asemenea probleme vizau existenţa însăşi a naţiunii noastre, a tuturor claselor şi categoriilor sociale.
Dizlovând partidele politice la 30 martie 1938, Carol al II-lea n-a avut curajul să treacă la lichidarea lor, întrucât acestea aveau influenţă asupra maselor , stăpaneau parghii economice puternice, isi creasera intinse relatii in afara hotarelor tarii.
Partidele favorabile politicii regale: Partidul Agrar (C. Argetoianu), Frontul Romanesc (Al. Vaida Voievod), Partidul Nationalist-Democrat (N. Iorga), gruparea liberala a lui Gh.Tatarescu sic ea national-ţărănista condusă de Armand Călinescu au primit favorabil actul dizolvării partidelor politice şi măsurile care au urmat, căutând să t ragă maximum de foloase din partea noului regim. La rândul său, Carol al II-lea a îngăduit ca aceste organizaţii să îşi continue activitatea, în limitele impuse de legislaţia existentă, concretizată în ţinerea legăturii permanente între conducerile centrale şi organizaţiile judeţene, editarea unor ziare proprii sub titulatura "independenţa"s.a. Membrii acestor partide si grupări au ocupat funcţii şi demnităţi, oferind principala sursă de cadre pentru regim.
Partidul Maghiar şi-a luat numele de Comunitatea Maghiară, dupa care şi-a aderat in ziua de 17 ianuarie 1939 la Frontul Renasterii Nationale, devenind o filială a acestuia. Pe de altă parte, Partidul German, sub numele de Comunitatea Germanilor dinRomânia, a devenit o filială a Frontului. Cele două organizaţii ale burgehziei şi moşierimii maghiare şi germane s-au depărtat tot mai mult de orientările primate de la Bucureşti, conducându-se dupa indicaţiile Budapestei şi, respective, ale Berlinului.
Odată cu apariţia decretului privind dizolvarea partidelor politice, Partidul Social-Democrat a renunţat la activiatatea politică deschisă. Conducerea P.S.D. a fost unitară în a aprecia de ce trebuiau folosite toate posibilităţile pe care le oferea activitatea legală în sindicate, iar apoi în bresle. În privinţa atitudinii faţă de regim, Comitetul Executiv al P.S.D a fost puternic divizat.
Decretul-lege din 30 martie 1938 a determinat prima luare de atitudine din partea liderilor naţional-ţărănişti şi liberali, care au înţeles că suveranul nu se limita doar la acţiuni împotriva Gărzii de Fier, ci era decis să permanetizeze regimul monarhiei autoritare, distrugând sistemul democraţiei burgheze întemeiat pe partide politice.
Iuliu Maniu a declarat că actul dizolvării partidelor politice era neconstituţional, şi preciza: "nu ne socotim dizovaţi, ci ne simţim obligaţi a continua activitatea noastră". La rândul său, C.I.C. Brătianu a adresat regelui un memoriu de protest împotriva decretului-lege din 30 martie În şedinţa Delegaţiei Permanente a Partidului Naţional-Liberal din 5 aprilie 1938, C.I.C.Brătianu îşi afirma convingerea că: "Mai curând sau mai târziu, tot la acţiunea de partid trebuie să se revie, pentru a da vieţii naţionale un ritm normal".
În privinţa dreptului românesc din perioada antonescian putem afirma că, spre exemplu dreptul civil a fost guvernat, în principal de regimul Codului Civil român din 1864 şi de cel al legilor elaborate ulterior în completarea şi modificarea acestui cod.
Constituţia din 1938 statuând, prin art. 16. că: "Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele, attât asupra particularilor cât şi asupra statului, sunt inviolabile şi garantate ca atare", menţine regimul juridic anterior, şi imprimă instituţiei proprietăţii noi valenţe progresiste. Instituind garanţii ferme necesare dezvoltării şi consolidării proprietăţii în societatea românească, prin dispoziţiile aceluiaşi articol (alin.III) confiscarea averii ca pedeapsă n-a fost admisă decât cu totul excepţional(caz de înaltă trădare şi delapidare). Dominat de principiile apărării şi consolidării proprietăţii private, regimul acestei instituţii a statuat că nu este îngăduit nimănui a propovădui prin viu grai sau înscris, împărţirea ori distribuirea averii altora. În perioada 1938-1940, se cunosc evoluţii de remarcat în privinţa regimului persoanelor, precum şi al regimului căsătoriei şi familiei.
Cele două coduri penale: Codul Penal din 1937 şi Codul Justiţiei militare, din acelaşi an, au cunoscut unele evoluţii interesante, domeniul cel mai supus transformărilor legislative fiind cel al "ordinii publice şi siguranţei statului".
Corespunzător cerinţelor politice penale a statului din acea perioada, prin Dectretul-Lege din 17 februarie 1938 privind apărarea ordinii publice, constituirea prin viu grai sau înscris a schimbării formei de guvernământ a statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, precum şi tipărirea sau multiplicarea în orice mod şi împrăştierea de manuscrise etc. ce ar conţine un îndemn la săvârşiea unui act sau manifestarea unei idei politice din cele oprite de lege, constituie infracţiuni şi sunt pedepsite cu asprime de lege.
În această perioadă au avut loc o serie de modificări ale Codului penal şi a Codului justiţiei militare prin care, schimbându-se incriminările unor fapte penale, s-a produs o înăsprire a regimului pedepselor penale. Astfel, prin Jurnalul Consiliului de Miniştrii, din 24 mai 1938, pentru atentate contra suveranului, membrilor familiei regale, şefilor statelor străine, precum şi în cazurile de tâlhărie cu omor şi asasinat politic, s-a introdus provizoriu în dreptul penal pedeapsa cu moartea (pe termen de un an).
Elaborat în 1937, noul Cod de procedură penală intrat în vigoare odată cu Codul penal, are ca izvoare : Codul de procedură penal roman "Alexandru Ioan Cuza" din 1865, tezele şcolii penale româneşti. Menţinând sistemul garanţiilor procesuale, Noul cod a reglementat instituţia achitării peroanei nevinovate, alături de care a adăugat instituţia încetării urmăririi (pentru stingerea acţiunii penale printr-o cauză legală) şi anularea urmăririi (pentru stingerea acţiunii penale printr-o cauză legală) şi anularea urmăririi.
În privinţa competenţei materiale, noul cod a prevazut ca instanţe de prim grad: judecătoriile de pace, tribunalele şi curţile cu juri ca instanţe criminale. Controlul asupra activităţii primelor instanţe a fost asigurat prin reglementarea jurisdicţiei de apel înfăptuită de instanţe superioare. În cadrul sistemului acestei jurisdicţii continuă să existe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, ca instanţă supremă în stat . Potrivit noului cod fazele procesului penal erau: cercetarea- cu funcţia ei de descoperire a infracţiunilor şi infractorilor- realzată de poliţia judiciară; urmărirea penală- realizată de Ministerul Public; instrucţia -cu sarcina trimiterii inculpatului în judecată de către judecătorul de instrucţie şi judecata- cu misiunea decisivă asupra procesului, sarcină încredinţată magistraţilor. Noul cod introduce astfel regimul separaţiei fazelor şi actelor procesuale, a organelor judiciare şi a funcţionarilor publici investiţi cu atribuţii în domeniul puterii judecătoreşti a statului. În privinţa modernizării procesului penal este de remarcat că noul cod a consacrat sistemul "probelor libere", regim care prevede dreptul judecătorului de a administra şi din "oficiu probe". De aici şi măsura suprimării probei legale absolute a proceselor verbale, acordând prin art. 139 tuturor proceselor-verbale încheiate de autorităţi forţă probantă judiciară numai până la proba contrarie.
Menţinând instituţiile procesuale moderne reglementate de legiuirile apărute în epoca interbelică, şi acest cod, ca şi codul penal din acelaşi an, a prevăzut în dispoziţţi moderne, democrate.
Revenind la relaţia lui Carol cu legionarii. Sesizând că unul din scopurile dictaturii regale era lupta împotriva legionarilor, conducătorul acestora Cornelui Zelea Codreanu a dat, la 21 februarie 1938, o circulară prin care hotăra încetarea activităţii partidului "Totul pentru Ţară"şi a mişcării legionare motivând-o cu faptul că ceasul biruinţei "încă nu a sunat". Cu toate acestea, în urma unei scrisori calomnioase şi jignitoare adresate la 26 martie 1938 lui N.Iorga, C.Z.Codreanu a fost judecat şi condamnat la 6 luni închisoare, iar în urma găsirii unor documente incriminatoare -la 10 ani muncă silnică.
Totuşi, sub presiunea Germaniei naziste, dictatura regală a alunecat spre cdreapta, nu atât din convingere, cât şi din necessitate politică. Într-adevăr, nori negrii plateau deasupra Europei. Acţiunile Germaniei erau tot mai sfidătoare, iar acordul de la Munchen(29 septembrie 1938) a evidenţiat falimentul politicii de securitate colectivă al Franţei şi al Marii Britanii. România devenea tot mai izolată politic, aceasta în condiţiile în care era înconjurată de vecini revizionişti. Sesizând acest lucru Carol al II-lea a întrprins vizite la Londra şi Paris, dare le s-au sortat cu eşec. La întoarcerea spre ţară, el a avut in noiembrie , o întrevedere cu Adolf Hitler la Berchtensgarden. Hitler i-a cerut "retragerea Romaniei din Societatea Naţiunilor, denunţarea tuturor tartatelor oficiale şi secrete, precum şi a convenţiilor militare, economico-comerciale, contrare spritului şi literei tratatului de alianţă totală germano-român, care ar fi urmat să devină baza politicii interne şi externe a României, aducerea Gărzii de Fier la putere".Carol refuză, iar întors în ţară, a decis lichidarea principalelor căpetenii legionare. Viaţa internaţională a continuat să se deterioreze, iar la acest pericol extern s-au adăugat şi tulburările provocate de disputa Carol al II-lea şi legionari. (aceştia îl asasinaseră pe Armand Călinescu).
La sfârşitul anului 1939, Carol al II-lea a iniţiat politica de "reconciliere naţională", cerând tuturor românilor să colaboreze pentru apărarea intereselor ţării. Evenimentele se scurg într-un ritm alert iar la sfărşitul lunii iunie 1940, România Mare nu mai exista, datorită presiunii sovietice. La 30iunie, regale a comunicat lui W. Fabricius, mistral Germaniei la Bucureşti , hotărârea României de a renunţa la garanţiile anglo-franceze şi dorinţa de a ajunge la un accord general cu Reichul; la 1 iulie, Carol al II-lea a solicitat ca o misiune militară germană să fie trimisă în România.
Politica de reconciliere promovată de Carol în interior(faţă de legionari) şi în exterior(faţă de Axă) nu a salvat ţara de izolare. Astfel, în iunie 1940 România pierde Basarabia, apoi urmează Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei iar iar la sfârşitul lunii august este pierdută şi Transilvania. În total, România apierdut aproximativ 100,000km2 cu o populaţie de 6,8 milioane locuitori.
Situaţia internă şi internaţională creată îl face pe Carol să i-a decizia abdicării. În septembrie 1940, când Carol al II-lea părăse ţara, iar incertitudinea şi îngrijorarea dominau spiritual public, nimeni nu se gândea să facă un bilanţ obiectiv al celor 10 ani de domnie. Din contra, sentimental general era acela că regale fusese principalul vinovat pentru situaţia în care ajunsese România. Criticile, înăbuşite ani de-a rândul, au izbucnit într-o violenţă de limbaj nemaiutilizat până atunci împotriva unui rege.
Ziarul "Universul" publica, sub semnătura lui Aurelian Popescu, un articol care începea astfel: "A abdicat acela care a fost Carol al II-lea. Acela de care generaţiile viitoareîşi vor adduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută vreodată pe capul României. S-a sfârşit azi, 6 septembrie 1940, o parte din calvarul pe care timp de 10ani îl îndură neamul acesta cu resemnare şi bărbăţie demnă de o cază mai bună, în speranţa că o cât de mică licărire de cuminţenie, se va ivi în capul degeneratului care ajunsese pe tronul ţării".
Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu, analizând într-un amplu articol cauzele prăbuşirii din 6 septembrie 1940, afirma: "regale Carol al II-lea a recurs la diverse experienţe şi manopere cu scopul de a introduce şi consolida un regim personal, grupând în jurul său elemente iresponsabile şi politicieni neprevăzători, terorizaţi sau ademeniţi prin favoruri[.] Cauza abdicării este concepţia sa generală de domnie personală, fără ideal, fără moralitate, fără busolă sigură, în continuă oscilaţie oportunistă, practicată prin manevre şi abilităţi care au săpat prăpastia între Coroană şi ţară şi care a trebuit să ducă la falimentul şi distrugerea politicii sale" .
C.I.C Brătianu, nota: "formarea guvernelor cu oameni fără tradiţie, nici experienţă, cu lipsa de unitate între membrii lui, cu nenumărate schimbări de deţinerea portofoliilor ministeriale, şi decretelor-lege nestudiate apărute prin inspiraţii nocturne au creat o stare de instabilitate care a dezorganizat administraţia ţării şi a armatei iar propaganda făcută, nu era în interesul ţării, ci pentru proslăvirea regimului instaurat în România".
Carol al II-lea a părăsit ţara, împreună cu amanta sa, într-un tren cu 12 vagoane, care adăpostea imense bogăţii, între care 41 de tablouri semnate de mari artişti precum Tizian, El Greco sau Grigorescu. Dupa ce a locuit în mai multe ţări latino-americane, Carol s-a stabilit in Portugalia. În timpul razboiului, şi imediat dupa aceea, se pare ca el a avut unele tentative de a-şi recăpata tronul, luând contact şi cu sovieticii, ceea ce a creat unele probleme Regelui Mihai, în perioda de negocieri pentru armistiţiu cu forţele aliate. Însă nici un partid sau om politic, cu excepţia lui Gh. Tătărascu, nu a fost de acord să discute o astfel de posibilitate.
În cele din urmă, fostul Rege se căsătoreşte, in 1949, cu Elena Lupescu. În 1953, Carol al II-lea, suferind de cancer, s-a stins din viată. Imensa lui avere a fost moştenită de către Elena Lupescu, care i-a supravieţuit aproape 25 de ani.
Carol al II-lea a fost inmormântat in capela Regilor Portugaliei din Estoril.
Consider că dincolo de soarta unui om, fie el chiar rege, sau a unei instituţii, numita moarhie, se evidenţiază realitatea că ţara însăşi a fost adusă, cu sau fără voia lui Carol al II-lea, într-o situaţie extreme de grea. Sfărâmarea statului naţional unitar şi aducerea la putere a unui regim dictatorial cu complicitatea directă a Germaniei hitleriste au pus în faţa poporului român probleme extreme de complexe şi dificile, pentru rezolvarea cărora a trebuit să plătească numeroase jertfe.
Am ales acest subiect deoarece consider că acest rege a rămas în paginile istoriei ca unul dintre cei mai controversaţi monarhi pe care Casa Regală a României i-a cunoscut în aproape două secole de existenţă, atât în ceea ce priveşte actvitatea sa politică, remarcându-se ca un rege autoritar dar şi în ceea ce priveşte raportul adus de reformele date de acesta, într-o mai mică sau mai mare măsură, în domeniul stiinţelor juridice. Fără îndoială Carol al II-lea este cunoscut şi pentru viaţa sa amoroasă, legaturile sale cu Zizi Lambrino sau Elena Lupescu, i-au afectat activitatea politică, Elena Lupescu fiind una din cauzele pentru care monarhul a abdicat în 1940.














Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2018 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite