Statul si suveranitatea statului

Statul, a fost, este si va ramane, mult timp in viitorul previzibil astazi, cel mai important subiect de drept atat din punct de vedere al dreptului intern, cat si al dreptului international, atat pentru dreptul public cat si pentru dreptul privat. t2h7hd
Adus la esenta lui, statul reprezinta o societate omenesca asezata pe un teritoriu determinat si supusa unei puteri organizate politic si juridic, cu caracter suveran.
Prin urmare statul este reuniunea a trei elemente: poporul sau natiunea (elementul personal), teritoriul (element material) si puterea de stat sau puterea politica (elementul formal).
In cazul celui de-al treilea element puterea de stat, principala trasatura a acesteia este suveranitatea. Problema suveranitatii reprezinta una dintre cele mai impotrtante si, prin urmare, dintre cele mai cercetate in literatura juridica in general, in dreptul public, fie el intern sau international, in special.
Opiniile exprimate asupra suveranitatii statului au fost si sunt dintre cele mai diverse mergandu-se de la absolutizarea acestora pana la negarea ei completa. Cu toate ca tabloul cvonceptiilor drreptului a reusit, prin convergenta opiniilor majoritatii autorilor sa deceleze adevarate constante in materie, cu valoare aproape axiomatica, general impartasite si recunoscute de comunitatea stiintifica.
Suveranitatea poate fi definita ca o trasatura esentiala a puterii de stat reprezentand faptul ca aceasta este singura putere cu caracter statal in interiorul unui stat, fiind suprema in raport cu toate celelalte puteri, de natura nestatala, care exista si se manifesta pe teritoriul unui stat si care ii sunt subordonate precum si independenta in planul relatiilor internationale, in raporturile cu celelalte state si cu alte subiecte ale dreptului international public. Puterea politica primeaza asupra oricaror alte forte in limitele teritoriului statului si ea are caracter exclusiv, eliminand, in drept, orice alta autoritate statala.
Se observa ca suveranitatea are doua dimensiuni, una interna si cealalta externa, si anume suprematia si independenta sau, intr-o terminologie franceza, suveranitatea in stat si suveranitatea de stat. Aspectul intern al suveranitatii, suprematia se manifesta in raport cu puterile nestatale care exista in cadrul unui stat si care nu pot exista si nu se pot exercita decat daca sunt recunoscute de puterea de stat in limitele si conditiile impuse de aceasta si in nici un caz in contra puterii de stat; in caz contrar, puterea de stat intervine si snctioneaza, putandu-se ajunge pana la anihilarea puterii care se manifesta ilegal sau chiar rebel. Independenta, deci aspectul extern al suveranitatii, semnifica absenta subordonarii fata de state, organizatii independente interguvernamentale si alte subiecte ale dreptului international public, cu consecinta egalitatii suverane a statelor.
Fiind principala trasatura a puterii de stat care, la randul ei, este unul din elementele constitutive ale statului, suveranitatea este in egala masura si o trasatura a statului insusi. Suveranitatea se identifica astfel cu puterea de stat. Spre exemplu, in Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991, in art.1, al.1, potrivit caruia “Romania este stat a…i suveran a…i”, este avuta in vedere suveranitatea ca trasatura a statului, a puterii de stat, in timp ce art. 2, al.1, arata ca ”Suveranitatea nationala apartine poporului romana…i” -; utilizand termenul cu insusi sensul de putere de stat.
Suveranitatea este o autoritate politica exclusiva si efectiva si ea este apanajul statului, spre deosebire de orice alt subiect de drept intern (in special colectivitatile teritoriale locale) sau internationale (in special organizatiile internationale care pot beneficia numai de un transfer de competente). Pentru a defini statul, este esential a recurge la notiunea de suveranitate trasatura care da individualitate aparte statului si care ii determina in mod hotarator organizarea politica si juridica. Concis, din punct de vedere juridic statul este un subiect de drept titular de suveranitate. O colectivitate este suverana daca isi trage puterea din ea insasi nu este supusa nici unei autoritati exterioare.
In perioada feudala, suveranitatea apartinea regelui, era absoluta si despotica, avea caracter patrimonial si era considerata de origine divina. Principiul nationalitatilor realizat prin revolutiile americana si franceza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, duce la afirmarea suveranitatii nationale si la trecerea de la statul princiar la statul national. Suveranitatea devine o putere de centralizare, extrapatrimoniala, civila si temporala. Titularul suveranitatii devine natiunea, intelesa ca o grupare de oameni uniti intre ei prin elemente comune, atat de ordin obiectiv (rasa, origine etnica, religie, limba), cat si de ordin subiectiv si spiritual (civilizatie, istorie, traditii), bazata pe un trecut comun si pe un sentiment de origine comuna si orientate spre viitor printr-o vointa de a trai impreuna, elemente care creaza o solidaritate care distinge respectiva natiune de alte colectivitati de oameni.
Principiul nationalitatilor nu pune in discutie statul suveran, el schimba originea puterii de stat, iar nu puterea statului care nu dispare si nu se modifica, ci doar inceteaza a mai fi lucrul printului, pentru a se identifica cu natiunea si a fuziona cu ea. Schimbandu-si titularul si punand statul in serviciul natiunii, suveranitatea nu isi schimba caracterele, ea continuand a semnifica faptul ca titularul ei nu este subordonat nici unei puteri superioare.
Exista situatii in care crearea statului si a natiunii sunt concomitente (Franta, Regatul Unit), situatie in care natiunea este autoritara statului (Germania, Italia) si situatii in care statul a precedat natiunea (S.U.A., Statele din Africa). Secolul al XIX-lea este, prin excelenta, epoca nationalismului european. In Europa, astazi, harta politica se suprapune in regula generala celei a nationalitatilor. Conform principiului nationalitatilor, care decurge din dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, pentru ca suveranitatea sa fie efectiva, fiecare natiune are dreptul sa se constituie intr-un stat suveran.

Absenta caracterului absolut al suveranitatii

Trebuie insa remarcat faptul ca, pe scena internationala, statele sunt, fiecare suverane. Societatea internationala reprezinta astfel o jucstapunere a suveranitatilor statelor membre. Pe cale de consecinta, suveranitatea nu poate sa fie absoluta, ci fiecare stat trebuie sa respecte suveranitatea celorlalte state, precum si normele dreptului international public, un minimum de ordine internationala. Dreptul international public, ordinea juridica internationala, deoarte de a fi incompatibile cu suveranitatea statelor, reprezinta corolarul lor necesar. Notiunea de suveranitate este elementul esential al dreptului international public contemporan, statul suveran este principalul subiect al acestuia.
Treptat, in ordinea internationala, suveranitatea isi diminueaza caracterul absiolut. Expresia initiala cea mai pregnanta a suveranitatii, dreptul de a face razboi, ca o manifestare licita in planul relatiilor internationale, dispare in prima jumatate a secolului nostru “Pactul Societatii Natiunilor”, din 1919 a creat primele limitari substantiale ale dreptului de a recurge la forta in relatiile internationale. Pactul Briand -; Kellog (Conventia de la Paris) din 1928 a pus razboiul “in afara legii”, el beneficiind de o incontestabila universalitate in epoca, in raport de numarul statelor independente (63 din statele parti in anul 1939), iar prin formularea lui generala si opozabilitatea quasi -; universala pune capat traditionalei competente a statelor, la razboi. Interdictia generala a recurgerii la forta este inscrisa, ca un principiu fundamental al dreptului international public, in Carta O.N.U. La nivel regional european, interdictia recurgerii la forta in relatiile dintre state este expres inscrisa in “Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa de la Helsinki, din 1975”.
De asemenea dreptul international public contine astazi institutia “jus cogens” (art. 53 si art.64 din Conventia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969) -; normele imperative de la care nu se poate deroga, orice regula contrara fiind nula. Sunt practicate si interventia militara pentru mentinerea sau restabilirea pacii, si interventia umanitara.
Din ce in ce mai mult, suveranitatea statului nu poate fi privita ca absoluta nici in plan intern. Exemplul cel mai elocvent, unanim acceptat astazi, este domeniul drepturilor omului. In egala masura, dupa cum vom demonstra ulterior, la nivel regional european, caracterul absolut al suveranitatii cedeaza si in ceea ce priveste regimul politic democratic, si in ceea ce priveste autonomia locala. Suveranitatea ar fi arbitrara daca nu ar fi limitata prin drept.
Trebuie insa bine inteles faptul ca toate aceste manifestari nu neaga existenta suveranitatii statului, nu duc la disparitia acesteia ori a statului careia ii este atasata. Societatea contemporana, atat la nivel national, cat si la nivel international, ramane fundamental axata pe stat si pe suveranitatea acestuia.
Elementele pe care le-am amintit nu fac altceva decat sa sublinieze absenta caracterului absolut, ilimitat, despotic al suveranuitatii, necesitatea subordonarii si a statului suveran fata de drept, esenta ordinii de drept.
Desi societatea internationala evolueaza rapid si sufera transformari de esenta, statele raman atasate puternic suveranitatii lor. Este suveran statul care dispune, respectand normele dreptului international, de conducerea politicii sale interne si externe, adica dispune de o putere de comanda asupra teritoriului sau si cetatenilor sai, aceasta conducere conferindu-i si dreptul de a se autolimita si chiar de atransfera exercitiul unei parti din competentele sale unui alt subiect de drept. Cum foarte expresiv s-a aratat in doctrina, fiind imposibil de aderat la conceptia absoluta a suveranitatii, este imposibil de negat notiunea de suveranitate, ci, dimpotriva, ea apare drept criteriul insusi al statului.

Statul, singurul subiect purtator de suveranitate este o institutie unica in genul sau. In primul rand, toate celelelalte institutii nationale sunt incluse in el si, prin el, acesta (in special colectivitatile teritoriale locale) sunt create, organizate si suprimate, fie pe cale constitutionala, fie potrivit dispozitiilor constitutiei, ele nedispunand de alte competente decat cele pe care constitutia si legile le atribuie. In al doilea rand statul nu este numai o institutie administrativa, ci este, in special, o institutie publica, dispunand de prerogative legislative, guvernamentale, administrative si judiciare, in timp ce colectivitatile teritoriale locale nu au decat competente administrative.

Suveranitatea statului in procesul integrarii regionale europene. Transferul de atributii statale

Calitatea suverana, deci detinerea competentei exclusive, confera titularului acesteia, in mod natural si posibilitatea de a renunta la ea in anumite puncte. Este vorba de ”transferul unor elemente de suveranitate” catre alte subiecte de drept. Exista insa anumite frontiere, dincolo de care cedari prea largi sau prea grave antreneaza disparitia statului ca entitate de sine statatoare. O limita este insa, dificil de trasat, dar, conform opiniei generale, transferurile consimtite, ca o consecinta a apartenentei la o organizatie internationala de integrare, lasa sa subziste suveranitatea, si deci, caracterul statal al acelei puteri politice.
In acesti termeni trebuie pusa, principal, problema suveranitatii statului in procesul integrarii regionale europene. Daca ar fi fost vorba de o simpla cooperare internationala clasica, nu s-ar fi ridicat nici un fel de probleme juridice relative la suveranitatea statului. Aceasta, fara a fi absoluta, ar fi ramas intacta, deci fara transferul unor elemente de suveranitate catre structura suprastatala, catre organizatia de integrare.
Statele europene, membre ale actualei Uniuni Europene, au ales insa o alata cale, radical diferita de cea traditionala. In mod voluntar, liber consimtit, statele membre au cedat treptat elemente ale suveranitatii lor nationale organelor comunitare, desesizandu-se de anumite competente in favoarea acestora. Punctual, acelasi lucru se intampla si in cazul Consiliului Europei, dar exclusiv in domeniul dreptului omului cu referire la jurizdictia obligatorii a Curtii Europene a Drepturilor Omului si la posibilitatea particularilor de a introduce un recurs direct in fata acesteia. Este evident ca problemele complicate, dar si interesante din punct de vedere juridic, se ridica astfel, mai ales in cazul U.E. Unele din statele membre ale U.E. au procedat la revizuiri constitutionale care sa faca posibil transferul unor elemenete de suveranitate si, prin aceasta, integrarea europeana.
Conmstitutia Frantei arata ca Republica participa la Comunitati Europene si la U.E., constituite din state care au ales liber, in baza tratatelor care le instituie, sa exercite in comun unele din competentele lor, Franta consimtind la transferurile de competente necesare.
Constitutia Spaniei prevede ca o lege organica poate autoriza incheierea de tratate atribuind unei organizatii sau unei institutii internationale exercitarea de competente derivand din Constitutie.

Uniunea Europeana a cunoscut o evolutie remarcabila care o poate duce in viitor la formula unei federatii de state. Dreptul comunitar, atat cel originar, cat si cel derivat este guvernat de principiul aplicarii immediate in dreptul national si de principiul fortei superioare dreptului national, respectarea lui fiind garantata de jurisdictia comuna. Se utilizeaza chiar termenul de “teritoriu comunitar”, desi fara o semnificatie extrem de precisa.
Domeniul in care se manifesta cel mai pregnant dorinta de autonomie a regiunilor cu impactul cel mai puternic asupra statului, care isi considera astfel suveranitatea amenintata, este cel al colectivitatilor externe a regiunilor, in special prin participarea la euroregiuni si prin contactele directe cu organele europene.

Pozitia statului suveran

Se observa ca, in acest proces, competentele de putere publica ale statului sunt supuse unei duble presiuni. Una se plaseaza la un nivel superior, cel european, cealalta la nivelurile inferioare, ale colectivitatilor teritoriale locale, in special regiunile. In acest proces statul nu a facut altceva decat sa cedeze treptat din competentele sale atat in sus, cat si in jos. O distinctie este totusi necesara. Spre structurile europene, statul transfera prerogative de suveranitate in timp ce, spre colectivitatile teritoriale locale, transferul nu priveste decat competente de putere publica, de regula nu in domeniile care tin esentialmente de suveranitate (aparare, diplomatie, moneda…), ci in domeniile economic, social, cultura, invatamant, sanatate, forta de munca, amenajarea teritoriului).
Sensul acestei miscari este clar si el se inscrie pe doua directii: adancirea integrarii europene si largirea autonomiei locale. Miscarile sunt numai aparent antagonice, structurile comunitare spre exemplu, apreciind ca dezvoltarea autonomiei regionale cu corolarul ei, pe care il considera inevitabil, slabirea statului favorizeaza integrarea regionala europeana. De aici, o alianta, determinata de interese comune, intre structurile comunitare europene si regiuni. In fata acestei coalitii, statul se aliniaza, la randu-I, cu colectivitatile teritoriale inferioare, speriate de cresterea puterilor regiunilor, potentiala cauza de sugrumare a autonomiei comunale.
Statul, care a rezistat cu bine socului descentralizarii administrative din ultimele decenii, trebuie acum sa faca fata angajamentelor internationale vizand U.E. Oricum, statul national suveran si unitar nu poate ramane absolut neschimbat in procesul integrarii comunitare si regionale, respectiv al descentralizarii.
Relativ la situatia Romaniei, Constitutia din 1991 nu stabileste decat caracterul de stat suveran si independent al Romaniei, suveranitatea nationala apartinand poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum (art.1 si art.2). Apartenenta Romaniei la U.E. va reclama insa evident revizuirea Constitutiei, prin introducerea unei dispozitii care sa permita transferul unor elemente de suveranitate nationala catre U.E. La acelasi rezultat se poate ajunge si prin ratificarea tratatului de aderare, direct printr-o lege constitutionala. In egala masura, trebuie adaptata intreaga legislatie romana la dispozitiile dreptului comunitar, tinand cont de acquis-ul comunitar.