Abordarea clasica si neoclasica

Conceptualizarea si utilizarea notiunilor de consum si consumator, ca practica si experienta sociala distincta si respectiv ca agent specific al vietii economice, tin de inceputurile economiei politice clasice. W. Petty, A. Smith, D. Ricardo,Th. R. Malthus, P. Boisguillebert, J. B. Say s.a., au avut reprezentarea locului si rolului lor in procesul reproductiei. Fixarea si delimitarea lor conceptuala a fost facuta in conditiile capitalismului atomizat in care concurenta perfecta si deplina libertate de miscare reprezentau esenta legilor nescrise ale mecanismului economic. Intr-un asemenea context ei au creat si sustinut mitul consumatorului suveran, al individului care, neingradit de constrangeri exterioare, isi alege, in baza unor calcule specifice, acea structura de consum care sa-I aduca maximum de bunastare. In acelasi timp, consumul si consumatorul erau privite ca puncte terminus; “Orice consum este o distrugere de valoare, o pierdere “, stabilea, implacabil, la nivelul lui 1852, J. B. Say. l7q4qs
Modelul cel mai subtil, dar si cel mai abstract, al consumatorului suveran il gasim, la distanta de un secol, la mostenitorii in linie directa ai clasicismului economic- neoclasicii. Cu L. Walras, S. Jevons si C. Menger intr-o prima linie, urmati apoi de V. Pareto, B. Bawerk. Fr. Wieser ei au pus bazele teoriei consumatorului rational. La Walras, teoria a imbracat forma cea mai elaborata; pentru el consumatorul este un agent final care, cu venitul castigat si in limitele acestuia, cauta sa cumpere de pe piata un anumit numar de bunuri si servicii in intentia de a-si satisface nevoile si dorintele ; ins rational si capabil de evaluari cantitative si calitative, consumatorul are totusi un rol pasiv, calculele sale de maximizare reducandu-se la a stabili o scara a preferintelor in functie de natura si intensitatea nevoilor; cum se formeaza si evolueaza nevoile, cum se explica variatia veniturilor si preturilor, care este relatia de interconditionare dintre producator si consumator, ca si dintre consumatori intre ei sunt intrebari pe care Walras nu si le pune. V. Pareto a facut un pas inainte abordand problema satisfacerii nevoilor la scara ansamblului societatii; dar si la el, ca si la Walras, optimul se raporteaza la o structura data a veniturilor iar natura dorintelor si nevoilor ramane o problema a sociologilor si psihologilor si nu a economistilor. Abia al doilea val al neoclasicismului, in varianta sa moderna neo-clasica din secolul nostru, inlaturand o serie de slabiciuni ale inaintasilor, a dezvoltat teoria consumatorului prin introducerea unor noi elemente de analiza. In 1920 A. C. Pigou a luat in considerare structura veniturilor; ulterior, K. Wicksel a cuantificat influenta factorului timp si a celui monetar; pe aceasta directie a mers si Keynes, contribuind la largirea campului de analiza a teoriei maestrului sau, neoclasicul A. Marshall. Introducand elemente ale sociologicului si psihologicului, ale dinamicii veniturilor si preturilor, ale influientei factorului timp etc., neoclasicismul modern, prin contributia unor economisti ca O. Morgestern, J. von Neumann, F. von Hayek, M. Friedman, P. Samuelson, J. R. Hicks s.a., a dat contur si forma unei teorii a consumatorului care, cu toate minusurile ce decurg din decuparea si desprinderea din mediul sau real a lui “homo economicus rationalis” si asezarea lui in centrul analizei, are suficiente elemente logice, o coerenta si mai ales o forta de atractie indusa din spiritul incitant si problemele puse care o fac sa fie prezenta in aptoape toate manualele de teorie economica ale apusului. Pe acest temei si teren incercam, in cele ce urmeaza, s-o surprindem si noi in liniile ei principale.
Punctul de plecare al teoriei neoclasice al consumatorului il reprezinta postulatul rationalitatii. Se considera ca in actul de consum individul este capabil sa rezolve simultan doua probleme: una de decizie, de alegere intre mai multe variante de consum in functie de nevoile sale si una de maximizare a utilitatii. Din moment ce utilitatea exista, ea trebuie masurata;Walras, Jevons, Menger si ulterior Marshall au crezut in posibilitatea de a masura utilitatea prin ea insasi, cardinal, prin atribuirea, subiectiva, a unor indici de utilitate bunurilor cumparabile; mai cu seama A. Marshall a incercat sa masoare utilitatea prin cantitatea de moneda pe care cumparatorul este dispus sa o cheltuiasca pe bunul respectiv; “Consumatorul va cheltui deci moneda prin cumpararea bunurilor atata timp cat utilitatea marginala a monedei cedate ramane inferioara utilitatii marginale a bunului cumparat”. Transferul problemei utilitatii marginale a bunurilor spre utilitatea marginala a monedei ( nici ea clar definita ) nu era o rezolvare. In plus, la o analiza elementara, se putea lesne observa ca utilitatea unui bun nu este autonoma, ea depinde de utilitatea altor bunuri. De acest lucru si-a dat seama V. Pareto. El a observat ca pentru a-si realiza scopul, consumatorul nu are nevoie de o masura fidela a utilitatii ci doar de a fi in posesia unui clasament rational al preferintelor sale; cu aceasta lista a preferintelor in fata, el va cumpara bunuri si servicii in ordinea fixata si, atata timp cat venitul ii permite. Diferenta de intensitate si utilitate cu care bunurile satisfac preferintele importa mai putin sau chiar deloc; putin intereseaza din punctul de vedere al analizei, daca bunul A este preferat de consumator de 5, de 3 sau de” n” ori mai mult decat bunul B; oricum el va fi achizitionat inaintea acestuia din urma. Plecand de la aceste consideratii el a propus inlocuirea teoriei utilitatii cardinale cu una a utilitatii ordinale. Dezvoltarile urmatoare din secolul nostru si in principal cele ale lui J. R. Hicks merg pe aceasta linie.
Conceptele de baza cu care opereaza si problemele esentiale pe care si le propune spre rezolvare teoria utilitatii ordinale sunt urmatoarele:

a).Functia de utilitate

Clasamentul operat intuitiv de catre consumator, atunci cand se gaseste in situatia de a cumpara anumite bunuri, este pus in evidenta cu ajutorul functiei de utilitate( U) astfel:
U= f ( x1, x2, … xn) in care x1, x2, … xn reprezinta cantitati diferite din bunurile Q1, Q2, … Qn, iar indicii ordinea de preferinta stabilita de cumparator.
Pentru cazul cel mai simplu cu putinta, cand alegerea se rezuma la doua bunuri, functia de utilitate are forma:
U= f( x1, x2 ) 1)
Principalele caracteristici ale functiei de utilitate sunt:
- cantitatile Q1 si Q2 din care provin x1 si x2 sunt infinit divizibile
- este monoton crescatoare x1 si x2
- intervalul pe care este definita nu este unic; acest interval are o limita minima impusa de necesitatea variatiei bunurilor consumabile si o limita maxima determinata de necesitatea pastrarii constante a preferintelor care ar putea fi influientate de moda.
In conditiile in care functia de utilitate este continua si diferentiabila, atunci utilitatea marginala a unui bun este derivata de ordinul intai al acestei functii in raport cu bunul respectiv:
Um( Q1)= f / x1 = f1 ; Um (Q2) =f / x2 = f2 2)

b). Curbele de indiferenta

Pentru o anumita combinatie intre x1 si x2 se obtine un nivel de utilitate U0 :
U=f(x1, x2) 3)
Exista practic o infinitate de posibilitati de a combina x1 si x2; pentru un consumator, abstractie facand de preturi, este indiferent daca, pentru a obtine acelasi nivel de utilitate, se consuma mai mult x1 si mai putin x2 si invers.
Ansamblul punctelor din planul de origine 0 si coordonatele x1 si x2 care se bucura de proprietatea ca indiferent de combinatie, intre x1 si x2 nivelul de utilitate este acelasi, formeaza o curba de indiferenta:

Curbe de indiferenta (convexe)

Punctul M de pe curba de indiferenta U1din figura corespunde unui nivel de utilitate obtinut prin combinatia intre x1 si x2 in proportia x11 si respectiv x21; glisand pe aceeasi curba spre punctul N obtinem acelasi nivel de utilitate ca in M, dar cu o combinatie de formula x12 si x22; prin fiecare punct al suprafetei de utilitate x10x2 trece o curba de indiferenta.

Caracteristici :

1. Curbele de indiferenta corespund la niveluri de utilitate din ce in ce mai mari pe masura ce ne orientam spre directia N-E; punctul B corespunde unui nivel de utilitate mai mare decat A, iar C mai mare decat B;
2. Curbele de indiferenta nu se pot intretaia (se poate demonstra prin metoda falsei ipoteze);

c). Rata de substitutie intre doua bunuri

Data fiind U=f(x1, x2), diferentiala acestei functii ne va arata variasia torala (fata de situatia initiala), variatie determinata de modificarea cantitativa a lui x1 si x2:

dU=f1dx1+f2dx2

Semnificatie: variatia totala a utilitatii determinate de modificarea lui x1 si x2 este egala cu suma dintre variatia lui x ponderata cu variatia utilitatii ce provine din variatia cu o unitate a lui x2(f2) pe de alta parte; de-a lungul curbei de indiferenta daca consumul din x1 descreste, rezulta o pierdere egala cu f1dx1 ce av fi compensata prin sporul de utilitate f2dx2 obtinut prin cresterea consumului din x2; asadar, de-a lungul curbei de indiferenta

f1dx1+f2dx2=0 4) de unde -; dx2/dx1=f1/f2

-dx1/dx2 reprezinta rata marginala de substitutie (RMS) intre bunurile x1 si x2 si ea este egala cu cantitatea din x2necesara pentru a compensa pierderea de utilitate aferenta diminuarii cu o unitate a consumului lui x1; este de observat ca RMS este egala cu raportul dintre derivatele partiale ale functiei de utilitate (utilitati marginale); indiferent de directia de deplasare, pe o curba de indiferenta, rata de substitutie a celor doua bunuri este aceeasi.

d). Pozitia de echilibru si maximizarea utilitatii

Prin combinatia in proportiidiferite a lui x1 si x2 consumatorul rational va cauta sa obtina maximum de satisfactie; problema care si-o pune este una de maximizare, iar restrictia este impusa de limitele venitului (S).
Mai concesiv cu rolul dominat al consumatorului intr-o societate a abundentei, M. Didier este de parere ca, desi cerere solvabila este aceea care da semnalul pentru productie, libertatea de-a alege a consumatorului este ingradita de trei mari factori:
1. Statul, care socializeaza o buna parte a consumului colectiv; este vorba de serviciile publice a caror prestare tine de sistemul institutiilor de stat (aparare, justitie, etc.) precum si de acelea care tin de decitia unei colectivitati (invatamant, sanatate, asistenta sociale locuinte, etc.) si care nu pot fi pastratedecat in beneficiul general al societatii sau colectivitatii si nu in particular; el nu poate influenta calitatea acestuia decat militand pentru ca institutiile de stat sa fie supuse legilor concurentei;
2. Producatorul -; de a carei decizie depinde daca produsul apare sau nu pe piata;la nevoie el poate recurge la publicitate, care inlatura orice rezerva a consumatorului;
3. Ceilalti consumatori -; in functie de gusturile, preferintele si nevoile carora, si mai ales a modului de a-si manifesta, depind si de optiunile noastre; categoria sociala a carei apartinem sau vrem sa-i apartinem are o mare influenta asupra modelarii nevoilor si dorintelor individuale.

Analizat in dinamica, cantitativ , calitativ si structural, consumul arata diferit in momente de timp distincte si diferite. Aceste mutatii, de la o prioada la ata, se explica prin actiunea conjugata a numerosi factori de natura economica, geografica, demoeconomica, tehnica, sociala, politici, organizatorica, psihologica, etc., care, fie ca, indirect, modifica echilibrul pret venit, fie ca actioneaza direct asupra gusturilor, preferintelor si cerintelor consumatorilor. Fiecare din acesti factoriare o actiune si o influenta distincta, un sens si o directie de multe ori opuse sau contradictorii. Rezultanta actiunii lor dezvaluie insa o serie de tendinte si corelatii general valbile: un poporeste cu atat mai bogat si deci traieste mai bine cu cat creste ponderea populatiei active in total; pe masura ce balanta pret-venit permite o crestere a nivelului de trai, ponderea cheltuielilor pentru alimentatie are tendinta de scadere, pe fondul cresterii in marime absoluta a acestora si a imbunatatirii structural calitative a produselor;in conditii similare, partea cheltuielilor pentru imbracamintesi confort personal ramane relativ constanta; in schimb se inregistreaza o crestere a ponderii consumului de servicii (sanatate, transport, comunicatii odihna) si a bunurilor de folosinta indelungata (congelator, masina de spalat, televiyor, video, etc.).