• Regimul politic este un subsistem al sistemului politic. El reprezinta conceptul fundamental al tipologiei clasice a modurilor de organizare si exercitare a puterii politice. z3j2jd
• Au existat de-a lungul vremii numeroase incercari de clasificare a regimurilor politice.
• In antichitate descrierea si tipologizarea regimurilor politice veneau sa raspunda unei nevoi sau mai curand unei proiectii ideale: cautarea bunei guvernari. Aristotel a recurs primul la procedeul de a combina clasamentul empiric al Constitutiilor cu judecata evalutiva sau de ordin moral. Un prim criteriu disjungea intre Constitutiile juste ce au ca reper interesul comun si cele care nu se raporteaza decat la interesele personale ale guvernantilor. Un al doilea criteriu rezida in numarul guvernantilor care-si exercita autoritatea. Aristotel propunea trei perechi simetrice de regimuri politice: regalitate/tiranie, aristocratie/oligarhie, politea/democratie.
• O alta tentativa de clasificare apartine lui Montesquieu care avea in vedere regimul monarhic (pe care il si prefera), regimul despotic si regimul republican.
• Juristii moderni catalogheaza regimurile politice urmarind raporturile interne dintre diferitele organe institutionale: regimuri de separare a puterilor, regimuri de suprapunere a puterilor, regimuri de colaborare a puterilor.

A. Democratiile pluraliste

• Democratia spunea la un moment dat ironic, politologul italian Giovanni Sartori „este numele pompos a ceva ce nu exista“.
• Pe de o parte democratia a ajuns sa fie considerata o eticheta intrucatva compromisa, esecurile ei fiind sanctionate de istorie, pe de alta parte ea continua sa ramana un ideal al guvernarii poporului prin si pentru popor, greu de atins.

Teorii clasice despre democratie a) democratia „procedurala“ -; un ansamblu de institutii ce tind sa apere societatea de orice tentatie si tendinta despotica. Este o conceptie liberala emanand din Revolutia americana ce se straduieste sa concilieze contradictia dintre principiul vointei majoritare si cel al libertatii fiecarui individ. Democratia inventeaza in acest sens compensari constitutionale ce permit un echilibru functional al regimului politic. b) democratia „substantiala“ -; mostenire a idealurilor Revolutiei franceze, postuleaza ca institutiile, drepturile individuale si colective nu reprezinta decat instrumente in slujba unei cauze superioare, catre care trebuie sa tinda toti indivizii.
Democratia ca valoare si nu ca metoda (G. Hermet)
• Exista insa si o teorie alternativa care insista asupra faptului ca democratia rezida intr-o metoda ce permite poporului de a-i accepta sau respinge pe cei chemati sa il guverneze.

Principiul democratiei a) principiul reprezentativ -; in virtutea caruia poporul suveran delega prin sufragiu universal unui numar redus de mandatari grija de a-i exprima propria vointa. Acest principiu de mediere se sprijina pe o „metoda a rabdarii“. Suporterii candidatilor infranti asteapta urmatorul verdict al urnelor. Democratia este un regim pasnic si pacificator pe fondul disputelor politice si confruntarilor electorale. b) principiul majoritatii -; recunoscand dreptul la exprimarea opiniilor, democratia accepta opozitia ideilor si nu absolutizeaza realizarea unanimitatii de vederi. Acest principiu consacra dimensiunea competitiva a democratiei.
• Competitia democratica vizeaza in principal cucerirea de catre un partid sau alianta de partide pozitii de putere in stat.
• Avansul democratiei se insoteste cu un recul al violentei politice. Informarea politica ramane circumscrisa, in democratie, cadrului simbolic si neutralizat al discursurilor si argumentelor dezbatute. Violenta reziduala este condamnata intotdeauna ca periclitand fundamentale insesi ale democratiei.
• Competitia democratica este una rationalizata, in care regulile jocului politic sunt acceptate si respectate de catre toti actorii. Aceasta situatie este rezultatul unui proces istoric de socializare politica si internalizare a valorilor pluralismului.

Tipologia regimurilor
• Democratia de tip occidental are deopotriva radacini istorice si culturale. Se sprijina pe un pattern contractualist, pe notiunea de stat de drept si pe secularizarea valorilor si atitudinilor ce separa Statul de Biserica si societatea civila de stat. a) regimurile parlamentare -; in care guvernarea este responsabila politic in fata forului legislativ, susceptibil si acesta a fi dizolvat atunci cand se impune. Seful statului, fara a avea un rol politic major, simbolizeaza unitatea natiunii. Parlamentul poate avea doua camere: una aleasa prin sufragiul universal direct si care exercita un control direct asupra guvernului, cealalta -; desemnata prin sufragiu indirect (uneori) exercita o functie moderatoare asupra adunarii legislative. Sistemul care protejeaza limitele intre executiv si legislativ are inconvenientul de a favoriza jocul partidelor si instabilitatea guvernamentala. b) regimurile prezidentiale -; se caracterizeaza prin autonomia reciproca a guvernului si a camerelor parlamentului. Presedintele nu poate dizolva parlamentul iar aceste nu poate rasturna guvernul. Executivul si legislativul au aceeasi legitimitate; sunt alese de popor, de unde si riscul unui conflict de autoritate. Regiunile prezidentiale raspund provocarii pe care o reprezinta instabilitatea parlamentara, confruntarea dintre diferitele autoritati constitutionale. Exista riscul ca presedintele sa incline in favoarea sa balanta puterii. Exista si o varianta intermediara: regimul semiprezidential in care presedintele si parlamentul isi impart prerogativele.

B. Regimurile autoritare

• In aceasta categorie sunt incluse in genere regimurile in care primeaza violenta si arbitrariul: despotismul, bonapartismul, populismul, fascismul. Frontierele autoritarismului sunt vagi, termenul sugerand forme de guvernamant care astazi sunt percepute ca totalitarisme: dictatura, tirania.
• Autoritarismul -; este conceput adesea ca un antidot menit sa contracareze imperfectiunile democratiei si este favorizat de dificultatile instituirii democratiei in societati fara traditie reprezentativa, principii egalitare, deschidere spre dialog si toleranta si care nu acorda credit libertatii individului si drepturilor cetateanului.
• Exista o tendinta in societatile traditionale ca autoritarismul social sa se transforme intr-unul politic dupa cum unanimitatea pe baze religioase si etnice poate incuraja anumite forme de autoritarism politic.
• Regimurile autoritare apar cel mai adesea in societati in care convulsiile si crizele politice, exclusivismele ideologice si tiparele culturale conservatoare sau radicaliste isi pun pecetea asupra echilibrului politic.

Criterii de definire a autoritarismului politic a) limitarea competitiei electorale; viata politica devine obiectul unui control sever din partea puterii ce duce uneori pana la disparitia pluralismului politic, incarcerarea si chiar lichidarea fizica a opozantilor. Se inlatura posibilitatea alternantei la guvernare. Alegerile in masura in care au loc nu ameninta niciodata pozitia conducatorului in functie care se bazeaza pe relatii clientelare si solidaritatii de clan. b) blocarea informatiei; in raporturile cu mass-media puterea uzeaza in regimul autoritar de presiuni si cenzura. Dar supravegherea nu poate fi stricta si nici nu are ca rezultat intotdeauna o mobilizare ideologica totala. Autoritarismul nu vizeaza anularea totala a pluralitatii practicilor sociale si culturale ci doar asigurarea ordinii publice exterioare si a unanimitatii de fatada. Agreeaza indiferenta si apatia masei de cetateni. c) mentinerea clivajului stat-societate; spre deosebire de regimurile tota¬litare, cele autoritare nu repun in discutie relatia de diferentiere intre stat si societatea civila. Regimurile autoritare se acomodeaza structurilor sociale existente, permitand chiar un grad de autonomizare periferica (pentru Biserica , mediile de afaceri, administratia locala, viata privata). In schimb sunt tinute sub control institutiile pluraliste (sindicate, partide, asociatii), din sanul acestora recrutandu-se elitele fidele regimului.

Configuratii autoritare a) puterea patrimoniala -; un mod de dominatie in care guvernarea vastelor colectivitati se realizeaza potrivit unui model domestic, sub autoritatea patrimoniala a unui suveran care confunda bunurile sale particulare cu cele ale statului (ex. monarhia Vechiului Regim, despotismele orientale). Exista si un „neopatrimonialism“ modern, mai ales in lumea islamica (ex. emiratele din Golf). Suveranul are monopolul alocarii discretionare a posturilor, statutelor si valorilor simbolice. b) oligarhiile clientelare se definesc prin trei elemente:

• gestiunea patriarhala a statului de catre cateva familii potentate de latifundiari;
• relatii afective de loialitate -; cetateanul devine clientul unui patron politic;
• camuflarea puterii indaratul practicilor electorale manipulate si corupte (ex. regimul caudillos in America Latina). c) cezarismul bonapartist -; au avut ca arhetipuri regimul lui Napoleon al III-lea in Franta si guvernarea lui Bismarck in Germania in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Bonapartismul adauga dictatura libera¬lismului economic. Se manifesta mai ales in situatii istorice de tranzitie. Se uzeaza de votul plebiscitar. Caracteristicile bonapartismului sunt: preeminenta absoluta a executivului sub egida unui conducator pe viata, mobilizarea valorilor nationaliste sau imperiale, vointa de a ghida modernizarea „de sus“; d) regimurile populiste -; se distinge de bonapartism prin exaltarea pri¬matului vointei populare, recursul frecvent la elogiile charismatice ale unitatii nationale (ex. boulangismul, in Franta anilor ’80 in secolul al XIX-lea, peronismul in Argentina). Populismul se dezvolta in cadrul sistemelor clientelare ce cauta sa controleze migratiile interne ale taranilor saraci spre marile metropole, alimenteaza frustrarile si resentimentele celor mici impotriva celor mari, ale saracilor contra plutocratilor, ale nationalistilor contra imperialismului transfrontalier.

Fascismul (in faza sa initiala, cand a aparut ca raspuns la criza liberalismu¬lui dupa primul razboi in Italia, cu ecouri si in alte tari europene (ex. horthysmul in Ungaria).
• Principiile esentiale: autoritatea, ierarhia, statolatria, nationalismul, xeno¬fobia, elogiul violentei si instinctelor razboinice, cultul gloriei, sacrificiului si credintei, al supunerii si disciplinei oarbe fata de conducatori.

C Regimurile totalitare

• Termenul de totalitarism ii apartine lui Benito Mussolini (Ducele fascist al Italiei intre 1921-1943) dar s-a impamantenit ulterior prin analizele politice ale cercetatorilor americani in deceniile 4, 5 si 6 ale secolului trecut.

Criteriile de definire ale totalitarismului a) Carl J. Friedrich (in lucrarea Dictaturile totalitare si autocratia -; 1959) stabileste urmatoarele criterii:
- o doctrina oficiala, acoperind toate aspectele existentei umane si la care se presupune ca adera toti membrii;

- un partid de masa, unic ierarhizat, avand in fruntea sa un conducator charismatic si compus din militanti fideli neconditionat;
- un monopol al puterii asupra fortelor armate;
- un monopol al puterii asupra mijloacelor de productie;
- un sistem de putere politieneasca terorista ce se sprijina pe monopolul violentei si al propagandei politice;

Spre deosebire de vechile forme ale tiraniei, totalitarismul se sprijina de potentialul tehnologiei si resursele birocratiei. a) Hannah Arendt in lucrarea Originile totalitarismului -; 1951 pro¬cedeaza la o paralela stransa intre nazism si stalinism. Au existat conditii favori¬zante: miscarile totale, nationalismul, imperialismul, ascensiunea maselor in arena istoriei, deziluziile progresului intemeiat pe valorile iluminismului, o criza identitara a omului modern. Totalitarismul se defineste prin veleitatile scientismului sau ideologic, prin tehnicile de propaganda raliate exercitarii violentei, institutionalizarii terorii si instaurarii secretomaniei (institutii emblematice: lagarele de concentrare); b) Raymond Aron (Democratie si totalitarism - 1969); definitia sa se apropie de cea a lui Carl J. Friedrich. Se bazeaza pe urmatoarele elemente:
- o partidul unic ce-si rezerva monopolul activitatii politice;
- ideologie oficiala;
- un monopol de stat asupra mijloacelor de forta si convingere;
- supunerea activitatilor economice ale statului;
- teroare politieneasca si ideologica.
Ordinea politica totalitara are ca elemente: a) conducatorul suprem (Führerul, Ducele, Marele Carmaci; Hitler, Mussolini, Stalin, Mao, Ceausescu); nu este un simplu despot ce are o putere discretionara, absoluta, el este sufletul si garantul miscarii ce o inspira. Este infailibil, omnipotent, atotcunoscator. Isi construieste si isi intretine cultul personalitatii. Puterea sa personalizata tine loc de lege. b) partidul unic si de masa, fundamentat pe o ideologie exclusivista, devine un aparat birocratic la scara nationala, ramificat, cu o multitudine de structuri organizationale; cultiva unanimitatea si monolitismul; orice tendinte heterodoxe si factioniste sunt starpite in fasa prin epurari si executii. c) politia politica este omniprezenta, disciplinata si secreta. Se insarcineaza cu vanarea inamicilor obiectivi desemnati dupa criterii ideologici de catre putere (evrei, chiaburi, agenti ai imperialismului etc.). Cultiva un climat de teama si suspiciune generalizata si se sprijina pe o „armata“ de denuntatori si informatori. Dezvolta retele punitive si „industrii“ penitenciare (Gulagul in Rusia sovietica, lagarele de concentrare KZ in Germania nazista). d) cetateanul este un pion al mecanismului totalitar; el devine voluntar sau involuntar complicele puterii totalitare. Totalitarismul acapareaza societatea civila si modeleaza arbitrar comportamentele umane. Ordinea totalitara se instituie cu concursul maselor conditionate prin teroare politieneasca si viol psihic.

Ideologia totalitara
Justificarea ideologica a practicilor politice este caracteristica fundamentala a totalitarismului. a) masina propagandistica -; instituie un control total asupra canalelor mass-media, artelor, vietii publice si private a oamenilor. Directioneaza si cenzureaza, promoveaza cu obstinatie valorile agreate de putere si recurge la practici represive, interdictii impotriva mesajelor si productiilor artistice indezirabile. b) monopolul adevarului -; discursul puterii este singurul permis si tezele ideologiei totalitare au caracter de dogma intangibila; orice alta atitudine este execrata ca blasfemie, complot, tradare. Se produce o catehizare a noilor credinte sub actiunea propagandei permanente. Reprezentarile propagandei totalitare sunt maniheiste, in termeni de Bine-Rau, pe baza unor mituri si exaltarii straturilor irationale din om. c) totalitarismul originar (datorat ideologiilor si credintelor totale -; antisemitism, pangermanism, rasism, imperialism, comunism etc.) si sentimentelor identitare colectiviste. d) o religie secularizata ce se substituie credintelor si religiilor; un milenarism escatologic.