• Conceptul de elita desemneaza o realitate constitutiva a politicului, consacra funciara disimetrie a raporturilor in jurul puterii, intre guvernanti si guvernati. f1j8jx
• Termenul de elita acopera o realitate distincta, constituita din individua¬litatile politice si sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaseaza de masa membrilor societatii. Este vorba de ascendentul unei minoritati active si activizante asupra unei majoritati, mai mult sau mai putin pasive.

A. Geneza teoriei elitelor

• Un precursor al teoriei elitelor este Machiavelli, care in lucrarea sa Principele, exalta virtutile de exceptie ale printului ce stie sa se slujeasca de calcul, viclenie si forta pentru cucerirea, exercitarea si pastrarea puterii in scopul consolidarii unui stat.
• Teoria elitelor isi afla consacrarea prin contributiile reprezentantilor scolii politice italiene Vilfredo Pareto (creatorul termenului de „elita“) si Gaetano Mosca (promotorul ideii de „clasa politica“). Acestora li se poate adauga Roberto Michels cu studiile sale despre fenomenul oligarhic in partidul de masa, Georges Sorel cu reflectiile sale asupra violentei si „mitului politic“ precum si Max Weber.
• Paradigma elitara contine urmatoarele elemente: a) procesualitatea istorica se intemeiaza de diviziunea societatii in clase -; o clasa dominanta si una dominata, o elita conducatoare si o masa ce se lasa condusa; b) stiinta politica reprezinta de fapt studiul elitei, al compozitiei si structurii sale, al modului de relationare cu masa; c) obiectivul fundamental al oricarei elite il constituie detinerea si mentinerea puterii, pastrarea privilegiilor dobandite gratie puterii; d) dominatia se bazeaza pe forta dar si pe frauda sau seductie, elita obtinand consimtamantul masei; e) structura sociala este intemeiata si legitimata de o formula politica asociata unor ideologii sau mituri socialmente acceptate; f) guvernarea ca exercitiu politic al elitei va recupera mai mult sau mai putin si interesele masei, atat cat nu prejudiciaza privilegiile elitei

B. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice

• O controversa deja veche opune pe adeptii ideii ca elita conducatoare ar avea un caracter unitar celei potrivit careia elita este expresia singularitatii diferitelor ei componente. a) teza umanista -; ilustrata de sociologul american C. Wright Mills in lucrarea Elita puterii (1956). Dupa opinia sa o elita unita prin interese comune ia toate deciziile publice principale. Aceasta regrupeaza trei mari ierarhii institutionale, un „triunghi al puterii“: nivelul economic (conducatorii marilor firme, banci), nivelul militar (statul major al armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici insarcinati cu guvernarea). Aceasta elita se remarca printr-o puternica solidaritate. Membrii ei apartin acelorasi medii, au aceeasi formatie intelectuala, impartasesc aceleasi valori, au acelasi comportament si stil de viata. b) teza pluralista -; ilustrata de sociologul Robert Dahl inventatorul termenului de poliarhie, o guvernare disipata in mai multe centre de decizie. Potrivit acestei teze nu ar exista o clasa conducatoare ci o multitudine de categorii conducatoare, antrenand relatii de cooperare sau opozitie. Luarea deciziilor mobilizeaza numerosi lideri -; care nu alcatuiesc o elita unica si omogena. Autonomia acestor fractiuni le permite sa dispuna de mijloace de influenta distincte, resurse de putere ce conduc la o cultura a negocierii si compromisului si la descentra¬lizarea procesului decizional.

C. Selectia sociala a elitelor politice. Politizarea administratiei centrale

• Exista supozitia ca accesul individului la o elita politica ar fi facilitat de apartenenta sa la o elita sociala. Anumite categorii de populatie apar ca fiind privilegiate de circumstante si de o grila de selectie. a) barbatii de varsta matura constituie un grup prevalent (ex. elitele administrative din Franta indica o neta subprezentare a femeilor; varsta medie a parlamentarilor in tari occidentale cu traditie democratica -; peste 50 de ani); b) statut social ridicat; recrutarea sociala a politicienilor din guvern, parlament vizeaza clasa superioara, in vreme ce alesii locali provin in special din clasele populare; apartenenta ideologica poate determina in anumite situatii o mutatie in profilul sociologic al elitelor politice (ex. venirea stangii la putere se insoteste cu accesul unor intelectuali in parlament si scaderea numarului industriasilor in guvern); o burghezie intelectuala inlocuieste burghezia economica; c) ereditatea sociala -; promovarea in politica devine „o afacere de familie“; mandatele electorale sau posturile-cheie in administratie se transmit aidoma unei mosteniri familiale.
• Exista anumite institutii care se constituie in adevarate pepiniere ale elitelor politice si administrative (ex. ENA in Franta).
• Omogenizarea sociala si intelectuala a elitelor conducatoare favorizeaza adesea circulatia membrilor acestora intre sectoarele politice si administrative. In pofida unui ideal de neutralitate politica administratia nu este niciodata scutita de ingerintele politicului si de transferul in si din structurile ei al unor politicieni, care numai aparent prezinta caracteristici de functionari, tehnocrati si birocrati, chiar daca adesea despre societatea politica se vorbeste in termeni precum: „republica a functionarilor“, „esaloane birocratice“, „manageri si administratori publici“.

In raporturile dintre structurile politice si cele administrative apar tendinte pronuntate de: a) politizare a angajatilor; este vorba de puterea discretionara a guvernantilor de a recruta sau de a revoca inalti functionari, mai ales in situatia de alternanta la guvernare; b) politizare a activitatilor care rezulta din cresterea puternica a cabine¬telor ministeriale a caror sarcina consta din ce in ce mai mult in a tutela directiile administrative.

Functionalizarea personalului politic este o sintagma pentru expansiunea clasei politice ce se realizeaza prin includerea in randurile sale a unui numar tot mai mare de functionari. In ultima jumatate de secol inaltii functionari au reprezentat 60% din numarul ministrilor si 70% dintre ministrii de cabinet.
• Exista explicatii ce privesc statutul functiei publice, disponibilitate de integrare a functionarilor in politica gratie profesiei lor, si aceasta cu riscuri minime. Stabilitatea regimurilor politice incurajeaza functionarimea sa se indrepte, cu succes, spre cariere politice.