12.1. Orientari teoretice in definirea conceptului de regim politic. Continutul si esenta regimului politic. y2c9cv
Cunoasterea si intelegerea mecanismului de formare, organizare si functionare a vietii sociale, indeosebi a celei politice, impune cu necesitate, pe langa studiul celorlalte componente ale sistemului politic, si pe cel al regimului politic.
Problematica definirii regimului politic intereseaza in aceeasi masura pe juristi, oameni politici, politologi, dar si pe cetateni - fapt ce vine sa probeze importanta atat teoretica dar mai ales practica. ce se acorda acestui element al sistemului politic contemporan.
O prima incercare de definire si tipologizare a regimului politic a fost facuta din perspectiva stiintei dreptului constitutional. O asemenea definire, dar mai ales tipologizare a regimurilor politice se bazeaza pe disjungerea functiei legislative, de cea executiva si pe explicarea coabitatiei dintre ele. Din acest unghi, se disting: regimul contopirii puterilor (monarhia absoluta), regimul diviziunii puterilor (republica prezidentiala), regimul coabitarii puterilor (republica parlamentara).
O asemenea definire si clasificare a regimurilor politice nu este edificatoare si, asa cum observa si politologul francez M.Duverger, ea ''este auxiliara'' si vizeaza tipurile de structuri guvernamentale''1. Desi nu respinge in totalitate aceasta definire si clasificare a regimurilor politice, acelasi autor releva ca '' In lume exista destul de multe constitutii politice fictive, care definesc regimul politic in afara constitutiei reale cu regimul care guverneaza in realitate si in acest caz, primul (constitutiile) serveste drept paravan pentru cel din urma''2.
Politologul M. Lesage, considera ca in definirea regimului politic exista doua metode: ''Una consta in a lua drept punct de plecare constitutia si legile juridice3. O asemenea metoda de pe pozitiile cercetarii constitutionalistilor, nu este satisfacatoare nici pentru M.Lesage si in consecinta, el sutine ''Cealalta, dimpotriva, consta in studierea practicii si in analiza interioara a dreptului scris in relatia sa cu practica… cel mai bine este sa se inceapa tocmai de la practica".4 O asemenea pozitie este impartasita si de alti politologi ca R.Aron, G.Burdeau si demonstreaza ca stiinta politica isi are propria sa metoda in studirea regimului politic. Daca vechii constitutionalisti se limitau doar la o analiza teoretica si in esenta, numai la institutiile de stat, politologii extind cadrul cercetarii la toate institutiile existente in societate, evident, cu precadere la cele politice, imbinand cercetarea teoretica cu realitatea vietii practice.
In randul politologilor, in definirea si clasificarea regimurilor politice nu exista un punct de vedere unitar. Toti insa abordeaza definitia respectiva, de pe pozitiile teoriei institutiilor, dar concep si folosesc aceasta teorie in moduri diferite.
O asemenea abordare a definirii regimului politic a generat in cadrul politologilor, doua orientari distincte. a)O prima orientare are in centrul sau pe vestitii politicieni M.Duverger si G.Burdeau, ce definesc in exclusivitate pe baza teoriei institutionale regimul politic. In cadrul institutiilor politice, ei iau ca element principal partidele politice.
''Cel ce cunoaste dreptul constitutional si ignora rolul partidelor politice -scrie M. Duverger- are o imagine falsa despre regimurile politice contemporane 5.
In acelasi spirit G.Burdeau spune: "In zilele noastre, pentru a caracteriza regimul care functioneaza in stat nu trebuie sa ne mai intrebam pe ce baza - parlamentara sau prezidentiala - se infaptuieste diviziunea puterilor, ci trebuie mai intai lamurita calitatea partidelor, structura lor si scopurile lor"6.
Mergand consecvent pe linia institutionalista a definirii regimului politic, M.Duverger conchide ''Totalitatea institutiilor politice, care functioneaza in tara respectiva, intr-o anumita perioada, constituie regimul ''politic7 . Desi pune in centrul institutiilor politice partidul politic, M. Duverger concepe regimul politic ca o interdependenta directa a tuturor institutiilor politice. De asemenea, el arata stransa corelatie dintre regimul politic si institutiile sociale, economice s.a.m.d.
Extrem de complexa se dovedeste a fi constructia definirii regimului politic la G.Burdeau. Pentru G.Burdeau, regimul politic se defineste prin "totalitatea normelor, adoptate sau pur si simplu practicate in tara respectiva cu ajutorul carora se infaptuieste conducerea oamenilor"8 .
La o prima analiza, s-ar parea ca G.Burdeau paraseste linia institutionala in definirea regimului politic, intrucat principalul izvor al normelor care reglementeaza infaptuirea puterii este interactiunea dintre institutiile politice si cele sociale, definitia sa este, asa cum singur recunoaste", o definitie institutionala extinsa''9.
Conceptiei institutionaliste ii apartine si cea a lui M.Lesage. Dupa opinia sa "definirea si studirea regimului politic reprezinta studirea relatiilor existente intre toate categoriile de institutii, in procesul adoptarii deciziilor politice"10. b)Pozitiile institutionalismului pur, exclusivist se dovedesc a fi inaccesibile pentru alti politologi, ce au ca lider pe R.Aron. Pentru R.Aron "regimul politic nu se reduce la simpla combinare de institutii"11.
Aceasta orientare, desi pastreaza in definirea regimului politic elementele institutionale, aduce in sprijin si alte componente, dand astfel o imagine mult mai complexa si mai realista despre natura si rolul regimului politic in societate.
Pentru exprimarea unei asemenea orientari, cea mai elocventa este conceptia lui R.Aron. In explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic, R.Aron considera ca importante sunt nu numai "legatura dintre institutii si modalitatile de functionare a lor, ci si formele interdependentelor sale cu infrastructura, rolul si locul pe care-l ocupa administratia in cadrul regimului,contextul istoric in care actioneaza regimul"12
Pornind de la aceste considerente, in legatura cu definirea, cu continutul si esenta regimului politic, putem aprecia urmatoarele:
- Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare si functionare a sistemului politic si in consecinta, prin regim politic se intelege modul concret de organizare, institutionalizare si functionare a sistemului politic si de exercitare a puterii politice de catre o forta social-politica in cadrul unei comunitati sociale sau a unui istem social global;
- Desi in cadrul regimului politic institutiile si organele puterii de stat au rol important in constituirea si in functionarea sa, regimul politic nu se poate rezuma la acestea, ci el cuprinde, organizational si functional, intregul sistem politic;
- Natura regimului politic, forma sa de exprimare in planul practicii sociale este rezultatul raportului de forte dintre clase, grupuri sociale, partide, formatiuni politice, intr-un cuvant, dintre cetateni, organizatii, dintre acestea si societatea civila si politica;
- Regimul politic nu poate si nu trebuie identificat cu forma de guvernare.
Forma de guvernare desemneaza modul concret de formare si organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile si principiile lor, raporturilor dintre ele si celelalte organe ale statului, ca si a raporturilor dintre ele si celelalte forme institutionalizate ale sistemului politic. In schimb, regimul politic inseamna materializarea expresa a unor operatiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor, in general, a valorilor politice, in special. Chiar daca unele elemente ale regimului politic se suprapun intr-o oarecare masura si sub anumite aspecte, cu cele ale formei de guvernamnt sau ale structurii de stat, prin aceasta ele nu-si dizolva identitatea, calitatea distincta de a fi laturi definitorii ale regimului politic. Cu exceptia monarhiilor absolute unde se nasc regimuri dictatoriale, forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic, ci ea, in cea mai mare masura, este rezultatul raportului dintre aceasta si cetateni.

12.2. Tipologia regimurilor politice
Alaturi de definirea regimului politic, o deosebita atentie se acorda in literatura de specialitate si problemei tipologizarii acestotra. Importanta acordata acestei probleme este demonstrata de organizarea in 1967 la Bruxelles, a unui Congres International de stiinta politica ce a avut ca obiect al dezbaterii problema clasificarii regimurilor politice. Cu toate acestea, literatura de specialitate nu este in masura sa prezinte o pozitie unitara, dimpotriva, clasificarile propuse sunt extrem de diverse. In cele din urma, in aceasta problema, in stiinta politica contemporana, s-au constituit doua mari orientari privind pozitiile tipologizarii regimurilor politice, fapt ce nu anuleaza, indeosebi in interiorul acestor orientari, marea diversitate de optiuni, atitudini: a.Clasificarile care pornesc de la fundamentarile traditionale (M.Prelot si G.Vedel, constituind in aceasta orientare autori de referinta); b.Clasificarile care depasesc cadrul traditional (M.Duverger, G.Burdeau, R.Aron)
Una dintre clasificarile traditionale ale regimurilor politice este cea a lui M.Prelot; el imparte regimurile politice in grupe, dupa numarul conducatorilor. Dupa acest criteriu, el deosebeste urmatoarele tipuri de regimuri politice: democratia, monocratia, oligarhia si regimul mixt.
Democratia este reprezentata de acele regimuri "in care in majoritate poporul determina in mod liber orientarea si isi asuma controlul conducerii si legislatiei"13 .
Conducerea de catre o persoana este numita de Prelot "monocratie": termenul este deosebit de cel clasic-monarhie, care desemneaza ''numai mostenirea functiilor sefului statului'', pe cand monocratia are un dublu aspect de detinere a puterii si de a formula ideologia 14 .
Regimurile oligarhice sunt, dupa M.Prelot, conducerea politica a societatii de catre o parte a populatiei. Mergand mai departe cu analiza, in cadrul regimurilor oligarhice, el distinge mai multe tipuri de conducere:
-conducerea de catre clasa privilegiata-aristocratia;
-conducerea de catre indivizi instariti-plutocratia de cens;
-conducerea de catre unul sau cateva partide-particratie 15.
In conceptia lui M.Prelot, regimurile mixte sunt cele care ocupa un loc intermediar intre democratie si monocratie.
Acestea pot fi de doua feluri:
-regimul mixt, inclinat spre democratie;
-regimul mixit, inclinat spre monocratie.
De remarcat, ca in cadrul regimurilor mixte cu tendinte monocratice el include fostele regimuri comuniste. In schimb, nu putem fi de acord cu includerea in cadrul regimului mixt democratic a unor regimuri, ca cel din Spania franchista sau Portugalia salazarista.
Intr-o anumita masura si G.Vedel urmareste fundamentarile traditionale in clasificarea regimurilor politice. Dupa parerea sa, din punct de vedere politic trebuiesc distinse doua tipuri de regimuri:
-regimurile in care puterile legislativa si executiva sunt doar diferite ramuri ale activitatii unui partid politic;
-regimurile in care absenta partidului majoritatii sau a disciplinei de partid nu permit sa se infaptuiasca simpla unire a puterilor legislativa si executiva 16.
Dupa cum se vede, clasificarea lui Vedel ignora orice criteriu de clasa sau sociale, considerand drept conditii necesare ale acestor regimuri coeziunea si spiritul de disciplina al partidului, precum si majoritatea monopartidista in parlament sau monopolul unui partid.
Mult mai complexe si mai apropiate de realitatea vietii politice sunt clasificarile facute regimurilor politice de politologii orientarii care depasesc cadrul traditional.
Una dintre aceste clasificari este cea facuta de M.Duverger. Ea pune la baza clasificarii regimurilor politice patru criterii, care in esenta vizeaza: baza puterii politice; problema alegerii si structurii conducatorului; formarea organelor de conducere; relatiile dintre acestea etc.
Pornind de la aceste criterii, M.Duverger distinge doua grupuri fundamentale de regimuri:
-regimurile liberal-democratice;
-regimurile autoritare;
In cadrul regimurilor liberal-democratice sunt incluse regimurile prezidentiale si cele parlamentare.
Regimurile autoritare sunt impartite in: regimuri comuniste, fasciste si regimurile politice ale tarilor in curs de dezvoltare17.
O interesanta clasificare a regimurilor politice o intalnim la G.Burdeau.
Pornind de la trei criterii esentiale: originea si baza puterii, scopul regimului si tipul de societate; sistemul de organizare a organelor puterii de stat si de repartizare a competentelor intre ele, G.Burdeau distinge doua mari tipuri de regimuri politice: "autoritare si democratice"18.
"Autoritarismul - precizeaza in continuare autorul - se caracterizeaza prin dominatia sefului statului si limitarea libertatilor politice"19 .
Toate regimurile politice autoritare, sustine politologul francez G.Burdeau, sunt dictaturi si ele provin "nu atat din teoria politica cat si din criza sociala"20.
In interiorul regimurilor democratice, G.Burdeau descopera: regimuri ale "democratiei conduse" si regimuri ale "democratiei care conduce".
In primul tip de regimuri, ale democratiei conduse, poporul, sustine G.Burdeau, este condus de sus. Asemenea regimuri au fost cele ale democratiilor liberale clasice din secolul al XIX-lea. In acest tip de regimuri politice democratice conduse, sunt incluse si fostele regimuri comuniste.
Incepand cu secolul al XX-lea, se constituie regimurile democratiei care conduce. Ele se caracterizeaza prin faptul ca asigura posibilitatea poporului de a exercita o influenta directa asupra infaptuirii puterii de stat. In acest ultim tip de regimuri politice, G.Burdeau include tarile burghezo-democratice contemporane.
La randul sau, Raymond Aron porneste in clasificarea regimurilor politice de la partidele politice, mai precis de la numarul partidelor politice ce conduc in societate. din acest punct de vedere el distinge urmatoarele tipuri de regimuri politice:
-regimurile politice monopartidiste, considerate prin continutul si esenta lor regimuri nedemocratice, totalitare;
-regimuri politice multipartidiste sau constitutional pluraliste, democratice prin caracterul lor.
Aceste doua tipuri de regimuri, dupa R.Aron, "simbolizeaza doua moduri caracteristice de exprimare institutionala a ideii de suveranitate populara, doua moduri de organizare a luptei fortelor politice"21.
In cadrul regimurilor monopartidiste R.Aron include regimurile fasciste si cele din tarile foste comuniste.
In ceea ce priveste regimurile politice multipartidiste, dupa parerea lui R.Aron: "este imposibil sa se faca o clasificare consecventa a lor"22. Din acest motiv, autorul se limiteaza la analiza "principalelor lor variabile"23.
Dupa aceasta trecere succinta in revista a principalelor orientari si pozitii exprimate in literatura politica referitoare la tipologia regimurilor politice, se pot face urmatoarele aprecieri:
-la baza tipologizarii regimurilor politice, trebuie sa stea o varietate de criterii, intrucat numai acestea sunt in masura sa releve adevarata natura, semnificatie si individualitate a lor;
-dintre criteriile care trebuiesc folosite in clasificarea regimurilor politice evidentiem: modul de constituire si functionare a organelor puterii de stat (numire, alegere directa sau indirecta a acestora); modul de alegere a conducatorilor; continutul si sfera drepturilor si libertatilor cetatenilor, in special a celor politice si, mai ales, a modului cum se regasesc si se materializeaza in practica vietii social-politice, natura si baza ideologica a regimului; sistemul partidist (monopartidist, bi si pluri partidism);
-natura, profunzimea si amplitudinea relatiilor sociale si in special a celor politice.
Pornind de la aceste orientari, regimurile politice pot fi clasificate in: a)regimuri politice democratice; b)regimuri politice dictatoriale sau totalitare.
Desigur, o asemenea tipologizare a regimurilor politice nu poate fi rigida si nu poate epuiza marea varietate de forme si manifestari pe care acestea le pot imbraca in viata politica reala, practica a fiecarei societati. La aceasta trebuie avut in vedere amplul fenomen de mobilitate la care sunt supuse regimurile politice. Trecerea de la o forma de regim politic la alta, este astazi o realitate si este rezultatul unor modificari in planul raportului de forte, de combinatii politice ce pot aparea in peisajul politic al unei societati. Un exemplu elocvent il constituie prabusirea regimurilor politice comuniste din Europa rasariteana si centrala si angajarea lor spre regimuri democratice.

12.3. Regimurile politice democratice

Una dintre primele forme de organizare a vietii social-politice a constituit-o regimurile democratice. Regimurile politice democratice au luat nastere inca din societatea sclavagista, cel mai elocvent exemplu in acest sens, fiind regimul politic atenian.
In feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist si nu am gresi, daca am aprecia ca in aceasta societate regimurile democratice dispar, ceea ce se mentine sunt anumite elemente ale democratismului politic si nu regimuri politice democratice in sine sau ca atare.
Renasterea si proliferarea regimurilor democratice are loc odata cu epoca moderna, cand, pentru unele tari dezvoltate, ele devin principala forma de exercitare a conducerii politice, a societatii. Astazi, regimurile politice democratice constituie o dominanta a vietii politice contemporane, spre ele indreptandu-se atat tarile foste comuniste din Europa rasariteana si centrala, cat si majoritatea tarilor din lumea a treia.
In teoria si practica politica, regimurile democratice se individualizeaza printr-o serie de note distincte:
-organele de conducere ale puterii de stat, politice, in general, se constituie si actioneaza prin consultarea cetatenilor. Ele sunt emanatia vointei acestora si rezultatul alegerilor;
-in aceste societati exista si se aplica in practica politica principiul separarii puterilor de stat, aceasta constituind o garantie a vietii democratice si in mod deosebit, a democratismului politic;
-existenta unui larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti, a caror aplicare in practica este garantata de organele puterii de stat, constituie o caracteristica majora a acestor regimuri;
-pluripartidismul politic si pluralismul ideologic constituie o alta componenta majora a acestor regimuri, fapt ce naste si asigura functionalitatea opozitiei politice, a diversitatilor de optiuni, opinii, de ideologii in societate.
In esenta, prin structurile lor organizatorice, prin mecanimul de functionare, regimurile politice democratice reprezinta, apara si promoveaza interesele generale ale tuturor membrilor societatii, ale societatii in ansamblul ei.
In cadrul fiecarei societati, in functie de raportul ce se stabileste intre principalele componente ale puterii de stat exprimate prin institutiile sale politice (guvern, parlament), dar si ca urmare a unor traditii politice, regimurile politice democratice imbraca, in functionalitatea lor practica, urmatoarele forme:
-regimurile politice parlamentare. In cadrul acestor regimuri, parlamentul, in raport cu celelalte organe ale puterii de stat detine un rol preponderent, concretizat intr-un surplus de atributii si prerogative. Seful guvernului si, in unele tari, insasi seful statului, este desemnat de parlament si raspunde pentru intreaga sa activitate in fata acestuia. Parlamentul poate dizolva guvernul prin exprimarea votului de neincredere, poate initia si desfasura anchete si control asupra activitatii sale, dezbate si aproba tratatele politice, economice cu alte state, hotaraste in problemele majore ale dezvoltarii interne si externe etc. Asemenea regimuri se pot intalni in Anglia, Germania, Italia etc.
-regimuri politice prezidentiale. In aceste regimuri, seful statului este investit cu conducerea suprema a statului, detinand, in sistemul organelor de stat o pozitie privilegiata avand largi atributii si prerogative ca: numirea primului ministru, a membrilor guvernului, initiativa legislativa, exercitarea unor functii importante in stat (comandant suprem al armatei), opunerea veto-ului unor legi, incheierea unor tratate internationale, promulgarea legii. Exemple de asemenea regimuri politice ar fi cele din SUA, Franta, Indonezia, Filipine etc.;
-regimurile politice parlamentare semiprezidentiale
Lupta pentru suprematie, din cadrul unor societati, dintre puterea executiva (guvern, seful statului) si puterea legislativa (parlament) a impus aparitia unui element de mediere, de echilibru dintre acestea. De regula, acest element a fost gasit in persoana sefului statului, presedintelui care din dorinta de a limita puterea parlamentului, a fost inzestrat cu prerogative ce tin atat de executiv, cat si de legislativ, el putand astfel media intre acestea. Asemenea regimuri se nasc si se dezvolta indeosebi in societatile foste comuniste din Europa centrala si rasariteana, unde perioada de tranzitie impune consideram, ca o necesitate, mentinerea unui executiv puternic dar si a unui legislativ autoritar.
Democratismul politic a fost prezent si in cadrul societatii romanesti, inca din perioada feudala. Edificatoare in acest sens sunt institutiile politice feudale romanesti, marea adunare a tarii, adunarile obstesti si chiar sfatul domnesc. Asa de exemplu, marea adunare a tarii, desi era compusa din reprezentantii starilor privilegiate avea largi atributii politico-sociale, ca: alegerea domnului, aprobarea masurilor sociale si fiscale, ratificarea tratatelor de pace si de vasalitate. Importante elemente de democratim social-politic se intalnesc si in cadrul adunarilor obstesti. acestea se convocau numai in cazuri exceptionale, dar cu participarea intregii boierimi, a clerului, a ostenilor si a orasenilor, luand in discutie probleme de o deosebita importanta pentru tara.
In epoca moderna, odata cu afirmarea in viata sociala a noii clase, burghezia, se accentueaza elementele democratismului politic. Viata de stat moderna romaneasca incepe sa se manifeste odata cu inceputul secolului al XIX-lea, debutul realizandu-se odata cu primul proiect de constitutie, elaborat in Moldova in 1822, cunoscuta sub numele de Constitutia carvunarilor. Este prima constitutie romaneasca in care sunt inscrise principiile moderne de organizare si conducere a societatii, aparand totodata si primele elemente de democratism politic. Considerata de boierime conservatoare "prea novatoare", acest prim proiect de constitutie nu a fost aplicat.
Desi infranta, revolutia din 1821 a constituit un puternic imbold in actiunea de modernizare a societatii romanesti. Rezultatul actiunii reformatoare dusa de elementele progresiste romanesti din perioada 1822-1828 s-a materializat in elaborarea sub supravegherea generalului rus Pavel Kisseleff, a Regulamentelor organice considerate prima constitutie aplicata in Principatele romane.
Noua organizare de stat se baza pe principiul separarii puterilor in stat: executiva (domn), legislativa (Adunarea obsteasca), judecatoreasca (exercitata de instantele judecatoresti).
Desi regulamentele mentineau relatiile feudale, privilegiile boierimii, totusi, prin masurile identice de organizare, exprimau necesitatea unirii, modernizarii societatii romanesti.
Realizarea in 1859 a statului modern roman prin larga consultare si vointa poporului, a consensului national, a constituit un profund act de democratism politic, avand in acelasi timp un rol major in impunerea in fata Europei a Unirii.
Reformele in spirit burghezo-liberal intreprinse si realizate de A.I.Cuza si indeosebi Constitutia din 1866 au pus bazele democratismului politic modern romanesc. Constitutia din 1866 proclama o suma de principii ale revolutiei franceze din 1789, dar si ale revolutiei romane din 1848-1849 ca: libertatile si drepturile fundamentale ale cetateanului, suveranitatea nationala, separarea puterilor in stat, responsabilitatea ministrilor.
Fiind o continuare a Regulamentelor organice, ale Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris, Constitutia din 1866 reprezinta un nou pas pe linia modernizarii si democratizarii societatii romanesti, a asezarii vietii politice romanesti si a intregului sau edificiu in concordanta cu marile transformari politice petrecute in Europa la inceputul secolului al XIX-lea.
Marea Unire din 1918 va pune si mai mult in evidenta democratismul vietii politice romanesti. Unirea Transilvaniei, a Bucovinei si a Banatului cu Romania s-a realizat prin mijloace politice profund democratice - adunari reprezentative. Reprezentantii acestor adunari au fost alesi prin vot universal sau de organizatii legal constituite. Prezenta la adunarile de unitate nationala a multimii populare, a dat caracterul reprezentativ al unirii si unul plebiscitar, profund democratic.
Constitutia din 1866, legiferarea votului universal in 1918 si indeosebi, Constitutia din 1923 au creat in Romania interbelica, un regim politic parlamentar cu profunde valente democratice.
Totusi, in spiritul adevarului, trebuie sa precizam ca regimul politic parlamentar romanesc, cu tot profundul sau caracter democratic, a avut si unele limite. Pana in 1918 s-a mentinut votul cenzitar, fapt ce limita participarea la viata politica a unor importante categorii sociale, in special taranimea si clasa muncitoare. Chiar si dupa 1918, importante segmente sociale (femeile, militarii, functionarii de stat) erau excluse de la viata politica.
Cu toate limitele, precum si oscilatiile pe care le-a cunoscut regimul politic romanesc pana in 1938, el poate fi apreciat in ansamblu, ca un regim parlamentar democrat.
Procedele si fenomenele social-politice ce s-au desfasurat dupa decembrie 1989 au refacut regimul politic democratic romanesc. Astazi, putem aprecia ca in Romania s-a instaurat un regim politic parlamentar. semiprezidential, democratic.

12.4. Regimurile politice dictatoriale
Notiunea de dictatura provine, in majoritatea limbilor moderne, de la latinescul "dictatura" ce inseamna a porunci, a domina nelimitat o persoana sau un grup de persoane. In stransa legatura cu aceasta notiune s-a format si cea de dictator (tot de la latinescu "dictator"), exprimand conducerea exercitata de o persoana nesupusa controlului statului sau a altei institutii politice, avand puteri nelimitate, discretionare. Sub aceasta semnificatie notiunile de "dictatura" si "dictator" s-au manifestat in sfera lumii antice si sub forma monarhiei absolute, in feudalism.
In politiologie, termenul de dictatura este identic cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocratie. Desi in literatura de specialitate exista o diversitate de pareri cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii. Politologul francez Raymond Aron a sintetizat esentialitatea totalitarismului prin: monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de stat, monopolul statului asupra intregii puteri, caracterul absolut al autoritatii suverane24.
Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice, dictatoriale se individualizeaza in teorii si practica vietii politice prin urmatoarele trasaturi:
-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o persoana sau un grup de persoane care concentreaza in mainile lor intreaga putere, indeosebi cea politica;
-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau chiar daca acest principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;
-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca acestea sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt considerabil restranse. Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi de existenta statului de drept;
-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei politice. In cadrul societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui singur partid, a celui aflat la putere. Singura ideologie admisa este ideologia partidului unic, aceasta devenind ideologia oficiala a puterii. Ea va intemeia si va promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere, impunandu-se adeseori si prin forta;
-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea cultului personalitatii sefului partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui A.Hitler, B.Mussolini, V.Stalin, I.B.Tito, Mao Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen etc.;
-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare de la cele legale, pana la cele ilegale, de la manipularea "pasnica", pana la violenta deschisa. Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de momentul concret istoric, de forta grupului aflat la putere etc.
In antichitate si in feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma monarhiilor absolute. In epoca moderna, odata cu burghezia si marea societate, capitalismul, regimurile dictatoriale incep a fi inlocuite de regimurile democratice.
In perioada contemporana, cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost si mai sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste, regimurile comuniste si regimurile militare.
Regimurile coloniale au aparut inca din perioada marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVI) si au cunoscut o maxima raspandire in perioada moderna, cand unele state ca Anglia, Olanda, Belgia, Spania, Portugalia si mai tarziu S.U.A. si Germania si-au creat adevarate imperii coloniale. Aceste regimuri totalitare, profund nedemocratice, au constat in subordonarea totala economica, politica si spirituala a numeroase tari si popoare din Asia, Africa si America de Sud, in cele mai multe cazuri prin forta si violenta.
In perioada interbelica, dar mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu destramarea si prabusirea sistemului colonial, acest tip de regim politic a disparut. Desi fostele colonii au devenit independente politic, multe din ele continua sub forme mascate, sa ramana dependente economic de fostele metropole.
Regimurile fasciste au aparut si s-au manifestat in perioada interbelica, reprezentand o solutie politica de extrema dreapta, o dictatura terorista, un regim politic totalitar.
Aparitia si ascensiunea fascismului in formele sale clasice (Italia, Germania) poate fi explicat printr-un complex de factori, cauze si conjuncturi specifice perioadei interbelice.
Dintre ganditorii care au pregatit din punct de vedere ideologic ascensiunea regimurilor fasciste evidentiem pe Oswald Spengler, Arthur Moeller van den Bruck, Alfred Rosenber.
Oswald Spengler (1880-1936) in Declinul occidentului, negand sistemul democratic si facand apologia totalitarismului, a pregatit sub aspect ideologic ascensiunea lui Hitler, Arthur Moeller van den Bruck (1876-1925) in lucrarea sa Al treilea Reich, o combinatie eclectica de filosofie a istoriei, cu socialism si nationalism, si cu pangermanism, face apologia spiritului revansard german de dupa primul razboi mondial si, pledand pentru crearea unui partid nationalist, a pregatit si el din punct de vedere ideologic fascismul, ascensiunea acestuia la putere.
Alfred Rosenberg in lucrarile sale Protocoalele inteleptilor Sionului si politica mondiala evreiasca, Mitul secolului XX a sustinut si teoretizat rasismul arian si antisemitismul.
Fascismul, ca regim politic, s-a manifestat sub diferite variante politice in tari europene si Japonia.
In Europa, regimul fascist a cunoscut diferite denumiri, de regula dupa numele conducatorului, ca salazarismul in Portugalia (1932), franchismul in Spania (1936) sau in Franta, regimul de la Vichy, al maresalului Petein, Regimuri fasciste au mai fost instaurate, sub diferite forme, in Olanda, Belgia, Croatia, Romania. Astazi, fascismul inteles ca regim politic a disparut, dar ca miscare politica si ideologie, el se mai manifesta sub forma neofascismului intr-o serie de tari din Europa sau America de Sud.
Regimurile comuniste. In comparatie cu regimurile fasciste, ele sunt regimuri politice de extrema stanga, dar cu acelasi numitor comun - totalitarismul si dictatorismul social-politic.
Primul regim politic comunist s-a instaurat in timpul primului razboi mondial in urma revolutiei bolsevice, pe fondul unei puternice crize a imperiului tarist. Dupa 1945, sub presiunea armatei sovietice, dar si a neintelegerilor ivite intre puterile invingatoare, comunismul se va instala intr-o serie de tari din centrul si rasaritul Europei, Romania, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia, Germania rasariteana, in unele tari din Asia (Mongolia, Vietnam, Coreea, China) si America Latina (Cuba).

Ca regim politic, comunismul este o dictatura care si-a adus ca argument dictatura clasei muncitoare, in fapt; fiind dictatura partidului comunist, mai precis, a sefului acestuia sau a grupului din jurul sau. In regimurile politice comuniste sistemul monopartidist a permis partidului comunist sa-si impuna ideologia si propria dictatura. Chiar daca au fost cazuri cand alaturi de partidul comunist au fost acceptate si alte grupuri politice, existenta acestora era conditionata de recunoasterea rolului conducator al partidului comunist. Desi comunismul a fost teoretizat de Marx si Engels, iar revolutia bolsevica realizata de Lenin, bazele sistemului politic totalitar comunist au fost puse de Stalin, de aceea regimurile totalitare comuniste sunt cunoscute si sub numele de regimuri staliniste. Ceea ce s-a realizat in practica acolo unde s-a instaurat comunismul, nu a avut nimic comun cu comunismul lui Marx, ci a fost stalinism sau neostalinism.
Sub pretextul luptei de clasa contra burgheziei si a chiaburimii, teroarea, violenta, au fost legitimate ca politica de stat, iar formele si mijloacele folosite s-au apropiat de cele fasciste. A avut loc distrugerea societatii civile si politice democratice si instaurarea dictaturii grupului sau sefului partidului comunist. Constiinta, cultura, ideologia, au fost deturnate de la rolul lor social, fiind puse sa legitimeze noua putere, sa realizeze cultul personalitatii sefului partidului, sa promoveze interesele acestora.
Socialismul a fost inca din geneza o societate alienata. Nici o societate socialista nu a fost socialista, ci a purtat o falsa etichetare de socialism. Desi unii lideri comunisti, I.B.Tito, N.Ceausescu, au pretins originalitatea socialismului pe care-l construiau, tot ceea ce a fost "socialism" a fost dupa modelul stalinist. Stalinismul a fost alternativa cea mai rea a comunismului, ea fiind urmata intr-o forma sau alta si dupa moartea lui Stalin, sub forma neostalinismului. Criza stalinismului s-a manifestat inca din perioada interbelica, dar a fost negata si pusa pe seama efectelor negative ale crizei capitalismului, pe iradierea acestora in socialism. Intrarea U.R.S.S. in combinatiile politice din preajma celui de-al II-lea razboi mondial (pactul Ribbentrop-Molotov cu Germania fascista, atacarea Poloniei, anexarea republicilor Baltice, a Basarabiei si Bucovinei apartinand Romaniei), a adancit criza stalinismului. La fel ca si fascismul, si stalinismul avea nevoie de o supapa pentru a evacua efectele crizei, ori aceasta supapa va fi gasita in relatiile internationale, in anexiuni si razboi.
In 1956, N.S.Hrusciov va dezvalui public criza stalinismului sub forma cultului personalitatii lui Stalin. Tot in 1956, prin revolutia maghiara, are loc prima incercare de strapungere a lagarului comunist, urmata de Cehoslovacia in 1968, Polonia 1979 si revolutiile deceniului al IX-lea al secolului nostru.
Revolutiile anticomuniste din anii 1986-1990 au dus la inlaturarea regimurilor totalitare comuniste din tarile europene.
In perioada contemporana, primul regim dictatorial in Romania, s-a instaurat la 10 februarie 1938 si este cunoscut sub numele de dictatura regala. Nu a fost o dictatura fascista asa cum s-a incercat adeseori sa fie prezentat, ci o dictatura personala, un regim politic cu elemente totalitare. Constitutia din 1923 a fost abrogata si inlocuita cu o noua constitutie, cea regala, care limita drepturile si libertatile democratice, interzicea activitatea partidelor politice, singurul partid admis fiind "Partidul Renasterii Nationale", partid promonarhist. Prin noua constitutie, regele Carol al II-lea concentra in mainile sale importante prerogative executive, legislative si judecatoresti.
In conditiile marilor pierderi teritoriale suferite de Romania in vara anului 1940, la 4 septembrie 1940, dictatura regala va fi inlocuita cu dictatura militara a generalului I. Antonescu. Interventia directa a Germaniei fasciste in treburile tarii, starea de razboi a facut imposibila resturarea democratiei. Desi la 23 august 1944, regimul politic antonescian a fost inlaturat, ca urmare a intelegerii de la Yalta dintre marile puteri , Romania a ramas in sfera de influenta politica a Uniunii Sovietice care pana in 1947, cu ajutorul comunistilor interni, cei mai multi veniti de la Moscova, vor pregati instaurarea regimului comunist.
Regimul comunist din Romania (decembrie 1947-decembrie 1989), a fost un regim totalitar, de esenta stalinista. Desi s-a declarat adversar al stalinismului, constructor al socialismului stiintific original, Nicolae Ceausescu nu a facut decat sa perfectioneze sistemul politic stalinist, sa-i de o infatisare noua, dar nemodificand esenta acestuia.
Formalismul, arbitrariul, inegalitatile si inechitatile sociale, toate conjugate cu cultul personalitatii lui Ceausescu si a sotiei sale, au condus la acumularea cauzelor ce au declansat in decembrie 1989 revolutia anticomuniste, anticeausista. Revolutia din decembrie 1989, prin transformarile social-politice ce le-a generat, a renascut regimul politic democratic din Romania.
Regimurile politice militare
In cele mai multe cazuri, aceste regimuri se incadreaza in tipul regimurilor dictatoriale, desi in istorie au fost si cateva exceptii. Puterea politica este preluata si exercitata de cadrele conducatoare ale armatei. In functie de natura grupului militar aflat la putere, de interesele si orientarea acestuia, aceste regimuri pot imbraca forma dictatoriala, politieneasca sau personala. In aceste regimuri are loc suspendarea constitutiei, a drepturilor si libertatilor democratice, a activitatii partidelor politice. Guvernarea se face prin decrete-legi.
Au fost insa si cazuri cand unele regimuri militare s-au situat pe pozitii progresiste, promovand unele reforme economice si social-democratice, masuri de aparare a intereselor nationale.
Astazi, in viata politica contemporana, tendinta dominanta este democratia. Incet, nu fara greutati si convulsii, regimurile politice democratice isi fac tot mai mult loc in peisajul politic contemporan. Spre aceste forme de organizare, institutionalizare si conducere a vietii politice si sociale se indreapta tot mai multe popoare, fostele tari comuniste si marea majoritate a statelor lumii a treia.

Note bibliografice:

1.M.Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1966, p. 179.
2. Idem. Les regimes politiques, Paris, 1961, p. 8.
3. M.Lesage, Les regimes politiques de laURSS et de laEurope de LaEst, paris, p. 10.
4. Ibidem
5. M.Duverger, Les partis politiques, P.U.F., Paris, 1962, p. 328.
6.G.Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politique, Paris, 1968, p. 147.
7. M.Duverger, Institutions politiques, P.U.F., Paris, 1968, p.13.
8. G.Burdeau, Traite de science politique, tomul IV, Paris, 1952, p. 21.
9. Ibidem, p. 14.
10. M.Lesage, Op.cit., P. 15.
11. R.Aron, Democratie et totalitarisme, t.IV, Paris, 1952, p. 89.
12. Ibidem, p. 129.
13. M.Prelot, Institutions politique et droit constitutionnel, Paris, 1962, p. 55.
14. Ibidem, p. 108
15. Ibidem, p. 132
16. G.Vedel, Des rapports de legislatif et de laexecutif, in Revue francaise de science politique, 1959, p. 4.
17.M.Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1966, p. 15-16.
18. G.Burdeau, Traite de science politique, Op.cit., p. 355.
19. Ibidem, p. 391.
20. Ibidem, p. 375
21. R.Aron, op.cit., p. 98.
22. Ibidem, p. 112
23. Ibidem.
24. Raymond Aron, op.cit., p. 131.