Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 


Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
ROMANIA SI EUROPA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

d6k15kx

1. Pentru Europa

1. Romanii si imaginea Europei

Ar trebui mai intai sa recunoastem o evidenta elementara : perceptia romaneasca a „Europei” a fost si in trecut si, mai ales, in epoca actuala, foarte diferentiata, foarte diversificata. Pentru romani,
„Europa” ramane o notiune-simbol. Dar daca o privim cu tot mai mare atentie, observam imediat mai multe zone de perceptie, chiar daca unele foarte joase. Exista, de fapt, in constiinta publica si spirituala romaneasca, mai multe „Europe”. La limita, ele sunt, nu o data, straine unele de altele. Uneori, chiar contradictorii.
S-au facut si la noi -; ca si in Occident de altfel, dar in stil mult mai epigonic si compilativ -; destule speculatii pe aceasta tema. S-au definit, de fapt s-au notat mecanic, o serie de valori specific „europene”. S-a vorbit, bineinteles, si de existenta unui „spirit european”. Ca sa nu mai spun de „mentalitatea europeana”, adesea foarte aerian si eseistic analizata si formulata. Dar daca privim cu atentie, la un nivel imediat perceptibil, nu este greu de observat ca exista o adevarata scara gradata, pe trepte tot mai inalte, a intelegerii realitatilor europene. Si ma gra- besc sa precizez : toate explicabile, toate justificate, intr-un fel sau altul, printr-un intreg complex de cauze istorice.
Doar ca o adevarata mitologie europeana, si ea, intr-un sens, foarte „specific nationala”, trebuie in cele din urma demistificata. Timpul nebulozitatilor a apus. Realitatea, extrem de dura, a epocii actuale, trebuie privita cu luciditate. Numai in felul acesta ne vom integra efectiv „Europei”, candva, dar in mod real si fara iluzii. Sa transformam deci „Europa” dintr-un mit intr-o realitate locala, pozitiva. Trebuie aruncata peste bord aceasta „forma fara fond”, vaga, literara sau pretins „filozofica”, numita in cultura romaneasca, mai ales de la 1848 incoace, „ideea europeana”. Suntem printre cei mai hotarati si con- vinsi partizani ai sai. Doar ca o vedem „altfel”. Cu totul altfel decat circula ea in presa, mai totdeauna fara bilet in regula.
Daca intrebi pe un roman, absolvent macar de liceu, ce fel de tara este Romania, el iti va raspunde ca este, bineinteles, o „tara europeana”, „in Europa”. Dar daca insisti, rugandu-l sa precizeze in ce parte a Europei ne aflam, atunci incep indoielile, ezitarile, aproximatiile : unii iti vor spune „in Europa centrala”, altii „in Europa de est”, altii „in Balcani”. Si toti au dreptate, in felul lor. Situatia geografica este deci destul de nebuloasa. Acesta ar fi primul nivel al perceptiei : vag, confuz si de localizare imprecisa. Si, totusi, cam unde se „opreste” Europa ? Pe Elba ? La Carpati ? La Urali ? Problema ramane mereu deschisa. Nimeni nu poate decide. Daca vei face observatia ca ultimele catedrale gotice din aceasta parte a Europei sunt cele de la Brasov si Cluj -; cu intelesul ca ele delimiteaza o zona spirituala si o traditie specifica -; nu vei convinge, cred, pe multa lume. Cati sunt sensibili, de fapt, la acest gen de argumente arhe- ologice „europene” ?
In schimb, multi, mult mai multi, cei mai multi dintre romani -; mai ales dupa decenii de izolare totalitara -; percep „Europa” in primul rand ca sino- nimul generic al „strainatatii”. Pentru multi, o notiune profund suspecta, dubioasa, in orice caz. Caci de

acolo, din aceasta directie, vine „necunoscutul”,
„strainul”. Iar acesta, pentru orice societate inchisa, cu vechi si puternice reflexe traditionaliste defensive, cum a fost si a ramas societatea noastra rurala, reprezinta un motiv de neliniste, o primejdie poten tiala permanenta. Faptul este plin de urmari si vom vedea imediat in ce directie.
Si totusi aceasta „Europa”, eminamente suspecta, a fascinat, a traumatizat chiar, timp de decenii, consti- intele romanesti. Dar in ce sens ? Folosim in mod voit ideile cele mai simple si mai limpezi cu putinta.
„Masele largi populare” n-au fost niciodata sensibile, nici in Occident, nici la noi, mai ales, la valorile spirituale, ci materiale, economice, de „consum”. Coca cola a fost si a ramas mai „tare” decat orice argument ideologic „anticapitalist”. Fiindca ea a deve- nit, intre altele, un simbol al „societatii de consum”, de o contagioasa si invincibila forta propagandistica. O emblema a celebrei affluent society. Pe J.K.Gal- braith l-au citit extrem de putini. Coca cola este insa bauta, dorita de toata lumea. Si aceasta conteaza, in primul rand. Sa nu uit nici pe mai putin celebrul Big Mac...
Exemplul pare banal, trivial chiar, dar el ilustreaza una din reactiile cele mai tipice ale romanului, de cel putin patru decenii incoace, fata de „Europa”. Ea este privita ca un loc privilegiat al abundentei, in primul rand alimentare, inimaginabil in tara. Si cum ar putea fi el condamnat pentru fascinatia vitrinelor pline si a enormelor supermarché-uri, cand in Romania el facea foame, statea umilitor la cozi interminabile, traia pe cartele si se culca in frig ? Fiindca trebuia -; nu-i asa ?
-; sa se sacrifice pentru... „edificarea industriei so- cialiste”.
In fata acestei realitati teribile, orice ironie sau sarcasm, fie ele si „filozofice”, se prabusesc. Penibil si ridicol, ca orice utopie absurda. Sa respingi

„Germania” sau „Europa untului”, cand in „patrie” se suferea de foame -; asa cum a facut-o C.Noica, intr-un text antologic prin irealismul sau total (dar problema este mult mai complicata, am analizat-o alta data)1 -; este cel putin grotesc. Daca filozoful roman, facand din necesitate virtute, traia intr-adevar demn si ascetic intr-o mizerabila camera, la Paltinis, mutat de la vila 12 la 13, dupa cum erau instalate si functionau... microfoanele, poate fi recomandat si impus acelasi stil de viata mizer si famelic unei tari intregi ?
Europa a constituit deci, in modul cel mai legitim, un taram mirific, incredibil, un miraculos corn al abundentei, un mit paradisiac al bunurilor de consum interzise imensei majoritati a romanilor. Si, la fel, ea a ramas pana azi, fiindca mizeria continua. Sa nu ne imbatam cu vorbe mari si goale ! Noi insine, cand ajungeam in Occident, intram in muzee si biblioteci, dar si in mari magazine. Si pe buna dreptate. Imi spun de o mie de ori, fiindca eram silit s-o fac. Fiindca nu se poate face cultura in foame, in frig, in mizerie, fara un anumit confort si securitate mate- riala. Si intr-o tara unde intr-o asa-zisa „papetarie” nu se putea cumpara nici macar un... pix, sa mi se dea voie sa resping categoric intreg acest afectat dispret
„filozofic” antieuropean. El echivaleaza cu o ade- varata sfidare a unei imense suferinte colective si -; mult mai grav -; cu o justificare a „economiei” comuniste de cazan si cazarma. Va fi fiind ea
„filozofica”, dar nu ma consoleaza. Si pe cine con- soleaza sau convinge ea de fapt ?
„Europa” a fost, este si trebuie sa ramana, dim- potriva, din acest punct de vedere -; foarte simplu, dar categoric si energic spus -; un model si un ideal de buna stare si dezvoltare economica. De organizare si productivitate. De abundenta, tot mai sporita si diversificata. De orice fel, dar mai ales de cel mai

mare „consum” posibil. Caci de la nivelul „bunei stari” pleaca, pe trepte ascendente tot mai inalte, totul. Orice realizare si creatie. Capodopere se pot scrie, oricum, oricand si oriunde. Insa o societate, in ansamblul sau, nu poate vegeta mereu in mizerie si in constrangere materiala. A cumpara... un pachet de unt este si el un „drept al omului”. Si o economie, oricum s-ar numi ea, care nu-l asigura, este un faliment total, o catastrofala eroare ideologico-politica si un scandal, eram sa spun, „metafizic”...
Nu numai atat. Cel putin de la Dinicu Golescu incoace, „Europa” a umplut pe romani de admiratie si invidie, de entuziasm si regrete patriotice sincere, pentru nivelul sau foarte inalt de civilizatie si cultura. Nici un termen de comparatie nu era (si nu este inca) posibil cu situatia grea, umilitoare, din „tarile roma- nesti”. De atunci si de acum. Ceea ce produce mereu uimire si euforia descoperirii unei alte lumi, aproape neverosimile, devenita subit un model absolut de organizare a societatii si statului. Dar si o cauza de depresiune si revolta, de descurajare si emulatie, uneori eroica, de iesire din starea in care ne aflam. Nu este vorba numai de abundenta de care am vorbit, ci si de ordine si legalitate, de progres enorm in toate domeniile. De un nivel extraordinar de ridicat al vietii materiale si spirituale. De un sistem intreg de institutii profesioniste, functionale si efi- ciente. Atunci s-a format ceea ce am numit, intr-o carte de calatorii, „complexul Dinicu Golescu”. El domina, de fapt, si azi pe toti cei ce se incapataneaza, se resemneaza sa „ramana”, inca, in tara, s-o „euro- penizeze” cu orice pret. De ce o fac ? Nu este numai spirit critic sau civic, sau patriotism, sau pasoptism intarziat. Voi reveni imediat si asupra acestui punct foarte sensibil.
„Schimbarea la fata a Romaniei” ? Fara indoiala ! Dar nici pe departe in stilul liric-flamboiant, exaltat,

imperialist-profetic-apocaliptic al lui E.M.Cioran. O
„Romanie in delir” ? Ar fi o sinistra caricatura si o catastrofa, un izvor al tuturor fanatismelor si iratio- nalismelor nationaliste si totalitare, cum, in parte, din nefericire, s-a si intamplat. Doresc, dorim, doar
„ordine, cinste, moralitate si numai atat”. „Deci un fel de Elvetie”... Ce calamitate, insa, dupa acest profet bombastic, luat inca de unii naivi in serios. Declar pe fata ca nu doresc deloc o „Romanie in delir” „agitata, contradictorie, furioasa si amenintatoare”, ci doar una, intr-adevar, „logica, ordonata, asezata si cu- minte”. Civilizata si constructiva, organizata si produc- tiva, in care existenta cotidiana sa nu mai fie nici blestem, nici suferinta, nici irosire de timp, energie si sanatate. Cu magazine pline, accesibile pentru toata lumea. Si cu o administratie de stat care sa nu te exaspereze niciodata prin haos, abuz, bun plac si mitocanie !
Ce „plat”, ce „mediocru” este totusi acest program pentru o Romanie de la periferia Europei, unde legile ar trebui sa se aplice (macar in parte), coruptia
(aproape) sa nu existe, functionarii publici sa ras- punda (macar in momente de buna dispozitie) cu solicitudine si politete cetateanului care se aven- tureaza la un ghiseu ! Unde trenurile sa circule -; culmea ! -; dupa orar, iar iarna -; pretentie si mai absurda ! -; sa fie si incalzite. Strazi si sosele fara gropi, trotuare niciodata sparte, apa calda si rece sa curga zi si noapte, caloriferul sa nu ramana doar decorativ, lumina sa nu se stinga cand ti-e lumea mai draga ! Posta si telefoanele sa functioneze cu destula regularitate, ziarul la care esti abonat sa-ti vina
(aproape) in fiecare zi etc. etc. ! Ce ideal „meschin”,
„mic-burghez”, profund minor si detestabil, intr-adevar ! Ce lipsa lamentabila de... „spiritualitate”, de traire intru „duh si fiintare”... Visez doar un modest, foarte modest, umil de modest, intru (vorba

lui C.Noica) civilizatie si cultura, definitiv patruns de astfel de aspiratii profund mediocre...
Aceasta este, in linii mari, imaginea „Europei” in constiinta individuala a romanului obisnuit, a omului de pe strada. N-am nici o indoiala ca un sondaj serios de opinie ar da rezultate identice sau foarte apropiate. Asimilarea „Europei”, la acest nivel ele- mentar, are in mod evident un caracter si o con- ditionare strict personala, individualista, chiar egoista, de altfel foarte „romaneasca”. „Ce-mi pasa mie de Europa dumitale !”, se gandeste inca in mod curent la noi. Preocuparea esentiala este si ramane, instinc- tual si afectiv, doar pentru „tarisoara mea”. Raspunsul traditional -; caragialesc sau nu -; se aude insa mereu ori de cate ori se invoca si o alta „Europa” : multi- sau supranationala, federalizata, politica, institutio- nala, ideologica.
In aceasta privinta, asimilarea ideii in profunzime este inca slaba, incerta. Mult mai redusa, in orice caz, decat se crede in genere. Si vom vedea imediat si din ce motive. Dincolo de unele medii politice, intelec- tuale si jurnalistice evoluate, „ideea europeana”, in forma sa activa, militanta, are inca un impact minim si o audienta redusa, regretabil de redusa. Fiindca ea presupune un alt model politic, pentru care cele mai multe dintre constiintele romanesti n-au nici afinitati si nu sunt inca nici pe departe pregatite. Traditiile locale, educatia si constiinta actuala n-au ajuns inca la acest nivel de intelegere si maturizare. N-are sens sa ne iluzionam cu sentimentalisme „europene” inu- tile si irealiste.
Intreaga evolutie politica a Europei occidentale, dupa al doilea razboi mondial, vine in directa si totala contradictie cu mentalitatea politica dominanta de la noi. Barierele ideologice, razboiul rece, for- marea celor doua blocuri antagoniste, Nato si Trata- tul de la Varsovia etc. etc. au agravat, intr-adevar, foarte mult, dar nu au generat, in esenta, conceptia despre stat total antieuropeana, care domina inca mentalitatea populara in Romania. Comunismul doar a preluat si a dus la ultimele consecinte, absurde si monstruoase, conceptia statului national, unitar, auto- ritar, represiv, inchis, riguros centralizat, cu radacini inca din secolul 19, idee instaurata si consolidata la noi si dupa Marea Unire din 1918.
Totul se reduce, in mod fundamental, la o dificul- tate majora : orice forma de participare europeana, orice aliniere la standardele europene, pentru a nu mai aminti de un mod sau altul de „integrare” europeana, se loveste de acest obstacol fundamental, deocamdata de neinvins : statul „trebuie” sa renunte, macar formal, pur legislativ, la o parte din prero- gativele si suveranitatea sa. Ceea ce pentru o anumita mentalitate politica, inca dominanta, este imposibil de acceptat. Pentru foarte multi, ideea este de-a dreptul insuportabila. Spiritul totalitar, bine consolidat in constiinte, nu explica insa totul. Ideea de „unitate nationala” este, cum aminteam, mai veche. Si cum ar putea accepta clasa politica dominanta actuala, edu- cata in spiritul comunismului-nationalist, totalitar si monolitic, o forma sau alta de integrare europeana, si o serie intreaga de institutii supranationale fie si decorative (de exemplu, „Carta europeana a ad- ministratiei locale”), cand ea respinge, cel putin deocamdata, in vechi spirit totalitar, tocmai descentralizarea administrativa locala interna, legea finantelor locale si, in general, tot ceea ce ar putea slabi autoritatea si puterea de decizie a organelor si autoritatilor centrale ? A nu recunoaste aceasta rea- litate inseamna a scrie doar articole politologice abstracte, bine intentionate, dar fara nici un efect practic.
Exista deci Comunitatea europeana, F.M.I. si multe alte asemenea organisme supranationale. Dar care

este perceptia reala a acestor institutii ? A clasei noastre conducatoare si, in primul rand a opiniei publice, cata exista, in acest din urma caz ? Reactia pare sa fie de categorica respingere, cu motivatie profund nationalista. In tot cazul, de neasimilare sau de mare indiferenta. Caci, de fapt, pe cine poate sa intereseze „Europa” -; ca sa ne exprimam simbolic -; in „Codrul Vlasiei” ? In sfera politica -; la putere sau in opozitie -; ideea „integrarii euroatlantice” valoreaza doar atat cat valoreaza si au consistenta si structurile socio-economice ale tarii. Nivelul de dezvoltare si al constiintei civico-politice, al institutiilor noastre democratice, al opiniei publice in general, este inca o data hotarator. Iar acesta, din nefericire, nu este, deocamdata cel putin (ne consolam mereu cu aceasta speranta), foarte dezvoltat. „Cadrele” noastre -; efectiv si autentic europene -; sunt inca putine si, in orice caz, fara pondere determinanta in orientarea politico-sociala actuala a tarii. Este, din pacate, un fapt indiscutabil.
Ceea ce nu inseamna ca nu se face totusi, la noi, si o anume „politica europeana”. A clasei conduca- toare, in primul rand, sa-i spunem pe nume : nomen- claturista. Politica sa are, in aceasta directie, doua aspecte fundamentale (ar fi regretabil daca randurile de fata ar fi privite doar ca un simplu pamflet). Politica europeana „romaneasca” actuala este in acelasi timp de „simulare” si „exploatare”. O foarte scurta explicatie este necesara. Formata la Moscova sau in spiritul sau, clasa noastra conducatoare nu poate fi, n-are cum fi in mod esential, sincer, autentic, pro-europeana. Originea sa sociala, formatia sa ideologica si culturala, interesele si aspiratiile sale, totul o indeparteaza de o aliniere efectiv europeana. Dar noile realitati geopolitice, noul raport inter- national de forte dupa prabusirea U.R.S.S. o obliga sa simuleze, sa mimeze false adeziuni la toate sau la cat mai multe principii, institutii si instante europene. Duplicitatea si jocul dublu sunt evidente. Uneori cusute doar cu ata alba. Acceptate in Vest, din naivitate, cinism, indiferenta, incompetenta, Real- politik ? Nu decid acum. Nu se poate nega, totusi, o anume suplete, o punere in scena uneori abila, o
„potemkiniada” proeuropeana pitoreasca. Organizam Forumul Crans Montana si World Trade Center dar... demitem sau arestam, pe tacute, pe primarii opozitiei. Pe scurt, „spunem ca ei si facem ca noi”. Este, nimic de spus, tot in traditia romaneasca si aceasta per- manenta echilibristica si mistificare, de balans intre extreme. Trebuie tinut seama si de faptul -; esential
-; ca multe se pot schimba, in timp, dar geografia nu. Zonele de influenta -; recunoscute direct sau indirect
-; raman mereu o mare si trista realitate. Cel putin in acest spatiu de expansiune al imperialismului rus traditional. Iar Romania -; marele sau „blestem” istoric nu este altul -; este asezata intr-o zona de dominatie inevitabila si de permanenta interferenta de curente politice internationale contradictorii.
Dar si mai insemnata este atitudinea „economica” fata de Europa. Ea este perceputa la nivel oficial (dar nu numai), in primul rand, ca un izvor inepuizabil de credite, ca o eterna „vaca de muls”, pentru a ramane la aceleasi formule etniciste si profund traditionale. Conceptia statului care trebuie „sa dea” („caci de aceea e stat”) a fost preluata si consolidata de comunism, dar nu si inventata integral de acest sistem. Statul este vazut la noi, inca din secolul trecut, ca o institutie semi-filantropica, semi-caritabila, care intretine functionari, sinecuristi, paraziti, la un nivel foarte redus, este adevarat, dar cu subintelesul, declarat sau nu, ca in rest „lumea se descurca”. „Daca nu curge, pica”...
Statul deci... „da”. Aceasta este vocatia si misiunea sa esentiala. Conceptia statului patron, generos, pro

tector si paternalist este bine consolidata. El trebuie
„sa dea” si aceasta psihologie este transferata din plin, si pe fata, si institutiilor internationale de credit. Europa deci „trebuie sa dea”. Pentru a mentine industria ceausista neproductiva si necompetitiva, a umple periodic golurile bugetare, a salva pacea sociala, stabilitatea in Balcani si alte asemenea pre- texte. Si aceasta conceptie este bine consolidata si rodata. M.Pacepa afirma, in buna cunostinta de cauza, de altfel, ca dupa Ceausescu nu alta ar fi fost si
„contributia romaneasca” la doctrina comunismului international : a construi o puternica industrie socia- lista cu tehnologie furata -; surub cu surub -; de la... occidentali, de preferinta americani. Istoria se repeta. B.E.R.D. trebuie sa salveze industria ceausista fali- mentara mostenita etc. Destin umilitor de eterni debitori, asistati, stipendiati, sponsorizati etc. etc. Cuvantul magic cel mai placut auzit la Guvern, la M.A.E., la Cotroceni, este, in orice caz, amabila invitatie : Passez a la caisse... „Europa”, se stie bine la Bucuresti, este „generoasa”. Daca a existat o zona unde formula le mendiant ingrat are un sens si un continut profund, aceasta este, in mod regretabil, intr-o anume mentalitate romaneasca...
Exista, bineinteles, si o alta „Europa”, nefinanciara, necaritabila : a normelor internationale, sub egida ONU, a drepturilor omului, a libertatilor funda- mentale. Nu discut acum in ce masura este efectiv respectat si acest gen de angajamente internationale solemne. Bineinteles, multe dintre ele nu sunt respectate. Si, de fapt, nici nu pot fi respectate intr-o tara unde aparatul de stat, incepand cu cel represiv, a ramas, in esenta, neschimbat, dupa asa-zisa „revo- lutie”. Iar mentalitatea centralist-totalitar-represiva in- ca domina. O schimbare de regim s-a produs, totusi, intr-adevar. Dar nu si o „revolutie”. Deoarece nu s-a schimbat in mod fundamental regimul proprietatii, iar aparatul administrativ a ramas, in esenta, acelasi. Sau, cand a fost inlaturat, fie si in parte, el revine confortabil si triumfal, pe fata, la loc. Este ceea ce se numeste in general, „restauratie”. Si din acest punct de vedere ne confruntam cu doua realitati pretins sau pseudo „europene”.
La nivel oficial, se accepta si se adopta formal norme, legi, principii efectiv europene, unele -; nu se poate nega -; foarte avansate. Dar cu intentia ascunsa fie de a nu le aplica niciodata, fie de a le interpreta, fie de a le restrange prin legi mai mult sau mai putin
„organice”. Preocuparea de baza este, ca totdeauna
(cu un suras larg, concesiv, cooperant), salvarea aparentelor, punerea cat mai reusita in scena, misti- ficarea daca nu a cancelariilor, cel putin a unei parti a opiniei publice straine. In schimb, populatia, muritorul de rand stie ca exista, efectiv, o alta
„Europa”, fie si prin faptul ca, legal vorbind, s-au ridicat restrictiile de calatorie. Evenimentul este important, chiar capital ; cum s-a observat pe buna dreptate, pasaportul devenise sub regimul ceausist o adevarata obsesie nationala. Azi putem, in principiu cel putin, circula. Libertatea de miscare este o realitate. Apare, in acelasi timp, si restrictia noii taxe
(cat de constitutionala ?) de trecere a frontierei. Dar daca avem bani, putem pleca oriunde in Europa. Chiar si in Nepal si in Bangladesh.
Progresul „european” este, orice s-ar spune, consi- derabil. Dintre toate „drepturile omului”, libertatea de a calatori ramane -; de departe, pentru romanul actual -; cea mai importanta. Europa -; geografic cel putin -; devine, in sfarsit, un spatiu imediat accesibil. Interdictia a disparut. Barierele -; politico-politienesti
-; s-au ridicat. Obsesia, traumatismul, visul european, cosmarul vizei Securitatii, in principiu cel putin, nu mai exista. „Europa” constituie, in sfarsit, o realitate si o imagine tangibila. Elementara sau nu, este

probabil forma noastra cea mai directa, mai autentica si mai intens traita de integrare in Europa. Multa vreme interzisa, inaccesibila, profund mitizata.
In catalogul „Europelor” noastre romanesti (con- template cu nostalgie) inscriem inca o „pozitie”. Nu mai putin importanta, dar pe alte planuri, desi toate ideile si comportamentele romanesti, umane in gene- ral, sunt si in acest caz interdependente si con- vergente. Se vorbeste in mod curent si de un anume
„spirit” sau „mentalitate europeana”, de un „com- portament” european s.a.m.d. Se are in vedere respectarea si aplicarea unui numar de norme, mij- loace si deprinderi considerabile, recunoscute ca tipic si exemplar „europene”. Definitia este destul de vaga. As formula-o, in modul urmator, in doua sensuri :
Se impune, in primul rand, atentiei stabilirea unui nou raport cu statul si societatea civila. Ar fi vorba, foarte simplu spus, de saltul de la constiinta de
„individ” la cea de „cetatean”. Cu drepturi si datorii, dar mai ales cu profunda convingere ca el exista, traieste si actioneaza dincolo, alaturi si uneori chiar impotriva statului. Ca are acest drept si legitimare. Ca este, efectiv, liber si independent. Ca nu poate fi
„umflat” niciodata in mod samavolnic de acasa sau de pe strada. La noi, statul este vazut mereu, din nefericire, ca un supraorganism autoritar, agresiv si represiv. Periculos si arbitrar. Te poate da afara din casa, de la serviciu, din viata civila sau culturala etc. etc. Notiunea „statului de drept” nu este inca la noi decat o palida fictiune teoretico-juridica, luata in serios numai de naivii civici incurabili.
In „Europa”, cetateanul se simte, dimpotriva, protejat de legi, inclusiv impotriva agresiunii statului. Cand cineva este arestat in S.U.A. i se citesc imediat...
„drepturile”. De a nu declara nimic decat in prezenta avocatului sau etc. In Romania, asa ceva nu exista.

Pare chiar neverosimil, o pretentie ridicola. A nu te teme de stat, a trai efectiv libertatea de asociere si exprimare, a nu ti se deschide corespondenta si asculta telefonul, cam acestea ar fi cele mai simple aspiratii civic-europene. Nu afirm ca in Occident nu exista si ilegalitati, abuzuri, flagrante nedreptati. Dar nu aceste aspecte negative domina. Nu in acest mod functioneaza, in mod esential, statul si societatea
„europeana”.
Mult mai important, sub acest aspect, ramane insa un anume stil de comportament social. In relatiile cotidiene si profesionale, in moravuri si in intreaga conduita publica si particulara. El este indisociabil de o anume urbanitate si civilitate de esenta profund citadina. A te purta ca la coada vacii, a tranti caciula de pamant sau a scuipa pe jos etc. nu este, cu certitudine, o tinuta... „europeana”. Stilul salonard, monden, sa-i spun „parizian”, al carui exponent tipic a ramas la noi mai ales „conu Alecu” Paleologu, personaj simbolic, reprezentant al unei specii pe cale de totala disparitie, a apus, intr-adevar. Clasa, mai mult sau mai putin aristocratica, „boiereasca”, singura care-l facea posibil, nu mai exista. Dar a cultiva, in continuare, o serie de comportamente „civile”, deci
„civilizate” -; recunoscute ca „europene” -; este insa foarte posibil.
Mai mult chiar, de o necesitate absoluta : a-ti respecta angajamentele si a te tine de cuvant, a fi punctual, a raspunde la scrisori, a fi politicos sau cat mai putin „marlan” posibil, nu este nici pe departe o pretentie exagerata, un semn de snobism sau de distantare sociala voit superioara. A avea dreptul inalienabil la viata „ta” particulara si a te purta in consecinta, a dispune cum crezi de cuviinta de timpul tau liber, face parte din standardele cele mai generale, dar si mai profunde, ale civilizatiei euro- pene citadine. Sunt, de fapt, lucruri foarte simple,

elementare, dar esentiale. Aproape ca te simti stan- jenit repetand asemenea banalitati si truisme. Dar care definesc, totusi, o anume „mentalitate euro- peana” si un stil de comportament, de care suntem, inca, din pacate, foarte departe.
Exista, in sfarsit, si un „model cultural european”, efect al tuturor sincronismelor culturii romane ince- pand inca din secolul 18. Cat a fost el de inevitabil
-; si a fost intr-adevar ! -; nu voi insista acum. Fiecare epoca literara si culturala l-a interpretat mereu altfel, cu un succes foarte variabil, totdeauna insa extrem de pozitiv pe o latura sau alta. In perioada actuala, imaginea culturala europeana este foarte variata, caleidoscopica, inevitabil inegala, dar mereu de un considerabil prestigiu, impact si forta de atractie, mai ales dupa o perioada de mare izolare si restrictie culturala, impusa de regimul comunist totalitar. Ea se confrunta, in acelasi timp, dincolo de orice izo- lationisme si respingeri obtuze, si cu fenomene or- ganice de crestere si maturizare, de o anume recep- tivitate critica pozitiva. Pe scurt : imitatie mecanica sau selectiva ? Intre aceste coordonate, omul de cultura roman opteaza, in mod firesc, pentru ras- punsuri si solutii proprii, efectiv asimilate si specifice. Nu voi enumera toate valorile considerate in mod cvasi-unanim drept „europene” : de la crestinism la umanism, de la rationalism la spiritul critic, de la clasicism la renastere, pana la romantism si totalitatea curentelor moderne, inclusiv de avangarda. Ale unei Europe, cum s-a si spus, eline in adancime, latine in extensiune, gotice in inaltime. Treptat se ajunge -; chiar si la spiritele europene cele mai profund asimilate -; la o imagine tot mai personalizata si subiectivizata a Europei culturale. Suntem, devenim, ne revendicam de la un model cultural european din ce in ce mai interiorizat si asumat ca o experienta strict personala si irepetabila. Programul se trans forma acum intr-o adevarata confesiune, iar aceasta din urma se confunda cu enuntarea si afirmarea unor optiuni de esenta. Purtam fiecare din noi „idealul” unei anumite „Europe culturale”. In aceasta situatie, ne consideram in acelasi timp agenti si exponenti, mesageri si modele. Despre Europa „noastra” cul- turala, gandita si definita in sens militant, deocamdata doar cateva cuvinte strict introductive. Imi propun sa revin pe larg si cu toata documentarea necesara.
Ca orientare generala, foarte generala, dar esen tiala, nu cred ca doua valori centrale ale culturii europene si-au pierdut, de pilda, actualitatea in cultura romana actuala. Dimpotriva. Le cred in conti- nuare foarte necesare si foarte fecunde. Cultivarea lor, as spune cu tarie, este chiar obligatorie.
Cea dintai este „enciclopedismul”. Pentru motivul foarte simplu ca recuperarea noastra culturala euro- peana, adesea foarte intarziata, are la fiecare etapa istorica un caracter global, necesar integralist, „to- tal”. Suntem mereu in situatia de a lua peu de tout, vorba lui Pascal, pentru a recupera macar ceva din timpul pierdut. Din care cauza, suntem obligati sa facem mereu apel atat la opere, valori, momente anterioare, clasice, ale spiritului european, cat si la altele, foarte moderne, si unele si altele noua necesare. De pilda -; pentru a da un singur exemplu
-; o serie de valori zise „iluministe” (libertatea de gandire, de comunicare, spiritul critic etc. etc.) dobandesc substanta si o imprevizibila actualizare, in plina epoca totalitara, perfect echivalenta cu definitia „tiraniei” in secolul 18. Ceea ce pare ideo- logic perimat, depasit, in Occident, redevine din- tr-odata foarte actual in tarile comuniste din Est, in a doua jumatate a secolului 20. A constituit pentru mine o profunda deceptie sa constat ca asa-zisul
„comparatism”, profund dezideologizat, simpla dis- ciplina academica tot mai inactuala, se dezinte

reseaza total si de aceste probleme. Despre „litera- tura comparata”, ideile mele exprimate in unele lucrari straine sunt net deosebite.
O a doua valoare (ca perspectiva, metoda etc.), nu mai putin „clasica”, reinterpretabila, la fel, in sens actual romanesc, este ideea de „sinteza”. Si aceasta in plina epoca de cunoastere strict specializata, parce- lata, fragmentata. De unde, orientarea spre genera- lizarea necesara, spre teoretizare, globalizare, tendinta considerata in Occident ca depasita, perimata, un semn sigur de amatorism si diletantism. Sinteza, deci, pe toate planurile. Inclusiv -; sau mai ales, in foarte multe cazuri -; intre referintele straine si romanesti. In politologie, filozofie, teoria literaturii etc. unde sun- tem coplesiti adesea de valuri-valuri de trimiteri straine, insuficient sau deloc adaptate si elaborate, integrate si aplicate realitatilor si datelor romanesti corespunzatoare.
De unde, o a treia „valoare” -; dar la fel de bine ii putem spune si atitudine intelectuala -; si anume prin- cipiul „selectiei critice”. Enciclopedism, recuperat sin- tetic, recuperat critic. Un intreg program cultural de urgenta, de „stare de necesitate”, intr-un fel, definit in trei cuvinte. Selectionam din vastul si extrem de abundentul tablou si repertoriu al culturii europene, doar ceea ce ne „intereseaza”, ne este „util”, ne poate dezvolta intr-o directie sau alta. Nu este, sau nu poate fi vorba de nici o imitatie mecanica, in spirit com- pilativ, servil, de obsesie a informatiei a la page. Pentru a proceda la o astfel de filtrare critica este insa nevoie, in prealabil, de un plan cultural, de un proiect propriu, de o filozofie personala. Sau, macar, de un set de aspiratii solid documentate si bine con- turate, de consolidat si imbogatit de la caz la caz. Un
„bun simt” superior (alta valoare clasica !) ar trebui sa prezideze intreaga aceasta operatie creatoare de se- lectie si integrare culturala.

Nu poate fi deci vorba de nici un fel de „euro- peism” superficial, de improvizatie si diletantism, ci de o adevarata conceptie, europeana intr-adevar, a
„lucrului bine facut”. S-a si scris cate ceva si in acest sens. „Europa” este si ramane pentru noi emblema seriozitatii si soliditatii, a creatiei durabile, rezistente si eficiente, de cat mai mare randament posibil. De dorit deci, in acest spirit, profesionalizarea integrala si a Romaniei, in speta a culturii romane, iesirea sa definitiva din diletantism si improvizatie. Sa nu mai fim, sa nu mai trecem drept tara lui pseudo, a formelor goale, a imposturii si neseriozitatii. In nici un domeniu. A lucra in spirit „european”, la nivel
„european”, inseamna, in aceasta perspectiva, care are si ea... „mesianismul” sau, a rupe in mod radical si definitiv cu sinistra fusereala si brambureala romaneasca, specific nationala. Cu eternele carpeli si solutii de expedient. Este greu, foarte greu, dar nu imposibil. Si trebuie sa incepem cu noi insine, cu fiecare dintre noi, in propria noastra activitate cul- turala. Romanul nu are insa, din pacate, sensul detaliului si al organizarii minutioase. „Dumnezeu se ascunde in detalii.” Iata un proverb neromanesc, noi fiind spontani si inclinati, prin definitie, spre minimul efort si improvizatie. Prevederea calculata si planificarea metodica, a sahului mat la miscarea 34, nu sunt, se pare, deloc proprii „geniului” nostru.
Intreg acest contra-efort cultural echivaleaza -; printr-o exprimare foarte figurata -; cu „a aduce Europa acasa”. Pe toate planurile. Este, intr-un sens, chiar cheia problemei, finalitatea ultima a intregului program european. Expresia are in constiinta mea mai multe sensuri, unele foarte „personale”, dar pe care mi le asum pana la capat, atribuindu-le in acelasi timp si o valoare generala, obiectiva.
Aflandu-ma, considerandu-ma, spiritual cel putin,
„in Europa”, n-am simtit nevoia sa „fug”, sa ma

„refugiez”, sa ma expatriez, desi acest gand m-a obsedat adesea. Nici altii n-au facut-o. Dar i-am inteles pe deplin pe toti cei care au „plecat”. Nu i-am condamnat niciodata. Mai mult : in nu putine cazuri i-am aprobat pe deplin. Dar eu n-am putut sa-i imit, sa-i urmez, sa ma expatriez, platind din greu aceasta
-; cum sa-i spun ? -; inhibitie. Nu este vorba decat de simpla autenticitate a integrarii europene si nimic mai mult. M-am nascut intamplator intr-o anumita cultura, pe care mi-am asumat-o spontan. Nu discut acum nici calitatea, nici stadiul sau de dezvoltare. Ma simteam insa pe deplin integrat, inscris definitiv si firesc evolutiei sale, in cadrul careia incercam, in felul meu, sa particip si chiar sa aduc o contributie oarecare. Realitate sau simpla iluzie ? Sentimentalism sau luciditate ?
Era vorba de o reactie -; repet mereu -; structurala, pur organica, spontana si, in ultima analiza, iratio- nala. Puteam „pleca” de mai multe ori, evada definitiv din izolare, din conditia de „ostatec”, de locuitor al unui „gheto” ideologic si politic. Si, totusi, ceva obscur imi spunea ca valorile europene in care credeam pot si trebuie cultivate, in primul rand, aici, pe loc, acolo unde au fost cu adevarat asimilate. Mai mult : ca ele nu pot fi traite si realizate efectiv prin transplantare, ci in primul rand unde au fost desco- perite, asumate si cultivate, intr-un fel sau altul, pentru prima data. Chiar de la primele „descoperiri”
-; oricat de naive ar fi fost ele la inceput -; ale culturii europene. Nu revendic nici un merit special. Riscul acestui tip de „confesiuni-program” este de a nu fi niciodata bine intelese. Mi-l asum din nou pana la capat.
Problema s-a complicat foarte mult in anii dic- taturii si printr-o reactie de alt ordin. Si ea s-a precizat cu cea mai mare claritate imediat dupa 22 decembrie 1989. Indiferent de ce au facut sau n-au facut unii sau altii sub regimul ceausist, am verificat din plin doua criterii esentiale de sinceritate a respingerii sistemului totalitar de catre cei ce au trecut de partea democratiei : 1. cei ce au intrat imediat, repet : imediat in actiune, in primele zile dupa 22 decembrie, cand situatia era inca foarte confuza si soarta „revolutiei” nici pe departe decisa ;
2. cei ce se simteau, intr-un fel sau altul, vulnerabili, santajabili prin „colaborari” cu un regim extrem de rigid, terorist si de foarte lunga durata, si care au trecut totusi peste aceasta bariera psihologica.
Democratia de tip european trebuie instaurata, imi spuneam, si in Romania. Oricat de dificila a fost si continua sa fie aceasta actiune. A „fugi” intr-o democratie apuseana era si este usor. Sau relativ usor. A o realiza in tara este infinit mai greu. Faceam parte din acea categorie, restransa sau nu, de romani care gandeau inca liber, adica normal, chiar si in conditii extrem de dificile. Din care cauza am crezut
-; si continui sa cred -; ca valorile democratice trebuie aparate efectiv, in primul rand, pe loc, in Romania, printr-un angajament ideologic si politic declarat. Evident, exista si apolitici structurali, indiferenti la agitatia publica etc. Dar cand „apolitismul” devine in mod evident o forma de politica favorabila Puterii, cu avantaje multiple si imediate, respingerea acestei ipocrizii devine necesara si categorica. Totul ramane o problema de temperament, constiinta si con- secventa efectiv „europeana”.
Care este situatia scriitorului, a omului de carte, de cultura roman, ce gandeste in acest mod ? El gandeste, scrie si actioneaza in acelasi timp ca
„roman” si „european”. Spontan, organic si definitiv. Caci, atunci cand scrie, el nici nu are in vedere, in mod imediat, aceste categorii. Dar prin toata formatia, educatia, criteriile si ideile europene pe care le-a adoptat si le-a asimilat, el nu poate scrie decat in

acest spirit. La nivel european, cu mentalitate euro- peana, continuand sa fie in acelasi timp scriitor roman integral si fara rezerve. Sinteza a devenit atat de profunda si autentica, incat planurile sunt si raman indisociabile. Am publicat un numar de carti, sa le spun „europene”, in Romania, in mod natural, fara nici o inhibitie si, in ultima analiza, fara nici o intentie de a deveni neaparat „european”. Fiindca, intr-un fel, nici nu ma consideram altfel. Aceasta era chiar lumea mea, preocuparile mele, convingerile mele si atat. Nu poti sa revendici o evidenta si o stare fireasca de spirit. Scriam si carti de calatorie si credeam -; uneori -; dintr-o suprema „naivitate” -; ca pot aduce si in acest mod Europa „acasa”. Bine inteles, proiectul a trecut neobservat sau rastalmacit.
In imprejurarile de atunci si de mai tarziu aceasta optica opaca era si este inca inevitabila.
Problema scriitorului „roman” si in acelasi timp
„european” nu este insa deloc simpla. Ce inseamna, de fapt, „literatura europeana” ? Nu mai vorbesc de
„literatura universala” sau „mondiala” ! Am incercat in mai multe texte sa dau un raspuns cat mai strans si documentat posibil. Dar intrebarea ramane si ea n-a fost inca rezolvata. In ce masura si in ce mod literatura romana este si „europeana” ? Intr-adevar europeana ? Si, mai ales, este de ajuns sa te proclami singur „european” in literatura ? Dar daca nu esti recunoscut, nici pe departe, ca atare, cum se si intampla de cele mai multe ori ? Nu este adesea chiar ridicola mica noastra gloriola „europeana”, pe care ne-o atribuim cu generozitate ? Unde sunt „dosarele de presa” care ar confirma -; fie si la acest nivel cantitativ -; circulatia europeana efectiva a literaturii romane ? Si intrebarile de acest fel ar putea continua.
In ultima analiza, totul se reduce la rezolvarea raportului permanent si hotarator, imposibil de evitat, dintre valoarea literara absoluta si de circulatie. Care

este cea mai importanta ? Si ce inseamna, in definitiv, in literatura, valoare „absoluta” si de „circulatie” ? Printre problemele de teorie literara pe care trebuie sa le rezolve noua generatie de teoreticieni literari romani, aceasta este, probabil, cea mai urgenta si mai importanta. Fiindca de ea depinde si definirea locului nostru real in „literatura europeana”. Pentru a nu mai vorbi de o politica intr-adevar realista de difuzare a literaturii romane. In aceasta sfera, improvizatia si mitologia sunt, din pacate, mereu dominante.
O ultima observatie nu mai putin iritanta. Nu este insa vorba, inca o data, numai de anume idei si pozitii personale. Exprim in acelasi timp si o stare de spirit mult mai larga, decis „proeuropeana”. Europa s-a constituit cultural, economic si politic in timp, prin eforturi si sacrificii enorme, considerabile. Pentru noi aproape neverosimile. Tari sarace au devenit, prin munca, organizare si spirit de economie, extrem de bogate. Elvetia, de pilda, pe care o detesta... E.M.Cioran. Progresul european nu poate fi realizat -; este o evidenta elementara -; decat prin munca tenace, continua si bine organizata. La noi functio- neaza insa legea eterna a minimului efort si a expedientului. Se munceste inca mult prea putin la noi. Suntem, probabil, inca prea „contemplativi”, prea „poetici”, prea „visatori-mioritici”. Si nu chiar intamplator, „spiritul faustic” este detestat si el (de C.Noica, de pilda). Totul se rezolva, s-ar zice, de multe ori, de prea multe ori, prea usor, in zona noastra. O relatie, un telefon, o recomandare, o interventie, o... vorba buna rezolva multe, foarte multe dificultati. Spiritul activ, indarjit, mereu pre- vazator, metodic si munca tenace, zi de zi, care se acumuleaza aproape mecanic, n-au, s-ar spune, nici teoreticieni, nici partizani romani convinsi.
Prima si cea mai puternica impresie pe care am avut-o, in Japonia, n-au fost nici... gheisele, nici

kimonourile de matase inflorata. De altfel, aceste exotisme au si disparut. Cartierul Ioshiwara, evocat de Macedonski intr-un frumos rondel, a fost, de pilda, desfiintat de... americani. De la aeroportul Narita pana in cartierul Sinjuku, punctul terminus, am trecut timp de doua ore, dupa sase seara, prin cartiere industriale si periferice ale orasului Tokyo. Peste tot, ferestre mari, luminate, prin care se vedeau sute, mii de oameni lucrand in birouri, in fata calculatoarelor, aplecati peste plansete de proiectare. Aceste imagini ale unui efort enorm, discret si relax- ant, in conditii civilizate, au ramas de neuitat. La opt seara, strazile din Tokyo sunt pline de lume. Se iese de la „serviciu”, de la „ore suplimentare”. Voluntare si foarte bine platite. Nu indraznesc sa fac nici o comparatie cu alte orase mie mult mai cunoscute. Si se mai intreaba unii, la noi, de ce Japonia a devenit a doua putere a lumii...

2. Obstacole

Imagine idilica dupa unii, total ideala si utopica dupa altii, „Europa” -; trecuta in revista in linii foarte generale -; se confrunta, pas cu pas, in cultura romana, cu o intreaga ideologie si mentalitate violent si radical ostile. Este chiar demn de observat ca, in timp ce elitele romanesti, in perioada 1848, erau decis si declarat europene -; si prin ele deveneam ideologic vorbind, „europeni” -; vocea lor a fost redusa foarte repede la tacere. Ne-am intors, spiritual vorbind, mult indarat in timp si spatiu, intr-o zona nebuloasa, imposibil de localizat in „Europa”. Pana acolo incat, in a doua jumatate a secolului 19 si, in special, in perioada dintre cele doua razboaie mon- diale, ideologia net dominanta in Romania a fost predominant nationalista, etnicista, uneori chiar ra- sista si totdeauna antieuropeana2.
Evident, au existat si unele voci in favoarea Ideii europene. A aparut chiar si o revista cu acest titlu
(C.Radulescu-Motru, 1919-1928). Dar aceste luari de pozitii si altele cateva, de orientare identica, au ramas, din nefericire, fara un mare ecou. Izolate, chiar exotice. Idealul „european” constituie inca, pana azi, un fenomen cultural marginal. Adesea chiar de „avangarda”, permanent respins si culpabilizat. Valul ideologiei, definita in mod generic si simbolic de „dreapta”, l-a invins. Ceea ce nu inseamna ca nu exista si o anume ideologie europeana, de reflexie si expresie romaneasca. Dar ea se loveste, in perma- nenta, de cateva obstacole esentiale, ideologice, sociale, politice si psihologice. Toate extrem de puternice si agresive. O privire de sus, foarte sin- tetica, retine cateva aspecte esentiale.
Reflexul antieuropean, profund si tenace, are radacini adanci. Ele urca mult in timp, in preistorie si protoistorie. „Europa” este perceputa la acest nivel

-; si in primul rand -; ca imperialista si expansionista. Ea „vine peste noi”. Cu intentii mereu sinistre si insolente. Vrea mereu sa ne „cucereasca”, sa ne
„ingenuncheze”. Sa ne transforme intr-o „colonie”. Lista acestor odiosi imperialisti este foarte lunga si ea incepe cu... romanii. Cu Traian si legiunile sale. Desi, doar prin latinitate noi am intrat si continuam sa existam, in esenta, in Europa. Cucerirea Daciei a constituit, totusi, pentru acesti nostalgici, lipsiti total de spirit istoric, o... catastrofa istorica oribila. Fiindca n-am mai ramas, vai,... traci. De unde si „revolta fondului nostru nelatin” (L.Blaga), perfect legitima in aceasta optica. Ideea echivaleaza cu un adevarat manifest de independenta etnica si spirituala, violent, radical si absurd antilatina...
Nici vorba nu poate fi de negarea existentei tracilor in istorie, de marele lor rol de „substrat”, al datelor arheologice si istoriei, riguros controlabile. Ar fi, evident, o absurditate si mai mare. Ca se fac
„studii tracologice” este foarte bine, chiar excelent, cat timp ele raman la un nivel strict stiintific. Dar
„tracomania” este cu totul altceva. Se invoca argu- mentul ca tracii credeau in „nemurire”, ca aveau o
„spiritualitate” foarte inalta, de neegalat, ca erau singurii „monoteisti” (ceea ce este total fals) si ca, in general, religiozitatea traco-getica este net superioara, spiritual vorbind, culturii si mostenirii latine, de mediocri legisti si administratori coloniali. Cu astfel de conceptii nu mai putem fi deloc de acord. La aceasta mostenire putem chiar renunta fara mari regrete. Nu este cazul a insista acum asupra acestei aberatii.
Se citeaza trunchiat, obsedant, ritual, ostentativ, cateva pasaje din Herodot. Numai ca cada-l citim atent, si mai ales in intregime, lectura sa rezerva si nu putine surprize. Unele de-a dreptul amuzante si cu o poanta foarte... actuala. Foarte bine, foarte frumos ca, „dupa indieni, neamul tracilor este cel mai mare din istorie”. „Ei ar putea fi cei mai puternici din neamurile pamantului.” Dar reproducerea citatului din Herodot (V, 3) se opreste -; ciudat -; tocmai aici. Fiindca el justifica, anticipa, prevesteste, intr-un fel, din plin, fantasmagoricul... imperialism romanesc, visat in transa de multi, inclusiv de E.M.Cioran.
Si ce mai spune Herodot ? „Dar unirea lor e cu neputinta si nu-i chip sa se infaptuiasca, de aceea sunt ei slabi.” In acest punct, tacere totala, de gol istoric ! Daca este permisa elogierea tracismului spiri- tualist, de ce nu ne-am explica, macar in parte, si o anume lipsa de vocatie a romanilor pentru organizare si cooperare, pentru coordonare si unitate, indi- vidualismul nostru acerb, pulverizarea permanenta a constiintelor si eforturilor, tot prin acest eminent fond traco-getic ? In baza aceleiasi referinte de prestigiu ? Este „lipsa de unire” o calitate de invidiat, de elogiat in continuare ? Ne putem revendica mereu de la astfel de „calitati” ancestrale, profund antisociale, nepolitice, fundamental ostile oricarei coeziuni si organizari statale ? Presupun ca nu. Sunt chiar convins ca nu.
Sa citim insa pe Herodot si ceva mai departe. Merita. Poporul roman -; stim bine -; este foarte
„muncitor” etc. etc. Cum erau insa tracii, stramosii nostri etnici mult iubiti ? Ce atitudine aveau ei fata de munca, de pilda ? „La ei trandavia este un lucru foarte ales, in vreme ce munca campului, inde- letnicirea cea mai umilitoare” (V, 6). Asa s-ar explica, poate, si inclinarile noastre profund contemplative, sublim poetice, de popor candva pastoral, cu vechi reflexe lirice, care canta din frunza, tolanit sub copaci, pazind visator mioare...
Spiritul activ, energetic, „faustic”, industrios, nu este, in orice caz, foarte trac. Dar aceasta ar constitui chiar un defect, dupa tracomani. Si inca un mic citat

nu lipsit de savoare : „La... traci exista urmatoarea randuiala... isi vand copiii pentru a fi dusi peste hotare” (V, 6). Parca citim si azi cate ceva, in presa, in acest sens... Au inventat tracii, sa recunoastem, cu mult spirit de initiativa particulara, comertul inter- national cu copii, mai mult sau mai putin aban- donati ? „Piata libera” a copiilor ? Asa s-ar parea dupa toate indiciile arheologice-epigrafice-filologice etc. etc., daca ar fi sa-l credem pe Herodot. In orice caz, de acest gen de „tracism” nu putem decat sa ne despartim. Urgent, definitiv si cu toata hotararea.
Cu tracii lui... Herodot si cu ambasadorii lor actuali ne putem, totusi, destul de usor, impaca. Dar cu o anume interpretare a ortodoxismului (funda- mentalist, de tip „Nichifor Crainic” sau „Nae Ionescu” etc.) este ceva mai complicat. Si in acest caz, istoria trebuie dezideologizata, deloc sau cat mai putin manipulata propagandistic. Nu se poate nega imensul rol istoric si cultural al crestinismului la romani. Dar unele indoieli incep sa apara atunci cand se sustine ca poporul roman s-a nascut „ortodox”. Or, aceasta notiune incepe sa capete un continut tot mai precis abia dupa anul 1054, al „Marei schisme”. Insa, la acea data, etnogeneza poporului roman era de mult incheiata. Se poate deci afirma cu toata convingerea ca poporul roman s-a nascut crestin. Perfect adevarat. Dar nu si neaparat „ortodox”.
Indoielile au aparut si se vor exprima mereu ori de cate ori notiunea de „ortodoxie” devine mai ales o idee politica si inca una declarat nationalista, de dreapta, intoleranta si exclusivista. Oricata stima am avea pentru ortodoxia reala, profunda, autentica
(problema ierarhiei ortodoxe servile este cu totul distincta), atunci cand se enunta in stil agresiv teza
„ortodox si implicit national” apar, imediat, obiectii inevitabile. Cum se poate afirma, de pilda, ca biserica unita cu Roma nu este si ea „nationala” ? Cand se cunoaste atat de bine, intre multe alte merite, contributia sa hotaratoare la trezirea si consolidarea constiintei nationale in Transilvania, incepand din secolul 18 ? Un catolic roman nu este si „national” ? Acest sofism ”nae ionescian” este tenace. Catolicii n-au intretinut, totusi, constiinta nationala a poporului polonez de-a lungul intregii sale istorii ? Catolici si in acelasi timp profund national-polonezi ? A acuza catolicismul, sub o forma sau alta, de desnationalizare este deci o mare eroare, o mistificare istorica, pentru a fi eufemistici. Se intelege insa de la sine ca nu poate fi vorba, in acest plan al discutiei, de nici un fel de propaganda confesionala. „Unitii” ne-au intro- dus, pe de alta parte, trebuie sa recunoastem, in buna parte, in Europa, fara a ne desnationaliza catusi de putin. „Vina lor”, in aceasta optica restrictiva, este doar faptul ca ei se revendica de la un centru spiritual extra sau supranational. Aceste biserici sunt definite (superior ? dispretuitor ?) drept simple... „fili- ale”. Ceea ce ideologia statului national inchis si centralizat refuza sa accepte pe orice plan. Izola tionismul (implicit antieuropean) este reflexul sau permanent si fundamental.
De fapt, problema ar trebui sa se inchida definitiv prin recunoasterea principiului constitutional al liber- tatii de credinta. Poti sa „crezi”, sa te „mantui”, sa
„urci la cer” cum doresti, fara a inceta sa fii in acelasi timp si roman. Distinctia intre „roman” si „bun roman” (Nae Ionescu) este falsa de la un capat la altul. Si tot in limitele constitutionale si ale libertatii de constiinta unanim recunoscute in Europa ar trebui rezolvata si problema „prozelitismului”. Interzicerea sa face parte din vechile reflexe ale statului represiv, politist, centralizat. Nimeni nu te impiedica sa res- pingi un cult neoprotestant sau altul, cu argumente, cu citate din Biblie etc. Dar nu si prin masuri politienesti si alte interdictii oficiale, care ne-ar alinia

tuturor fanatismelor si aberatiilor statelor funda- mentaliste islamice.
Din fericire, este vorba, cel mai adesea, doar de reactii foarte formale si oficiale ale ierarhiei bisericesti sau de exaltari neofite superficiale de teologi si mistici juvenili, de ocazie, cu vocatii incerte, trezite subit dupa 1989, dupa o perioada de nu mai putin aberante masuri ateiste. Reversul medaliei in acest din urma caz ? O voga acuta si superficiala de pseudo-mistica dubioasa, degradata, o invazie de
„yogini” si „predicatori”, de „carti ale mortilor” si
„revelatii de mistere”, de un obscurantism adesea penibil. Vocatiile mistice autentice, pentru care avem tot respectul, au fost insa totdeauna si pretutindeni putine. Si, mai ales, nepublicitare. Din care cauza suntem si noi, alaturi de altii -; cel putin din acest punct de vedere -; pentru „secularizarea culturii romane” (Sorin Alexandrescu)3.
Exista, fara indoiala, mode intelectuale, culturale, spirituale mai mult sau mai putin superficiale, in Europa, in Occident, de unde ele vin si la noi. Dupa cum exista si se dezvolta in aceeasi Europa si un foarte puternic spirit laic, de fapt dominant in Vest. Desacralizarea lumii moderne constituie, in Occident mai ales, o evidenta realitate. Nu vedem de ce si o astfel de „integrare europeana” ar fi la noi, dimpo- triva, culpabilizata, anatemizata. „Europa” -; bine inteles -; inseamna, in acest plan, libertatea absoluta de constiinta. Iar credinta de orice fel este si ramane profund interiorizata si nepublicitara, sau nu exista ca fenomen spiritual autentic. „Europa” inseamna, in orice caz, in aceasta faza istorica, „stat laic”, necon- fesional si cu atat mai putin fundamentalist.
Ideea europeana -; trebuie subliniat mereu -; este esential si structural ideologica. Continutul sau este un sistem de idei active, militante, implicate in mod direct in cea mai imediata actualitate, implicit romaneasca. Ea este expresia vointei de integrare, pe toate planurile, in structurile spirituale, culturale, politice si economice europene. De unde si necesitatea sa permanenta de a denunta si elimina, una dupa alta, toate conceptiile adverse. Ideea europeana este fundamental politico-ideologica. Nu este si nu poate fi „apolitica”, alibiul suprem al neangajarii si opor- tunismelor de diferite tipuri. Din care cauza, ea nu poate fi decat ostila si fata de un alt mare si foarte puternic obstacol antieuropean romanesc : spiritul etnicist, nationalist, izolationist, localizat la „sat”, in comunitatea rurala, declarata unic „izvor” al tuturor valorilor si creatiilor spirituale romanesti. Definitie si profund restrictiva si profund inexacta.
Se pot face, foarte pe scurt, cateva observatii. Daca, istoric vorbind, se poate sustine intr-adevar o astfel de teza, pe masura ce se formeaza si un „oras” romanesc, incepand din secolul 19, ea inceteaza sa mai fie integral valabila. Culturii citadine, chiar daca inca incipienta, i se refuza, din principiu, calitatea de
„romaneasca” ? In al doilea rand, satul traditional, ancestral, aproape ca a disparut, cu exceptia unor mici insule etnografice. Sistemul si colectivizarea comunista l-au distrus. El ramane, in continuare, doar un mit ideologic, nostalgic si foarte conservator. In sfarsit, in intreaga Europa occidentala si, tot mai mult si centrala, „taranul” se transforma in „fermier”, iar ponderea sa sociala se micsoreaza progresiv. Popu- latia se deplaseaza in orase. Satele se depopuleaza. Urbanizarea este in plina si ireversibila desfasurare. Este un fenomen obiectiv, de dimensiuni conti- nentale, propriu economiei de piata urbane, care -; mai devreme sau mai tarziu -; va patrunde si va deveni dominant si in Romania. Semnele se intrevad dealtfel de pe acum.
Extrem de tenace, virulenta, profund si radical antieuropeana se dovedeste in schimb ideologia

nationalista de dreapta si de extrema dreapta. Istoria sa a fost facuta mai ales de cercetatori straini
(L.Volovici, K.Verdery etc.), existand la noi inca o evidenta inhibitie de a analiza si mai ales de a combate si denunta deschis o astfel de ideologie. Ea s-a sistematizat, mai ales, intre cele doua razboaie mondiale, inclusiv in formele sale cele mai negative si agresive : sovine, rasiste, antisemite. Antipasoptista si antidemocratica prin definitie, ea denunta in mod constant „Europa” drept izvorul tuturor calamitatilor : imitatii goale si superficiale (in aceasta privinta, Nae Ionescu si toti elevii sai sunt profund si definitiv
„maiorescieni”), desnationalizare si corupere a „spe- cificului national”, cosmopolitism si alienare, distru- gerea si dizolvarea, pe toate planurile, a „fiintei nationale”, a „neamului”. Aceasta ideologie profund izolationista si restrictiva duce in mod direct la nationalismul primar, culminat in doctrina statului totalitar nationalist-fascist, izolationist, monolitic, po- litist, centralizat si represiv. Astfel de constatari revin in mod inevitabil si obsedant. Pentru simplul motiv ca ele definesc realitatea ideologica si politica roma- neasca in ultima jumatate a secolului nostru in care traim, in buna parte, si azi.
Fara a intra in nici un fel in detalii, ci doar pentru a scoate in evidenta, cu maxima claritate, toate izvoarele esentiale antieuropene romanesti, trebuie subliniat ca imprejurarile istorice au produs inca o circumstanta agravanta : national-comunismul, ideo- logia dominanta a ultimelor decenii. Dupa cum s-a si observat, nationalismul este si ultima faza a comu- nismului. Denumit si „national-ceausism”, el are explicatii si note specifice. A inceput sa se precizeze tot mai mult pe masura ce, incepand cu transformarile din U.R.S.S., s-a renuntat progresiv la stalinism. Noul spirit reformist, devenit „gorbaciovist”, ar fi subminat in mod grav bazele regimului represiv-totalitar romanesc. Pentru a-l apara, s-a facut atunci apel -; cu remarcabil succes, trebuie recunoscut -; la vechiul reflex traditional, nationalist, romanesc, antirusesc, antisovietic. Stefan cel Mare si Mihai Viteazul au fost mobilizati pentru a legitima si apara regimul stalinist- ceausist-comunist, tot mai anacronic. Teza „incercuirii capitaliste” a fost inlocuita cu a vastului „complot international”, care urmareste aservirea, subordonarea si dezmembrarea Romaniei. Ea este foarte activa si dupa evenimentele din 1989, explicate de unele oficine tocmai printr-o astfel de „consp

 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite