5.1. Ocuparea factorului munca - preocupare majora o7z13ze
in societatea romaneasca

Ocuparea, dar si utilizarea eficienta a resurselor de munca disponibile constituie un aspect nemijlocit legat de problematica pietei muncii. Ea reprezinta un element ce nu se poate separa de celelalte elemente ale pietei muncii, si in special de somaj, deoarece tratarea lor separata nu poate surprinde totalitatea aspectelor, particularitatilor si implicatiilor asupra factorului munca.
Privita in complexitatea sa, problematica ocuparii factorului munca este cu atat mai dificila si controversata daca avem in vedere faptul ca piata muncii este la granita dintre economie si social.
Ocuparea factorului munca este abordata prin politica ocuparii. In esenta, politica de ocupare reprezinta un ansamblu de interventii publice pe piata muncii, pentru stimularea crearii de noi locuri de munca, pentru ameliorarea adecvarii resurselor de munca la nevoile economice, pentru asigurarea unei fluiditati si flexibilitati pe piata muncii.
Elaborarea si promovarea in practica a unei politici cu un anumit grad de coerenta necesita un demers complex, care implica studierea cererii de munca in sensul evaluarii cat mai corecte a acesteia, determinarea principalelor canale de absorbtie a factorului munca, cunoasterea principalelor surse de alimentare a somajului, cautarea cailor si modalitatilor specifice formarii profesionale etc. Solutionarea unor astfel de probleme trebuie sa fie rezultatul actiunilor convergente a tuturor “actorilor" sociali, precum si a institutiilor cu atributii in domeniul gestiunii resurselor umane la nivel local si regional, national si chiar international.
Politica ocuparii trebuie sa se bazeze in orice tara pe o strategie de ocupare a factorului munca. Orice asemenea strategie trebuie sa fie, in ultima instanta, o componenta a strategiei globale de crestere si dezvoltare. Ea trebuie sa se bazeze pe regandirea managementului si a gestiunii capitalului uman. Aceasta idee este sustinuta de urmatoarele argumente:
* Romania dispune de un insemnat potential de munca - peste 62% din populatie este in varsta de munca.
Pe fondul unui usor proces de imbatranire demografica, declansat cu doua decenii in urma, accentuat puternic dupa anul 1990, potentialul de munca al tarii se mentine ridicat. Acest potential este necesar sa fie valorificat in primul rand, in tara, in slujba intereselor nationale ale Romaniei.
* Somajul si subocuparea -; sunt forme de risipa a capitalului uman. Incepand cu a doua parte a anilor `80, Romania este confruntata cu o criza a ocuparii fortei de munca. Dupa 1990, aceasta s-a accentuat si a dobandit noi forme de manifestare. Criza se regaseste in proportii si forme diferite pe toate pietele muncii: la nivel global, sectorial, profesional, teritorial si in interiorul intreprinderilor
Orice strategie de ocupare -; utilizare a factorului munca si combatere a somajului are o tripla dimensiune: nationala (macroeconomica), regionala (locala) si la nivel de firma; la fiecare dintre aceste nivele se opereaza cu instrumente mai mult sau mai putin proprii, dar toate in conformitate cu mecanismele economiei de piata.
Obiectivul principal al oricarei strategii de ocupare a factorului munca il reprezinta crearea conditiilor pentru exercitarea unui drept fundamental si, totodata, constitutional al omului -; dreptul la munca, la alegerea libera a profesiei.
In acest sens se impun :
A. La scara macroeconomica:
- stoparea declinului economic si realizarea unei cresteri economice sanatoase, neinflationiste, a unei structuri optime, capabila sa puna in valoare potentialul real si viabil de care dispune economia; acest obiectiv este mai necesar ca oricand daca avem in vedere actualul stadiu al dezvoltarii economiei romanesti;
- un buget rational, respectiv mentinerea deficitului bugetar in limite rezonabile, fara a afecta dezvoltarea unor sectoare cheie ale economiei (invatamant, sanatate, aparare etc.), care imprima durabilitate si eficienta cresterii economice;
- politici fiscale si de credit capabile sa stimuleze economisirea si investitiile in domenii cu mare capacitate de antrenare si competitie;
- o politica valutara bazata, in principal, pe restabilirea si mentinerea increderii in moneda nationala;
- accelerarea proceselor de restructurare si privatizare pe fundamentele economiei de piata;
- perfectionarea cadrului institutional - legislativ al functionarii pietei muncii;
- dezvoltarea unui sistem informational al pietei muncii, capabil sa ofere cu promptitudine informatiile necesare elaborarii unor politici active si de protectie sociala a celor fara loc de munca.
B. La scara regionala (locala):
Din perspectiva functionarii pietei muncii, aceasta reprezinta segmentul de baza, locul de intalnire, de ajustare a cererii si ofertei de munca. La acest nivel exista posibilitatea de actiune prin:
- descentralizarea, in continuare, in ritm mai alert, a atributiilor in domeniul gestionarii resurselor umane;
- parteneriat - multiparteneriat si cofinantare, mergand pana la crearea, la nivelul localitatilor, a unui fond special de mentinere a ocuparii; promovarea unor forme locale de ocupare necesare comunitatilor locale;
- prioritati pentru zonele defavorizate sub aspectul dezvoltarii si ocuparii factorului munca.
C. La nivel de firma - trebuie actionat in cel putin doua directii fundamentale:
- gestionarea si managementul resurselor umane ale firmelor;
- realizarea unor obiective imediate si urmarirea realizarii unor obiective permanente precum: competitivitate - performanta - productivitate; formare profesionala - reconversie; mobilitatea interna a factorului munca; parteneriat local pentru sustinerea flexibilitatii externe; promovarea, in functie de situatia economica a firmei si de perspectivele dezvoltarii sale, a unor politici salariale flexibile, a unor forme participative de venituri negociate etc.
In concluzie, o strategie a ocuparii si folosirii factorului munca ce fixeaza obiective clare, realizabile prin intermediul unei politici a ocuparii, ramane o problema deschisa, cu atat mai mult cu cat resursele umane si buna lor gestionare s-au dovedit a fi cea mai valoroasa sursa a progresului. Dimensionarea ei economica si cea social-umana nu trebuie sa intre in conflict; dimpotriva, este necesar sa se sustina si stimuleze reciproc.

5.2. Mecanisme si politici de ocupare a factorului munca si de combatere a somajului

De la tara la tara, de la economie la economie, piata muncii inregistreaza aspecte diferite. In functie de gradul de dezvoltare a economiei, de nivelul resurselor umane, de potentialul resurselor materiale si anvergura activitatii economice, fiecare tara isi elaboreaza programul specific al politicii de ocupare. In cadrul politicii ocuparii, exista o serie de obiective generale ce se inscriu in programele oricaror politici de ocupare, precum si obiective derivate ce au drept scop atingerea obiectivului general. Sunt recunoscute ca obiective specifice ale politicii ocuparii urmatoarele :
* asigurarea locurilor de munca structural, cantitativ si calitativ, corespunzator cerintelor profesionale, teritoriale, sectoriale, care sa permita incadrarea nivelului ocuparii in parametrii functionali ai sistemului productiv.
Programele privind asigurarea de locuri de munca trebuie sa se bazeze pe cunoasterea exacta a potentialului economic existent atat la nivel general, cat si pe fiecare sector de activitate, pe ramuri si subramuri, precum si in profil teritorial. Acestea trebuie corelate cu elementele ce tin de dinamica populatiei active, a celei ocupate, de structura ei pe medii, varsta, ocupatii profesionale, sex. Atunci cand isi orienteaza stimularea cererii de noi locuri de munca in unul sau in altul din domeniile de activitate, politicile de ocupare trebuie sa ia in considerare ocupatiile profesionale predominante, categoriile de varsta, etc.
* flexibilitatea pietei muncii, prin crearea conditiilor institutionale, legislative si relationale capabile sa promoveze realizarea si adecvarea mecanismelor de ajustare si a structurilor adaptative pe piata muncii. Flexibilizarea este unul din raspunsurile date de teoria ofertei la rigiditatea pietei muncii. Flexibilizarea poate fi definita ca reprezentand capacitatea de raspuns a pietei muncii la semnalele care vin din mediul economic si social extern sau mobilitatea, fluiditatea ofertei la variatiile cererii de munca. In teoria ofertei este flexibila acea piata in care elasticitatea ofertei de munca la variatiile cererii este ridicata si prompta.
Piata muncii este influentata in egala masura de factori care cer flexibilitate si flexibilizare, dar si de factori care restrictioneaza si chiar se opun acestui proces. Din prima grupa fac parte in special factori de natura economica, iar in a doua categorie sunt preponderenti factorii de natura sociala.
Dintre factorii care cer si favorizeaza flexibilizarea pietei muncii mentionam:
- procesul de internationalizare a economiilor si pietelor, cu efecte directe asupra structurilor de productie, expunerea economiilor nationale concurentei deschise, fluctuatiilor ratei de schimb, stabilitatii relatiilor de piata etc.;
- progresul tehnologic care se impune in planul resurselor umane prin restructurari ale sistemului educational - profesional si de calificare, mutatii in plan teritorial, sectorial si chiar in interiorul intreprinderilor.
Dintre factorii care franeaza sau se opun flexibilizarii pietei muncii, interes deosebit prezinta urmatoarele relatii:
- relatia securitatea locurilor de munca - flexibilitate sau ocupare deplina; flexibilitatea este cea care aduce in discutie acceptarea cu greu a riscului de pierdere a locului de munca cu contract pe durata determinata si inlocuirea modelului tipic de ocupare cu formule atipice;
- flexibilitate - pecarizare a ocuparii - somaj; se constata ca flexibilizarea pietei muncii, marcata puternic de eroziunea modelului traditional de ocupare deplina, favorizand promovarea formelor atipice de ocupare, conduce la dezvoltarea pietei duale a muncii, somaj conjuctural, iar pentru categoriile defavorizate de lucratori flexibilizarea conduce la precarizarea ocuparii si cresterea somajului de durata;
- flexibilitate - autoprotectie economica - protectie sociala; in procesul de flexibilizare a pietei muncii, daca fenomenele de precarizare a ocuparii tind sa ia amploare, acest tip de mobilitate a factorului munca este sinonim cu modificari ale statutului ocupational si profesional; pe cale de consecinta se afecteaza securitatea venitului din munca, constituirea fondului de protectie sociala, rezultat din cotizatii patronale si ale salariatilor.
In tara noastra, principala problema de pe piata muncii ramane in continuare gasirea unei solutii de protejare a locurilor de munca amenintate de diminuarea productiei cauzate de lipsa de resurse si numai dupa ce va fi stopata scaderea productiei, iar activitatea economica isi va relua pulsul normal, se va aprecia ca sporirea numarului si a ponderii populatiei ocupate va constitui una dintre principalele coordonate ale modelului de ocupare a fortei de munca.
In Romania, aflata in prezent intr-o perioada de trecere spre o societate noua, cu o economie bazata pe mecanisme de piata, se impune a se realiza o reforma profunda, reala a sistemului de invatamant. Se va putea, astfel, promova un model al unei economii de tip educational. Sporirea interdependentelor intre scoala, ca institutie, si utilizatorii absolventilor face inevitabila adoptarea unui sistem de gestiune a relatiilor cu intreprinderea, de tip parteneriat. Parteneriatul poate debuta in ultimii doi ani de invatamant obligatoriu. Aceasta presupune deschiderea mai de timpuriu a unor filiere: fie direct spre lumea muncii, fie spre continuarea studiilor in grade si forme superioare de invatamant. Exista, in acest sens, si propuneri ca elevii ultimului an din invatamantul liceal cu rezultate exceptionale sa poata audia cursurile aferente anul I de facultate si, ulterior, echivalarea acestora.
Se simte nevoia multidisciplinaritatii educatiei si pregatirii profesionale. Multidisciplinaritatea se poate deplasa la nivelul pregatirii absolventului, dar numai in cadrul unei specializari dominante.
In raport cu imperativele sporirii eficientei diferitelor ramuri si activitati, invatamantul trebuie sa comprime gradat formele inferioare de educatie si pregatire profesionala de tipul uceniciei la locul de munca, cursuri de calificare de scurta durata. Este necesara o relansare a pregatirii postliceale de specialitate, inclusiv a celei pedagogice, concomitent cu o mai buna amplasare a retelei in teritoriu.
Continutul propriu - zis al educatiei si formarii profesionale, programele de invatamant reprezinta astfel un obiectiv major, fundamental in schimbarea sistemului de instruire a resurselor umane.
Formarea profesionala si perfectionarea continua a pregatirii in acceptiunea cea mai completa - ca instrumente de reglare a cererii si ofertei de munca, - intrunesc o serie de calitati care ocupa un loc prioritar in cadrul politicilor active de ocupare a factorului munca. Acestea stau la baza motivatiilor, ades invocate, in sustinerea acestor procese fundamentale ale formarii si utilizarii resurselor umane. Fie ca este vorba de reconversie profesionala sau recalificare, policalificare si reciclare, toate aceste concepte prezinta un nucleu comun si, evident, o serie de elemente de diferentiere. Nucleul comun rezida in aceea ca toate presupun insusirea unor cunostinte si deprinderi cu caracter de noutate, sporirea valentelor profesionale si a competentei factorului munca.
Indiferent de formele concrete de realizare, fiecare dintre aceste forme si toate la un loc indeplinesc o serie de functii pe piata muncii: a) principala functie consta in adaptarea numerica si structural - calitativa a ofertei de munca la volumul si structura cererii; b) reducerea costului somajului prin asigurarea unor conditii de pregatire, reocupare si reintegrare cat mai rapid in activitate a unei parti a somerilor; c) reducerea costurilor de reintegrare a factorului munca si sporirea eficientei utilizarii factorului munca; d) imbunatatirea utilizarii timpului de lucru al lucratorilor si al masinilor prin crearea conditiilor de alternanta si de complementaritate a sarcinilor de munca in cadrul unei formatii de munca - recalificare, policalificare, polivalenta etc.
In fapt, rezultatele obtinute sunt destul de modeste: gradul de cuprindere a somerilor in diferite cursuri, forta de atractie a acestora, numarul de absolventi, abandonurile pe parcurs, relatiile cu piata muncii sub aspectul integrarii in activitate si fondurile alocate sunt inca necorespunzatoare.
Ponderea celor care sunt angrenati in programe de recalificare este foarte mica si nu a depasit niciodata 7%. In 1991, numai 34,5% dintre acestia au primit un loc de munca, in 1995 - 18,6%, iar in 1998 numai 10,5%.

Tabelul nr. 5.1. Persoane cuprinse in cursuri de calificare si recalificare
in perioada 1991 - 1998
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Total 12758 45640 65458 45858 45298 49074 61479 70763 79295 din care:
Someri 10460 37432 49470 25478 22794 20409 23575 27157 30559
Au incheiat pregatirea in cursuri organizate 3663 31665 49082 31330 32403 34515 40391 46045 56103
S-au incadrat in activitate 1265 6970 8070 6453 6030 6975 5357 4853 6935

Sursa: Anuarul Statistic al Romanie, CNS, 1997, p. 148-149, 1999, p. 138 si 2000, p. 112 - 113

Cauzele sunt multiple. Ele tin de:
1) limitele legislatiei in vigoare in ce priveste organizarea, finantarea;
2) slaba prospectare si cunoastere a cererii de munca, de catre Directiile de Munca si Solidaritate Sociala;
3) forta redusa de atractie a meseriilor si profesiilor “oferite” pentru calificare;
4) ineficiente in planul orientarii profesionale, a indrumarii spre meseriile si profesiile cu un potential mai mare de utilizare a factorului munca.
Preconizatele modificari structurale vor induce pe termen mediu si lung mutatii esentiale in structurile ocupational - profesionale concomitent cu modernizarea structurii economice si cerintele integrarii in structurile europene. Flexibilizarea si flexibilitatea functionala a pietei muncii prin mecanismele formarii si perfectionarii factorului munca ramane o prioritate a pietei muncii la frontiera dintre conceptiile si mecanismele de gestionare a acesteia. Aceasta inseamna printre altele:
- descentralizare, modernizare si individualizare a formarii;
- parteneriat si cofinantare a actorilor sociali implicati;
- promovarea unor formule noi mai eficiente - incubatoare, pepiniere etc.
Dupa o lunga perioada de timp, marcata de conceptul ocuparii depline, modelul de ocupare era cel al muncii cu timp complet si cu contract pe o durata nedeterminata, dar in ultimele decenii modelul clasic a fost pus in dilema si destructurat. Flexibilitatea pietei muncii include si diversitatea si mobilitatea formelor si formulelor atipice de ocupare - munca cu timp partial, partajul locului de munca, contractele de durata determinata, subcontractarea etc. In masura in care aceasta nu reprezinta decat o alternativa la somaj, pot sa apara formele de fragilizare, de precarizare a ocuparii, conducand inevitabil, de cele mai multe ori, la somaj, ca expresii ale disfunctionalitatilor si blocajelor de pe piata muncii.
Dincolo de arsenalul de mecanisme sau instrumente care sunt proprii pietei muncii sau apartin altor tipuri de piata, in fiecare tara trebuie sa existe o politica nationala bazata pe scenarii care aproximeaza tendintele si raspunde simultan, atat restructurarii de produs a economiei, cat si nivelului de mentinere si generare a noilor locuri de munca. Impactul politicii fiscale, financiar - monetare, de salarii, de amortizare etc., este suportat de spatiile microeconomice si de fiecare individ in parte. Societatile comerciale vor avea insa posibilitatea obtinerii si reinvestirii profitului, astfel incat investitiile si ocuparea pot constitui un motor al cresterii economice. Daca exista o corelare corecta intre profit - investitii - salarii si ocupare pot fi elaborate strategii de firma sau teritoriale pana la nivel regional si national si nu numai atat. Colectivitatile locale si statul vizeaza mai intai aspectele politicii sociale pornind tot de la sursele de venituri create de cei care muncesc, respectiv de la obtinerea profitului. Administratia locala si statul joaca rolul de colector si distribuitor al unor surse pentru realizarea unor corectii sociale pentru fenomenele economice care se desfasoara dupa legile lor obiective.
Cresterea economica asigura imbunatatirea echilibrului structural si functional intre cererea si oferta totala de bunuri si servicii. Dar motorul cresterii economice il constituie ansamblul factorilor economici si umani utilizati la un moment dat de societate in evolutia sa. Dintre acestia mai pregnant resimtiti in viata economico-sociala, sunt urmatorii:
- sporirea increderii agentilor economici in conditiile accentuarii procesului de relansare economica care va influenta in mod direct nivelul si structura investitiilor;
- accelerarea procesului de ajustare a productiei si, in principal, a celei industriale pentru sustinerea reala a modificarilor structurale ale cererii interne si a cerintei de sporire a competitivitatii economiei romanesti;
- cresterea in ritm sustinut a ofertei totale de bunuri si servicii insotita de cresterea accentuata a valorii adaugate brute in ramurile furnizoare ale acestora.
Evolutiile inregistrate pana acum reclama in mod obiectiv modificari structurale in utilizarea finala a produsului intern brut pentru cresterea ritmului investitiilor, exporturilor care vor conduce la reducerea inflatiei si a ratei dobanzii. Relansarea investitiilor si ridicarea eficientei acestora constituie unul dintre factorii politicii de restructurare a intregii economii natonale. Revitalizarea creditului pe termen mediu si lung, eliminarea creditelor neperformante precum si recapitalizarea bancilor concomitent cu asigurarea cadrului juridic pentru crearea si dezvoltarea pietei capitalului, promovarea si sprijinirea participarii capitalului strain la realizarea unor obiective de investitii in special in sectoarele prioritare ale economiei, fac posibila cresterea resurselor in aceasta etapa marcata inca de incertitudini si de instabilitate economica.

Trecerea la descentralizare, privatizare, autonomie locala s.a. pune populatia totala si ocupata sau in varsta de munca in situatii diferite. Astfel, nu este suficient a vorbi numai de protectie sociala globala, a proceda la acordarea unui ajutor de somaj si a indexa salariile fara a cunoaste in profunzime problemele teritoriale ale ocuparii. In fiecare entitate teritorial - administrativa exista o anumita structura social - economica a carei fiabilitate si viabilitate este extrem de diferentiata. Dar fiecare zona poate sa devina o piata. Se trece de la planul unic la mii de piete. Tot astfel nu se poate concepe o dezvoltare a teritoriului bazata exclusiv pe forte proprii, o tranzitie fara autofinantare si efort al populatiei locale. Dupa mai mult de patru decenii de centralism excesiv, dupa o dirijare a investitiilor, salariilor si preturilor, dupa o planificare a invatamantului, a profesiilor si meseriilor etc. este greu de acceptat sa se renunte brusc la totul. Viabilitatea teritoriala, altfel extrem de diferita a intreprinderilor, a structurilor economice si a ocuparii influenteaza discordant aceste entitati, adaugandu-se nefericit somajul, inflatia, preturile libere. Programele si strategiile teritoriale constituie elementele fundamentale ale succesului tranzitiei.
Introducerea si functionarea mecanismului specific unei economii de piata presupune cu necesitate aprecierea dimensiunilor si sensurilor de evolutie ale cererii si ofertei interne de bunuri, capital si forta de munca. Daca dimensiunile acestor termeni ai ecuatiei echilibrului economic se schimba rapid nu se poate astepta altceva decat lipsa de ordine pe toate componentele pietei interne (piata capitalurilor, a bunurilor de consum, financiar - monetara si pe piata muncii). Nu se pot estima sau prognoza nici preturile care vor echilibra cererea si oferta pe fiecare din respectivele segmente si nu se va reusi, cel putin pe termen scurt, prin nici o masura economica sau administrativa, sa se restabileasca un sens si raporturi care sa ofere stabilitate si durabilitate economica. Ar fi, deci, necesara cunoasterea unor dimensiuni ale cererii mai intai la bunurile de consum indispensabile - la energie si materiile prime aferente - si apoi s-ar aproxima ritmul de restructurare si cererea de capital de investitii etc., partajandu-se clar si dimensiunea pietei interne si externe.
Sistemul economic contine o multitudine de variabile care sunt date: volumul si calificarea mainii de lucru, volumul, nivelul tehnic si starea tehnica a echipamentului productiv, gusturile si obiceiurile consumatorilor, structura sociala, cadrul geografic natural si resursele solului si subsolului. Schimbarea institutionala nu poate fi facuta intr-un ritm accelerat decat daca s-ar schimba si comportamentul agentilor economici si al fiecarui individ din societate, sustinand astfel schimbarea propriu-zisa a organismului economico - social.
In baza acestor considerente se poate afirma ca tranzitia, fie cea “graduala”, fie cea de “soc” trebuie atent cantarita pana in cele mai mici detalii ale sale pentru a aproxima cat va fi hazardul, cat va fi necesitatea si cat se cere a fi partea de vointa concretizata in strategii.
Mai mult decat atat, in Romania nu a existat o politica economica coerenta, constructiva care sa se bazeze pe realitati, care sa cunoasca si sa aprecieze la justa valoare relatia dintre potentialul economic si sistemul social. Aparent, economia de piata functioneaza corect singura numai cand este satisfacut un anumit grad si nivel de consum si oferta de bunuri. In realitate, decalajul intre cerere si oferta este mare in sensul lipsei ofertei, corelatiile valorice si fizice sunt deteriorate etaland astfel aberatii care nu pot fi inlaturate decat prin politici economice de austeritate cu nuante de dirijism si cu interventii guvernamentale, mai mult sau mai putin accentuate.
Ca ansamblu al instrumentelor publice pe piata muncii pentru realizarea obiectivelor, politicile de ocupare se manifesta sub doua forme: active si pasive.
Politicile pasive, pornind de la un nivel de ocupare ce se considera dat, cauta solutii pentru valorificarea excedentului de resurse de munca. Ele folosesc instrumentele liberale, pornind de la considerentul ca nivelul ocuparii este determinat de conditiile generale din economie, care sunt reglate de piata si, deci, orice interventie ar dauna echilibrului pietei. Pentru aceasta, singurul lucru permis este indemnizarea somerilor sau incitarea actiunilor sa se retraga de pe piata muncii.
In tara noastra politicile pasive detin ponderea cea mai ridicata in totalul fondului de somaj, dar ajutorul de somaj si alocatia de sprijin sunt relativ generoase fata de cele din celelalte tari in tranzitie, in special in ceea ce priveste perioada pentru care sunt acordate. O serie de economisti considera ca acest gen de politica este nestimulativa pentru someri, in sensul ca acordarea pe termen lung a unui ajutor de somaj poate duce la schimbarea modelului de consum si permite adaptarea la un nivel de trai inferior. In aceasta perioada poate avea loc si o diminuare a abilitatilor productive. Se considera astfel ca, asistenta financiara optima consta in acordarea unui ajutor de somaj ridicat pentru o perioada scurta si reducerea drastica a acestuia ulterior. Pe de alta parte, acordarea ajutorului de somaj pe termen mai lung da posibilitatea somerilor sa caute un timp mai lung un loc de munca potrivit pregatirii si aspiratiilor lor imbunatatindu-se astfel rata de ocupare a locurilor de munca vacante.
Extinderea perioadei de acordare a ajutorului de somaj se inscrie in randul politicilor promovate de guvernele Romaniei post-decembriste si s-a constituit in primul rand, intr-o masura legitima de protectie sociala in conditiile deteriorarii grave a situatiei economice si a scaderii subite si dramatice a probabilitatii de gasire a unui loc de munca.
Intr-o societate afectata de instabilitate politica, hiperinflatie si somaj in crestere, sporirea cuantumului alocatiei pentru somaj si a perioadei de alocare se poate dovedi o masura mult mai populara, fiind perceputa de populatie ca o asigurare suplimentara impotriva nivelului foarte mare de incertitudine si de atragere a suportului politic.
Un alt aspect al politicilor pasive de ocupare il reprezinta raportul dintre ajutorul de somaj si salariu mediu, element considerat decisiv in formarea optiunii de intrare pe piata muncii sau de ramanere in somaj. Desi, aparent, valoarea raportului este ridicata, ea genereaza o reducere drastica a nivelului de trai in randul celor lipsiti de un loc de munca (si nu numai) si atingerea limitei saraciei, sub care veniturile minime nu pot fi scazute fara a implica costuri sociale suplimentare. Atunci cand limita saraciei este atinsa, chiar si o diferenta minora intre veniturile salariale si ajutorul de somaj poate determina decizia de intrare pe piata muncii.

Tabel nr. 5.2. Raportul dintre ajutorul de somaj si salariul mediu
in perioada 1992 - 1999
%
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
42,9 29,6 28,0 35,8 30,2 29,6 39,1 32,3 34,6

Sursa: Calculat dupa Anuarul Statistic al Romaniei, CNS, 1997, p. 176 si 212;
1999, p. 164 si 198, 2000, p. 135

Politicile active reprezinta ansamblul de masuri luate de autoritatile publice pentru a se asigura o cat mai mare mobilizare a ofertei de munca in vederea unei adaptari imbunatatite la exigentele aparatului productiv, dezvoltarea capitalului uman, cresterea eficientei functionarii pietei muncii. Acest gen de politici ale pietei muncii pun accent pe realizarea unui cadru institutional apt sa faciliteze mobilitatea factorului munca. Prin ele se incearca, de asemenea, minimizarea pierderilor de capital uman, care apar ca urmare a unor schimbari tehnologice rapide si a neconcordantei dintre obiectivul maximizarii cotei profitului si cel al realizarii ocuparii depline.
In tarile dezvoltate, cresterea importantei politicilor active pentru combaterea somajului in defavoarea masurilor pasive a fost determinata de actiunea concomitenta a cel putin trei factori : a) necesitatea cresterii eficientei cheltuielilor destinate protectiei sociale a somerilor in conditiile unei presiuni crescande asupra fondurilor provenite de la bugetul de stat; b) utilizarea exclusiva a unor masuri pasive in tratarea somajului prezinta dezavantaje pentru activitatea agentilor economici deoarece conduce indirect la mentinerea unei cote relativ ridicate, a contributiei la asigurarile sociale si la o rigidizare a ofertei de munca; c) ritmul alert al schimbarilor tehnologice impune o mobilitate accentuata a cunostintelor profesionale. Ca urmare, excluderea de pe piata muncii a unei parti a populatiei active, conduce la o risipa nerecuperabila a capitalului uman.
Politicile active se realizeaza, in principal, prin subventii pentru crearea de noi locuri de munca si prin politicile de formare. Crearea de noi locuri de munca poate fi facilitata de scutirea de taxe fiscale si sociale, prime, credite sau dobanzi reduse. Se practica, de asemenea, si plata partiala sau totala a salariului pentru angajarea unor categorii de personal pentru o anumita perioada de timp.
In vederea realizarii practice a politicilor active de ocupare, mecanismele de promovare a ocuparii factorului munca se grupeaza in doua mari categorii: a) mecanisme de sustinere a echilibrelor macroeconomice, in care se includ:
- relansarea investitiilor pentru crearea de locuri de munca;
- credite pentru investitii productive cu dobanzi mai reduse;
- sporirea capacitatii de retinere a factorului munca in activitati utile, in conditii de sporire a eficientei, a competitivitatii si calitatii;
- extinderea si sprijinirea initiativelor locale; eficienta acestui obiectiv depinde, in mare masura, de traditia si mobilitatea structurii economice zonale precum si de gradul de dezvoltare a capacitatii antreprenoriale;
- scutirea sau reducerea de impozite si taxe pentru agentii economici care creeaza locuri de munca si, mai ales, pentru somerii care se lanseaza in activitati economice; asemenea masuri sunt prevazute in legislatia marii majoritati a tarilor central si est-europene. Experienta tarilor dezvoltate arata insa ca de aceasta masura beneficiaza numai o minoritate, uneori foarte restransa a somerilor. In Romania, incercarea unora dintre someri de a obtine asemenea facilitati se loveste de foarte multe ori de birocratia organelor implicate in aceasta activitate dar si de posibilitatile materiale reduse de la care se porneste;
- subventionarea, pentru o perioada limitata, a unei parti a costului salarial pentru agentii economici care creeaza noi locuri de munca sau angajeaza someri asigurarea prin lege a unor facilitati si stimulente specifice unor domenii economice avand in vedere lipsa de capital, riscul si rezervele fortei de munca de a se angaja in activitati productive pe cont propriu. Subventiile pentru crearea de noi locuri de munca sub diferite forme pot asigura oportunitati temporare de plasare mai ales pentru absolventii diferitelor forme de pregatire profesionala. In contextul tranzitiei la economia de piata, utilizarea acestui tip de subventii pe o scara prea extinsa poate conduce la subminarea increderii in derularea procesului de reforma. Aceasta masura poate fi eficienta daca este orientata spre localitatile dominate de o mare firma din punct de vedere al ofertei de locuri de munca.
- promovarea unor sisteme de salarizare in care salariul sa reprezinte, in mod real, pretul muncii si instrumentul reglarii cererii si ofertei de munca a unor forme de participare a salariatilor la profit, capabile sa asigure o flexibilitate crescuta a salariilor si, prin aceasta, a factorului munca;
- dimensionarea marimii ajutorului de somaj si a modalitatilor de plata ale acestuia, astfel incat sa garanteze un minimum de venit, dar totodata sa stimuleze participarea la munca. b) mecanisme de echilibrare, de flexibilizare a pietei muncii, aplicabile la nivel microeconomic, in care se includ:
- dezvoltarea invatamantului, a formarii profesionale;
- strategii de formare si recalificare, in vederea investitiei profesionale a noilor veniti pe piata muncii, a reocuparii si reintegrarii in activitatea economica a somerilor; teoretic, reconversia profesionala ar trebui sa masoare probabilitatea de a gasi un loc de munca. Practic insa, reconversia profesionala s-a dovedit mai eficienta pentru cei care au un loc de munca si doresc sa-si imbunatateasca nivelul de calificare, decat pentru someri;
- formarea profesionala initiala printr-o corelatie mai stransa cu evolutia previzibila a pietei muncii, sub aspectul structurii ocupational-profesionale si de calificare;
- dezvoltarea, pe baza unor studii ale pietelor muncii locale, a unor lucrari de utilitate publica ce pot oferi locuri de munca, temporare sau contracte pe durata determinata, unor importante efective de populatie neocupata, inclusiv someri; in contextul tranzitiei la economia de piata, lucrarile de utilitate publica ca sursa de revigorare a cererii de munca au fost prea putin utilizate. Avantajele acestui tip de masuri active includ printre altele: crearea unor noi active in cadrul sectorului public, reducerea costurilor adiacente somajului pe termen lung (pierderea calificarii, sentimentul de marginalizare si descurajare) prin mentinerea legaturii cu piata muncii de catre cei care nu pot sa gaseasca un loc de munca. In plus, in acest fel se asigura implicit rezolvarea unor probleme cu care se confrunta administratiile publice locale;
- amenajarea duratei muncii in diferite formule convenabile sub aspectul ocuparii si flexibilizarii pietei muncii: munca cu timp partial; partajul locului de munca; trecerea de la reglementarea duratei saptamanale a muncii la cea trimestriala, lunara sau chiar anuala;

- incurajarea si sprijinirea -; prin diferite modalitati, altele decat diferentele de salarii - a mobilitatii factorului munca (teritoriale, profesionale etc.);
- participarea pe baza de contracte ferme, fie intre state, fie intre firme, la realizarea unor lucrari in strainatate, permitandu-se astfel libera circulatie a fortei de munca.

5.2.1. Politici de stimulare a crearii de noi locuri de munca

Alaturi de echilibrul economic si cel de pe piata muncii, de stimularea cresterii economice, crearea de noi locuri de munca este una din problemele de baza ale politicii economice, fiind influentata direct de moneda, de preturi, de politica financiar - monetara si fiscala si de degenerarea acestora in inflatie.
Inflatia este efectul direct al devalorizarii monedei si liberalizarea preturilor ca urmare a masurilor luate pentru stabilizare economica si nu permite gandirea unor solutii realiste pe termen mediu sau lung. Incertitudinea si instabilitatea economica provoaca haos in intreg ansamblul economic si social. Nu mai poate fi asigurata o dezvoltare economica si nici crearea de noi locuri de munca. Astfel, nici o politica economica nu este viabila in conditii de devalorizare a monedei si de crestere a dobanzilor. O moneda sanatoasa si stabila este hotaratoare in cristalizarea unei structuri economice interne, in specializarea economiei nationale pentru integrare in economia europeana si mondiala, in diviziunea internationala a muncii.
Orice politica macroeconomica este atributul exclusiv al statului si guvernului. Functiile economice ale statului - in tari cu economie de piata - privesc atat combaterea somajului si a inflatiei, cat si stimularea si favorizarea dotarii, redotarii tehnice a intreprinderilor si mentinerea echilibrului economic intern si a puterii de cumparare.
“Pentru a avea o economie interna sanatoasa este necesar ca populatia sa poata economisi intr-o moneda sanatoasa. Aceasta este o conditie prealabila si care implica absenta inflatiei sub o forma oarecare.”
Cu ajutorul disponibilitatilor banesti este posibila si necesara promovarea, la nivel national a unei politici de relansare a acumularii si investitiilor. Fara investitii cresterea economica in conditiile moderne este imposibila. De aceea este necesara o politica de stimulare a ocuparii, de diminuare maxima a somajului si de crestere a veniturilor.
In Romania, politica de reforma nu poate continua fara alte politici de stabilizare si crestere economica, fara masuri antiinflationiste si fara programe realiste de stimulare a investitiilor si a crearii de noi locuri de munca. Sunt resimtite politicile sectoriale si de ramura in raport cu resursele umane si materiale ale tarii. Industria, dupa parerea noastra, trebuie sa ocupe un loc central, ea fiind singura capabila sa asigure baza tehnica pentru echiparea si reechiparea economiei, sa imprime noi valente tehnice acesteia, o ocupare eficienta, si totodata, independenta economica pe plan extern.
Dezvoltarea industriei, ca singura sursa pentru viitorul bogatiei si ocuparii in Romania, este necesara si din urmatoarele ratiuni: cresterea productiei de alimente si servicii - atunci sectorul industrial nu este bine conturat; destructureaza economia si o impinge spre subzistenta; gradul de dezvoltare a unei ramuri depinde de volumul comercializarilor posibile - agricultura si serviciile fara industrie nu ar avea piata.
Oportunitatea si eficienta politicilor economice, industriale, agrare, de investitii, de dezvoltare a comertului si turismului etc. imprima durabilitate si stabilitate ansamblului macroeconomic. Nu trebuie insa lasate pe ultimul plan al reformei nici politicile de educatie si formare profesionala si cercetare stiintifica, de constientizare a maselor cu toate aspectele, fenomenele si procesele care se deruleaza in societatea romaneasca. De asemenea, politica de venituri si protectie sociala trebuie sa-si aiba un rol aparte pentru sustinerea concertata a reformei propriu-zise, in vederea integrarii Romaniei in structurile economice euroatlantice. In aceasta situatie se pune problema unor strategii teritoriale ale ocuparii factorului munca, ale asigurarii surselor de finantare si dezvoltare economica. Nu va fi suficienta protectia sociala globala, acordarea unui anumit ajutor de somaj si indexarea salariilor “de la centru”, fara a cunoaste bine problemele teritoriale ale ocuparii; in fiecare entitate administrativ - teritoriala exista o anumita structura social - economica, iar la nivel national o diferentiere foarte mare. Astfel, nu se poate gandi o dezvoltare a teritoriului bazata numai pe forte proprii, o tranzitie numai prin efortul populatiei locale.
Dupa un centralism excesiv, o dirijare a investitiilor, salariilor si preturilor, o planificare a invatamantului, a profesiilor si meseriilor s.a., nu s-a putut renunta brusc la totul, ca fiecare sa se descurce cum poate. Este foarte sugestiva in acest context afirmatia: “Dezvaluind efectele negative ale prabusirii autoritatii, vremurile de criza au evidentiat oportunitatea centralizarii” (Cambridge. Economic History of Europe p. 700).
Programele si strategiile teritoriale sunt elementele fundamentale ale succesului tranzitiei la economia de piata. Este deci, absolut necesara dirijarea prin parghii si mecanisme economice a tranzitiei in teritoriu. Toate componentele reformei de la piata la preturi, salarii, investitii, privatizare, restructurare tehnica si tehnologica, reconversie, recalificare si reocupare a factorului munca se realizeaza in teritoriu si necesita o conducere guvernamentala si locala foarte bine corelate si ancorate in realitate.

5.2.1.1. Politica de acumulare si investitii

Dupa anul 1989, economia romaneasca a functionat din inertie si se baza pe stocurile materiale si ale resurselor valutare acumulate in perioada anterioara. Odata epuizate, sau drastic diminuate, aceste resurse, incepand cu luna octombrie 1990, au facut posibila declansarea fenomenului inflationist. S-a incercat contracararea acestui fenomen prin asa - zisa “liberalizare a preturilor”. In ciuda acestei tentative, productia fizica a continuat sa scada, investitiile au ramas in aceeasi stare de blocaj, volumul total de munca a scazut prin reducerea saptamanii de lucru, prin dezordine, indisciplina si lipsa de autoritate. Disponibilizarea factorului munca nu s-a facut la timp, iar somajul nu s-a declansat la nivelul impus de starea economiei, ci cand conditiile favorabile inflatiei si devalorizarii leului, au fost “apreciate” drept fenomene absolut inerente si necesare tranzitiei la economia de piata. Intreaga economie a fost bantuita de fenomene grave de decapitalizare. Procesul de restructurare a productiei industriale s-a desfasurat mai ales prin disparitia produselor si mai putin prin producerea altor bunuri. Introducerea economiei de piata si-a pus o amprenta negativa asupra productiei nu numai a bunurilor de capital din cauza blocarii investitiilor ci, mai ales, asupra bunurilor de consum strict necesare, care aveau cerere. In agricultura, ramura esentiala pentru consumul populatiei, desi procesele economiei de piata pareau avansate prin retrocedarea suprafetelor de pamant si liberalizarea preturilor, a existat multa dezordine culminand cu fenomenele de decapitalizare. Din pacate, astfel de procese au avut loc la nivelul intregii economii nationale, prin casarea unor mijloace fixe, pe baza pretentiilor ca sunt uzate fizic si moral, desconsiderarea totala a amortizarii, distrugerea aproape in totalitate a fondurilor fixe din fostele cooperative agricole, neutilizarea la cote de pana la 70% a unor capacitati de productie.
Fenomenele negative ale perioadei de tranzitie isi rasfrang efectul si se cumuleaza in investitii, astfel ca investitiile sunt unul din primii indicatori care cad vertiginos (Figura nr. 5.1.).
Desfiintarea atributelor statului, aproape in totalitate in materie de prioritate, acumulare de capital si investitii, ridica serioase probleme asupra surselor de investitii. Investitiile se fac atat in capitalul fizic cat si in cel uman, iar echilibrul acestora constituie o conditie a cresterii economice. Investitiile intangibile - in capitalul uman, logistica, informatica - pe plan mondial ajung sa detina in jur de 50% din investitiile totale, care ridica calitativ ocuparea. Statul sustine strategic proiecte si domenii de varf si participa frecvent la investitiile de modernizare a “ramurilor grele”.

Figura nr. 5.1. Investitiile pe sectoare ale economiei nationale
in perioada 1993 -; 1999

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, CNS, 1999, p. 352 si 2000, p. 300

Strategiile investitionale si de ocupare din economia romaneasca pot viza cateva mari directii:
- strategii si investitii pentru supravietuirea si transformarea unitatilor ce au resurse si piata asigurata;
- investitii pentru dezvoltarea domeniilor de varf;
- strategii pentru dezvoltarea investitiilor intangibile.
Toate aceste demersuri vor fi gandite din perspectiva a ceea ce exista, in stransa corelatie cu situatiile din teritoriu si cu produsele si serviciile efectuate. Investitiile constituie parghia prioritara de insanatosire structurala a economiei, precum si de crestere a ocuparii. Acestea au un spectru larg de actiune atat asupra cantitatii cat si in ce priveste calitatea factorilor de productie si a rezultatelor; propaga atat efecte de echilibru cat si de dezechilibru economic; comporta cresterea cantitativa si calitativa, directa sau propagata a factorului munca si a productiei, ca si schimbarea structurilor acestora.
Relatia dintre investitii si cererea de munca, in conditiile actuale, capata noi valente, influentate de schimbarea structurii proprietatii prin privatizare si ocuparea factorului munca; participarea capitalului strain si rolul acestuia in politica de ocupare; dezvoltarea sectorului tertiar si impactul sau asupra investitiilor si ocuparii, retehnologizarea si restructurarea economiei etc.
Intrucat cresterea ratei investitiilor devine vitala pentru ocuparea factorului munca, apreciem ca acest lucru este posibil numai in conditiile unei politici macroeconomice stabile, care sa combine stimularea intreprinderilor si populatiei pentru economisire si investitii cu crearea facilitatilor necesare pentru atragerea investitiilor straine directe. Prima cale ar permite dezvoltarea si consolidarea capitalului autohton si participarea crescanda a acestuia la cresterea economica. Cea de a doua cale ar permite, asa cum arata experienta integrarii unor tari ca Spania, Portugalia sau Irlanda in Uniunea Europeana, participarea in mare masura a capitalului strain, prin investitii directe si la completarea resurselor necesare asigurarii unei cresteri economice sustinute.
Realizarea unor raporturi corecte intre sectorul public si privat in materie de ocupare si de creare de noi locuri de munca se va putea realiza printr-o flexibila politica financiar - fiscala, prin intermediul corelatiilor dintre investitii, productivitate, venituri si impozite care sa vizeze inclusiv echilibrul in fluxurile profesionale si de competitie intre intreprinderile si unitatile de stat si particulare.

Figura nr. 5.2. Investitiile pe forme de proprietate
in perioada 1993 - 1998

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, CNS, 1999, p. 350 si 2000, p. 300

Asezarea structurilor de ocupare pe principiile economiei de piata, in conditiile privatizarii unei parti a capitalului productiv sau social - cultural, face necesara introducerea paritatii si proportionalitatii economice atat in sfera eforturilor financiare, materiale si umane, cat si in cea a veniturilor. Mentinerea si consolidarea cererii de munca in economia romaneasca se poate realiza si prin atragerea de investitii straine directe. Romania sconteaza ca aportul acestora sa urmareasca atat echilibrul intersectorial, de ramura si teritorial al economiei si ocuparii, cat si raspunsul rapid la nevoile complexe de crestere a productiei, de modificare a structurii acesteia, de sporire a competitivitatii.
In aceste coonditii, problematica investitiilor straine de capital in Romania devine o componenta hotaratoare a strategiei macroeconomice pe termen mediu si lung.
Raportul dintre investitii si creditele externe este de mare importanta. Creditele prea mari pot afecta posibilitatile viitoare de ocupare a factorului munca in cazul unei conjuncturi proaste a perioadei de restituire, in timp ce investitiile directe exclusive sau prin coparticipare a agentilor economici romani pot raspunde enormei lipse de fonduri interne si pot facilita sau chiar duce la cresterea ocuparii atat in prezent, cat si pe termen mediu.
Investitiile, interne sau externe, publice sau private, constituie o baza sigura de sustinere a cresterii economice, a modificarii structurii de productie, a retehnologizarii, a realizarii, mentinerii si consolidarii unui raport necesar intre cererea si oferta de munca. In sustinerea cresterii economice, volumul si structura investitiilor exercita o influenta decisiva. Totodata, eficienta investitiilor este, la randul ei, o sursa a cresterii economice pe termen lung si o sursa de asigurare a unui numar sporit de locuri de munca. Este necesar insa, ca in procesul de urmarire a acestui obiectiv, sa se previna unele “iluzii” si “erori” si sa se evite unele “capcane”.
Prima dintre “capcanele” care se pot intalni in acest domeniu este, asa cum scrie Michel Didier, credinta ca este suficient sa se creeze locuri de munca pentru resorbirea in proportie corespunzatoare a somajului. S-a observat ca atunci cand creste numarul locurilor de munca sporeste si numarul solicitantilor, aceasta tendinta tinand de comportamentul persoanelor inactive. Cu alte cuvinte, un loc de munca in plus nu inseamna un somer in minus. “S-a putut calcula ca zece locuri de munca in industrie antreneaza o scadere a somajului cu cel mult sase pana la sapte unitati, in cazul in care cele zece locuri de munca sunt create in servicii, comert sau in activitatile de birou, somajul nu scade decat cu una pana la doua unitati. Crearea de zece noi locuri de munca determina zece angajari, dar si opt solicitari noi ale unor persoane care se inscriu ca somer si raman ca atare”

O a doua ar constitui-o fortarea ocuparii prin sacrificarea productivitatii care reducandu-se, va conduce la cresterea mai mare a preturilor si la reducerea competitivitatii pe piata externa.
Politica de acumulari si investitii, cu toate dimensiunile si structurile de munca si teritoriale, pe care le presupune, este fundamentala pentru echilibrul social - economic viitor.
Ea va trebui sa se axeze asupra perspectivei intereselor ocuparii resurselor de munca la nivelul unitatilor administrativ - teritoriale corelata cu structura socio - profesionala si cu dorintele, necesitatile si disponibilitatile populatiei. Statul si administratia locala joaca rolul de colector si distribuitor al unor surse menite sa ofere corectii sociale pentru fenomenele economice, prin permanenta flexibilizare a parghiilor economice, salarii, preturi, impozite, dobanzi, profit.
In concluzie, fara investitii cresterea economica in conditiile contemporane este imposibila. Investitiile sporesc productivitatea nationala care creste bogatia si permite sporirea reala a veniturilor. O tara devine prospera in functie de capitalul investit pe locuitor; orice tara isi valorifica potentialul de munca cu atat mai bine cu cat acumuleaza si investeste mai mult pe un locuitor.

5.2.1.2. Dezvoltarea sectorului serviciilor

Schimbarea mecanismelor de functionare a pietei muncii determina schimbarea structurii formelor de ocupare, a rolului pe care sectoarele economice il au in generarea cererii de munca. Dar toate acestea se infaptuiesc in functie de alocarea resurselor umane, resurselor materiale si financiare disponibile pe criteriile eficientei. Personalul disponibilizat masiv din unele sectoare economice se muta in alte activitati care ar putea sa fie creatoare de noi locuri de munca, grupate generic in cadrul sectorului de servicii.
Pornind de la asigurarea unei rate inalte a ocuparii, in tarile dezvoltate serviciile au fost constant creatore de noi locuri de munca. Modul de combinare a factorilor de productie, ca si nivelul rezultatelor obtinute, prin analiza comparativa a tendintelor manifestate pe plan international si a situatiei din Romania in domeniul serviciilor, poate duce la gasirea unor solutii pentru problemele care vor aparea in domeniul ocuparii factorului munca. O tranzitie mai avansata spre o noua treapta tehnologica va pune deja in evidenta intrarea intr-o noua faza a tranzitiei demografice, mai pregnant, mai nuantat. Factorul munca va fi alocat prioritar unor domenii de activitate, diferite de cele ale productiei materiale. Va avea loc si o diversificare a formelor de ocupare a factorului munca - munca cu timp partial, lucratori independenti etc. Mult mai accesibile sunt formele atipice de ocupare a factorului munca pentru servicii decat pentru sectorul industrial.
Activitatile din domeniul serviciilor, desi eterogene sub aspectul continutului si cerintelor de calificare, constituie atat un element de reglare a cererii si ofertei de munca, cat si unul de extindere a mecanismelor de piata in viata economica:
- crearea de noi locuri de munca in sectorul de servicii necesita investitii oarecum mici comparativ cu sectorul industrial;
- ponderea modificata de la un moment la altul a celor ce lucreaza in sectorul de servicii dovedeste ca mecanismul economic isi pune amprenta asupra structurii ocupationale a factorului munca ;
- serviciile, care au o elasticitate a factorului munca mult mai mare decat a celorlalte sectoare, tind sa se dezvolte mai rapid decat celelalte activitati odata cu diversificarea componentelor sistemului economic, cu amplificarea cerintelor individuale si sociale;
- serviciile au capacitate mai mare de absorbtie si de retentie a ofertei de munca decat celelalte sectoare, chiar in conditiile introducerii progresului tehnic;
- cererea de munca din servicii este oarecum liniara, iar in perioadele de recesiune acestea pot realmente sa atenueze tensiunile de pe piata muncii prin preluarea unor segmente eterogene sub aspectul calificarii, aspiratiilor lor. In timp, se modifica sub actiunea unei multitudini de factori, nu numai cerintele cantitative de forta de munca, dar si cele legate de calificarea celor ocupati in servicii.
Puterea de absorbtie a factorului munca de catre sectorul serviciilor este determinata in mare parte de:
- calitatea ofertei de bunuri si gradul de diversificare a acesteia;
- nivelul salariilor;
- raportul dintre timpul de munca si cel de odihna;
- predominarea in cadrul ofertei de munca a efectului de substitutie (preferinta pentru timpul liber) sau a efectului de venit (preferinta pentru cresterea veniturilor).
Descentralizarea activitatii economice - factor de mare influenta asupra cresterii populatiei ocupate in sectorul serviciilor - sporeste flexibilitatea pietei muncii, a eficientei economice. Mica intreprindere coexista cu marile firme, contribuie la dezvoltarea serviciilor si, implicit, la crearea de noi locuri de munca.
Capacitatea de ocupare a sectorului de servicii este influentata de nivelul schimbarilor tehnologice. Serviciile, in contextul tranzitiei la economia de piata, pot contribui la eficientizarea activitatii economice, in ansamblu, datorita unor caracteristici, cum ar fi:
- adaptarea aparatului productiv la modificarile cererii de bunuri;
- aria marita a interferentelor cu diferite piete - a muncii, a bunurilor si serviciilor, a capitalurilor etc. - pe care intreprinderile prestatoare de servicii le au in raport cu cele producatoare de bunuri;
- exista stimulente suficiente pentru cresterea gradului de adaptabilitate si flexibilitate a ofertei de forta de munca si, in consecinta, de sporire a diversificarii ofertei.
Dezvoltarea tehnicii si tehnologiei influenteaza direct cresterea populatiei ocupate in servicii. Apar noi relatii intre sectorul industrial si cel de servicii si se dezvolta activitati care preiau cate ceva din caracteristicile ambelor sectoare. O tendinta recunoscuta a ultimelor decenii, atat in tarile dezvoltate, cat si in cele in curs de dezvoltare o constituie cresterea numarului si ponderii persoanelor ocupate in servicii.
In tarile dezvoltate mai mult de 50% din populatia ocupata lucreaza in sectorul serviciilor. Exista tendinta tertializarii economiei, anuntandu-se oarecum incheierea procesului de industrializare si trecerea la o societate post - industriala. In tarile in curs de dezvoltare repartizarea factorului munca pe sectoare prezinta o mare diversitate, punand astfel in evidenta faptul ca acestea nu au atins inca un grad ridicat de maturizare a structurilor economice. In unele dintre acestea creste ponderea populatiei ocupate in sectorul secundar, iar in altele desi nu s-a atins un grad ridicat de dezvoltare, creste populatia din sectorul de servicii. Factorul munca excedentar in agricultura, transferat in activitati din mediul urban, este caracterizat de un nivel scazut de calificare .
Legislatia adoptata in prima faza a tranzitiei, lacunara si nesistematica, lipsa de experienta manageriala si a unor insemnate resurse de capital, au facut ca mica intreprindere privata sa nu poata ajuta la dezvoltarea serviciilor, a dinamizarii vietii economice. In aceasta etapa au dovedit o mai mare stabilitate intreprinderile formate pe baze asociative decat intreprinderile individuale sau lucratorii pe cont propriu. Cele mai multe dintre acestea, statistic, sunt considerate apartinatoare sectorului de servicii.
In etapa anterioara, principalele modificari din structura ocupationala au constat in deplasarile factorului munca din sectorul industrial si de constructii spre agricultura si mai mult spre servicii. Cresterea ponderii sectorului privat in economie schimba structura ocupationala a factorului munca. In cadrul serviciilor ponderea sectorului privat in P.I.B. era de 61,0% la 31.12.1998. Aceste tendinte au avut intr-o anumita masura un rol de reechilibrare a structurii ocupationale, de schimbare a stimulentelor care sustineau anumite activitati sau de acoperire a unor goluri generate de proasta gestionare si utilizare a factorului munca.
Inainte de 1989, serviciile - exclusiv transporturile si comunicatiile - au avut o pondere redusa in populatia ocupata si in PIB. Dupa 1989, activitatea de servicii a cunoscut o anumita dezvoltare, dar ponderea acestora la crearea PIB si in populatia ocupata sunt inca intre cele mai reduse dintre tarile Europei centrale si de est. in categoria de servicii este inclusa o mare diversitate de activitati care se adreseaza fie populatiei, fie intreprinderilor, fie ambelor categorii de consumatori.
Daca avem in vedere activitatile financiar-bancare si de asigurari, se poate aprecia ca dezvoltarea acestora a pornit de la o baza extrem de joasa si, desi expansiunea lor a fost rapida, nu au ajuns la saturarea nevoilor economiei nationale.
O alta serie de servicii - invatamantul, sanatatea, activitatile culturale, creative si sportive - au atins un anumit grad de dezvoltare, recunoscut, in trecut, fara insa a raspunde in mod corespunzator nevoilor, mai ales din punct de vedere al concordantei structurii ofertei cu cererea populatiei. Este cazul, de exemplu, al invatamantului superior sau al unor servicii culturale si creative, gen spectacole pentru tineret, discoteci, cazinouri, jocuri mecanice care au cunoscut o evolutie rapida in ultimii ani.
O serie de servicii pentru populatie, prestate contracost, au avut, de asemenea, un anumit nivel de dezvoltare dar, dupa 1990, au cunoscut o diminuare maxima a volumului de activitate in stransa legatura cu reducerea veniturilor reale ale populatiei. In aceasta categorie intra serviciile de intretinere si reparatii auto si articole personale si gospodaresti, hoteluri si restaurante, serviciile de coafura si infrumusetare s.a., al caror volum s-a redus dupa 1990.
In ceea ce priveste serviciile pentru intreprinderi - activitati de intretinere si reparatii, informatica, activitati juridice, contabilitate, servicii de inginerie si consultanta tehnica etc. - s-au dezvoltat in special ca urmare a diversificarii lor si a cresterii sectorului privat.
Aceasta evolutie a serviciilor se reflecta si in evolutia populatiei ocupate in acest sector.

Tabelul nr. 5.3. Evolutia populatiei ocupate in sectorul serviciilor
in perioada 1991 - 1998
Anii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Total populatie ocupata, din care: 10786 10458 10062 10011 9493 9379 9023 8813
Comert 6,5%
699 7,2%
794 5,8%
585
6,3% 6369,1% 8658,2% 7728,9% 8029,4% 8358,9 756Hoteluri si restaurante2% 2131,7% 1751,3% 1311,4% 1361,3% 1231,2% 1161,5% 1301,1% 981,1 100Transporturi
5,5%
594
5,3%
556
5,0%
497
4,6%
462
4,8%
458
4,7%
448
4,5%
405
4,1%
361
3,6
310

Posta si telecomunicatii
0,9%
96
0,9%
93
0,9%
95
0,9%
94
1,03%
98
1,05%
99
1,1%
100
1,1%
100
1,1
95 Activitati financiare, bancare si de asigurare 0,4%
44 0,5%
57 0,6%
66 0,6%
59 0,7%
71 0,8%
71 0,8%
73 0,9%
76 0,8
69
Tranzactii imobiliare si alte servicii 4,0%
421 4,2%
441 4,1%
417 4,4%
438 3,4%
324 2,7%
257 2,2%
199 2,8%
243 2,8
238
Administratie publica 0,9%
99 1,08%
113 1,1%
117 1,2%
125 1,4%
131 1,3%
125 1,4%
130 1,5%
134 1,6
141
Invatamant 3,9%
426 4,1%
432 4,3%
432 4,4%
437 4,6%
437 4,7%
441 4,7%
426 4,8%
426 5,0
429
Sanatate si asistenta sociala 2,9%
311 2,9%
306 3,1%
308 3,3%
333 3,5%
333 3,6%
337 3,5%
315 3,6%
317 3,2
277

Sursa: Calculat dupa Anuarul Statistic al Romaniei, CNS, 1997, p. 125, 1999, p. 114 si 2000, p. 99

Cercetarea economica evidentiaza urmatoarele aspecte in legatura cu evolutia activitatii si a ocuparii factorului munca in domeniul serviciilor : a) pentru ca rata somajului sa nu depaseasca un prag de 10 la suta este necesar ca populatia ocupata sa creasca cu 976 mii persoane, respectiv cu 10,3 la suta; b) pentru a se realiza cresterea ocuparii factorului munca, este necesar ca PIB total sa creasca de 4,5 ori; c) in conditiile in care este necesara modernizarea structurii productiei si cresterea rapida a productivitatii muncii in agricultura, industrie, constructii si infrastructura, ca expresie a nevoii de sporirie a competitivitatii economiei nationale, se impune o crestere substantiala a activitatii economice in domeniul serviciilor. Contributia acestui sector la crearea PIB trebuie sa ajunga la 40 la suta din volumul total, iar populatia ocupata trebuie sa creasca de aproximativ 2 ori fata de anul 1995.
Fortarea ocuparii peste limita necesara in sectorul de se