1.1.Notiunea, rolul si clasificarea cheltuielilor publice

z7e23es
Notiunea de cheltuieli publice

Cheltuielile publice reprezinta modalitati de reprezentare si utilizare a fondului banesc bugetar in vederea satisfacerii necesitatilor generale ale societatii.
Marimea cheltuielilor publice difera de la o tara la alta si de la o perioada la alta, structura cheltuielilor publice fiind puternic influientata de structura de clasa a societatii. Adesea, nici partidele politice nu au o structura omogena si nu rareori puterea politica se exercita de catre un guvern (respectiv consiliile provinciale, departamentele municipale ori comunale) de coalitie din care fac parte reprezentanti ai mai multor formatiuni politice, cu interese nu intodeauna convergente. In astfel de situatii, desi organele executive, centrale si locale sunt monocolore, exista o opozitie puternica iar politica promovata este o politica de compromis.
In plus, un stat care si-a dobandit independenta politica si care este preocupat de dezvoltarea sa economica si de aparare a suveranitatii sale nationale, la dimensinarea si dirijarea cheltuielilor publice va stabili unele prioritati si optiuni, altele decat un stat puternic industrializat.
Rolul cheltuielilor publice
In orice stat, o parte importanta din venitul national este preluat la dispozitia acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le genereaza indeplinirea functiilor si sarcinilor sale.
Statul, ca institutie, serveste societatea din punct de vedere politic si social, adica creaza conditiile necesare pentru perpeturea conceptiilor si institutiilor publice, de drept, religioase, filozofice.
Cheltuielile bugetare sunt repartizate de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor militare, intretinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subventii, dezvoltarea sectorului economic de stat, precum si a celor de cercetare-dezvoltare.
Neparticipand direct la activitatea productiva, statul isi acopera cheltuielile sale legate de scopuri militare, intretinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acodarea de subventii, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum si a celor de cercetare-dezvoltare.
Neparticipind direct la activitatea productiva, statul isi acopera cheltuielile sale legate de scopuri militare, intretinerea organelor administrative politienesti de justitie etc., pe seama unei parti din venitul national creat in sfera productiei materiale.
Indeplinirea celor doua functii, interna si externa se face prin intermediul unui sistem complex si variat de institutii si organe; intre acestea, armata permanenta, politia, jandarmeria, siguranta, justitia si procuratura, aparatul administrativ, scoala si biserica joaca un rol deosebit de important. Pentru intretinerea acestora statul cheltuieste in fiecare an importante sume de bani.
De la o perioada la alta, cheltuielile publice cresc atat ca expresie valorica, baneasca cat si ca marime reala absoluta. Evolutia celtuielilor publice, exprimata in preturi curente, este influentata de modificarea puterii de cumparare a monedei nationale. Deprecierea monetara ca urmare a proceselor inflationiste, atrage dupa sine majoritatea preturilor respectiv cresterea nominala a cheltuielilor pe care le efectueaza statul cu procurarea unei cantitati determinate de bunuri si servicii. Invers, in situatia reducerii preturilor ca urmare a unor factori conjucturali cheltuielile publice sunt influientate, deci, de mutatiile monetare determinandu-se cu ajutorul preturilor constante.
Pentru a avea dimensiunea cresterilor reale a cheltuielilor publice este necesar ca evolutia acestora sa fie analizata in corelatie cu aceea a produsului intern brut ( sau a venitului national ) si sa se refere, bineneteles la acelasi teritoriu.

Ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut arata mutatiile care au intervenit in repartitia produsului intern brut intr-o perioada de timp determinata, prin intermediul statului.
Este imperios ca intreaga politica fiscal -; bugetara a deceniului urmator sa porneasca de la premisa inregistrarii unei cresteri economice in Romania. Aceasta, pentru ca trebuie reduse decalajele economice si sociale care o separa de tarile dezvoltate ale lumii, iar ajustarea la nesfarsit a componentelor macroeconomice in sensul asazisei stabilizari durabile, inseamna numai ajustarea saraciei.
Cresterea economica trebuie insotita de o pondere insemnata a cheltuielilor de capital in totalul cheltuielilor bugetare, o impozitare progresiva a veniturilor moderata, dar care sa respecte aceste principii unanim practicate in toate tarile dezvoltate.
In buget trebuie sa se regaseasca un sprijin substantial al agriculturii ca ramura potential generatoare de exporturi si alimentare a populatiei. Pe de alta parte, trebuie avute in vedere cheltuielile mai mari pentru stimularea exportului, prin suportarea unei parti din dobanda la creditele de export contactate de producatori, precum sI diferite scheme de asigurare a riscului comercial politic pentru exportatori.
Cheltuieile bugetare ordinare nu trebuie acoperite cu bani proveniti din privatizare (ca in anii 1997, 1998). Acesti bani proveniti din vanzarea avutiei nationale trebuie sa se intoarca, prin mecanisme specifice economiei de piata, inapoi in economie pentru sustinerea sectorului real, singurul generator de locuri de munca bunastare si venituri bugetare. Este pentru prima data dupa 1989 cand se intampla sa se recurga la o reducere cu 20% a cheltuielilor bugetare, respectiv cu 2% din P.I.B.- si asta tocmai pentru ca banii din privatizare nu s-au intors in economia reala pentru a restructura constient dupa principiile programelor sectoriale pe care guvernul ar trebui sa le aiba, pentru a inbunatatii performantele unor agenti economici care au piata la import si la export si care ar permite realizarea unor incasari valutare si bugetare mai mari.
In alte conditii, se ajunge ca baza de impozitare, respectiv cifra de afaceri a operatorilor economici, sa scada continuu si implicit veniturile bugetare, ceea ce

inseamna condamnarea tarii la inapoierea economica, dezindustralizarea, falimentaerea completa a agriculturii si la servicii publice de educatie, sanatate, asistenta sociala ,total insufuciente si de o calitate sub standardele decentei.
Clasificarea cheltuielilor publice
In literatura de specialitate cheltuielile publice se grupeaza dupa diferite criterii unele administrative altele economice. Astfel este cunoscuta o clasificare administrativa a cheltuielilor, care are la baza structura organelor si institiilor de stat.
I. Aceasta clasificare a cheltuielilor publice poate sa fie: a) organica, atunci cand grupeaza cheltuielile dupa institutiile la care se refera: ministere si alte organe centrale, unitati administrativ- teritoriale, alte institutii publice si din care se finanteaza bugetul de stat, bugetele anexe sau conturi speciale ale trezoreriei. b) functionala, atunci cand grupeaza cheltuielile dupa profilul activitatii institutiilor publice: puterea publica si administratiei generale, justitiei si politiei, relatii internatonale, armata, cultura, invatamant, actiuni sociale, actiuni economice.
II. Clasificarea economica a cheltuielilor foloseste mai multe criterii. Dupa rolul in procesul reproductiei sociale, spre exemplu cheltuielile publice se impart in reale (negative), economice(pozitive), neutre.
In prima categorie intra cheltuielile care constituie definitiv venit national si anume: cheltuieli militare, cheltuieli de intretinere a aparatului administrativ-politienesc, dobanzile aferente datoriei publice.
In cea de-a doua categorie intra cheltuielile care constituie o avansare de venit national si contribuie la cresterea avutiei nationale, ca de-exemplu: cheltuielile pentru construirea de intrprinderi noi, reutilarea celor existente, lucrari de asanari si irigatii, constructii de caii ferate, porturi, aerodromuri, drumuri si poduri.
In cea de-a treia categorie intra in celelalte cheltuieli care n-ar avea nici o influienta asupra venitului national. In realitate, aceste cheltuieli nu exista. In masura in care cheltuielile sunt corect incadrate in primele doua categorii, o

asemenea grupare pote fi folosita cu succes in munca de analiza economica a cheltuielilor publice.
O alta grupare economica, care se intalneste in literatura de specialitate, cuprinde: a) cheltuieli de functionare; b) cheltuieli de transfer; c) cheltuieli de investitii.
Sunt considerate cheltuieli de functionare (sau curente) cele necesare bunului mers al activitatii institutiilor publice, adica: salariile platite functionarilor publici, cheltuieli cu procurarea materialelor si serviciilor necesare activitatii curente a institutiilor respective (iluminat, incalzit, curatenie, reparatii, recuzite de birou, posta, tel., telegraf). Aceste cheltuieli au la baza ideea contraprestatiei.
In categoria cheltuielilor de transfer sunt incluse sumele acordate din fondurile publice diferitelor persoane fizice sau juridice cu titlu nedefinit si titlu nerambursabil ca de exempu: dobanzile aferente datoriei publice, ajutoarele de somaj, pensiile acordate veteranilor de razboi sau altor categorii sociale, subventiilor acordare de intreprinderilor.
Din categoria cheltuielilor de investitii fac parte cele care se materializeaza in bunuri publice cu caracter durabil , cum ar fi: construirea de noi intrprinderi, reconstituirea sau utilarea celor existente, lucrari de irigatii sau drenaj, constructii de scoli, spitale, cladiri administative, drumuri, strazi, procurarea de nave fluviale, maritime sau aeriene.
III. Intr-o alta clasificare cheltuielile publice sunt grupate in: a) cheltuieli care se autolichideaza. Aici intra cheltuilile publice pentru diferite servicii prestate de institutii ale caror costuri se recupereaza de la beneficiarii acestora (de exemplu, cheltuielile pentru intretinerea caselor apartinand statului, inchiriate particularilor), cheltuielilor pentru clasificarea rurala. b) Cheltuieli reproductive, adica cele care duc la sporirea venitului national respectiv la cresterea incasarilor din impozitul pe venit (de exempu cheltuieli pentru conservarea statului , pentru sanatate publica, invatamant public).

c) Cheltuieli care creaza comoditati curente vietii (recreattie publica, parcuri publice) fara sa sporeasca baza fiscala a veniturilor; d) Cheltuieli neproductive din care fac parte cheltuieli militare excesiv de ridicate, care intrec necesitatile apararii natonale. e) Cheltuieli care se fac in prezent pentru a economisi cheltuielile publicce mult mai mari in viitor, (de exemplu subventii pentru copiii minori, prin care se evita cheltuielile pentru deligventi, cand acestia devin adulti).
Cheltuielile publice se mai grupeaza in cheltuieli de personal si de materiale . Primul cuprinde salariile, pensiile, ajutoarele si alte indemnizatii asemanatoare acordate de stat persoanelor fizice, iar cele din urma, cheltuielilor pentru procurarea materialelor, combustibil obiecte de inventar, utilaje, tehnica militara, prestari de servicii etc., necesare inzestrarii si functionarii institutiilor publice.
Dupa caracterul lor, permanent sau incidental, cheltuielile publice se subdivid in:
• Ordinare
• Extraordinare sau exceptinale
IV. In sfarsit din punct de vedere juridic, cheltuielile publice se grupeaza in:
• Cheltuieli cu titlu definitiv ;
• Cheltuieli cu caracter temporar; (avansul in contul unei furnituri , imprumutul acordat unei unitati administrativ-teritoriale de la bugetul central).
Utilizarea celor 2 tipuri de clasificari- administrativa si economica, in practica financiara ar trebui sa arate nu numai prin ce institutii publice si din ce fonduri se afecteaza cheltuielile publice, dar si ce rol au acestea in procesul reproductiei sociale, in dezvoltarea si consolidarea societatii capitaliste.*
Structura cheltuielilor publice
Pentru intelegerea rolului cheltuielilor publice in procesul reproductiei sociale, a caracterului si continutul politicii economice promovate de catre un stat prin intermediul cheltuielilor sale, este necesara cunoasterea structurii acestora dupa destinatia pe care o au.
___________________________________________________________
* Drept financiar si fiscal -; Tratat- Dan Grosu Soguna
In general, pentru indeplinirea functiilor sale, statul efectueaza urmatoarele cheltuieli:
• Cheltuieli publice pentru scopuri sociale;
• Cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare;
• Chltuieli militare;
• Cheltuieli pentru functionarea aparatului de stat;
• Cheltuieli publice cu caracter economic;

1.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Necesitatea cunoasterii structurii cheltuielilor publice deriva din faptul ca aceasta ilustreaza modul in care sunt orientate resursele banesti ale statului spre anumite obiective: economice, sociale si cele culturale cu caracter social, militare, politice, financiare. Totodata, analiza in dinamica a cheltuielilor publice trebuie efectuata atat pe total cat si pe componente delimitate pe baza diferitelor criterii ( economice, functionale, administrative, politice si financiare). Asemenea criterii se folosesc de catre autoritatea finantelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificatiilor indicatorilor bugetari pe baza carora se intocmeste si se executa bugetul.
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesita utilizarea mai multor criterii de grupare, in literatura si practica financiara si statistica a statelor si a organismelor internationale, se folosesc urmatoarele tipuri de clasificatii: a. Administrativa b. Economica c. Functionala d. Financiara e. In functie de rolul lor in procesul reproductiei social; f. Gruparea folosita de organismele ONU si clasificatii mixte sau combinate. a) Clasificare administrativa. Aceasta clasificatie are la baza criteriul institutiilor prin care se efectueaza cheltuielile public: ministere (departamente, agentii guvernamentale, institutii publice autonome, unitati administrativ-teritoriale. Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utila, deoarece alocatiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere si alte institutii centrale, judetene, orase, comune, etc. Ea insa sufera din faptul ca un minister, departament, agentie guvernamentala, judet, municipiu sau oras reuneste cheltuieli cu destinatii variate si, in plus, structura ministerelor si respectiv subordonarea institutiilor publice se manifesa periodic, ceea ce fac cheltuielile publice necomparabile in timp. Acestea folosite la repartizare cheltuielilor pe ordonatorii de credite bugetare. b) Clasificarea economica. In cadrul acesteia se folosesc doua criterii de grupare: primul, conform caruia cheltuielile se impart in cheltuieli curente (de functionare) si cheltuieli de capital (cu caracter de investitii); al doilea, care imparte cheltuielile in cheltuieli ale serviciilor publice sau administative si cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigura intretinerea si buna functionare a institutiilor publice, finantarea satisfacerii actiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, lipsite de renumeratie ori avand venituri insuficiente sau, pentru onorarea unor angajamente speciale ale statului (imprumuturi). Ele reprezinta un consum definitiv de produs intern brut PIB, si trebuie sa se reanoiasca anual. In cea mai mare parte a lor cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de transfer, dupa cum au sau nu au la baza o contraprestatie, in momentul si in masura in care acestea se efectueaza de catre stat. Cheltuielile privind cheltuie cu serviciile publice cuprind, in general, renumerarea serviciilor, a prestatiilor si a furniturilor necesare bunei functionari a institutiilor publice sau achizitionarii de mobilier aparatura si echipamente.

Cheltuielile de transfer reprezinta trecerea unor sume de bani de la buget la dispozitia unor persoane juridice (institutii cu activitati autofinantate, intreprinderi productive), unor persoane fizice (pensionari, someri, stundenti, elevi, etc.) sau a unor bugete ale administratiei publice locale. Ele pot avea deci, caracter economic (subventii acordate agentilor economici penrtu acoperirea unor cheltuieli de productie, stimularea exportului, redresarea financiara, restrangerea unor activitati economice etc) sau sociale (burse, pensii, ajutoare si alte indemnizatii definitive si fara contraprestatie), finantarea unor actiuni de importanta majora efectuate prin intermediul administratiilor publice locale. Transferurile sunt considerabile si neconsiderabile in functie de continutul lor si de legaturile pe care le implica intre diferite verigi ale sistemului bugetar.
Combinarea gruparii cheltuielilor publice in cheltuieli de capital (investitii) si cheltuieli curente (de functionare) cu gruparea lor in cheltuieli privind serviciile publice si cheltuielile de transfer permite definirea unei alte grupari: a) Cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind cheltuieli curente si cheltuieli de capital; b) Cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri in bani (alocatii, asistenta, sociala) si subventii acordate intreprinderilor productive sau institutiilor pentru activitati autofinantate in vederea acoperirii cheltuielilor care devanseaza veniturile obtinute pe seama preturilor sau a tarifelor . c) Clasificarea functionala, foloseste drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinatii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri intre diferite niveluri ale administratiilor publice, plata dobanzilor la datoria publica sau constituirea de rezerve la dispozitia autoritatiilor executive. Ele reflecta obiectivele politicii financiare ale statului .
Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate si obiective care definesc nevoile publice si reprezinta obiectivul principal urmarit de examinarea si aprobarilor bugetare de catre Parlament. Institutiile care functioneza in diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare iar conducatorii lor sunt ordonatorii de credite bugetare.
In Romania aceste domenii sunt definite in Legea privind finantele publice, astfel: la determinarea cheltuielilor publice astfel: la determinarea cheltuielilor publice se vor avea in vedere politica financiara a statului, numarul de salariati, reteaua de institutii publice in functiune, cele care urmeaza a se infiinta in noul exercitiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maxima eficacitate precum si urmatoarele:
• Domeniul social -; utilizarea resurselor financiare ale statului pentru invataman, sanatate, ocrotire sociala, cultura, arta, tineret si sport, refacere si ocrotire a mediului inconjurator , mentinerea echilibrului ecologic si altele, in conditiile stabilite de lege;
• Sustinerea unor programe prioritare de cercetare, in deosebi fundamentala;
• In domeniul economic -; realizarea unor investitii si altor actiuni economice de interes public , acordarea de subventii , facilitati si alte mijloace stabilite potrivit legii;
• Asigurarea cerintelor de aparare a tarii, ordinii publice si sigurantei nationale;
• Finantarea administratiei publice centrale si cheltuielile determinate de emisiunea si plasarea valorilor mobiliare necesare finantarii acestei datorii, precum si de riscul garantiilor de stat in conditiile legii. d) Clasificarea financiara. In functie de momentul care se efectueaza si de modul in care se afectueaza resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupeaza in:
• Cheltuielile definitive
• Cheltuieli temporare sau operatiuni de trezorerie;
• Cheltuieli virtuale sau posibile;
Cheltuielile definitive finalizeaza distibuirea resurselor financiare; ele cuprind atat cheltuieli curente cat si cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au carascter definitiv , finalizandu-se cu plati la scadenta certe si atesta lichidarea completa a angajarii statului pentru a efectua cheltuieli prevazute in buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse, deci, ca posturi distincte in bugetele publice.
Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plati cu scadente certe. Majoritatea din acestea reprezinta operatii de trezorerie si sunt evidentiate in conturi speciale ale trezoreriei (de exemplu, finantarea rambursarii imprumuturilor si a avansurilor ulterior consimtite). cheltuielile temporare nu figureza in bugetele publice.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezinta cheltuielile pe care statul se angajeza sa le efectuieze in anumite conditii. De exemplu, garantiile acordate de catre stat pentru imprumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai daca rambursarea lor din resursele special constituite sau de catre debitorii girati nu poate fi infaptuita; cheltuielile ce se vor efectua pentru actiuni sau obiective neprevazute, pe seama rezervelor la dispozitia guvernului, aprobate in legea bugetara anuala.
Dupa forma de manifestare cheltuielile publice pot fi:
• Cu sau fara contraprestatie ;
• Definitive si provizorii;
• Speciale sau globale;
Cheltuielile fara contraprestatie au caracter de alocatii bugetare reprezentand finnantarea definitiva, fara un contraserviciu din partea colectivitatii beneficiare de resursa publice (alocatii familiare, indemnizatii de somaj, surse).
Cheltuieli cu contaprestatie se refera la incasarea unor sume de bani de catre stat, conform conditiilor in care se efectueaza aceste cheltuieli; dobanzile la imprumuturi acordate, comisioane la garantiile guvernamentale ale imprumuturilor si altele.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor banesti alocate de stat, in timp ce cheltuielile provizorii (imprumuturi siavansuri sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligatiei de furnizare de produse sau servicii institutiilor statului. e) Clasificarea dupa rolul cheltuielilor publice in procesul reproductiei sociale. In cadrul acesteia cheltuielile publice se impart in:
• Cheltuieli reale (negative)
• Cheltuieli economice (pozitive)
In caregoria cheltuielilor reale intra in cheltuieli cu intretinerea aparatului de stat, plata anuitatilor, dobanzilor si a comisioanelor la imprumuturile de stat , intretinerea si dotarea armatei cu armament si tehnica militara. Acestea reprezinta un consum definitiv de produs intern brut.
In categoria cheltuielilor economice se cuprind investitiile efectuate de stat pentru infiintarea de unitati economie, dezvoltarea si modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugata si reprezinta o avansare de produs intern brut. f) Clasificatia folosita de institutiile specializate ale O.N.U Acestea au la baza doua criterii principale: clasificatia functionala si clasificatia economica.
Clasificatia functionala O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli pentru: servicii publice generale; aparare; educatie; sanatate; securitate sociala; locuinte si servicii comunale; recreatie cultura si religie; actiuni economice;
Clasificatie economica O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezinta consumul final: dobanzi aferente datoriei publice, subventii de exploatare si alte transferuri curente; formarea bruta de capital; transferuri de capital; (vezi anexele 1 si 2).
In Romania cuprinderea in buget a cheltuielilor publice se aliniaza la criteriile utilizate in clasificatiile O.N.U., folosindu-se urmatoarele grupari: (vezi anexa nr.1 si 2). a) Clasificatia economica; b) Clasificatie functionala; c) Clasificatie administrativa;

1.3. Factorii care influienteaza cresterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la cresterea cheltuielulor publice impune o delimitare a acestora in urmatoarele categorii: a) Factori demografici care se refera la cresterea populatiei si la modificarea structurii aceseia pe varste si categorii socio-profesionale. O astfel de evolutie determina cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant, sanatate, securitate sociala, ordine publica etc., precum si a celor legate de sporirea cheltuielilor de locuri de munca in sectorul public. b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei si la modernizarea acesteia pe baza cercetarii stiintifice, a noilor cerinte ale utilizarii resurselor si a crearii de bunuri materiale si servicii. Pe langa faptul ca pe seama bugetului de stat se asigura finantarea unor actiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajuta la repararea prejudiciilor create create de repartitia concurentiala in economia de piata. Astfel, bugetul joaca un rol de filtru si asigura redistribuirea pe principii mai echilibrate si bazate pe eficinta. c) Factori sociali. Cresterea venitului mediu pe locuitor in societate antreneaza preocuparea statului ca, prin efort financiar, sa aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse in sectorul public inclusiv a persoanelor in varsta sau care necesita asistenta sociala. d) Urbanizarea. Aceasta reprezinta un factor de crestere a cheltuielilor publice, antrenand resurse financiare atat pentru creare si dezvoltarea in centrele urban , cat si pentru finantarea unor utilitati publice caracteristice mediului respectiv. e) Factori militari, care prin pregatirea sau purtarea de razboaie, conduc la cresterea cheltuielilor legate de aparitia unor conflicte armate sau de eliminare a efectelor nefavorabile ale acestora pe plan economic si social; f) Factori de ordin istoric, care actioneaza prin transmiterea de la o perioda la alta a nevoilor sporite de cheltuieli si de suportare a poverii celor facute in anii anteriori, prin imprumuturi publice. La fel se explica si propagarea in timp si spatiu a fenomenului inflationist sau preluarea de catre noul regim, instalat in urma revolutiei a datoriei contractate in vechiul regim. g) Factori politici, care se refera la cresterea considerabila a complexitatii sarcinilor statului contemporan, la transformarea conceptiei politice cu privire la functiile statului, pentru indeplinire carora este necesara sporirea cheltuielilor publice.

Consecinte ale cheltuielilor publice
Cresterea continua a cheltuielilor publice ridica probleme de ordin politic, de ordin financiar si de ordin stiintific.
Problemele de ordin politic se refera la influienta cresterii cheltuielilor publice asupra structurii politice. Astfel, cresterea cheltuielilor publice face necesara gruparea unor state pentru a efectua impreuna anumite cheltiueli de interes comun, carora statele respective, luate in mod individual , nu ar putea face fata. De exemplu , gruparea unor state din Europa occidentala in Comunitatea Economica Europeana, largirea acesteia si transformarea ei in Uniunea Europeana; formarea unor organizatii cu caracter militar din state care au aceiasi orientare politica, impartasesc aceiasi ideologie, au tendinta de a depasi conceptiile nationaliste si de a se grupa cu succes pentrua efectua impreuna cheltuielile legate de cercetare sau alte servicii, efectuarea in comun a eforturilor financiare din domeniul cercetarii spatiale.
Problemele de ordin financiar se refera la corelatiile dintre tendintele de cre stere a cheltuielilor publice si celor ale cresterii avutiei nationale si ale produsului intern brut. Punctul optim al acestui raport este definit pe de o parte, de limita maxima a proportiei impozitelor in PIB (presiune fiscala), care nu poate fi atinsa , iar pe de alta parte de avantajele sociale ale cresterii cheltuielilor publice. Primul aspect se refera la proportia in care produsul intern brut poate fi redstribuit prin cheltuieli publice. Cel de-al doilea aspect vizeaza proportia cheltuielilor publice in PIB, care trebuie determinata din punct de vedere al utilitatilor acestora (bunuri sau servicii independente, utile si fara utilitate neta). Punctul optim este atins atunci cand avantajul social al cresterii cheltuielilor publice este depasit de catre inconvenientul social al prelevarilor publice. Acest optim poate varia in functie de conjunctura economica. Astfel, perioada de prosperitate poate fi folosita pentru reducerea cheltuielilor publice in vederea realizarii de economii sau pentru rambursarea datoriei publice. In perioada de depresiune cresterea nivelului cheltuielilor publice poate fi folosita pentru stimularea economica. Desigur ca acest punct optim variaza in functie de gradul de etatizare a societatii si structurilor economiei de piata.

Problemele de ordin stiintific privesc dimensionarea corecta a cheltuielilor publice imperios necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale si se refera la institutiile financiare publice, modul de abordare a cercetarii domeniului si de apreciere a rezultatelor, de aplicare a solutiilor descoperite in cercetarea stiintifica-financiara.

1.4. Analiza teoretica a cresterii cheltuielilor publice

Pentru a putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica cheltuielilor publice, este necesara construirea unor metode capabile sa foloseasca in ansamblu factorii economici, politici si sociali care determina cheltuielile publice si cresterea lor. Sintetizarea unor asemenea influiente se regaseste in macromodelele cresterii cheltuielilor publice.
In cele ce urmeza, prezentam succint urmatoarele trei modele:
1. Modele ale dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice.
2. Legea lui Wagner.
3. Studiul clasic a lui Peacock si Wiseman.

1. Modelele dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice
Aceasta abordare a problemei este cel mai bine reprezentata in lucrarile lui R.A. Musgrave8 si W.W.Rostow9. In stadiile de inceput ale cresterii si dezvoltarii economice, investitiile sectorului public, ca pondere in investitiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul public era chemat sa asigure infrastructura sociala globala, ca de exemplu: drumurile , sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii si ordinei, sanatatea si invatamantul si alte investitii in resurse umane. Se sustine astfel ca aceste investitii publice erau neesare pentru adaptarea economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale dezvoltarii economice si sociale.
In stadiile de mijloc ale cresterii, guvernul continua sa asigure investitii dar de acesta data investitiile publice sunt complementare cresterii investitiilor private.de-a lungul tuturor stagiilor de dezvoltare, insuficientele pietii exista si pot impiedica statul catre maturitate. Pornind de la aceasta idee, cresterea implicarii guvernamentale capabila sa trateze cu insuficientele pietii este sustinuta teoretic si practic. Astfel, R. Musgrave sustine ca, dupa perioada de dezvoltare, in timp ce investitiile totale , ca proportie in PIB (PNB), cresc, proportia investitiilor sectorului public in PIB scade. Argumentele lui Rostow sunt ca, odata ce economia ajunge la stadiul de maturitate preponderenta cheltuielilor publice se va transforma din cheltuieli publice pentru infrastructura, in cheltuieli sporite pentru educatie, sanatate si asistenta sociala.
Trebuie inteles ca atat modelele lui Musgrave cat si ale lui Rostow sunt vederi largi ale procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalizari obtinute din examinarea unui numar mare de cazuri diferite de dezvoltare economica.

2. legea lui Wagner
Economistul german din secolul al XIX-lea, Adolf Wagner, era preocupat sa explice partea PNB insusita de sectorul public. Concluziile lui au fost formalizate in legea cunoscuta ca “Legea lui Wagner” definita de el insusi, ca o “lege a extinderii crescande a activitatilor publice si in special ale statului “, astfel: “Cauzele interne ale extinderii activitatilor statului si, in general a activitatilor publice se pot deduce in parte din caracterul statului si comunei, stabilind prin experienta la popoarele civilizate aflate in progres, iar in parte ele rezulta inductiv din diferite fapte din care iese in evidenta extinderea acestor activitati”. Wagner a subliniat ca aceasta lege “in finante, se poate transforma ca o lege a nevoilor financiare crescande ale statului si organelor autonome”10. Nu rezulta clar daca Wagner se referea la cresterea proportiei cheltuielilor publice in PIB, cu alte cuvinte cresterea relativa a sectorului public, sau daca el se gandea la marimea absoluta a sectorului public. Dar, folosind intrerpretare lui Musgrave, ne putem referi la legea lui Wagner in urmatorii termeni: daca veniturile pe locuitor intr-o economie cresc, marimea relativa a sectorului public creste, de asemenea.
Bazele formularii lui Wagner erau empirice. El a observat cresterea sectorului public intr-un numar de state europene, in SUA si in Japonia in timpul secolului XIX . Fortele care determina aceste miscari in raportul dintre cheltuielile publice si PNB erau explicate pe seama factorilor politici si economici. Explicatia lui Wagner privind expansiunea activitatilor la nivelul statelor releva o mare intuitie a autorului. Chiar din sec. XIX, ei au gasit o explicatie primitiva a ideii moderne de faliment si externalitate. Wagner a recunoscut ca cu cat economia devine mai indusrializata, cu atat natura relatiilor dintre pietele extinse si operatorii de pe aceste piete va deveni si mai complexa.
Aceasta complexitate a interactiunii pietii va solicita stabilirea unui sistem de drept care sa administreze asemenea legi. Urbanizarea si marea densitate a locuitorilor vor conduce la externalitati si suprapopulare care vor necesita interventia sectorului public. De acce , Wagner a explicat de ce el a observat aparitia sectorului public ca servicii legale, servicii publice si servicii bancare .
Crestera cheltuielilor publice pentru educatie, recreatie si cultura si pentru serviciile de sanatate si asistenta sociala era explicata de Wagner in termenii elasticitatii cererii in functie de venituri. Pentru Wagner, aceste servicii reprezentau cereri superioare sau elstice in functie de venit. De eccea cheltuielile, publice pentru aceste servicii cresc, pe masura veniturilor reale din economie (deci si a PIB), in proportii si mai mari decat aceea acheltuielilor publice totale in PIB.
Modelul lui Wagner, desi contine multe aprecieri realiste, prezinta un dezavantaj: nu se bazeaza pe o teorie bine fundamentata o obtiunii publice.intr-adevar, Wagner si-a prezentat propria sa teorie in afara problemelor optiunii publice , formuland de fapt o teorie organica a statului. Statul era presupus ca se comporta ca si cand ar fi vorba de o entitate care ia decizii independent de membrii societatii.

3. Analizele lui Peacock si Wiseman
Studiul lui A.T. Peacock si J.A. Wiseman11 este poate unul dintre cele mai cunoscute analize a dinamicii cheltuielilor publice . Autorii si-au bazat analizele pe o teorie politica a determinarii cheltuielilor publice, conform careia guvernele trebuie sa tina seama de dorintele cetatenilor: sa nu plateasca impozite mari si sa beneficieze de servicii publice sporite. De aceea, ei lasa cheltuielile publice la latitudinea legislativului. Peacock si Wiseman au vazut alegatorul ca un individ care se bucura de avantajele bunurilor si servicilor publice, dar caruia nu-I place sa plateasca impozite. Cand decide asupra cheltuielilor publice din bugetul sau, guvernul urmareste intodeauna reactia electoratului la impozitarea implicata. Aceasta este o varianta a scolii lui Clark privind impozitele12.
Peacock si Wiseman au abordat impozitarea ca o influienta asupra cheltuielilor publice. Astfel, daca economia si veniturile cresc in ritm egal, impozitele cresc, de asemenea, in paralel la cote constante de impunere, ceea ce face posibila cresterea cheltuielilor publice in ritmul cresterii PIB.
In perioadele de transformare sociala, teninta graduala a cresterii cheltuielilor publice este dereglata, dupa cum apar fenomene de criza economica, foamete, dezastre, pe scara mare care necesita o crestere rapida a cheltuielilor publice. O asemenea crestere determina guvernul sa mareasca nivelurile de impozitare, care pot fi privite ca aceptabile de electorat in perioadele de criza. Peacock si W iseman au numit acesta “efectul de transfer”: in perioadele de criza cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. In perioadele urmatoare crizei, cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul initial. Un razboi nu este platit in intregime din ipozite, pentru ca nici o natuine nu are o asemenea baza de impozitare. De aceea tarile se imprumuta si sporesc datoriile pe care le suporta in perioadele urmatoare.
Autorii au definit si un alt efect:: “efectul inspectiei”. Ei au sugerat ca acesta provine din vigilenta mai mare a electoratului cu privire la problemele sociale in timpul perioadei de transformar . Astfel, guvernul isi exprima scopul programului sau de imbunatasire a conditiilor sociale pe baza perceptiei electoratului fata de nivelul tolerabil de impozitare , mai mare decit in perioada anterioara, capabil sa finanteze niveluri inalte de cheltuieli publice, determinate de scopul de consum al guvernului si datoriile existente.
Desi este supusa criticilor, teoria lui Peacock si Wiseman poate fi aplicata fenomenului cresterii cheltuielilor publice si presiunilor fiscale inregistrate in perioadele de criza economica, contribuind la explicarea cresterii presiunilor fiscale in asemenea perioade.
Analiza cresterii cheltuielilor publice se poate efectua pornind de la constatarea tendintei de crestere mai rapida a acestora fata de ansamblul activitatilor economice, exprimat sintetic intr-un indicator agregat (PIB sau PNB). Un asemenea mod de abordare porneste de la studiul elasticitatii cererii de servicii publice, a carei marime este supraunitara, situandu-le in categoria bunurilor “superioare”, care au cererea foarte sensibila la dezvoltarea economica si cresterea nivelului de viata. In asemenea cazuri, cheltuielile publice cresc mai repede decat PIB sau PNB.
O astfel de abordare a stat la baza studiilor unor cunoscuti autori (A.Wolsfelsperger, Delmas, M. Albert), care sustin ca societatile dezvoltate si democratice, fata de mentinerea inegalitatilor sociale, crestera cheltuielilor publice este pretul ce trebuie platit pentru pacea sociala , mentinerea unei anumite coeziuni a structurii sociale sau chiar supravietuirea sistemului politic si economic .
Alte analize se bazeaza pe studiul ofertei de bunuri publice emanata de la puterea publica, demonstrand faptul ca cresterea cheltuielilor publice nu rezulta din cererea venita de la agentii privati, ci din comportamentul de oferta al administratiilor si decidentilor politici care incearca sa maximizeze satisfactia lor in afara arbitrajului eficient al contribuabililor alegattori. Aceasta teorie emanata de curentul “optiunilor publice” apartine conceptiei neoliberale despre stat care aplica rationamentul economic in analiza vietii politice si a optiunilor politice. Acest curent a aparut in 1960 in SUA prin lucrarile lui J. Buchnan, G. Tullok si alti economisti si s-a dezvoltat puternic in anii ’70 -‘80 prin multiple teze care denunta nivelurile excesive atinse de cheltuielile publice si de prelevarile obligatorii, pe baza cauzelor acestor cresterii.
Literatura in domeniul finantelor publice dezvolta tezele privind cresterea cheltuielilor publice si progresia corelativa a prelevarilor obligatorii. Acestea sunt orientate pe trei etape: piata, politica; birocratia; fenomenele de asimetrie si de iluzie financiara.
Aceste teorii dezvolta mai multe rationamente privind continutul si rolul deciziei privind cheltuielile publice si eficienta lor. Ele iau in studiu rolul partidelor politice in formularea optiunilor privind cheltuielile publice prin redistribuirea resurselor, comportamentele decidentilor si managerilor, ca subiecti ai birocratiei, si fenomenelor de simetrie si iluzie financiara, prin incercarile puterilor publice de acorda avantaje anumitor categorii sociale sau anumitor grupuri de interese, impartind finantarea cheltuielilor asupra unui numar foarte mare de contribuabili, in acest fel exista o asimetrie a avantajelor, cat si a costurilor putin perceptibile , insa larg dispersate si difuze.

Teoriile curentului “optiunilor publice” au meritul de a fi introdus analize ale comportamentelor publice in studiul unui domeniu in care acestea joaca in mod efectiv un mare rol.

1.5. Eficienta cheltuielilor publice

Eficienta sau eficacitatea cheltuielilor exprima o dimensiune optima a unui raport determinat intre eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) si efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finantate de catre stat.
In conditiile in care nevoile publice reclama bunuri publice de valori ridicate , in continua crestere si diversitate, pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid, se creaza un decalaj de ritm, care conduce la o stare permanenta de insuficienta a resurselor necesare. Acest fenomen se produce in conditiile in care, in mod constient guvernul procedeaza la trierea si ierarhizarea nevoilor sociale, si , respectiv la dimensionarea cheltuielilor publice , in functie de mai multe criterii: priorotate, oportunitate,eficienta sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a serviciilor publice, nivelul standardelor internationale.
Eficienta sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupa din ce in ce mai mult locul principal intre criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a volumului acestora in vederea cuprinderii, in legile bugetare anuale, prin care cheltuielile se adopta ca sarcini mazime .
Aprecierea eficientei sau eficacitatii cheltuielilor publice setea de competenta a factorilor de decizie politica si a celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare a fondurilor alocate. Pe parcursul acestui proces pot fi gasite solutii de minimizare a costurilor, a investitiilor sau a cheltuielilor curente privind serviciile publice. In aplicarea modelelor de evaluare a indicatorilor inscrisi in bugetul anual , ca si a celor cuprinsi in programe avand ca orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atins trebuie sa fie eficienta utilizarii resurselor. In acest fel, metodele aplicate pot influienta in mod real decizia financiara a administratiei publice , la care se adauga si puterea de amendament a Parlamentului. Acest aspect releva echilibrul intre puterea legislativa si cea executiva. Interventiile ulterioare cu ocazia rectificarii legii bugetare, pe baza unei ajustari in cursul unui exercitiu , trebuie sa se apropie si mai mult de criteriul eficientei sau eficacitatii cheltuielilor .
Eficienta cheltuielilor se realizeaza in cele mai bune conditii, de optim social atunci cind:
- este posibila alegerea alternativei celei mai putin costisitoare, in raport cu rezultatul final al serviciului public , pentru care se doreste cresterea cantitativa a serviciului public;
- modernizarea din punct de vedere al producerii serviciului public in vederea maximizarii utilitatilor la consumator, data de satisfactia performantelor ;
- maximizarea utilitatii la consumator , comportand si latura economica (cel mai mic pret platit si cel mai mic cost de utilizare);
- puterea de previziune in cadrul unui orizont de timp stabilit .
Coroborarea acestor aspecte implica minimizarea costurilor obiectivelor de finantat , ceea ce permite costuri sociale minime (fiscalitate mai redusa, renuntari cat mai putine la indeplinirea altor obiective, deficit bugetar minim si altele); preturi accesibile platite de consumatori (daca asemenea preturi se aplica in regimuri de producere si distribuire a bunurilor publice); cresterea calitatii consumului de bunuri publice si, deci, a satisfactiei consumului public. Toate acestea conduc la bunastarea vietii sociale.

Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice.
Cheltuielile publice, alaturi de alti indicatori macroeconomici ca: marimea veniturilor fiscale si marimea deficitului bugetar, constituie indicatorul cel mai utilizat pentru masurarea gradului interventiei statului in economie. Dar, deoarece, asa cum am subliniat, cheltuielile publice, propriu-zise, care dau nastere la consum de fluxuri monetare nu constituie un indicator de masurare cu mare acuratete a gradului de interventie a statului in economie, care, masurat pe baza marimii cheltuielilor publice, va aparea mai redus decat este el in realitate.
La problema enuntata deja se mai adauga si altele. Spre exemplu, pentru calcularea indicatorilor amintiti in vederea stabilirii marimii interventiei statului in economie se folosesc date statistice care necesita o grija marita din partea utilizatorului. Aceasta face sa nu existe indicatori precisi de masurare a marimii interventiei statului in economie (marimii statului).
Deoarece exista o legatura destul de stransa intre marimea cheltuielilor publice si alti indicatori, precum numarul populatiei, venitul acesteia, outputul total si altele, cheltuielile publice in marime absoluta sunt un instrument de masura inexpresiv. Din aceasta cauza, marimea sectorului public (a statului) este in mod obisnuit masurata pe baza de indici, prin raportarea cheltuielilor publice la PIB (sau alti indicatori similari, cum ar fi PNB sau VN).
Indicatorii la care se raporteaza cheltuielile publice pot fi calculati pe baza preturilor pietei, a costului factorilor si a consumului brut sau net.
Avand in vedere ca, prin definitie, preturile pietei sunt mai mari decat costuri factorilor cu diferenta neta dintre impozitele indirecte si subventii, indicele care masoara marimea sectorului public va fi mai mic sau mai mare, dupa cum se foloseste o evaluare sau alta a outputului total la care se raporteaza cheltuielile publice.
Cel mai potrivit indice de masurare a marimii sectorului public este (se poate demonstra) cel care se bazeaza pe PIB cuantificat pe seama costurilor factorilor, deoarece el nu reflecta variatiile in structura veniturilor publice.
Din aceasta cauza el este utilizat pe scara larga, mai ales cand se compara marimea sectorului public intre diferite tari. Din analiza pe care a facut-o in legatura cu rolurile statului, a reiesit ca, din diverse motive, statul si-a intarit in timp pozitia atat ca autoritate publica, cat si ca agent economic.
Concluzia priveste, in general, toate statele dezvoltate ale lumii (si nu numai), chiar daca exista diferentieri intre acestea, sau in interiorul aceluiasi stat, existand perioade de “relaxare” a marimii sectorului public.
In sustinerea concluziei amintite, prezentam in tabelul 1. evolutia cheltuielilor publice in cateva din tarile Uniunii Europene (U.E.).

Tabelul .1
Cheltuielile publice ale unor tari ale UE (% din PNB la preturile pietei)
DK D F I UK USA J EUR 12
1967-1970 32,1 37,1 38,3 32,8 36,5 29,1 - 1971-1980 46,7 45,7 42,3 37,7 41,1 32,3 26,8 1981-1990 57,9 47,6 51,2 49,8 42,3 36,2 32,8 1991 57,1 49,8 50,6 53,5 40,8 37,7 31,4 49,2
1992 58,1 50,7 51,3 55,4 43,5 38,7 - 50,5
1993 58,5 51,1 52,2 55,8 45,1 38,5 - 51,1
Sursa: Prelucrat dupa European Community Economies. A Comparative Study, Second edition, Edited by Drs. Frans Somers, Pitman Publishing, London, 1994, table E28, p.308.
Din tabel rezulta ca in cele trei decenii scurse intre 1961 si 1990, toate tarile luate in analiza au cunoscut cresteri semnificative ale sectorului public (ceva mai atenuate in Marea Britanie, SUA, Japonia), iar in anii ultimului deceniu al secolului XX mentin pozitia sectorului public in aceste tari castigata in ultimele trei decenii.
O evolutie graitoare a cheltuielilor publice (a marimii sectorului public) de-a lungul unei perioade relativ lungi in doua din cele mai dezvoltate tari ale lumii si totodata cele mai “conservatoare” in privinta extinderii sectorului public (Marea Britanie si SUA) o prezentam in tabelele 1.2.b., 1.2.c.

Tabelul III 1.2.b.
Cresterea pe termen lung in marime relativa in SUA a cheltuielilor publice ca procent din PNB (perioada 1890-1980) si ca procent din PIB (perioada 1981-1993)

1890
1902
1929
1940
1950
1960
1970
1980 1981-1990
1991
1992
1993
Chelt Publ. (%)
6,5
7,3
10,4
17,6
23,1
27,0
32,2
33,1
36,2
37,7
38,7
39,5

Surse: a) 1890-1980: R.A. Musgave&P.B. Musgave, Public Finance inTheory and Practice, McGraw-Hill Book Company, SUA,1984, p.137.

Tabelul . 1.c.
Cresterea pe termen lung in marime relativa in Marea Britanie a cheltuielilor publice ca procent din PNB (perioada 1790-1980) si ca procent din PIB (perioada 1981-1993)

1790
1840
1890
1910
1932
1951
1961
1970 1981-1990
1991
1993
Chelt
Publ
(%)
12,0
11,0
8,0
12,0
29,0
40,2
37,7
44,8
53,4
42,3
45,1

Surse: a) 1790-1980: C.V. Brown&P.M. Jackson, Public Sector Economics, Second edition, Basil Blackwell, Oxford, 1982, p.135. b) 1981-1993: European Community Economies. A Comparative Study, Second edition, Edited by Drs. Frans Somers, Pitman Publishing, London, 1994, Table E28, p.308.

Cresterea de-a lungul timpului a ponderii cheltuielilor publice care are loc in economiile statelor atat in marime absoluta, cat si in marime relativa indica, in mod evident, cresterea ponderii sectorului public in cadrul economiei. Astfel, un studiu privind cheltuielile publice al Organizatiei pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OCDE) din 1978 a aratat ca, in intervalul a doua decenii (mijlocul anilor’50 - mijlocul anilor ’70), cheltuielile publice in toate marile tari au crescut cu o rata mai inalta decat PIB (de la o medie mai mica de 30% la peste 40%, iar in multe tari si 50%).
Pentru Romania, evolutia cheltuielilor publice ca procent din PIB este prezentata in tabelul III.1.2.d. cu precizarea ca nu au fost incluse date din perioada cand economia tarii noastre a fost o economie de comanda, deoarece datele din aceasta perioada sunt nerelevante din perspectiva analizei ponderii sectorului public in cadrul economiei de piata.

Tabelul 1.d.
Evolutia cheltuielilor publice in Romania ca procent PIB

1926 1933/34 1938/39 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Chelt
Publ
(%)
7,6
8,5
7,8
46,8
34,1
37,0
30,8
31,0
32,2
35,0
34,3

Surse: a) Pentru perioada 1926-1939, calcule s-au facut pe baza datelor din Enciclopedia Romaniei, vol.IV., 1943, iar cifrele reprezinta procente de venitul national brut. b) Pentru perioada 1990-1997, calculele s-au facut pe baza datelor din Anuarul statistic al Romaniei, Buletinul trimestrial nr.4 pe anii 1993-1997 al BNR si Buletinul lunar al Ministerului Finantelor pe anul 1998.

Din tabel se desprinde pozitia foarte modesta a cheltuielilor publice ca procent din venitul national brut (indicator urmarit statistic in acea perioada cu destule lacune), ceea ce denota o slaba participare a sectorului public in economia romaneasca interbelica.
Lasand la o parte perioada comunista a finantelor publice, pentru care analiza este inoportuna in contextul in care ne situam (ponderea sectorului public in cadrul economiei de piata), observam ca dupa ce, in 1990, imediat dupa evenimentele din 1989, cheltuielile publice au avut o pondere insemnata in PIB (situatia unui stat care se despovara de politicile colectiviste), a urmat o perioada de scadere a acestei ponderi, care se “stabilizeaza” undeva la cca 32%. Cifra este modesta comparativ cu situatia tarilor dezvoltate economic, iar ea este explicata de nivelul modest si de tendinta de degradare a potentialului economiei romanesti, care nu permite sustinerea unor programe ample de cheltuieli publice.