• Puterea este un concept central al stiintei politice, desi esenta sa
este greu de definit si trimite la o multitudine de situatii si ipostaze extrapolitice
(puterea parintilor asupra copiilor, puterea sociala -; ca modalitate de
control a indivizilor etc.) Termenul este utilizat in mai multe acceptii
(cetatean versus Putere, puterea poporului, Putere -; ca guvernamant
-; versus Opozitie, puteri publice -; sinonime cu organele statului
etc.). f4c17cd
• B. de Jouvenel defineste „puterea pura“ prin „comandamentul
existent in sine si pentru sine“.
• Puterea se poate evidentia si in cadrul unei relatii intre
doua sau mai multe persoane, puterea asupra cuiva. Aceasta perspectiva interactionista
se originizeaza intr-o definitie celebra avansata de Max Weber: „puterea
este sansa de a face sa triumfe in sanul unei relatii sociale propria
vointa, chiar in pofida rezistentelor; prea putin conteaza pe ce trebuie
sa se sprijine aceasta sansa“. Puterea asupra cuiva este puterea de a
face ceva. Este o capacitate de actiune fie materiala (a munci, a face o lucrare),
fie juridica (a dispune de o competenta recunoscuta de drept). In realitate
puterea de a face ceva nu se insereaza neaparat intr-o relatie cand
ramane doar o aptitudine fizica sau intelectuala susceptibila de a se
realiza intr-un proiect.
A. Exercitiul puterii
• In conceptia interactionista accentul este pus pe relatia disimetrica
invederata de putere. Mai intai puterea presupune prezenta
a cel putin doua persoane, Apoi puterea nu este o esenta imuabila si nici o
natura abstracta. Ea este o practica, o experienta sociala. In fine, exercitarea
puterii suscita o reactie depistabila in comportamentul politic. Este
de retinut definitia politologului american R. Dahl: „A exercita o putere
asupra lui B in masura in care obtine de la B o actiune Y pe care
acesta din urma n-ar fi efectuat-o altfel“. Aceasta abordare permite stabilirea
unei legaturi intre notiunea de putere (sau competenta juridica) si cea
de responsabilitate. Cel ce exercita puterea are sau trebuie sa aiba responsabilitatea
actelor sale sau a consecintelor acestora, indiferent ca in anumite situatii
actele sunt comise de executanti ce-i indeplinesc ordinele.
• Imputarea puterii -; este un proces de comunicare care adesea deformeaza
sau simplifica exagerat realitatea. De exemplu cand autorul aparent nu
este autorul real sau cand procesul decizional complex este atribuit de
o maniera totalmente personalizata unui singur individ. Pe de alta parte, exercitiul
puterii se poate manifesta in absenta oricarei decizii, in conditii
de invizibilitate a oricarei imputari. Exercitarea unei puteri poate produce
nu numai comportamente observabile ci si non-decizii si cu cat este mai
intensa poate provoca absenta oricarei contestatii vizibile. Procesul de reducere
la tacere sau anihilare a eventualei contestari este foarte complex, combinand
elemente de ordin juridic, psihologic, psihic, sociologic si cultural.
• Exercitarea puterii se soldeaza cel mai adesea cu limitarea libertatii
individului. In acest context problema consimtamantului celor asupra
carora se exercita puterea devine de cea mai mare importanta. Daca B consimte
sa aiba un comportament sugerat de A putem, oare spune ca B este supus puterii
lui A?
• Pragul intre constrangere si consimtamant nu este
totdeauna clar definit. B poate consimti sa se comporte intr-un anume
fel la sugestia lui A din interes (bine sau rau inteles), din ignoranta
sau necunoasterea datelor exacte a situatiei, ori chiar din orbire. Contextul
social si psihologic al consimtamantului trebuie stabilit si cunoscut
pentru a se repera din punct de vedere sociologic o relatie de putere efectiva.
• Indivizii prefera sa creada ca ei se supun voluntar sau ca sunt constransi
sa se subordoneze. Dar si cel ce exercita puterea se poate iluziona in
chip similar.
• O relatie de putere se poate prezenta ca un comandament in masura
in care cel asupra caruia se exercita are de ales intre a se supune
ordinului sau a risca sa fie sanctionat (ex. ordinul dat de un ofiter altui
militar de rand). Injonctiunea este o conditie necesara si suficienta
a comportamentului prescris? Injonctiunea autentica se releva atunci cand
cel ce se supune ordinului are de ales intre doua atitudini: sa se plieze
in fata comenzii adoptand un comportament prescris sau sa se expuna
unei pedepse. Aceasta din urma poate viza privarea in mod autoritar de
un avantaj scontat, producerea unui prejudiciu (privare de libertate sau de
bunuri materiale). Nesupunerea duce la deteriorarea conditiei subordonatului.
• In cazul unei relatii de putere care se exercita de o maniera
necoercitiva si care este cunoscuta sub numele de influenta individul se afla
plasat in fata unei alternative diferite, sau adopta comportamentul sugerat,
beneficiind de anumite avantaje (recompensa materiala sau simbolica, favoruri
din partea unui personaj influent), obtinand o gratificatie psihosociala
(mai putina anxietate, stima de sine, stabilitatea propriei conditii) sau nu
adopta comportamentul sugerat si se priveaza singur de o recompensa, suferind
implicit o deteriorare a situatiei de care dispune.
• Relatia de influenta exclude constrangerea si se bazeaza pe seductie
sau persuasiune. Manipularea constituie o varianta de persuasiune care invedereaza
un caracter clandestin. A il influenteaza pe B, fara ca acesta sa constientizeze
directia sau scopul catre care se indreapta la sugestia lui A. Manipularea
presupune o maniera neloiala de a abuza de increderea indivizilor, refuzandu-le
sa examineze atent situatia si sa ia o decizie autonoma, in cunostinta
de cauza.
B. Specificul puterii politice
• Natura politica a puterii nu se reveleaza de o maniera obiectiva absoluta
ci rezulta dintr-o actiune de atribuire si imputare contextualizata, destinata
a face recunoscut rolul conducatorului (ex. un rege pe care nimeni nu-l mai
considera rege nu mai exercita nici o putere).
• La originea puterii politice exista conflicte si tensiuni ce se manifesta
in orice societate umana si care necesita rezolvari corespunzatoare. Exista
forme arhetipale de conflict intre generatii, intre semintii diferite
(triburi, clanuri, populatii sedentare si nomade etc.). Exista un conflict intre
indivizi si grupuri care se afla in situatii de inegalitate.
• Penuria obiectiva sau negativa va general intotdeauna sentimente
de frustrare si resentimente. In fine o amenintare prezumtiva din partea
unui inamic exterior, perceput in termenii alteritatii si ostilitatii
difuze, obliga de asemenea la o mobilizare sociala ce consolideaza fundamentele
puterii.
• Conflictele contureaza raporturi de forte, ierarhii care cu timpul devin
mize sociale alimentand competitia politica. Puterea politica devine in
aceste circumstante o instanta reglatoare a disputelor si disensiunilor, a raporturilor
conflictuale dintr-o societate.
Sarcina puterii nu este de a face sa dispara inegalitatile, disimetriile din
societate si viata politica, ci de a crea un cadru in care acestea sa
devina suportabile, deci acceptabile.
• Puterea politica se defineste prin efectele sale (G. Balandier). Ea
apara o societate de propriile imperfectiuni si excese, lupta contra entropiei,
a factorilor perturbatori si a situatiilor de dezordine, protejand comunitatea
sociala de pericolele exterioare reale sau presupuse.
• Nu in ultima instanta, sursa puterii rezida in teama. Oamenii
au trait dintotdeauna sub spectrul unor amenintari sau terori (spirite, prevestiri
rele, razboaie, molime, cataclisme, saracia). G. Burdeau preciza ca „societatile
sunt fricoase“ iar reprezentarile lor despre putere sunt mai putin redutabile
decat cele despre astfel de terori imaginare sau efective. Miturile fondatoare
consacra victoria contra haosului si tenebrelor. Puterea politica, asemenea
magiei, reprezinta o solutie pentru a stapani incontrolabilul.
Teama potenteaza disponibilitatea oamenilor de a se supune unei instante conducatoare
politic, chiar si atunci cand frica este subliniata si exorcizata (inclusiv
in sistemele democratice).
