Bancile comerciale sau de depozit sunt caracterizate prin faptul ca efectueaza majoritatea operatiunilor bancare. Activitatea lor este cat se poate de diversificata, dar totodata ea se poate modifica in functie de cerinte, posibilitati si propria orientare. q9s23sn
Cea mai mare parte a operatiunilor acestor banci este constituirea de depozite si utilizarea lor in procesul de creditare a economiei nationale. Bancile comerciale sunt organizate ca societati comerciale, urmarind obtinerea de profit.
In afara de functia de mobilizare a resurselor si distribuire a creditelor intrucat asigura legatura directa dintre intreprinderi si populatie, titulari de cont, mai au o functie: aceea de centru de efectuare a platilor, astfel ele determina si controleaza fluxurile circulatiei monedei scripturale.
Operatiile pasive ale bancilor comerciale reprezinta operatiile de constituire a resurselor. Resursele unei banci comerciale pot fi formate din depozitele atrase de la populatie, intreprinderi si alte persoane, resursele atrase de la banca de emisiune si capitalul propriu.
Atragerea de depozite este principala functie a unei banci in general si ale unei banci comerciale in special. Depozitele bancare au un dublu caracter. Astfel, pe de o parte depozitele bancare reprezinta o forma de existenta a banilor, respectiv a banilor de cont. astfel ele sunt pentru banci obligatii fata de deponenti, iar pe de alta parte ele sunt creante asupra bancilor pentru deponenti, adica mijloace de plata pe care acestea le pot utiliza in orice moment, in special pentru efectuarea platilor catre terti prin operarea de conturi. Pe de alta parte depozitele reprezinta principala forma de mobilizare a resurselor banesti temporar disponibile.
In functie de natura si termenul pe care au fost depuse, depozitele pot fi la vedere sau la termen.
Depozitele la vedere reprezinta soldurile conturilor de disponibil sau curente ale agentilor economici pe care acestia le utilizeaza pentru diferite plati sau in care incaseaza diferite sume de bani si pe care bancile le remunereaza cu o dobanda mai mica decat nivelul mediu al acesteia sau nu le remunereaza. Ele au un caracter oscilator avand in vedere ca titularii pot dispune in orice moment utilizarea lor pentru plati sau retragerea lor, potrivit propriilor interese. In practica, platile din depozite se inregistreaza ca incasari in alte conturi, iar platile in conturi catre alte banci se compenseaza partial prin incasari in conturile clientilor efectuate de catre alte banci. Astfel se poate afirma ca suma soldurilor succesive ale conturilor de depozit ramane la dimensiuni relativ apropiate in conditiile unei variatii mari a volumului fiecarui depozit de la zi la zi. In consecinta, se poate vorbi de un sold mediu permanent al depozitelor ce poate fi folosit drept resursa de creditare de catre banca. Oricum, bancile trebuie sa manifeste prudenta in utilizarea acestor depozite intrucat angrenarea resurselor din depozitele la vedere in proportii exagerate poate crea dificultati bancilor, daca deponentii ar solicita retrageri sau plati in volume neprevazute.
Depozitele la termen apar datorita excedentelor dintre nevoia si resursele de finantare ale intreprinderilor pe o perioada de timp sau datorita economiilor populatiei. Ele au la baza o conventie intre deponent si depozitar (banca comerciala) in care deponentul se obliga sa lase la dispozitia bancii respective fondurile o perioada de timp (numita termen), iar banca sa-i bonifice o dobanda. Aceasta din urma are un nivel mai mare fata de dobanda bonificata de banca la depozitele la vedere, nivel care se apropie de media pietei. Deponentul poate denunta conventia retragandu-si inainte de termen depozitul, el fiind penalizat de catre banca prin bonificarea unei dobanzi, care in general se situeaza la nivelul celei bonificate la depozitele la vedere. Si in cazul acestor depozite bancile trebuie sa manifeste prudenta datorita ultimei situatii mentionate. Dar spre deosebire de cele la vedere, depozitele la termen creeaza o baza sigura de fructificare in procesul de creditare pe termene corelate cu natura si durata acestor resurse.
Resursele atrase de la alte banci. Bancile pot sa-si procure resurse pe care sa le foloseasca in procesul creditarii prin vanzarea unor efecte comerciale (cambii) la bancile de scont prin intermediul rescontului.
Resursele atrase de la banca de emisiune este o alta modalitate de a obtine resurse pentru a le folosi in procesul creditarii si se realizeaza prin vanzarea unor efecte de comert (prin procedeul rescontului, caz in care tehnic este identic cu revanzarea cambiei catre o banca de scont) sau a unor efecte publice sau garantarea creditului cu astfel de titluri. Atat prin rescont, cat si prin lombardare banca comerciala isi procura resurse pe termen scurt (30 -; 180 zile si chiar un an) si respectiv o saptamana si mai rar o luna.
Capitalurile proprii formate din capitalul social al bancii si fondurile de rezerva au ponderi relativ reduse in totalul resurselor bancilor comerciale care prin definitie sunt intermediari in comertul cu bani. Capitalul social al bancilor comerciale, intrucat ele sunt societati pe actiuni, se constituie prin emisiunea ti subscrierea de actiuni, iar fondurile de rezerva se constituie din profitul brut intr-o anumita cota procentuala si din profitul net al bancii daca aceasta considera necesar.
Managementul pasivelor bancare. In managementul pasivelor bancare se disting urmatoarele orientari in ultimele patru decenii: stabilitatea aportului capitalului propriu in totalul resurselor bancare (7 -; 8 %), cresterea finantarii interbancare (de la banca de emisiune sau alte banci), scaderea generala a depozitelor in formarea resurselor bancare de la circa 92% la 74%, scaderea depozitelor la vedere de la 70% la 20%, cresterea depozitelor la termen de la 22% la 54%.
Reducerea depozitelor la vedere si cresterea celor la termen s-a datorat in special reglementarii depozitelor prin norme bancare cu caracter special care au avut ca obiect, in special, un regim de dobanzi scazut sau chiar nebonificarea de dobanzi la depozitele la vedere. Aceasta a determinat migrarea depozitelor deponentilor catre modalitatile de plasament mai avantajoase cum sunt depozitele la termen sau relatiile de credit obligatar (cumparare de obligatiuni). Pentru a compensa pierderile datorate reorientarii depozitelor la vedere, bancile au fost nevoite sa creeze modalitati noi de atragere a deponentilor individuali ti a economiilor individuale. Astfel, in SUA in deceniul 9 au fost create conturile NOW si SUPERNOW caracterizate prin bonificari de dobanzi inalte la soldurile acestor conturi paralel cu posibilitatea folosirii soldurilor la diferite plati. Rezulta o stergere a diferentelor dintre depozitele la termen si cele la vedere. Conturile ATS, caracterizate prin existenta a doua subconturi, unul din ele avand stabilit un depozit minim in limita caruia pot fi efectuate diverse plati (si la care nu se bonifica dobanzi), iar ce depaseste acest plafon, inclusiv incasarile sunt virate in celalalt subcont la care se aplica un regim de dobanzi mai mult decat avantajos.
Similar, bancile au creat instrumente de mobilizare a disponibilitatilor si pentru agentii economici prin plasarea acestora pe termen. Dintre acestea amintim certificatele de depozit emise de banci cu valori nominale si scadente diferite si care sunt remunerate cu dobanzi la nivelul pietei. Plasamentele in astfel de hartii sunt avantajoase datorita rentabilitatii, flexibilitatii scadentei, lichiditatii inalte date de posibilitatea negocierilor pe piata. Certificatele de depozit pot fi destinate si publicului larg, caz in care functia lor este de economisire si se caracterizeaza prin valori nominale reduse la care se adauga celelalte avantaje.
Operatiile active ale bancilor comerciale. Bancile comerciale isi folosesc resursele pentru creditarea economiei si plasamente in hartii de valoare.
Plasamentele in hartii de valoare, constituite din obligatiuni de stat, bonuri de tezaur si certificate de depozit ale altor banci, hartii de comert, ocupa un loc important in operatiunile bancare. Bancile achizitioneaza aceste hartii de valoare pentru a-si mentine o lichiditate reala a portofoliului. Dar cresterea achizitiilor de astfel de titluri se reflecta asupra capacitatii de creditare a bancii, aceasta reducandu-se. in cele mai multe cazuri, bancilor le este interzisa achizitionarea de actiuni. Detinerile de actiuni confera proprietarului anumite avantaje si calitati, precum si riscuri mai mari care nu sunt permise bancilor. Pe de alta parte, detinerea de actiuni la alte intrprinderi ar duce la formarea de uniuni monopoliste, interzise de legislatia majoritatii statelor.
Operatiunea de creditare. Creditul bancar este operatiunea prin care o banca pune la dispozitia unei persoane fizice sau juridice resurse financiare, insotita sau nu de o garantie, a unei promisiuni de rambursare viitoare insotite de plata unei dobanzi care sa-l remunereze pe creditor. Creditele se pot clasifica dupa mai multe criterii:
In functie de durata, avem credite pe termen foarte scurt (1 luna), scurt (1 an), mediu (1 -; 5 ani), lung (peste 5 ani). In fapt majoritatea intreprinderilor apeleaza la creditul pe termen foarte scurt si scurt, mereu reinnoit, care constituie, de fapt, o finantare permanenta pe termen lung;
Dupa obiectul creditului deosebim:
Facilitati de casa, ce reprezinta avansuri temporare corespunzator unei nevoi banesti de moment.
Creditul de campanie, ce apare ca un avans din incasarile viitoare pentru intreprinderile cu activitate sezoniera, pentru finantarea ciclului de exploatare in asteptarea incasarilor ce apar tocmai la sfarsitul productiei (cerut de agentii cu ciclu de productie mare -; agricultura, s.a.)
Finantarea necesarului de fond de rulment, ce corespunde deficitului dintre nevoia de finantat si resursele financiare ale intreprinderii si poate fi credit de stocuri sau credit pentru finantarea diferentei dintre valoarea facturata clientilor si creditul comercial acordat de furnizori. Acesta este creditul pe termen scurt cel mai des solicitat de intreprinderi si care prin caracterul ciclic al exploatarii tinde sa devina permanent.
• Credite pentru finantarea exporturilor, ele pot viza fie creditarea producatorului pentru export, exportatorul sau importatorul;
• Credite de dotare (pentru investitii);
• Credite pentru consum care au ca destinatie persoanele fizice;
Dupa forma creditului, acesta poate imbraca forma:
• Imprumutul simplu, prin care banca vireaza o suma de bani in contul clientului si se numeste credit de trezorerie. El are la baza un contract sau un bilet la ordin semnat de beneficiar pentru bancher;
• Imprumutul pe termen scurt (avansul in cont), ce permite beneficiarului sa efectueze operatiuni in conditiile in care contul sau de disponibil are sold creditor (iar la banca debitor). Procedeul permite adaptarea creditului exact pe necesitati, dar datorita interventiei ,,zilelor valoare” este costisitor.
• Scontul comercial, care consta in gajarea unei trate la banca comerciala in conditiile in care tragatorul (furnizorul marfii) are nevoie de lichiditati inainte de scadenta. Astfel el intra in posesia contravalorii marfii livrate inscrisa in trata (mai putin scontul ce revine bancii din care aceasta isi acopera cheltuielile, riscurile de neincasare si eventual obtine un profit). Banca este dublu garantata atat asupra clientului bancii, care este tragator, cat si asupra trasului, care este beneficiarul marfii.
Creditul de mobilizare a creantelor comerciale este un substitut al acontului si consta in finantarea creditului comercial pe care intreprinderea il acorda beneficiarilor marfurilor ei. Spre deosebire de scont, ce are materializare intr-o cambie, acesta se concretizeaza in bilete la ordin semnate de intreprindere in avantajul bancherului. Este rar folosit, si in special de intreprinderile mari, care se bucura de incredere.
Factoringul reprezinta tot un substitut al scontului si consta in vanzarea facturilor emise si neincasate de intreprindere, care reprezinta creante, unei banci sau intreprinderi financiare numita factor. Factoringul este un credit, dar si o prestatie de serviciu, intrucat factorul se angajeaza la gestionarea, urmarirea si incasarea creantelor si asigurarea recuperarii. Desi s-a dezvoltat foarte mult in ultima vreme el este foarte costisitor datorita riscului nerecuperarii pe care si-l asuma factorul.
Leasingul este o procedura de finantare a investitiilor prin care o banca sau o intreprindere financiara specializata dobandeste un bun (mobiliar sau imobiliar) si pe care il inchiriaza unei persoane. Aceasta din urma are posibilitatea sa rascumpere bunul respectiv la expirarea contractului la un pret, care, de regula se situeaza la nivelul valorii ramase. Periodic, chiriasul plateste bancii o chirie formata din dobanda la creditul respectiv si amortismentul bunului respectiv. Banca este garantata prin dreptul de proprietate. Particular este lease -; back -; ul prin care o intreprindere isi procura lichiditati prin vanzarea unui bun unei banci sau intreprinderi financiare, care la randul ei i-l cedeaza in cadrul unui leasing.
Preluarea temporara de actiuni prin care un bancher subscrie sau cumpara actiuni noi ale intreprinderilor cu deficit de lichiditati. La termen banca solicita lichidarea, adica un cumparator pentru actiunile sale, care nu poate fi intreprinderea.
Dupa moneda de acordare (clasificare aparuta in ultimele decenii datorita dezvoltarii circulatiei eurodevizelor). Astfel, pe orice piata nationala, teoretic, pot fi contractate credite exprimate in orice valuta.
Dupa beneficiari creditele pot fi acordate: statului, societatilor, gospodariilor, inclusiv intreprinzatorilor particulari si asociatiilor familiale, nerezidentilor (de exemplu, creditul acordat pentru finantarea exporturilor).
Managementul activelor bancare. In ultimele patru decenii structura activelor bancilor comerciale a cunoscut urmatoarea evolutie: s-au redus la jumatate lichiditatile reprezentate de numerar (24% in 1950 la 13% in 1987); au scazut plasamentele sub forma de obligatiuni ti bonuri de tezaur care confirma tendinta de reducere a lichiditatii la nivelul sectorului bancar; s-au dublat activele sub forma de credite (31% la 64%).
Pe ansamblu se poate constata orientarea activelor bancare inspre plasamente cu rentabilitati inalte, dar si riscuri inalte (credite) si renuntarea la acele plasamente cu riscuri reduse si rentabilitati mai scazute (titluri si numerar. Orientarea bancilor comerciale spre plasamente profitabile poate fi considerata si ca o cerinta venite dinspre pasivele bancare. Astfel, cresterea depozitelor la termen si a celor interbancare determina plasamente deosebit de rentabile pentru a le asigura primelor dobanzi cat mai apropiate de nivelul pietei. In optimizarea plasamentelor bancare trebuie actionat in doua directii: selectia plasamentului si diversificarea plasamentului.
Diversificarea portofoliului urmareste doua scopuri principale: minimizarea riscurilor si maximizarea profitabilitatii. De fapt, diversificarea este subordonata principiului dispersarii riscurilor care se soldeaza cu diminuarea acestora, dar si cu reducerea profiturilor.

1.3. Reformele sistemului bancar romanesc

• Legea nr. 17 din 29.03.1890 (adoptarea etalonului AUR) prin care poza bimetalista a sistemului banesc din 1867 a fost inlocuita cu o poza monometalista;
• Legea din 14.08.1920 pentru retragerea din circulatie a ,,rublelor” si ,,coroanelor” si aplicarea sistemului banesc al ,,leului”, a fost generalizata pe intregul teritoriu al Romaniei;
• Legea din 07.02.1929 prin care a fost efectuata stabilizarea monetara, insotita de devalorizarea leului.

Unificarea monetara 1920 -; 1921

In urma Primului Razboi Mondial si a maririi teritoriale a tarii, intre noile granite ale Romaniei, circulau paralel mai multe feluri de semne de valori si anume:
- leul emis de Banca Nationala;
- leul de razboi emis de ocupantii germani prin Banca Generala;
- coroana austro -; ungara;
- rubla romana / rubla Lwow.
Infaptuirea unificarii monetare s-a realizat prin inlocuirea din circulatie a ,,leilor de razboi”, a ,,coroanelor” si a rublelor” prin leii emisi de Banca Nationala.

Stabilizarea monetara 1929

Legea monetara din 1929 consacra pentru prima oara disparitia monedelor din aur si argint din structura circulatiei banesti si dominatia deplina a biletelor de banca cu singura exceptie a banilor divizionare, confectionati de stat din metale ieftine.
Legea confirma monopolul de emisiune detinut de Banca Nationala, precum si cursul legal al biletelor emise de aceasta banca. Sunt emise piese de 1, 2, 5, 10 si 20 lei din aliaj de aluminiu sau nichel. Totalul circulatiei de bani divizionare era de aproximativ 3 miliarde lei.

Reforma monetara din 1947

Legea din 15 august 1947.
Banca Nationala si Ministerul Finantelor au emis si pus in circulatie noi semne banesti, ,,lei noi”, unitatea monetara pastrandu-si denumirea de ,,leu”, iar subdiviziunea denumirea de ,,ban”. Preschimbarea leilor vechi in lei noi s-a facut la raportul invariabil de 20.000 lei vechi pentru un leu stabilizat.
Reforma monetara din 15 august 1947 a fost efectuata intr-o perioada cand economia nu ajunsese intr-o stare de echilibru si fara a se conta pe un imprumut extern.

Reforma monetara din 1952

Reforma din 26 ianuarie 1952 a avut un caracter …eflationist, continuand reforma din 1947, prin reducerea volumului circulatiei banesti si indeosebi a numerarului in circulatie.
Se emit doua categorii de semne banesti:

- bancnote ale Bancii de Stat, care au valoarea nominala de 10, 25 si 100 lei si bani de stat de 1, 3 si 5 lei;
- bani divizionari, de metal, de 1, 3, 5, 10 si 25 bani.
Raportul de preschimbare al leilor vechi in lei noi a fost recalculat la 20:1, continutul in aur al unitatii monetare a fost majorat de la 5,94 mg Au in 1947 la 79,34 mg Au fin.
Aceasta majorare a continutului de aur a fost efectuata fara a avea loc o noua reforma baneasca si fara a influenta in vreun fel relatiile banesti interne. Ea a adus numai la o modificare corespunzatoare a cursurilor oficiale ale celorlalte evolutii fata de leu.
Legea 34 / 1991 privind statutul Bancii Nationale a Romaniei stipuleaza ca unitatea monetara a Romaniei este leul cu subdiviziunea sa -; banul, iar B.N.R. este singura institutie autorizata sa emita bancnote metalice in Romania.
Amplificarea cererii de numerar a determint reglementarea de catre B.N.r. a emisiunii monetare. Au fost puse in circulatie monede metalice de 10, 20 si 50 lei, odata cu retragerea bancnotelor de 25 si 50 lei. S-au pus in circulatie bancnote cu valoarea indicata de 500, 1000, 5000, 10.000, 50.000 si 100.000 lei incepand cu anul 1991, banca de emisiune trebuind sa se adapteze la permanenta si substantiala oferta monetara si la nevoile economiei nationale.
Prin aparitia acestor bancnote s-a reluat traditia bancara romaneasca intrerupta in anii 50 de punere in valoare a autoritatii institutiei bancare si al legalitatii emisiunii, atat prin imprimarea siglei ,,Banca Nationala a Romaniei” cat si prin reproducerea semnaturii guvernatorului acesteia.
Legea 31 din martie 1991 consacra dreptul exclusiv al Bancii Nationale a Romaniei de a stabili:
- valoarea nominala;
- dimensiunile;
- greutatea;
- alte caracteristici tehnice ale bancnotelor si monedelor metalice;
- obligatia semnarii lor de catre guvernatorul B.N.R. si casierul central.
Bancnotele nou puse in circulatie, cu chipul lui Mihai Eminescu, Constantin Brancusi, Nicolae Iorga, George Enescu si Nicolae Grigorescu, reflecta procesul de depozitare a instrumentului monetar.
In contextul actual sporeste rolul bancii de emisiune, in primul rand in sistemul economiei monetare, intrucat nu poate fi conceputa existenta unui stat si a unei economii nationale fara o banca de emisiune cu o statornica preocupare de imbunatatire a climatului monetar national.
Incepand cu 01.08.1994 B.N.R. a inlocuit sistemul de vanzare a valutei prin licitatie valutara cu un nou mecanism, odata cu infiintarea pietei valutare interbancare.
In acest context, cele trei componente ale regimului valutar romanesc se afla in urmatoarea situatie:
- proprietatea asupra valutei se mentine, intreprinderile putandu-si pastra in intregime valuta obtinuta si dispune de aceasta dupa cum doresc;
- tipul de convertabilitate a leului nu sufera nici o modificare, intreprinderea care doreste sa cumpere valuta trebuind sa dovedeasca necesitatea, respectiv plata unui import, a unei prestatii de servicii, de care a beneficiat sau va beneficia. Rezulta ca avem de a face cu o convertibilitate limitata, de cont curent bancar;
- de la 01.08.1994 se modifica numai mecanismul prin care partea care vinde valuta intra in legatura cu aceea care cumpara.
Pana la 01.08.1994 ordinele de vanzare cumparare erau depuse la bancile comerciale, iar acestea se prezentau la B.N.R. unde se stabilea cursul de echilibru.
Dupa aceasta data, bancile comerciale dobandesc un volum mai activ, cumparand si vanzand valuta de la clientii lor sau participand la tranzactii valutare interbancare. Astfel, piata interbancara devine permanenta, clienta bancara putand depune oricand ordine de cumparare sau vanzare in valuta.
In ceea ce priveste cursul valutar, bancile comerciale vor opera cu un curs paralel cu cel oficial al B.N.R., anuntat zilnic, devenind astfel orientativ pentru bancile comerciale, acestea putand sa nu tina seama de el. B.N.R. isi mentine pozitia centrala de autoritate monetara, dar va cumpara si vinde valuta in functie de necesitatile de moment proprii.
Avantajul pietei valutare interbancare consta in derularea mai usoara a vanzarilor si cumpararilor de valuta convertita. Prin infiintarea pietei valutare interbancare s-a realizat si unul din obiectivele stabilite in ,,Memorandumul” incheiat cu Fondul Monetar International.
In 1966 Banca Nationala a Romaniei a reusit sa se integreze pe piata interbancara de capital, dupa sase decenii de izolare, impuse de economia centralizata.
Operatiunea a inceput cu prima emisiune de obligatiuni pe piata privata de capital, in valoare de 225 milioane dolari pe piata Londrei si a culminat cu doua emisiuni suprasubscrise de obligatiuni lansate public pe piata japoneza si pe cea europeana, in urma careia Romania a primit imprumuturi de 700 milioane dolari pentru consolidarea rezervei valutare, piata economica a Romaniei devenind atractiva pentru marii investitori internationali.