• Exista o reala dificultate in stabilirea statutului stiintei
politice si a genealogiei sale. Si aceasta din mai multe motive: a) istoria stiintei politice si a celor ce au practicat studiul politicii se
impleteste pana la indistinctie, iremediabil si extrem de profitabil
din punct de vedere intelectual cu evolutia gandirii politice in
genere, cu filosofia politica, cu istoria doctrinelor politice, cu teoria statului
si dreptului, cu sociologia si psihologia politica etc.; b) evolutia stiintei politice are loc odata cu definirea si redefinirea obiectului
sau de studiu, cu adjudecarea de noi metode si tehnici, in vederea atingerii
unor standarde incontestabile de stiintificitate; c) stiinta politica are radacini istorice adanci dar si origini de data
exacta, are o ambitie descriptiva dar si una normativa, prescriptiva.
A. Genealogia stiintei politice
• Ganditorii lumii anitce -; Platon si Aristotel indeosebi
-; au pus dintru inceput politica in centrul reflectiilor lor,
deschizand o prestigioasa si acaparanta traditie. Lui Aristotel i se datoreaza
sintagma „zoon politikon“ (omul ca „animal politic“).
Pentru acestia politica era arta de a guverna cetatea, in spiritul legilor
si interesului general -; vazut ca bine public. Politica s-a situat astfel
inevitabil intr-o relatie privilegiata cu morala. q4i3iq
• In epoca Renasterii, Machiavelli autorul celebrei lucrari Principele
(1513) a elaborat primul tratat de politica in care sunt expuse cele mai
adecvate modalitati de cucerire si exercitare a puterii, subsumate scopului
constituirii unui stat. Hobbes in al sau Leviathan surprinde omnipotenta
statului care asemenea monstrului biblic ajunge sa-si impuna forta colosala
asupra tuturor supusilor sai.
• Montesquieu si iluministii francezi au evidentiat necesitatea suprematiei
legii si respectul ordinii naturale ca fundamente ale oranduirii politice
-; idei pretioase ce vor sta la baza conceptiei moderne despre politica
si democratie.
• Stiinta politica este insa printre ultimele stiinte sociale aparute
in secolul al XIX. Fondatorii ei sunt: Auguste Comte, Alexis de Tocqueville,
Emile Boutmy; primul -; intemeietorul stiintei pozitive, cel de-al
doilea -; autorul lucrarii Democratia in America iar ultimul, ctitor
al scolii franceze de stiinte politice (1872). Aparitia stiintei politice se
datoreaza unor conditii favorizante: crearea unei administratii moderne a carei
rationalizare in plan actional reclama cunostinte noi; o specializare
si o profesionalizare accentuata; laicizarea si democratizarea politicii; aparitia
de institutii publice si facultati de profil in invatamant;
emanciparea politica si culturala a unor categorii de populatie in spiritul
valorilor civice ale revolutiilor burgheze.
• Inca din cele mai vechi timpuri obiectul de studiu propriu-zis
al stiintei politice l-a contribuit puterea. Cucerirea si utilizarea puterii,
concentrarea, distributia ei, originea si legitimitatea exercitarii sale, insasi
definirea ei au ramasa mereu in atentia analizei politice de la Aristotel
la Machiavelli, de la Max Weber la politologii contemporani.
• Totusi, ca obiect fundamental al stiintei politice, mai ales in
ultimele doua secole, statul s-a substituit fenomenului puterii. Daca in
primele reflectii ale clasicilor gandirii politice, de la Machiavelli
la Hobbes problema cruciala este aceea a crearii unei ordini politice, cu ajutorul
insa al controlului puterii, in cadrul unor frontiere delimitate,
ulterior accentul cade pe necesitatea crearii unui stat pluralist (Locke), democratic
(Tocqueville si federalistii americani), puternic (Hegel) capabil sa asigure
o intelegere intre clasele sociale (H. Kelsen), gata sa decida in
situatii de urgenta (C. Schmitt). Se contureaza doua traditii: a) cea anglo-saxona -; ce acorda atentie proceselor sociale mai curand
decat structurilor statului (common law); b) continental-europeana -; privilegiind analiza structurilor statului,
a institutiilor (se detaseaza dreptul constitutional).
• O alta linie de gandire ce pleaca de la Machiavelli, trece prin
Tocqueville si fertilizeaza cercetarile contemporane din SUA si Europa occidentala
unifica studiul istoriei cu observarea fenomenului politic (vezi studiile consacrate
democratiei).
• Scoala politica italiana -; reprezentata de Pareto, Mosca, Michels
-; a focalizat interesul studiului pe fenomenul elitelor, pe ceea ce se
cheama „clasa politica“ si tendintele oligarhice in partidele
de masa, oferind prin sinteza operata cu teoria behaviorista si analiza comportamentului
politic directii fecunde de cercetare, cu rezultate de incontestabila valoare
euristica.
• O tentativa de a fixa mai bine obiectul stiintei politice care nu ar
fi nici puterea, nici statul apartine lui David Easton. Acesta propune o analiza
sistemica a politicii vazuta ca „atribuire imperativa de valori pentru
o societate“. Analiza sistemica are la baza un model de inputs-uri (cereri
si sustineri din partea societatii) traduse in outputs-uri (raspunsuri
si decizii ce pot avea efect asupra noilor cereri).
• Analiza sistemului a furnizat studiilor politice un criteriu de stiintificitate,
caruia i s-a asociat analiza comportamentalista care-si asuma sarcina de a observa
si tipologiza comportamentele concrete ale actorilor politici (indivizi, grupuri,
miscari, organizatii) apeland la tehnici specifice, simulari si cuantificari
sofisticate. Multi dintre reprezentantii curentului behaviorist ajung insa
sa acorde un interes exagerat tehnicilor in detrimentul teoriilor. Se
afirma astfel o tendinta periculoasa catre hiperfactualism, culegere supraabundenta
de date irelevante, imprumuturi de paradigme ce risca sa anuleze autonomia
abia castigata a stiintei politice.
B. Abordarea sociologica a politicului
• Stiinta politica datoreaza sociologiei exigentele epistemologice ce
trebuie sa ghideze analiza realitatii politice. Lectia lui E. Durkheim potrivit
careia „faptele sociale in sine“ trebuie considerate ca „lucruri“,
ca entitati obiective a favorizat efortul de scientizare a cunoasterii politice,
recursul la metoda facand posibila disjungerea intre realitatea
fenomenelor politice si reprezentarile umane despre acestea.
• Faptul politic nu este un element singular ci o rezultanta a unei serii
de interactiuni, de relatii cu mediul inglobat, rezultand un joc
complex de constrangeri si intentii, de feed-back-uri, de cauze si efecte
trecand unele intr-altele.
• Sociologia politica recurge la metode si tehnici empirice consacrate
(observarea, ancheta de teren, interviul, sondajul de opinie, analiza secundara
a datelor) care ofera informatii pretioase asupra opiniilor si comportamentelor
individuale si colective.
• Modalitatile de conceptualizare in stiinta politica sunt: a) tipologia -; o metoda de clasificare ce integreaza o multitudine de
criterii considerate ca discriminante (ex. tipologia regimurilor, tipologia
partidelor politice); b) tipul-ideal, -; construit pe baza observarii empirice a fenomenelor
reale, accentuandu-se acele trasaturi care configureaza o imagine, un
concept cat mai aproape de starea pura, definitorie a acestora (ideal-tipul
weberian); c) modelul -; un ansamblu de propozitii din care se poate deduce suma consecintelor
legate in mod direct de fenomenul studiat. Are o dimensiune dinamica spre
deosebire de tipologii care sunt statice si vizeaza relevarea proceselor constitutive
ale fenomenelor sociale si politice.
C. Modelele explicative ale stiintei politice
a) modelul empirist -; pune accent pe fapte, pe realizarile nemijlocite
si se bazeaza pe acumulari de date cuantificate (sondaje, anchete statistice);
numit si modelul behaviorist, presupune apelul la un pragmatism stiintific,
obiectivist, caracterizat printr-o matematizare excesiva (vezi studiile lui
P. Lazarsfield, E. Katz, B. Berelson, H. D. Laswell, A. Campbell); risca sa
ofere doar o imagine partiala a realitatii politice; b) modelul functionalist -; postuleaza o unitate functionala a societatii
aplicabila politicului. Aceleasi functii caracterizeaza toate sistemele politice,
cu unele variatii neimportante. Reprosurile aduse acestui model vizeaza un anume
finalism care vede in orice fapt social un raspuns la o nevoie functionala; c) modelul individualist sau abordarea „individualismului metodologic“
(R. Boudon) se bazeaza pe contestarea teoriilor hollistice ce pedaleaza pe analiza
totalitatilor si nu a indivizilor (clasa sociala, clanul, natiunea). Revendica
o noua perspectiva prin care se restituie comportamentelor politice calitatea
data acestora de o doza de hazard si de anumite optiuni, indivizii nefiind simple
particule sau masinarii integrate intr-un sistem supradeterminant; d) modelul dezvoltarii -; vizeaza trecerea de la o structura traditionala
la una moderna; retine dimensiunea dinamica, de transformare a sistemelor politice
(D. Apter, E. Shills). Dificultatea pe care o presu¬pune consta in
determinarea parametrilor ce permit evaluarea gradului de modernitate politica.
Defectul modelului: exclusivismul compararii sistemelor politice doar cu democratiile
occidentale, considerate un prototip al evolutiei dezirabile.
