Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
Partidele politice
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


I. 1.Definitii generale ale partidului politic

I. Numarul mare de definitii pe care le-a primit partidul politic este legat de istoria analizei acestui tip de organizatie politica si de diferite elemente semnificative pe care autorii definitiilor le-au considerat satisfacatoare si suficiente pentru a individualiza acest tip de organizare a intereselor sociale. f2z22zu
Putem astfel identifica o definitie pe cat de larga, pe atat de confuza la Benjamin Constant, pentru care un partid politic este o reuniune de indivizi care profeseaza aceeasi doctrina politica, in sensul ca impartasesc o perspectiva comuna de reprezentare a realitatii social-politice (cluburi).
Kelsen H. diferentiaza ceva mai mult organizatia politica de tip partid, definind-o drept formatiune care grupeaza indivizi de aceeasi opinie pentru a le asigura o influenta veritabila in gestionarea afacerilor publice. Adaugand ideea de influentare si scopul unei astfel de organizatii politice, Kelsen reuseste sa se aproprie de o definitie destul de moderna a partidului politic.
Debbasch si Pontier ne spun in Introduction a la politique (1995) ca, in analiza politica a ultimilor ani, o serie de autori au propus definirea partidelor politice ca trebuind sa aiba drept temei ceea ce constituie tocmai preocuparea lor esentiala - orientarea spre cucerirea puterii politice. Este vorba despre scoala realista care propune o definitie de genul urmator:
Un partid politic este o grupare organizata pentru a participa la viata politica, in vederea cuceririi partiale sau totale a puterii, avand scopul de a face sa prevaleze interesele si ideile membrilor sai.

II. La inceputul anilor saizeci, un politolog francez punea problema definirii partidelor politice in termeni asemanatori. Astfel, Georege Burdeau considera ca partidul politic este un grup de indivizi care, profesand aceeasi vederi politice, se straduiesc sa le faca sa prevaleze, atragand cel mai mare numar de cetateni posibil si cautand sa cucereasca Puterea sau, cel putin, sa-i influenteze deciziile." (7)

III. Daca in stiinta politica franceza abordarea partidelor politice printr-o definitie care sa subsumeze elementele grup, influentarea deciziei politice sau cucerirea puterii, atragerea de simpatizanti se puneau abia la mijlocul secolului nostru, in dezbaterile din anii '20 de la Academia Romana doctrinarii si analistii romani ai fenomenelor de partid si ai doctrinelor politice propuneau o definitie cel putin la fel de serioasa ca cea a scolii realiste franceze sau cea a politologului G.Burdeau. (8)
Astfel D. Gusti si P.P. Negulescu analizau partidele politice in termeni de entitati organizate care participa indirect la exercitarea suveranitatii nationale in cadrul unui sistem politic de tip democratic.
Dupa P.P.Negulescu, "actul esential al vietii constitutionale e astfel alegerea reprezentantilor natiunii. (...) In adevar, scopul organizarii constitutionale este sa faca posibila guvernarea popoarelor prin ele insele. Asa fiind, reprezentantii pe care o natiune si-i alege, la un moment dat, spre a le incredinta puterea de a hotari in numele sau, trebuie sa aiba parerile care predomina in masele sau asupra necesitatilor la ordinea zilei, si sa aiba si capacitatea ceruta spre a le traduce in legi bine chibzuite." P.P. Negulescu, Partidele politice, Garamond, Bucuresti, 1996 (1926), pp. 43-44 (9)
Astfel, importanta partidelor politice este hotaratoare, spune Negulescu, pentru o viata politica de tip constitutional, valoare fiecarui partid politic in parte fiind determinata de masura in care reusesc sa participe la realizarea scopurilor asumate de o organizare constitutional-democratica a statului.

Concluzii privind definirea partidelor politice

1. Un partid politic nu este o comunitate ci o asociatie de comunitati
2. Un partid politic este o uniune de grupuri mici dispersate pe intreg teritoriul unei tari (asociatii locale, organizatii teritoriale, comitete locale, etc.)
3. Aceste organizatii sunt legate intre ele prin institutii centrale sau regionale cu rol coordonator.

6. Criteriile de definire a partidelor politice

Avand in vedere multitudinea de definitii care s-au dat si diferitele componente pe care autorii lor le-au propus, vom incerca, in continuare, nu sa dam cea mai buna definitie partidelor politice, ci sa identificam “definitia cea mai putin rea cu putinta”.
O astfel de propunere tinteste la identificare unor criterii fundamentale pe care sa se construiasca diferitele definitii. Ne vom ocupa astfel, dupa schema de analiza propusa de Debbasch si Pontier in Introduction a la politique (1998) de urmatoarele criterii:
1. caracteristicile juridice; 2. caracteristicile sociologice; 3. rolul partidelor politice; 4. functiile diferite pe care acestea le joaca in societatea contemporana:

6.1. Caracteristicile juridice ale partidelor politice

1.a. Persoane de drept public-persoane de drept privat
Un partid politic este o organizatie de drept privat, care exerseaza activitatea in cadrul unui stat si care, in aceasta postura, devine semnatar al unor acte de drept public.
Tudor Draganu face o demonstratie serioasa a acestui aspect juridic al partidelor politice, punand in balanta definitia si comportamentul partidelor politice romanesti ca persoane de drept public, ele fiind de fapt, constitutional vorbind, persoane de drept privat. (11)

Partidul politic este un tip particular de asociatie. Gruparea politica de tip partid este, pe linia lui B.Constant, o asociere de indivizi care au o opinie comuna. E adevarat, aceasta opinie poate fi rezultatul unei productii individuale, asociatia fiind, de fapt o grupare de indivizi in jurul unui sef politic. Gruparea poate fi, de asemenea, rezultatul unei asocieri comune pe ideea existenta deja, liderii de partid avand aici doar un sef si o conducere de tip functional si managerial pentru realizarea acestei idei.

1.b. Partide politice care isi definesc in mod pluralist scopul si partide politice de tip monopolist.
Partidele pluraliste sunt partide politice de tip democratic, ce accepta concurenta si competitia politica, propunandu-se ca partide politice intr-o scena politica pluralista, in care pot castiga sau pot pierde.

Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu accepta un alt adevar decat cel profesat de propria ideologie. Decizia de partid nu poate fi decat decizia Centrului, restul membrilor de partid fiind obligati sa o respecte. Modelul exemplar de astfel de partid este partidul comunist centralizat propus de Lenin, care nu accepta ideea diversitatii de opinii si de participare democratica a membrilor de partid la luarea deciziei. Un astfel de partid tinde ca, dupa ce va ajunge la putere, sa elimine adversarii. Exemple clare pentru partide care impartasesc o astfel de caracteristica este Partidul Comunist Roman, care, ajungand la putere a absorbit o parte din Partidul Social Democrat, eliminand rand pe rand toate celelalte partide politice.

1.c. Partidul, tipologia membrilor de partid si a sustinatorilor
In cadrul partidului politic si in randul sustinatorilor directi sau indirecti ai acestuia, se pot distinge mai multe categorii, de la membri activi, pana la simpatizanti sau electorat care voteaza circumstantial cu un partid politic. Care sunt aceste categorii? a. Grupul cel mai larg de persoane care impartasesc aceeasi opinie politica este cel al alegatorilor. Acest tip de membru al grupului este alcatuit din cei care voteaza cu partidul, fara a fi membri de partid in sens juridic. Votantii pot fi alcatuiti dintr-un segment fidel partidului, care voteaza cu partidul in orice conditii, si dintr-un segment flotant, care este constituit circumstantial si care la alegerile urmatoare poate avea o cu totul alta optiune de vot.

b. Simpatizantii sunt acea categorie de membri ai grupului ce impartaseste aceeasi opinie, ei fiind interesati de diferite manifestatii ale partidului, cum este cazul unor reuniuni publice si care, ocazional, accepta sa doneze o suma de bani partidului. Ei nu sunt membri de partid.

c. aderentii sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea in partid. Trebuie mentionat ca aceasta categorie e aderenti este cel mai usor de identificat sub aspectul dimensiunilor sale pentru cazul partidelor de masa. Pentru cazul romanesc, fiecare partid politic are cel putin 10 000 de aderenti pentru a fi inscris la tribunal. Din acest punct de vedere, observam ca ceea ce Duverger numea “partide de cadre”, practic nu mai exista in Romania ca realitate juridica, cel putin.

d. militantii sunt acea categorie dintre aderenti care sunt activi. Ei isi asuma sarcini de partid si executarea lor si dedica o parte din timpul lor rezolvarii acestora. Anumiti militanti devin functionari de partid, putand fi platiti pentru activitatile desfasurate. Dintre ei se recruteaza, de regula, liderii de partid.

e. liderii de partid sunt cei care raspund de activitatea partidului. Ei stabilesc strategia de partid, programul, doctrina si caile de actiune ale partidului. Legea partidelor politice din romania stabileste in mod expres ca liderii de partid sunt alesi in mod democratic, printr-o strategie de delegare de putere de jos in sus.
Liderii de partid stabilesc si reprezinta partidul in relatiile cu alte partide din tara sau strainatate si in relatiile cu autoritatile publice.

6.2. Caracteristici sociologice ale partidelor politice

J.La Palombara si M.Weiner au stabilit in 1966 in Political Parties and Political Development ca exista patru criterii necesare si suficiente pentru a avea de-a face cu o realitate organizationala semnificata prin conceptul de “partid politic”. (12)
Sociologic vorbind, o astfel de realitate organizationala si ideologica trebuie sa indeplineasca o serie de caracteristici:
1. Organizatie durabila. Partidul politic nu este legat ca durata de viata de liderii sau membrii sai fondatori. O organizatie politica este partid daca reuseste sa depaseasca durata de viata a conducatorilor sai.
Acest criteriu insa este discutabil pentru ca un partid politic poate sa dispara prin fuziune sau sa fie absorbit de catre un alt partid mai mare, impreuna cu liderii si electoratul sau. Acesta este motivul pentru care criteriul duratei de viata nu este total functional in analiza contemporana a tipologiei partidelor politice.

2. Al doilea criteriu este cel de organizatie perfectionata la toate nivelurile de organizare.
Acest criteriu presupune existenta unor filiale locale care sa intretina relatii permanente cu centrul partidului. De altfel, durata de viata a partidului este direct legata de teritorialitate, in sensul organizarii si activitatii la nivel teritorial. Partidele care nu au in teritoriu organizatii puternice nu pot rezista pe termen lung.

3. Al treilea criteriu se refera la vointa deliberata a conducatorilor de la nivelele locale si centrale de a cuceri puterea politica si de a o exercita, singuri, sau impreuna cu alte partide politice in cadrul sistemului politic existent. Acest criteriu este si el discutabil. Exista grupuri de presiune care in activitatea lor pot deveni partide politice. Un exemplu in acest sens este Alianta Civica.

4. Cautarea de sustinere populara prin orice mijloace: alegeri, propaganda la centru sau in teritoriu, influentarea opiniei publice si manipulare, etc.
Se remarca faptul ca aceste criterii nu sunt doar criterii de diferentiere, dar si criterii cumulative cu ajutorul carora se poate testa in ce masura o organizatie este sau nu partid politic. De asemenea, mai trebuie adaugat un alt criteriu, si anume acela ca sunt asociatii de tip voluntar. : „ caci o organizatie politica, indeplinind cele patru atribute, daca nu se bazeaza pe un proces de constituire de tip liber si nu se dezvolta pe voluntariat, ci, dimpotriva pe constrangere, nu poate fi un partid in sensul propriu al cuvantului. Partidele unice din lumea comunista nu erau, la rigoare partide politice; procedeele lor de inregimentare nu aveau in general nimic comun cu persuasiunea sau cu aderenta libera; alegerile, pe de alta parte erau departe de a fi liberesi, deci, de a pune in vreun fel in chestiune continuitatea guvernarii.”

6.3. Criteriul functional in definirea partidelor politice

a. Functia de organizare a alegerilor
1. incadrarea opiniei
2. incadrarea alesilor

b. Functia de educatie politica
1. actiunea de informare
2. rolul educativ al partidelor

c. Functia de integrare sociala : educarea de masa, integrarea sociala, socializare politica, administrarea resurselor sociale atunci cand devin partide de guvernamant, organizarea cadrului legislativ, ca partide parlamentare.

Dimensiuni ale conceptului de partid politic a. Dimensiunea formala
Modelul de abordare clasic al structurii partidelor politice (dimensiunea organizationala) este cel propus de Duverger in Partidele politice .Sociologul francez are in vedere doua criterii ierarhice: criteriul organiaztional propriu-zis (cel impus prin statutele partidelor) si criteriul participarii individuale.
In primul caz este vorba de un sistem de institutii complexe si variabile de la un partid la altul, pe verticala (congrese, comitete nationale, consilii, birouri de conducere etc.), cat si pe orizontala (comitate, sectii, celule etc.) menite sa atenueze caracterul personal al liderului si unde exista, teoretic, cel putin din punct de vedere statutar, o veritabila separatie a puterilor. Un principiu de baza este ca alegerile libere sa domneasca pe toate planurile. Din acest punct de vedere organizational, partidele sunt cat se poate de eterogene. Dar, desi aceasta morfologie organizatorica este foarte bogata, se poate totusi aprecia ca exista o stratificare piramidala a instantelor executive, stratificare ce-si are originile intr-o adunare generala sau larg reprezentativa; in plan orizontal, insa, realitatile organizatorice sunt mult mai diverse de la un partid la altul -; de altfel, la acest nivel sunt partide conduse de un sever principiu centralist si partide unde principiul subsidiaritatii este suveran, diferenta care antreneaza solutii organizatorice diametral opuse.
In privinta participarii indivizilor la viata organizatiei, dincolo de diferentele care se pot intalni, modelul lui Duverger este unul viabil. Sociologul francez a sesizat existenta unor cercuri concentrice care, in functie de raza lor, dar invers proportional , masoara gradul de participare si de solidaritate (de la cel mai larg, al simpatzantilor, pana la cercul cel mai restrans al liderilor). Legata de aceasta distinctie a diferitelor cercuri de apartenenta la un partid este si aceea a diferitelor cercuri care lupta pentru putere in interiorul formatiunii: cercul guvernamental (in conditiile in care partidul se afla la putere), cercul parlamentar (cand partidul are reprezentare parlamentara), cercul partizan („masina”, „aparatul”, cu personalul adiacent), cercul local. In acelasi timp trebuie subliniat ca nici organizarea interna si nici structurile de origine electorala nu sunt perpetue. Daca acest lucru este evident pentru cercul guvernamental sau parlamentar, schimbarile de ordin organizatoric tin de hotararile interne ale partidului.
Nu in ultimul rand, tot din perspectiva abordarii structurale, sunt si alte doua modele opuse de organizare a partidelor: modelul birocratic (oligarhic) si modelul stratarhic; pliajul unui partid asupra unuia sau altuia dintre aceste modele tine de gradul sau de ideologizare: saturarea ideologica (excesul de doctrina) impinge la un model oligarhic si dimpotriva, acolo unde doctrina este mai degraba un stil decat o credinta acaparanta, avem un model stratarhic.

b. Dimensiunea teleologica
Aceasta isi are originea explicativa in teoria weberiana a formelor de dominatie (traditionala, charismatica si legal-rationala) si de legitimitate. Tipul legal-rational este caracteristic vremurilor moderne. El se impune in virtutea “legalitatii”, in virtutea credintei in validarea unui statut legal si a unei “competente” positive, fondate pe reguli stabilite rational. Prin urmare, emergenta si consolidarea partidelor politice trebuie cautate in acest tip de legitimitate a puterii, cu atat mai mult cu cat revendicarea puterii trebuie sa fie justificata.Aceasta dimensiune teleologica a partidelor se explica theoretic prin doctrina suveranitatii poporului.
“Lupta pentru putere” ca si “exercitiul puterii” sunt deci, reglate intr-o democratie de principii, norme, proceduri care exclud desfiintarea adversitatii cat si posesia unei puteri absolute.

c. Dimensiunea ideologica
In comparatie cu dimensiunea structurala si cea teleologica, dimensiunea ideologica nu mai este atat de edificatoare pentru conceptual de partid politic. Si asta, deoarece pe de o parte s-a afirmat la sfarsitul secolului trecut cu toata increderea, “moartea ideologiilor”, iar pe de alta parte traditionala tipologie stranga-dreapta a devenit neconcludenta. Acesta este motivul pentru care s-a cautat inlocuirea criteriului doctrinal cu unul mai tehnic, mai operational. Astfel Goguel (1945) a afirmat ca stanga se defineste prin imperativul schimbarii, iar dreapta prin cel al ordinii, al stabilitatii. La fel si Quermonne considera ca diferenta dintre stanga si dreapta nu este data de ideologii, ci de “temperament politic”. Toate acestea permit concluzia ca, in pofida relativitatii lor doctrinale, stanga si drepata sunt inca operante si chiar profitabile analizei politice pentru cele mai multe din sistemele contemporane.

Prin urmare, veritabila ratiune de a fi a partidelor politice este accesul la guvernare sau cucerirea puterii politice. Acest fapt a fost subliniat de cei mai multi dintre sociologii fenomenului. Astfel, Robero Michels considera ca „orientarea generala a politicii partidelor, fie sub aspectul ei personal fie impersonal este lupta pentru putere (Machtstreben)” . Aceasta idee fusese exprimata si de Max Weber, care remarcase mai intai ca partidul presupune „relatii de tip asociativ, o apartenenta fondata pe o forma libera de recrutare”, pentru ca imediat sa sublinieze ca „obiectul partidului este de a asigura puterea pentru conducatorii sai in sanul unui grup institutionalizat in scopul realizarii unui ideal sau obtinerii de avantaje materiale pentru militantii sai” . De asemenea, Raymond Aron pune si el in evidenta aceasta trasatura atunci cand defineste partidele politice ca „grupari voluntare mai mult sau mai putin organizate care pretind, in numele unei anumite conceptii despre interesul comun si despre societate, asumarea, singure sau in coalitie, a functiilor de guvernare” .
Un partid politic se distinge astfel de orice alta forma de organizatie sociala (familie, club, grup de interes, biserica etc.) prin faptul ca el pretinde puterea, incredintat ca poate guverna tara singur sau in coalitie cu alte partide.

I.2. Functii si roluri ale partidelor politice.

Sistemele de partide contribuie decisiv la amplificarea functiilor de conducere si organizare sociala, de participare a cetatenilor la viata politica, de influentare constienta a evolutiei societatii.
Ratiunea de a fi a partidelor consta in accesul la guvernare sau in cucerirea puterii. Functia curenta si permanenta, inainte de toate, a partidelor este de a asigura medierea intre cetateni si stat, intre societatea civila si societatea politica. Aceasta este o functie de mobilizare care se manifesta continuu, dar cu deosebire in perioada alegerilor cand se stabileste o corespondenta reciproca intre societate, pe de o parte si partide politice pe de alta parte. S-ar putea aprecia ca ele reprezinta interfata dintre societate si stat. De asemenea, in sistemul politic si social nu exista un alt mijloc, in afara partidelor, care sa permita cetatenilor sa-si aleaga felul in care doresc sa fie guvernati. Partidele participa in chip esential, indiferent de mijloacele auxiliare utilizate in campaniile electorale, la actul cel mai de pret al vietii politice constitutionale: alegerea reprezentantilor. Astfel, intre structurarea votului si recrutarea personalului cu capacitate de guvernare, exista o relatie foarte stransa. Din acest punct de vedere, un partid este deopotriva o scoala de formare a celor care vor ocupa posturile guvernamentale si parlamentare. In acest sens Kay Lawson considera ca dintre toate insitutiile si organizatiile bazate pe libertatea de asociere, numai partidele aspira in mod deschis si neechivoc „ sa asigure legatura dintre mase si puterea publica pentru a-si plasa reprezentantii organizatiei lor in posturi in care ei pot exercita aceasta putere in numele maselor” .
Totodata, se poate aprecia ca oamenii si programele formeaza o unitate inseparabila, caci toate partidele se organizeaza si se mobilizeaza in scopul realizarii unui proiect politic global. Acesta este mai mult decat un simplu program, decat discursurile liderilor, mai mult chiar decat doctrina partidului. Acest proiect este purtatorul unei anume idei despre interesul general, despre binele public, idee nascuta din conflictele sociale majore. Astfel, functiile partidelor sunt strans legate de acest proiect politic fondator si de oamenii care sunt purtatorii acestuia.
Din acest punct de vedere, G.Voicu exprima o idee adiacenta, si anume ca „partidele sunt simultan producatori si produse pe piata politica, aceasta fiind definita ca loc in care se schimba produse politice contra sprijinului politic (material sau simbolic) si al voturilor.”
Din multitudinea categorizarilor functiilor si rolurilor partidelor, o functie ramane constanta in fiecare caz, aceea de mediere. Este una esentiala intrucat partidele sunt veritabile relee pentru vointa politica a societatii sau a unor segmente sociale.
In urma unei analize exhaustive a functiilor partidelor inventariate de stiintele politice de-a lungul timpului, Anthony King a stabilit ca acestea pot fi reduse la un numar de sase:
- structurarea votului;
- integrarea si mobilizarea marelui public;
- recrutarea liderilor politici;
- organizarea guvernarii;
- determinarea politicilor publice si
- coalizarea intereselor.
Acestea, apar astfel in forma reorganizata de P.H. Merkl:
1. recrutarea si selectarea personalului conducator apt pentru posturile guvernamentale;
2. conceperea programelor si politicilor pentru guvernare;
3. coordonarea si controlul organelor guvernamentale;
4. integrarea societara prin satisfacerea si concilierea cererilor de grup sau prin asimilarea unui sistem comun de credinte sau ideologie;
5. integrarea sociala a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor si prin socializare politica;
6. functia de contra-organizatie.

O alta forma de categorizare este aceea furnizata de perspectiva functionala prezentata in definirea partidelor politice.
Dincolo insa de acestea, trebuie precizat ca toate acestea sunt in primul rand functii ideale, aceasta intrucat, partidele nu executa in mod necesar toata gama acestor functii (sau altele). Ceea ce ramane de subliniat ca rol fundamental al partidelor politice este contributia lor la echilibrul sistemic al unei societati democratice, caci, democratia nu rezida in partide ci intre partide.

1. Tipologia clasica: partide de cadre-partide de masa

Cea mai cunoscuta tipologie a partidelor politice a fost realizata de de Maurice Duverger in 1951 in Les partis politiques. In principal, acesta deosebeste doua categorii de partide: partide de masa si partide de cadre.

1. Partidele de cadre se refera la acel tip de partid care este alcatuit din membri aderenti, care sunt notabili. Caracteristica de baza a acestui tip de partide este aceea a calitatii. Partidele de cadre nu cauta membri aderenti, ceea ce nu inseamna ca ar refuza adeziunea unei persoane la programul si doctrina partidului. Ca partid de notabili, partidul de cadre este reprezentat pana in anii '60 de notabili din provincie si din orase: medici, farmacisti, notari si primarul. Acestia sunt notabilii traditionali din zona rurala. Astazi, spun Debbasch si Pontier, termenul de “notabili” pare sa-si piarda din semnificatia lui originara, evolutia societatii aducand in planul militantismului politic o categorie mai larga in care pot intra: bancherii, functionarii de diferite tipuri, firme private, societati pe actiuni, etc.

Mai precis, categoria de notabili tinde sa devina astazi o categorie a liderilor de opinie din diferite circumscriptii electorale. Partidele de cadre au incercat sa atraga o categorie aparte de lideri, care, desi nu fac parte din categoria de notabili, au o influenta aparte la nivelul opiniei publice: artisti, scriitori, sportivi.
Dar, atragerea acestei categorii de notabili nu este doar grija partidelor de cadre astazi. Partidele de masa sunt la fel de interesate in atragerea personalitatilor din diferite domenii in randul liderilor lor. (13)

A doua caracteristica a partidelor de cadre este aceea ca au o structura laxa, si o autonomie mare la nivelul comitetelor si filialelor locale. Contactele personale primeaza in organizarea acestui tip de partide. De aici rezulta disciplina laxa, partidul nedispunand de mijloace de presiune asupra membrilor sai.

A treia caracteristica este o mare autonomie a comitetelor locale. Comitetul local exista prin si pentru parlamentarul ales, membrii acestui comitet fiind doar intermediari intre notabilul local si alegatori.

Partidele de cadre sunt intemeiate pe logica gruparii notabilitatilor dintr-o unitate administrativa in scopul pregatirii alegerilor, conducerea campaniei electorale si mentinerea contactului cu candidatii partidului. Membrii partidelor de cadre sunt persoane influente, cu prestigiu, are pot asigura “spatele candidatului” propus. Acesta este ceea ce astazi ar putea fi denumit “purtatorii secunzi de imagine pentru un candidat la voturile electoratului. Al treilea nivel de organizare si functionare a partidelor de care in competitia electorala este acela al expertilor ce se ocupa de organizarea si gestionarea campaniei electorale.

2. Partidele de masa
O prima caracteristica a partidelor de masa este aceea a obiectivului organizational: recrutarea a cat mai multi aderenti. Istoric vorbind, partidele de masa au aparut din sindicate, cazul cel mai clar fiind cel al Partidului Laburist. Institutia sufragiului masculin, apoi cea a sufragiului universal a facut posibila aparitia acestui tip de partide, care se opun partidelor traditionale ce se prezentau ca partide de cadre.
Aparute intai ca partide socialiste, partidele de masa vor avea un mare numar de militanti si de aderenti, spre deosebire de partidele de cadre care au simpatizanti.
La nivel financiar, partidele de masa se deosebesc de cele de cadre prin aparitia cotizatiei lunare sau anuale pe care membrii de partid trebuie sa o plateasca.
Partidele de masa se caracterizeaza prin ierarhia stricta a organizatiilor locale fata de filiala centrala. b. A doua caracteristica este cea a structurii de tip piramidal. Congresul este organul care defineste orientarea partidului pe termen scurt, mediu si lung. Congresul alege un Comitet Director sau un Comitet Executiv, care se ocupa de activitatea partidului. La randul sau, Comitetul ales deleaga responsabilitatile pentru activitatea de conducere cotidiana unui Birou permanent sau unei Comisii administrative, a carei componenta este diferita de la un partid la altul.
Cel mai bun exemplu de partid de masa sunt partidele socialiste si cele comuniste, care s-a construit pe principiul organizatoric al “centralismului democratic”.

Concluzii a. Distinctia partide de cadre-partide de masa se intemeiaza pe o diferenta in structura social si politica de organizare. Partidele de masa ca partide care sunt rezultatul largirii dreptului de vot au aparut, de regula, ca partide politice ale clasei muncitoare in secolul al XIX-lea. Avand in vedere suportul financiar la partidelor de masa aparute in aceste conditii, plata unei cotizatii devenea regula a apartenentei la partid. Partidele de mase si partidele de cadre pot intra pe clivajul de clasa sociala ale carei interese le reprezentau fiecare. b. Distinctia partide de mase-partide de cadre corespunde, in mare, clivajului social-politic stanga-dreapta in societatile occidentale. c. Partidele de cadre corespund organizarii si administrarii de tip caucus, pe cand partidele de mase corespund organizarii si functionarii de tipul organizatiei locale, caracterizate prin centralizare si functionare continua.
Aceasta tipologie a fost criticata de unii politologi (precum Aaron Wildavsky) pentru considerentul ca multe partide pareau sa ramana in afara acestei scheme generale. Astfel, partidele catolice si democrat-crestine ocupa un loc oarecum intermediar; partidele agrare datorita diversitatii lor organizatorice au nevoie de explicatii suplimentare. Aceasta tipologie va fi insa imbunatatita de Otto Kircheimer prin introducerea partidului de tip catch-all-party.

2. Alte tipuri de partide politice. Distinctii accesorii

1. “Partide suple - partide rigide” este o distinctie care se refera in conceptia lui Duverger la partide ce se definesc pe tipologia de baza amintita mai sus. Partidele suple sunt asociate partidelor de cadre, partidele rigide fiind asociate partidelor de masa. Rigiditatea sau supletea partidului se refera la tipul de structura organizatorica si la mecanismele de luarea deciziei pe care acestea il practica.
2. Partide cu ideologie globala si partide specializate
Distinctia se refera la domeniul de preocupari al partidului si la tipul de electorat caruia i se adreseaza. Partidul este “global” pentru ca el se refera la totalitatea vietii politice, economice, sociale a tarii si a indivizilor. Partidele specializate se refera la categoriile de probleme si la segmentul de alegatori-tinta caruia i se adreseaza.

3. Partide din tarile dezvoltate, partide din tarile in curs de dezvoltare
Primele se caracterizeaza prin faptul ca isi definesc activitatea pe principii si in cadru legislativ care le separa de stat si de clientelizarea necesara fata de seful statului, de exemplu. Partidele din tarile in curs de dezvoltare sunt adesea instrumente ale statului, ele fiind la dispozitia sefilor de stat.

4. Partide intraparlamentare si partide extraparlamentare
Partidele intraparlamentare sunt construite de catre un grup de initiativa din cadrul Parlamentului, care ia decizia infiintarii unui partid cu reprezentanta si institutionalizare teritoriala. Partidele extraparlamentare se construiesc in afara institutiei Parlamentului si au ca obiectiv fundamental cucerirea puterii politice sau, cel putin, participarea la influentarea deciziei politice prin reprezentare parlamentara.

3. PP. Negulescu: partide regionale-partide confesionale-partide de clasa

P.P. Negulescu propune o tipologie a partidelor politice in 1926 care distinge intre partide politice confesionale, partid politice regionale si partide politice de clasa, intr-o perspectiva in care incearca sa redefineasca acest din urma tip de partide prin apelul la criteriile functionalitatii. Sa-l urmarim!
1. Partidele politice confesionale sunt unitati organizatorice al caror scop este promovarea intereselor unei populatii care se autodefineste prin participarea la un sistem de norme si valori de tip religios. Acest tip de partid politic este instrumentul prin care confesiunile religioase incearca sa se implice in decizia politica si sa o influenteze in propriile interese. Exemplul relevant pentru implicarea confesiunilor religioase in politica il reprezinta secolul al XVI-lea, cand, continua Negulescu, protestantii se constituisera in Franta intr-o adevarata republica federativa, impartita in provincii, cu sefi militari care percepeau impozite si intretineau armate. Catolicii, alcatuisera Liga Sfanta, care dispunea si ea de o armata si trata in nume propriu cu regele Spaniei, asumandu-si astfel prerogative de organizare, functionalitate si reprezentativitatea de tip statal.
Pentru cazul Romaniei Mari Negulescu foloseste exemplul Partidului National roman din Transilvania, ce incerca sa se sprijine pe Biserica Unita. Belgia avea si Partidul Catolic, ce sustinea interventia papalitati ca institutie religioasa suverana in probleme interne ale statului belgian. Constituit o data cu Partidul Liberal, dupa 1830, cand ca stat independent Belgia isi adoptase o Constitutie democratica dupa normele cele mai inaintate ale vremii, Partidul Catolic din Belgia tindea sa fie socotit de catre celelalte partide politice drept un partid politic reactionar.
2. Partidele regionale
Partidele regionale sunt considerate in tipologia lui Negulescu drept partide politice, care, ca si partidele confesionale de tip catolic sau protestant, tind sa isi asume scopuri ce pot intra in conflict cu interesele si scopurile de guvernare ale statului. Ele reprezinta literele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor parti ale unui teritoriu national ce nu a ajuns in faza unificarii. Partidele politice regionale tinda sa opuna interesele locale intereselor generale ale statului ca intreg sau al natiunii.
Partidele politice regionale au aparut in istorie cel mai clar dupa secolul al XVIII-lea in SUA: Partidul Federalist care sustinea organizarea Uniunii eieºit din Congresul parintilor fondatori de la Phipadelphia din 1787-1788 in federatie cu puteri independente si superioare statelor care intrau in Uniune; Partidul antifederalistilor, devenit apoi Partidul Republican.
Pentru cazul Romanesc la car face referire Negulescu este semnificativ Partidul National Maghiar, care cerea “autonomia nationala” a ungurilor din Transilvania, consecintele ce decurg dintr-o astfel de cerere fiind unele de tip separatist, cu atat mai mult cu cat partidul cerea inlocuirea armatei cu militii nationale cu comanda si limba de comanda maghiare, instruirea recrutilor fiind pe timp de trei luni, cu posibilitatea de pastrare a armelor, dupa cum reiesea din programul Partidului National Maghiar. Negulescu critica un astfel de program de partid ca opunandu-se interesului general reprezentat de statul national unitar roman recunoscut prin Tratatul de la St.Germain la nivel international. Pentru Negulescu Partidul National roman din Transilvania, alaturi de Partidul Irlandez, pot sta drept exemple de partide regionale cu intentia de restructurare a unitatilor administrativ teritoriale in sens . PNR cere in 1881 autonomia Tansilvaniei, avand ca argument autonomizarea unei provincii cu o populatie majoritar romaneasca. Aceeasi situatie este reprezentata de Partidul Irlandez, care cerea autonomia provinciei locuite in majoritate de popoul pe care il reprezenta, cazul Trasilvaniei fiind al unui partid regional impotriva intereselor generale, deoarece maghiari nu reprezentau o majoritate in Trnsilvania, ei nefiind nici compact dispersati pe teritoriul acesteia.

3. Partidele nationale au aparut in secolul al XIX-lea, o data cu afirmarea vietii politice pe principiul natioalitatilor. Aceste partide nationale se defineau prin angajamentul programatic de constructie de stat national unitar in teritorii care e aflau fie sub dominatie straina, fie sub dominatie straina si faramitate. Partid nationale “pur” nu au aparut decat acolo unde exista suprastructura imperiala. Exemplu sunt partide nationale ale nationalitatilor din Imperiul Austro-Ungar: partidul ceh, roman, polon, italian, croat. Un alt exemplu de astfel de partide sunt cele care isi atribuie titulatura de national pe langa o alta, care face trimitere la o doctrina politica sau la un alt determinat. Partidele liberale sunt exemple de astfel de partide nationale, pentru cazul romanesc politica partidului liberal ajuns la putere dupa 1876 fiind una de protectie neoliberala a economiei si a industriei romanesti.
Unele partide nationale cereau independenta, altele autonomia, o alta categorie cerand unirea sau reintregirea statului national cu teritorii aflate sub o administratie straina.
4. Partidele de clasa sunt si ele partide politice care urmaresc, de multe ori, scopuri incompatibile cu interesele generale sau ale statului national unitar.
Din aceasta categorie fac parte partidele socialiste care reprezinta clasa muncitoare, ce o definesc drept o clasa sociala nu doar diferita de clasa burgheza, ci si opusa acesteia.
Partidele agrariene sunt un alt exemplu de partide de clasa, definind baza lor sociala in aceeasi termeni de conflict ireductibil cu celelalte clase sociale.
Partidele taranesti se definesc prin constructii ideologice care proiecteaza clasa taraneasca nu doar in afara structurii obisnuite a societatii. Ea este definita ca o clasa nu numai parte de celelalte clase sociale, ci si cu interese ireductibile la interesele celorlalte clase si ale proprietarilor de pamant deopotriva.
Principiul de constructie ale acestor partide politice care ar fi definite astazi drept partide antisistem este acela al exploatarii antagonismelor de clasa, zice Negulescu, sau a antagonismelor pe care ele le presupun ca exista intre diferite clase social-profesionale.
Pe de alta parte, organizarea, structura si functionalitatea acestui tip de partid duc in mod necesar la internationalism.
In al treilea rand ca partide ale luptei de clasa, ele tind sa devina partide ale schimbarii radicale la nivelul societatii.

4. Partide de opinie-partide ideologice

Criticile adresate tipologiei clasice oferite de M. Duverger sunt de doua tipuri.
Primul tip de critica se refera la faptul ca partidele de cadre sunt pe cale de disparitie, in SUA si in Marea Britanie procesul fiind evident. Realitatea nu a validat deci tipologia lui Duverger.
A doua critica trimite la partidele crestin-democrate si partidele agrariene. Partidele democrate-crestine sunt aparute din opozitia dintre stat si biserica. Ele sunt partide interclasiale, adeziunea la partid fiind intemeiata pe sentimentul apartenentei la comunitatea religioasa, cum este cazul Germaniei, unde clivajele religioase sunt o harta electorala buna pentru reprezentarea sustinerilor social-democratilor si crestin-democratilor.
Partidele democrat-crestine sunt orizontale la nivel ideologic, in sensul ca ele au o aripa de stanga si o aripa de dreapta.
De cealalta parte, partidele agrariene sunt partide de clasa care nu par nici ele sa tina cont de tipologia lui Duverger. In tarile scandinave, in cantoanele elvetiene si in Olanda, ele reprezinta comunitati social-profesionale distincte. Acestea tin mai degraba de termenul lui Marx de “partid de clasa” pentru partidul de tip comunist.

1. In Tratatul de stiinta politica, Burdeau propune distinctia dintre partide de opinie si partide ideologice.

A. Partidul de opinie. Caracteristici a. Grupeaza persoane ce apartin la categorii sociale diferite, fara a incerca sa fie expresia unei clase sociale. Ele nu au ca baza de aderare deci originea sociala a indivizilor; b. accepta structura sociala existenta, fara a urmari schimbarea acesteia. c. se naste pentru a reprezenta opinii deja existente d. personalitatile joaca un rol foarte important, determinand doctrina partidelor prin atitudinea lor, ceea ce duce la o linie politica fluctuanta in obiectivele partidului.

B. Partidul ideologic. Caracteristici a. Doctrina si ideologia de partid este liantul care creeaza solidaritatea aderentilor. b. este un partid exclusivist c. este un partid autoritarist, netolerand alte ideologii politice sau alte partide. d. Atunci cand ajunge la putere el tinde sa controleze toate mecanismele statului, propunandu-se ca reprezentant al natiuni.

5. Partide de militanti si partide de alegatori

Otto Kirchheimer ne propune in studiul “The Transformation of Western European Party systems" publicat in culegerea de texte editata de La Palombara si Weiner (1966) termenul de “catch-all party”, dar pare sa prefere formula de “partide de asemanare”. (14) Aparitia acestui tip de partid spune autorul, tine de procesul de dezideologizare si depolitizare, care implica trecerea de la participarea intr-o structura politica cu finalitati foarte clare la adeziunea electorala pentru variate motive si suficiente, dar in orice caz, necesare. Sursa acestui tip de partid este imitatia celorlalte partide e tip socialist.
Acest tip de partide apare, in special, dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand partidele burgheze constientizeaza faptul ca in calitate de partide de reprezentare individuala prind din ce in ce mai mult teren in campul electoral. Solutia adoptata de acest tip de partide a fost aceea de a imprumuta caracteristici organizatoric-functionale de la partidele de masa. Pe de alta parte, partidele de masa (ale integrarii de clasa) se transforma si ele in partide populare de tipul catch-al. Ideologic vorbind, partidele politice traditionale de dinainte de al doilea razboi mondial ajung in situatie de a pierde electorat prin disparitia problemelor pe care acestea le reprezentau in societate.
Ideologia pe care se construiesc acest tip de partide politice este una de maxima generalitate in amplul electoral. Partidele socialiste (laburismul britanic, social-democratii francezi), partidele liberale sau partidele conservatoare partidele sau uniunile de partide construite pe principii confesionale, tind sa maximizeze impactul lor social prin atragerea de electorat care nu intra in conflict cu propriile lor principii ideologice.

Jean Charlot a preluat (15) distinctia lui Kirchhemeier si Duverger. Este vorba despre distinctia partide de cadre-partide de masa, la care adauga partidele de militanti. Aceste partide sunt unite prin ideologie si participarea interna a tuturor si intr-o actiune permanenta. Aceste tip de partide corespunde categoriei partide de masa la Duverger. El nu le califica drept partide de masa, adaugand o a treia categorie - partidele de alegatori, acesta fiind contributia ce mai originala a lui J.Charlot. a. recuza dogmatismul ideologic, propunand <un fond comun de valori> (statul, natiunea independenta, pentru fenomenul gallismului). b. spre deosebire de partidul de militanti partidele de alegatori nu discuta problema schimbarilor de sistem c. spre deosebire de partidele de notabili, partidele de alegatori admit democratia de masa, avand un caracter popular, el mergand pe ideea “kermezelor populare”.

6. Paradigma lui Rokkan: partide din clivaje sociale

Tipologia pe care o propune Rokkan (16) pleaca de la existenta mai multor tipuri de clivaje sociale. Ne aflam in situatia unei paradigme istorico-functionaliste, dupa cum afirma Seiler in lucrarea Partide politice europene.

Exista trei tipuri de revolutii care au dus la trei tipuri de clivaje: revolutia nationala, revolutia industriala si revolutia internationala.
Sistemul politic a fost afectat in trei randuri la nivelul axei functionale si la nivelul axei sale teritorial-culturale.
Revolutia nationala a dat nastere la doua clivaje pe axele mentionate mai sus: clivajul biserica/stat; clivajul centru/periferie. Revolutia industriala a generat clivajul proprietari/muncitori si la nivel teritorial clivajul sectorul primar/sectorul secundar.
Revolutia internationala nu a generat clivaje la nivel functional. Efectul ei la nivelul partidelor politice a fost acela ca a generat divizarea partidelor de stinga in partide socialiste si partide comuniste. Astfel, se obtin in tipologia lui Rokkan patru categorii de partide politice.

1. Clivajul stat/biserica genereaza partide clericale si partide anticlericale. Primele sunt favorabile mentinerii rolului traditional al bisericii in stat, celelalte cerand separarea totala a bisericii fata de stat.
2. Clivajul centru/periferie a dat partidele centralizatoare in ceea ce priveste autoritatea statului si partide descentraliste, uneori chiar autonomiste.
3. Clivajul rural-urban a dat nastere la partide politice rurale si partide politice orasenesti.
Lipset si Rokkan incearca in Cleavage Structures and Party Systems sa analizeze procesul de transferare a unor conflicte de tip social la nivelul unui sistem de partid care le preia si ofera cadrul de competitie a acestora. Partidele politice sunt socotite de autori din aceasta perspectiva mai ales prin intermediul functie instrumentale, a celei de reprezentare si a celei de exprimare a intereselor de la nivelul corpului social la nivelul campului politic. Ei construiesc pe o dialectica de tipul conflict-integrare, cu referire la competitia dintre partide si aliante politice pentru resurse sociale.
Conflictele sociale sunt dintre cele mai diferite in societate. Acesta este un loc comun deja. Ceea ce aduc nou cei doi autori prin ideea clivajelor politice si ale transferului lor la nivelul campului politic se refera la faptul ca doar anumite conflicte sociale pot fi transferate la nivel de sistem de partide si pot da nastere la ierarhii functionale pentru un stat ca intreg, polarizand politica in cadrul statului respectiv.
Analiza pe care o propun Lipse si Rokkan pleaca de la ideea inventarierii conflictelor politice prin intermediul uni model ideal. Altfel spus, ei incearca sa identifice la nivel logic totalitatea conflictelor la nivel social ce se pot transfera si afecta, polariza politica unu stat. Modelul ideal pe care il propun ei este construit pe doua axe.

Prima axa este una a teritorialitatii. A doua axa este cea functionalitatii.

Reprezentate in acest model bidimensional, clivajele sociale tind sa se defineasca astfel: a. axa teritoriala: opozitia central-local se refera la reactii tipice ale periferiilor si regiunilor, minoritatilor lingvistice la politica elitei traditionale de la centrul statului, care este una de centralizare de si de control al deciziei politice pe intreg teritoriul statului. b. Axa functionalitatii trece peste dimensiunea teritoriala, ea reproducand partide politice, aliante si conflicte intre localitati care apartin aceleiasi unitati si putand uni localitati ale centrului cu localitati ale periferiei. Avand principii ideologice de constructie, axa functionalitati tinde sa distruga reprezentativitatea teritoriala a unei societati la nivelul politicilor de stat.
Un conflict politic este insa rar posibil a fi definit pe una sau alta dintre cele doua axe in mod exclusiv. In cele mai multe cazuri, clivajele pe cele doua axe se suprapun, se argumenteaza si se provoaca reciproc. Opozitiile teritoriale pun blocaje procesului de constructie de natiune, la extrema ele putand general razboi. Opozitiile functionale se pot dezvolta doar atunci cand un teritoriu national este consolidat.

Lipset si Rokkan propun deci patru linii de clivaj critic ce pot structura sisteme de partide intr-o tara sau alta:
1. conflictul dintre cultura statului national sau a constructie de stat national si cresterea rezistentei locale a populatiilor din periferie sau d alta nationalitate la politica crearii de stat national;
2. conflictul dintre Statul National centralizat si mobilizator si corporatia istoric stabilita si privilegiata a Bisericii. Originea acestui clivaj este in Franta.
Asa cum se poate observa, aceste doua clivaje sunt rezultatul Revolutiei Nationale.
3. Clivajul dintre proprietarii de pamant si clasa antreprenorilor industriali.
4. Clivajul dintre proprietari si patroni, pe de o parte, muncitori si neproprietari, pe de alta parte.
Aceste doua clivaje sunt rezultatul Revolutiei Industriale, procesul revolutionar de acest tip avandu-si originea in Marea Britanie.

7. Tipologii clasice de partide si cazuri istorice noi: M. Duverger

Am observat ca tipologiile clasice ale partidelor politice ridica serioase probleme atunci cand este vorba despre situatii politice noi de structurare a lumii sociale in organizatii cu scopuri politice. Agrarienii, ecologistii sunt doar doua de astfel de exemple. Exemplele care nu pot sta in tipologii binare sunt completate de cele ale partidelor politice care apar in situatii revolutionare. Cazul romanesc, de exemplu, ca si cazul partidelor politice aparute in urma unor schimbari radicale de structuri politice de tip revolutionar dau seama de partide politice care nu apar nici din interiorul, nici din exteriorul parlamentelor. Argumentul este unul simplu: nu exista parlamente in aceasta perioada de restructurare a sistemului institutiilor politice fundamentale. Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc, devenit apoi si Crestin-democrat, sunt doua dintre exemplele de partide care au fost infiintate de un grup de initiativa imediat dupa caderea regimului comunist in Romania, moment in care exista un vid real de institutii politice reprezentative. In momentul cand a aparut Parlamentul roman, sau chiar in cazul parlamentului provizoriu, atat cele doua partide politice, cat si Frontul Salvarii Nationale erau constituite in structuri la centru si in teritoriu, ierarhia interna a organizatiei, si ideologia declarativ asumata, reprezentarea structurilor teritoriale in parlamentul provizoriu, dand seama de partide politice in sens modern, chiar daca insuficient puse la punct la nivelul doctrinei si al programelor.
Lasand de o parte o astfel de problema care, cel putin pentru cazul romanesc, este una strict formala, organizatiile politice astfel infiintate (sau reinfiintate, in cazul “partidelor istorice” functionau pe principiile delegarii de putere si ale reprezentativitatii. Cand a aparut institutia parlamentara reprezentativa in mod real pentru Romania anului 1990, partidele politice romanesti importante ale momentului erau deja constituite.
Propunerea de rezolvare a acestei inadvertente a tipologiei duale partide intraparlamentare-partide extraparlamentare ar putea fi adaptata prin introducerea unei categorii binare inca mai largi, de tipul partide construite de sus in jos-partide construite de jos in sus, categoriile lui Duverger devenind specie a genului “partide de sus in jos-partide de jos in sus”. In cazul tipului de partide construite de sus in jos, am putea avea ca subdiviziuni categoria partidelor intraparlamentare, dar si a partidelor extraparlamentare. Categoria partidelor construite de jos in sus ar putea avea ca subdiviziuni categoria partidelor iesite din sindicate prin delegari succesive de putere catre un Consiliu National sau un Comitet Director, dar si alt tip de partide extraparlamentare, care se constituie pe acest principiu al delegarii de putere.

2. Conceptul de putere: M. Duverger
Cele mai multe definitii ale relatiilor de putere fac apel la termenii de influenta si forta. Maurice Duverger ne avertiza in urma cu cateva decenii insa asupra confuziilor posibile dintre acesti trei termeni, care trimit la realitati sociale total diferite. Astfel, conceptul de putere trebuie separat de cel de influenta, sau de conceptul de forta. Care sunt argumentele pentru o astfel de separare? a. Influenta este o situatie de fapt. Ea trimite la contexte in care cineva poate impune, cel putin partial, punctul sau de vedere unui alt individ sau grup intr-o relatie sociala data. (5) b. Spre deosebire de influenta sau forta, puterea este un concept normativ, continua Duverger, pentru ca
"...ea defineste situatia celui care are dreptul de a cere ca ceilalti sa se plieze propriilor sale directive intr-o relatie sociala, pentru ca sistemul de norme si de valori ale colectivitatii in care se produce aceasta relatie sociala stabileste acest drept si il atribuie celui care se prevaleaza de el."
E adevarat, observa Virgil Magureanu in Studii de sociologie politica (1997) Duverger lasa in aceste conditii deschisa posibilitatea de a substitui conceptul de putere cu cel de autoritate. Asimilam insa pentru moment nevoia de a distinge intre conceptul de putere si cel de influenta, incercand sa cautam definitii ale puterii care sa evite suprapunerea conceptuala semnalata anterior. c. Mergind pe linia lui Duverger, dreptul de a comanda este insotit intotdeauna si de mijloacele necesare pentru a se putea exercita eficient. Dintr-o astfel de perspectiva, putem spune ca o relatie de putere are intotdeauna in componenta sa o dimensiune de forta. Ceea ce este echivalent cu a spune ca puterea este acompaniata de forta (puissance).
Raportand aceste observatii la scopul final al analizei noastre -; puterea politica si caracteristicile acesteia, exista riscul de a obtine concluzii deformate de tipul definirii puterii prin politica si a politicii prin putere.
Pentru a evita o astfel de capcana teoretica sesizata de Jean-Marie Denquin in Introduction a la science politique (1991) vom aplica strategia analitica propusa la inceput: analiza conceptului de putere politica trebuie sa inceapa de la lamurirea conceptului de putere in general, prin intermediul unei directii speciale: dialectica relatiei comandament/supunere.

3. Faptul social al puterii: J.-W. Lapierre
Din cele prezentate pana acum au aparut cel putin cateva probleme care trebuie clarificate. Prima problema se refera la faptul ca in societate exista mai multe tipuri de putere (cel putin doua -; sacerdotala si politica). A doua problema se refera la faptul ca in epoci istorice diferite, puterea a fost subiect de discutie al diferitilor ganditori politici, filosofi, etc. A treia si cea mai importanta problema este cea care apare din citarea lui Acton, de unde putem lesne trage concluzia ca avem de-a face cu puterea in general, detinerea unei functii politice fiind un caz special in care "puterea corupe". Pentru inceput sa discutam despre conceptul de putere. Dupa stabilirea ariei sale de semnificatie ne vom ocupa de diferitele tipuri de putere, cu accent pe puterea politica si puterea simbolica in diferitele lor intruchipari socio-politice.

Discutand "faptul social al puterii", J.W. Lapierre, sustine ca relatia noastra cu puterea sociala de o forma sau alta poate fi citita pana si in cel mai rudimentara experienta sociala, aceea de a face parte dintr-un grup, de exemplu. O astfel de apartenenta voluntara sau impusa implica intotdeauna supunerea fata de o anumita putere. Autorul francez conchide: "Acesta este faptul social al puterii in generalitatea sa." (6) Cum explicam o astfel de propozitie fundamentala pentru analiza conceptului de putere?
Apartenenta la un grup social presupune obligatii de tipuri diferite, acestea fiind parte a situatiei de apartenenta al grupuri de adeziune (sindicat, partide politice, etc.), sau grupuri situationale (familie, clasa, echipa, etc.). Apartenenta la un grup se poate manifesta si ca o presiune sociala sau o constrangere, fata de propriile noastre pasiuni sociale. Nu exista grup social in afara relatiilor de putere, in fiecare caz individual existand cel putin una dintre cele trei forme de putere: imediata, individualizata si institutionalizata. (7) a. Puterea imediata este cea care se aplica tuturor membrilor unui grup, fara a fi exercitata de cineva anume: nimeni nu comanda, dar toata lumea se supune. O astfel de situatie de supunere face referire, de exemplu, la traditie, obiceiuri, urmate de reprobare iar nu de sanctiune expresa, interdictii, tabuuri sociale, mentalitatea arhaica. b. Puterea sociala individuala este absolut necesara in situatiile in care grupul intra in relatii constante cu mediul social. Puterea individuala apare cu evolutia spre bogatie, structurata societate si specializarea profesiunilor. Puterea sociala imediata este intim legata de proprietatea privata. Ea este astfel generata de factori precum: specializarea functiilor si monopolizarea accesului la functiile economice, militare, religioase (18). c. Puterea institutionalizata este legata de "o luare colectiva de constiinta" (19), care face ca grupul sa fie recunoscut de toti membrii sai ca o entitate separata si superioara tuturor. Situatia pusa in discutie comporta aparitia de norme , reguli sociale, independente de fiecare membru al grupului. Puterea institutionalizata presupune organizare sociala deci in temeiul anumitor norme care sunt rezultatul unei traditii si care sunt aparate de agentul puterii, sau care sunt ele insele rezultatul unui proces de elaborare de catre chiar puterea ce asigura ordinea sociala. Luarea colectiva de constiinta face posibila aparitia unui “drept obiectiv" in raport cu care se creeaza dreptul pozitiv ce are rolul explicitarii “dreptului obiectiv” si al stabilirii normelor si regulilor ce sustin structura sociala respectiva. O astfel de putere institutionalizata prin reguli, traditii, obiceiuri, reguli cu caracter normativ fie scrise, fie nescrise, ne plaseaza insa in proximitatea unui anumit tip de putere. Este puterea sociala care asigura ordinea la nivelul unei intregi societati si care impune regulile interactiunilor sociale. O astfel de putere institutionalizata este puterea politica.

In cadrul acestei definitii generale a relatiilor de putere, K.Dowding, introduce In lucrarea Puterea (1997) o distinctie fundamentala care poate opera la toate nivelurile de prezentare a acestui tip de relatie sociala: “puterea de a face” si “puterea asupra cuiva” (individ sau grup). O astfel de distinctie insa este mai degraba una de factura didactica. In realitate, ori de cate ori vorbim despre puterea unui individ, institutii, grup social, ne referim in egala masura la ce decizii poate impune, influenta, realiza acesta, pe de o parte, la aria de cuprindere a acestor decizii, pe de alta parte.

6. Puterea ca relatie sociala de inegalitate. Perspectiva formala
Autoritatea apartine puterii, pentru ca prin ea puterea directioneaza si influenteaza. La fel si coercitia prin forta si manipulare. In Logique et casuistique du pouvoir H.B.Acton (16) considera ca puterea inseamna capacitate, de unde reiese ca puterea unui individ este legata de tipul si numarul de lucruri pe care acesta le poate face. Th. Ruyssen accentueaza in Les facteurs psichologiques du pouvoir analiza puterii din perspectiva unei relatii sociale definita in termenii raporturilor de forta si influenta. In aceeasi paradigma cu R. Dahl, el trateaza puterea prin referire la capacitatea unuia de a influenta comportamentul celorlalti. Propunand o perspectiva de formalizare a relatiilor de putere, Dahl se refera la aceasta in termenii unui "...raport intre doi actori sociali dintre care unul ii influenteaza pe ceilalti sa actioneze altfel decat ei ar fi facut-o in lipsa acestuia."
In cadrul analizei formale a lui Dahl avem de-a face cu un raport de putere ori de cate ori un subiect A obtine de la un subiect B executarea unei actiuni pe care B n-ar fi facut-o in absenta lui A. (17)
Definind astfel puterea, observam ca termenul de "influenta" este sinonim cu cel de “inegalitate”. Orice relatii de putere, aflam din definitia formala a lui Dahl, trimite in mod necesar la raporturi de inegalitate. E adevarat, avem o inegalitate acceptata, sau una impusa prin varii mijloace. Dupa cum este la fel de posibil sa ne imaginam o relatie de influentare intre A si B, in conditiile in care subiectul B face o actiune impusa de A, pe care, de exemplu, el este interesat sa o faca. Daca profesorul, de exemplu, in timpul unui seminar lipsit de interes pentru un anume student il trimite pe acesta sa citeasca ziarul iar studentul se gandea tocmai la acest tip de activitate, avem de-a face cu o actiune pe care studentul o facea oricum din proprie initiativa, iar profesorul nu face altceva decat sa ii ofere posibilitatea de a o realiza. Definitia formala a lui Dahl reprezinta o perspectiva generala asupra relatiilor de putere ce poate fi folosita ca punct de plecare in discutarea de cazuri specifice in care astfel de relatii se manifesta. Ca orice definitie ce se vrea universala, definitia formala a puterii pacatuieste prin imposibilitatea de a explica serii de situatii specifice ale relatiilor de putere.

9. Teoria jocurilor: puterea ca dominare si puterea in sens de cooperare
Intre abordarile asupra puterii in general, asupra puterii politice in mod special, lucrarea lui Keith Dowding Puterea (1997), face parte din categoria de analiza pe care am putea-o numi "pozitivista". Atributul pe care l-am propus pe langa analiza lui K.Dowding se intemeiaza pe cel putin doua caracteristici esentiale ale modului de a defini puterea. Prima se refera la faptul ca indivizii angajati intr-o astfel de relatie sunt considerati mai degraba ca "indivizi rationali", capabili sa aleaga "in mod rational" intre alternative de comportament in raport cu alti indivizi. A doua caracteristica se refera la modelul analitic pe care autorul il foloseste in analiza puterii in societate: modelul cunoscut sub numele de Rational Choice Theory, un model matematic ce pune in balanta alegerile a mai multi actori intr-un cadru social determinat.
Autorul propune ca punct de plecare in analiza puterii distinctia dintre "puterea e a face" si 'puterea asupra" unui individ sau grup. Totusi, distinctia dintre cele doua tipuri de utere serveste, mai degraba scopuri analitice, pentru ca "puterea asupra' implica 'puterea de a face', deoarece spunem ca A are putere asupra lui B, in sensul ca il face pe B sa faca x actiune. (p.4). Fara sa o afirme in mod explicit, Dowding leaga cele doua concepte propuse de ideea de potential

 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite