1. Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte cuprinse în preţul de vânzare al mărfurilor produse şi realizate în interiorul aceleiaşi ţări. La plata acestor impozite indirecte sunt supuse, de regulă, bunurile de larg consum. Structura bunurilor de larg consum care fac obiectul taxelor de consumaţie este diferită de la o ţară la alta. În general, sunt supuse taxelor de consumaţie următoarele produse: zahărul, sarea, uleiul, vinul, berea, tutunul, textilele, încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie se întâlnesc sub diverse forme:
- când se stabilesc asupra anumitor produse se numesc taxe de consumaţie pe produs (accize);
- când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie se numesc taxe generale pe vânzări.
Accizele se aşează asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărător cu altele, pentru ca astfel impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat. Ele se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie în cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. De regulă, produsele destinate exportului sunt scutite de aceste impozite indirecte, iar cele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene. Nivelul cotelor utilizate pentru calculul accizelor pentru produsele din tutun depăşeşte frecvent cota de 50-60%.
În România, se practică accizele pe produse cum sunt:
- băuturile alcoolice;
- vinurile;
- produsele pe bază de vin;
- berea;
- produse din tutun;
- produse petroliere;
- cafeaua;
- confecţiile din blănurile naturale;
- articole de cristal;
- bijuterii;
- autoturisme inclusiv din import;
- parfumuri
- aparatură tehnică de uz casnic.
Plătitorii de accize pentru produsele supuse accizelor sunt agenţii economici, persoanele juridice, asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate care produc sau importa astfel de produse. În mod normal, produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului, de regulă, nu sunt impozitate.
În ţara noastră, în perioada de după 1989, accizele se calculau pe baza sistemului ad valorem, dar acest sistem a fost îmbunătăţit începând cu 1997 prin combinarea sa cu procedeul de aplicare a accizelor sub forma unor sume fixe pe unitatea de măsură şi exprimate în ECU. Acest aspect a reprezentat un pas important în direcţia armonizării cu legislaţia din Uniunea Europeană.
În conformitate cu O.G. nr. 158/27 nov. 2001 sunt scutite de plata accizelor următoarele:
- produsele exportate direct sau prin agenţii economici intermediari;
- produsele comercializate prin magazine autorizate în regim de duty-free;
- produsele importate în regim de tranzit sau de import temporar;
- bunurile constituite ca aport în natură ale investitorilor la capitalul social sau la majorarea acestuia;
- bunurile de import provenite din donaţii sau împrumuturi nerambursabile acordate de guverne străine organizaţiilor nonprofit şi de caritate;
- alcoolul etilic alimentar utilizat nu pentru consum, ci pentru producţia de medicamente.
Baza de impozitare diferă în funcţie de provenienţa produselor. Astfel, pentru produsele din producţia internă, baza de impozitare o constituie preţul de livrare, respectiv preţul producătorului care nu poate fi mai mic decât suma costurilor ocazionate de obţinerea produsului respectiv. Pentru produsele de import, baza de impozitare o constituie valoarea în vamă la care se adaugă taxele vamale şi comisioanele vamale.
Momentul datorării şi termenul de plată al accizelor diferă după cum urmează:
- pentru produsele din producţia internă, accizele se datorează la data efectuării livrării;
- pentru produsele din import, accizele se datorează la data înregistrării declaraţiei vamale.
Plata accizelor se efectuează lunar, până la data de 25 a lunii următoare celei expirate pentru produsele din producţia internă, iar în situaţia accizelor datorate pentru produsele din import, plata se efectuează concomitent cu plata taxelor vamale.
Alte obligaţii ale plătitorilor de accize
Toţi plătitorii de accize şi alte taxe indirecte au următoarele obligaţii:
1. să se înregistreze ca plătitori de accize sau alte taxe indirecte la organele fiscale teritoriale în baza unei declaraţii;
2. să ţină evidenţa accizelor şi a operaţiunilor impozitate conform normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor;
3. să depună lunar, până la data de 25 a lunii următoare, la organul fiscal teritorial decontul de impunere.
Organele fiscale au obligaţia să atribuie fiecărui plătitor un cod fiscal special, ataşat codului fiscal şi să remită agenţilor economici în termen de 15 zile de la data primirii declaraţiei, înştiinţarea de luare în evidenţă ca plătitor de accize şi alte impozite indirecte şi codul atribuit.
În unele ţări există preocupări în vederea utilizării accizelor ca instrumente pentru înfăptuirea unor obiective sociale. S-a constatat că, în ţările în care nivelul impozitelor ce se percep asupra alcoolului sunt reduse, există şi cel mai mare consum de alcool şi cu o pondere sporită a efectelor acestuia asupra absenteismului, accidentelor rutiere şi infracţiunilor de tot felul.
Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri, care a fost introdus în majoritatea statelor după primul război mondial, fiind aşezate asupra deverului total (cifra de afaceri sau totalul vânzărilor) al întreprinderilor industriale şi comerciale. Acest impozit este mai comod pentru stat pentru că are un randament mai ridicat şi reclamă cheltuieli mai mici de percepere.
În practica fiscală internaţională se cunosc mai multe forme de aşezare a impozitului pe cifra de afaceri, în funcţie de veriga la care se încasează (unitatea producătoare, comerţul cu ridicata sau cu amănuntul), astfel: impozitul cumulativ (multifazic) şi impozitul unic (monofazic).
În condiţiile practicării impozitului cumulativ (multifazic), mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul ieşirii din procesul de fabricaţie şi până când ajung la consumator. Impozitul se mai numeşte şi „în cascadă”, „bulgăre de zăpadă” sau „în piramidă” deoarece la fiecare verigă nouă se aşează asupra preţului la care se achiziţionează marfa în care este inclus şi impozitul plătit cu prilejul fiecărei tranzacţii până în momentul respectiv. Impozitul cumulativ prezintă avantajul că asigură un randament fiscal ridicat chiar în condiţiile practicării unor cote mici de impozit. El a fost utilizat în Olanda, Germania, etc.
Impozitul unic (monofazic) se caracterizează prin aceea că se încasează o singură dată indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa supusă impunerii. Uneori impozitul se încasează în momentul vânzării mărfii de către producător şi atunci se numeşte taxă de producţie, alteori se încasează în stadiul comerţului cu ridicata sau cu amănuntul şi se numeşte taxă asupra vânzării sau impozit pe circulaţie. Acest impozit s-a practicat în Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Suedia, Norvegia, iar în SUA, Canada, Japonia şi Elveţia se practică şi în prezent. Taxa de producţie se percepe de la un număr relativ redus de plătitori, fapt ce îi permite statului să efectueze în mai bune condiţii controlul asupra aşezării şi perceperii impozitului, comparativ cu impozitul pe circulaţie.
În funcţie de baza de calcul, impozitul pe cifra de afaceri îmbracă forma impozitului pe cifra de afaceri brută şi a impozitului pe cifra de afaceri netă.
Impozitul pe cifra de afaceri brută se stabileşte prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare. Acest impozit prezintă un randament fiscal ridicat deoarece se percepe la toate verigile prin care trece o marfă. Dar, prezintă dezavantajul că duce la calcularea şi perceperea de impozit la impozit sau, astfel spus, duce la o stratificare de impozit, la o aplicare acumulată a acestuia. Impozitul pe cifra de afaceri brută stimulează concentrarea producţiei deoarece întreprinderile integrate, care ocolesc comerţul cu ridicata, sunt avantajate faţă de cele neintegrate care livrează produsele lor întreprinderilor comerciale. Un alt inconvenient al impozitului pe cifra de afaceri brută îl reprezintă faptul că determinarea compensaţiei de export cuvenită exportatorului pentru mărfurile exportate este dificilă, necunoscându-se cât impozit indirect s-a plătit de la producător la exportator, pentru a solicita rambursarea impozitului aferent exportului. Calcularea acestei compensaţii este necesară deoarece bunurile care fac obiectul comerţului exterior se impun în ţara de destinaţie şi nu în cea de origine, şi de aceea este necesară restituirea, parţială sau integrală, a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate.
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Impozitul pe cifra de afaceri netă înlătură neajunsurile menţionate în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută. Acest lucru este posibil, deoarece modul de aşezare şi percepere a impozitului pe cifra de afaceri netă face ca suma datorată statului cu titlu de impozit să fie aceeaşi indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa. Este posibilă totodată, calcularea cu uşurinţă a compensaţiei de export.
Plecându-se de la avantajele pe care le oferă impozitul pe cifra de afaceri netă, în ţările membre ale Comunităţii Economice Europene (în prezent Uniunea Europeană) s-au depus eforturi pe linia înlocuirii impozitului pe cifra de afaceri brută cu impozitul pe cifra de afaceri netă, cunoscut sub numele de taxa pe valoare adăugată. Deşi Consiliul Ministerial al C.E.E. hotărâse în anul 1967 introducerea taxei pe valoarea adăugată începând cu 1 ianuarie 1970, acţiunea de introducere a acestei taxe s-a încheiat în anul 1972, iar aplicarea ei nu s-a făcut identic în toate statele membre.
Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre ale U.E. şi în alte ţări cum sunt: Japonia, Canada, România, Bulgaria.
Taxa pe valoare adăugată se poate calcula în două variante. Conform primei variante, taxa pe valoare adăugată se calculează prin aplicarea cotei proporţionale asupra valorii adăugate (calculată ca diferenţă între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare) în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la cumpărător. În cadrul celei de-a doua variante, taxa pe valoare adăugată se calculează prin aplicarea cotei proporţionale asupra preţului de vânzare din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel), aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoare adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică au fost adoptate diverse forme ale celei de-a doua variante.
Taxa pe valoare adăugată este plătită de către fiecare participant (întreprindere) la procesul de producţie şi circulaţie a mărfii respective, proporţional cu aportul său la sporirea valorii. Plătitorii acestei taxe avansează sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată statului pe care le vor recupera de la cumpărătorii mărfii odată cu vânzarea acesteia.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. Pentru determinarea taxei pe valoarea adăugată se stabileşte cifra de afaceri (volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii), pe perioada de impunere la care se aplică cota de impozit. Din suma astfel determinată se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, aferente mărfurilor respective. Taxa pe valoare adăugată se evidenţiază distinct în factură pentru a se putea face deducerile menţionate.
Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta. Ţările care utilizează mai multe categorii de cote au stabilite, de regulă, o cotă redusă pentru produsele alimentare şi de larg consum, o cotă majorată pentru produsele de lux şi cele care fac obiectul monopolului de stat şi o cotă normală (intermediară) pentru celelalte mărfuri şi servicii. În general, produsele care fac obiectul exportului nu sunt supuse taxei pe valoarea adăugată. Prin urmare, o întreprindere care livrează mărfuri la intern şi export va plăti taxa pe valoarea adăugată numai pentru mărfurile livrate beneficiarilor interni.
Prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, statul are posibilitatea de a încasa impozitul indirect mai repede decât în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută, deoarece taxa se plăteşte la fiecare treaptă de prelucrare şi realizare a mărfii sau serviciului. În acelaşi timp, organele fiscale au posibilitatea de a controla modul de calcul şi de plată la buget a obligaţiei fiscale deoarece plătitorii au sarcina de a ţine o evidenţă a actelor de vânzare-cumpărare şi a impozitului plătit. Taxa pe valoarea adăugată joacă un rol important în formarea veniturilor statului. În ţările membre ale UE, încasările provenind din taxa pe valoarea adăugată reprezintă între 10 şi 25% din totalul veniturilor din impozite.
Dar, pe lângă avantajele prezentate, introducerea taxei pe valoarea adăugată prezintă şi unele neajunsuri cum sunt: creşterea numărului de operaţiuni contabile ce trebuie efectuate şi implicit a persoanelor care le efectuează; nici această taxă nu poate corecta caracterul regresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau trei cote de impozit etc.
2. Monopolurile fiscale
Monopolurile fiscale constituie o altă formă de manifestare a impozitelor indirecte. Ele se instituie asupra producţiei şi vânzării anumitor produse cum sunt: sarea, alcoolul, tutunul, cărţile de joc etc.
Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producţie şi de desfacere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective.
Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a anumitor mărfuri. Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.
Printre ţările în care întâlnim monopoluri fiscale putem menţiona: Italia (asupra tutunului, chibriturilor şi pietrelor de brichete), Germania, Suedia, Austria (asupra alcoolului şi băuturilor alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului) etc.
3. Taxele vamale
Taxele vamale se percep asupra importului, exportului şi tranzitului de mărfuri. Cele mai frecvente sunt taxele vamale de impozit, pe care statul le încasează la intrarea în ţară a unor mărfuri cumpărate de pe piaţa externă. Taxele vamale de export sunt mai puţin frecvente, pentru că statele sunt interesate să încurajeze exportul pentru a realiza încasări în valută. Când totuşi se întâlnesc acestea afectează materiile prime, pentru că determină prelucrarea lor în ţară şi semifabricatele sau produsele finite cu ponderea cea mai mare la export. Taxele vamale de tranzit se stabilesc asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu oacazia trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări. Aceste taxe se întâlnesc în cazuri foarte rare. Statele sunt interesate în dezvoltarea tranzitului de mărfuri pentru a realiza o serie de încasări în valută, cum sunt:
- tarifele pentru folosirea căilor ferate;
- taxa pentru folosirea drumurilor publice ale ţării de tranzit de către terţe ţări etc.
Prin urmare, taxele vamale care se aplică, de regulă, sunt cele de import. Ele se percep asupra valorii mărfurilor importate, în momentul când mărfurile trec frontiera ţării importatoare. Taxa vamală de import se achită de către importator. Această taxă are rolul unui impozit de nivelul preţului mărfii indigene, această apropiere înlătura concurenţa neloială a importurilor. În unele cazuri, taxa vamală de import poate conduce la un preţ mai mare al mărfii importate; pentru ca importul să se poate realiza, este necesar ca exportatorul să reducă nivelul preţului de export, pentru a asigura mărfii sale o competitivitate egală cu cea a mărfii indigene. Această reducere poate conduce însă la scăderea rentabilităţii exportatorului, atunci când în ţara exportatoare productivitatea muncii este mai redusă decât în ţara importatoare. Ţările importatoare sunt preocupate să recupereze de la exportator valoarea taxei vamale de import, prin reducerea preţului de export cu această taxă. Acest lucru este posibil, pentru că asistăm la creşterea ofertei mondiale de export, la creşterea deci a concurenţei, condiţii în care importatorul nu acceptă să-şi diminueze beneficiul comercial cu valoarea taxei vamale.
Natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea taxelor de consumaţie percepute asupra mărfurilor indigene; aceasta pentru că perceperea taxelor vamale de import duce la majorarea preţului procesului importat, ajungând la un nivel care îl depăşeşte pe cel din ţara exportatoare.
Nivelul taxelor vamale de import este determinat, în general, de raport cerere-ofertă din ţara importatoare şi de conţinutul politicii economice pe care aceasta o promovează. În funcţie de modul cum sunt stabilite, taxele vamale îmbracă două forme de bază şi anume: taxe specifice, atunci când se stabilesc în funcţie de valoarea mărfurilor importate. Uneori se poate aplica o combinaţie a acestor două forme şi se vorbeşte de taxe compuse.
Nivelul taxelor vamale percepute de un stat diferă în funcţie de natura mărfurilor care fac obiectul impunerii, respectiv materii prime, semifabricate sau produse finite, produse agroalimentare sau industriale. De regulă, produsele finite sunt supuse la taxe vamale mai mari decât semifabricatele şi materii prime, atunci când importatorul doreşte să-şi protejeze industria naţională de concurenţa străină.
Nivelul taxelor vamale depinde şi de natura relaţiilor comerciale existente între statul importator şi statul exportator. Între acestea pot exista convenţii prin care îşi acordă reciproc anumite avantaje vamale. În lipsa acestora, statul importator aplică regimul vamal general stabilit pentru ţările cu care nu are încheiate asemenea convenţii. Ca urmare, tarifele vamale, respectiv tabelele în care se înscriu taxele vamale, pot fi convenţionate, având cote ce se aplică în relaţiile cu ţările cu care sunt încheiate asemenea acorduri şi autonome care cuprind cote mai ridicate aplicabile ţărilor care nu au încheiat acorduri speciale cu ţara importatoare. Taxele vamale se stabilesc, deci, în condiţiile clauzei naţiunii cele mai favorizate sau în afara acestor condiţii. Practica internaţională cunoaşte şi tarife vamale preferenţiale. Acestea se aplică în relaţiile dintre statele care fac parte din diferite acorduri. Statele importatoare aplică, adesea, taxe vamale majorate în raport cu cele cuprinse în tarifele autonome sau convenţionale faţă de statele care aduc pe piaţa acestora mărfuri la preţuri mai mici decât cele mondiale, pentru a o cuceri. Unele state aplică un regim vamal discriminator faţă de mărfurile ce provin din anumite state pentru a împiedica pătrunderea acestora pe piaţa respectivă. Ţările împotriva cărora se iau asemenea măsuri vamale procedează la fel faţă de ţările respective. Asemenea taxe se numesc sancţionale sau de retorsiune.
Taxele vamale la import în condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate pot avea un nivel consolidat şi un nivel neconsolidat. Nivelul consolidat este stabilit în cadrul unor negocieri comerciale multilaterale şi nu poate fi schimbat fără acordul celorlalte state participante la negocieri. Nivelul neconsolidat se practică pentru acele mărfuri care nu au făcut obiectul unor negocieri comerciale multilaterale. El poate fi schimbat de către autorităţile cu drept de decizie din ţările respective, dacă această modificare se extinde asupra tuturor ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate.
În funcţie de scopul urmărit la stabilirea taxelor vamale, acestea se pot grupa in taxe vamale cu caracter fiscal şi taxe vamale cu caracter protecţionist. În primul caz, instituirea taxelor vamale urmăreşte procurarea de venituri pentru bugetul statului, iar în al doilea caz protejarea pieţei interne de concurenţa mărfurilor străine. Nivelul taxelor vamale percepute influenţează preţul mărfurilor importate, cantitatea acestora, precum şi cuantumul veniturilor bugetului de stat. Se observă, ca tendinţă, că în condiţiile contemporane, taxele vamale sunt folosite tot mai mult în scopuri protecţioniste şi tot mai rar în scopuri fiscale. Se poate vorbi însă frecvent de un dublu scop, adică şi fiscal şi protecţionist. Politica protecţionistă se realizează nu numai cu ajutorul taxelor vamale, adică cu instrumente tarifare, ci şi cu instrumente netarifare.
Ponderea taxelor vamale în totalul veniturilor fiscale ale statului, pe plan mondial, se prezintă conform tabelul de mai jos:
Ponderea taxelor vamale în totalul veniturilor fiscale ale statului
Nr. crt Ţara 1986 1990 1995
Ţările dezvoltate
1. Elveţia 4.7 4.4 4.5
2. Japonia 0.9 0.9 1.1
3. Norvegia 0.6 0.5 0.6
4. Danemarca 0.05 0.04 0.04
5. Germania - - -
6. Austria 1.3 1.5 0.4
7. SUA 1.2 1.1 1.0
8. Franţa 0.3 0.1 0.06
9. Suedia 0.4 0.4 0.5
10. Olanda - - -
11. Canada 3.0 1.8 1.5
12. Italia 0.02 0.01 -
13. Marea Britanie 0.08 0.06 0.06
14. Spania 2.9 1.6 0.01
15. Grecia 0.14 0.09 0.08
16. Portugalia 2.6 2.5 -
Ţări în curs de dezvoltare
1. Emiratele Arabe Unite - - -
2. Argentina 12.2 15.2 3.3
3. Brazilia 2.9 2.4 2.4
4. Mexic 5.5 5.9 5.8
5. Turcia 8.5 7.3 4.8
6. Columbia 19.8 24.5 10.3
7. Tunisia 33.1 35.9 33.5
8. Maroc 15.5 20.6 19.8
9. Filipine 27.4 27.6 33.2
10. Indonezia 10.5 6.6 5.9
11. Egipt 22.0 18.9 16.6
12. RD Congo 39.3 48.8 35.4
13. Sri Lanka 36.9 31.6 20.6
14. India 24.3 23.7 18.2
15. Etiopia 28.2 20.8 32.6
Ţări în tranziţie
1. Cehia … … 3.4
2. Ungaria … … …
3. Polonia 6.2 … 7.9
4. România … 0.5 5.0
…= lipsa de date
Notă: Ierarhizarea ţărilor s-a făcut în ordinea descrescândă al PIB pe locuitor, în anul 1995, în dolari SUA (la cursul de schimb).
Principiile de bază pentru aplicarea reglementărilor vamale şi regimurile vamale în România
În aplicarea reglementărilor vamale se au în vedere anumite principii prevăzute de Codul vamal al României (Legea privind Codul Vamal al României, nr. 141/1997, M.O nr. 180/1997), şi anume:
- bunurile se introduc sau se scot din ţară numai prin birourile vamale. Aceste mărfuri sunt supuse operaţiunii de vămuire şi rămân sub supraveghere vamală până la acordarea liberului de vamă;
- bunurile intrate în ţară se înscriu, în ordinea sosirii la frontieră, în registrul de evidenţă pe baza documentelor de transport şi a documentelor comerciale. În lipsa documentelor de însoţire, înscrierea mărfurilor se face pe baza constatărilor autorităţii vamale sau a altor documente prezentate organelor vamale de cei interesaţi, documente din care trebuie să rezulte descrierea mărfurilor ce urmează a fi vămuite;
- mărfurile şi bunurile înregistrate după intrarea în ţară sunt îndrumate astfel: fie către biroul vamal stabilit de autoritatea vamală în vederea vămuirii, fie către o zonă liberă când documentele însoţitoare arată această destinaţie.
Regimurile vamale în România sunt definitive sau suspensive. Din categoria regimurilor vamale definitive fac parte importul, exportul şi introducerea sau scoaterea din ţară de bunuri aparţinând persoanelor fizice, călătorilor necomercianţi. Regimurile vamale suspensive sunt: tranzitul mărfurilor, antrepozitul mărfurilor, perfecţionarea activă a mărfurilor, transformarea sub control vamal a mărfurilor şi perfecţionarea pasivă a mărfurilor.
Importul reprezintă intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora în circuitul economic. La importul mărfurilor, autoritatea vamală realizează procedura de vămuire şi de încasarea a datoriei vamale aplicând taxele vamale. Taxele vamale se determină pe baza tarifului vamal de import al României ce se aprobă prin lege.
Tariful vamal se elaborează pe baza nomenclaturii combinate a mărfurilor folosite pe piaţa internaţională. Taxa vamală este exprimată în procente şi se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor estimată în lei. Procedura de determinare a valorii în vamă este prevăzută în acordurile GATT încheiate la Geneva în 1979, acorduri la care România este parte. La valoarea în vamă, în măsura în care au fost efectuate dar nu au fost incluse în preţ, se cuprind: cheltuieli de transport aferente mărfurilor importate până la frontiera română; cheltuieli de încărcare, descărcare, manipulare şi conexe transportului aferente parcursului extern; costul asigurării mărfurilor pe parcursul extern.
În cazuri justificative, guvernul, în cadrul politicii fiscale poate aproba cu caracter temporar exceptări sau reduceri de taxe vamale.
Exportul constă în scoaterea definitivă din ţară a mărfurilor româneşti de pe teritoriul României şi introducerea lor în circuitul economic internaţional. Sunt admise la export mărfurile produse în ţară precum şi cele importate anterior, cu excepţia mărfurilor care sunt supuse unor măsuri de prohibiţie sau de restricţie în cadrul politicii comerciale.
Regulile de clasificare tarifară prevăzute la importul de mărfuri se aplică şi la export. În România, la exportul de mărfuri nu se încasează taxe vamale.
Călătorii şi alte persoane fizice cu domiciliul în ţară sau în străinătate pot introduce sau scoate din ţară, bunurile aflate în bagajele persoanelor fără a fi supuse taxelor vamale la condiţiile şi în limitele stabilite prin lege, condiţii ce ţin seama de acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
Aceleaşi reguli se aplică şi coletelor primite sau transmise persoanelor fizice. Pentru bunurile care nu se încadrează în prevederile legale cantitative şi valorice se aplică tariful vamal de import, iar la export se aplică taxa vamală unică de 20%.
Regimurile vamale suspensive sunt operaţii cu titlu temporar care au drept efect suspendarea plăţii taxelor vamale. Autoritatea vamală cere constituirea unei garanţii care să asigure încasarea drepturilor de import (ce ar putea fi datorate).
Exemplu: antrepozitul vamal care este locul aprobat de autoritatea vamală aflată sub controlul acesteia în care mărfurile pot fi depozitate.
În aprobarea dată de autoritatea vamală se stabileşte termenul în cadrul căruia titularul de antrepozit este obligat să solicite acordarea unui nou regim vamal. În antrepozitul vamal se permite intrarea mărfurilor străine înainte ca ele să fie supuse obligaţiei de plată a datoriei vamale, precum şi a mărfurilor româneşti care sunt depozitate până la expedierea lor în străinătate.
Perfecţionarea activă constă în supunerea pe teritoriul României a mărfurilor la una sau mai multe operaţii de transformare sau prelucrare. Regimul de perfecţionare activă se efectuează cu încasarea drepturilor de import şi restituirea acestor în efectuarea exportului. În regimul de perfecţionare activă se pot face următoarele operaţii:
- prelucrarea mărfurilor,
- transformarea mărfurilor,
- repararea lor sau utilizarea unor mărfuri auxiliare care permit obţinerea de noi produse.
Produsele rezultate în urma procesului de perfecţionare activă se numesc produse compensatoare.
Transformarea sub control vamal permite folosirea pe teritoriul României, fără plata drepturilor de import, de mărfuri străine pentru a fi supuse unor operaţiuni care le transformă starea iniţială. Produsele rezultate, numite produse transformate, se introduc în circuitul economic cu plata drepturilor de import.
Admiterea temporară permite utilizarea pe teritoriul României, cu exonerarea totală sau parţială, de drepturi de import a mărfurilor străine destinate a fi reexportate în aceeaşi stare, mai puţin uzura lor morală.
Perfecţionarea pasivă permite exportul temporar de mărfuri româneşti în afara teritoriului ţării în vederea supunerii acestora unor operaţiuni de transformare sau prelucrare şi, ulterior, a importului produselor astfel rezultate cu scutirea totală sau parţială de drepturi de import. Este inversul operaţiunii de perfecţionare activă.
Alte destinaţii vamale – zonele libere
În zonele libere, mărfurile străine sunt considerate din punct de vedere al măsurilor de politică comercială şi din punct de vedere al aplicării drepturilor de import ca mărfurile care nu sunt situate pe teritoriul României atât timp cât nu sunt importate. Aceste mărfuri nu pot fi plasate sub alt regim vamal şi nici nu pot fi folosite în alte condiţii decât cele din reglementările vamale. Mărfurile româneşti pot fi introduse în zonele libere cu respectarea condiţiilor stabilite pentru exportul de mărfuri. Staţionarea mărfurilor în zonele libere nu este limitată în timp iar intrările şi ieşirile din zonele libere sunt permise numai prin punctele vamale stabilite de autoritatea vamală.
