Universitatea Dimitrie Cantemir
Facultatea de Stiinte Politice
Referat
Uniunea Europeana
UNIUNEA EUROPEANA
ISTORIC
- Pe 16 aprilie 1948 este semnata conventia instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica. Saisprezece state sunt parti ale acestei conventii: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elvetia si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul Triestului
- 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia
- 9 mai 1950, salonul Orologiului din Quai d'Orsay ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman face publica oferta Frantei catre Republica Federala Germania de a pune în comun productia de carbune si otel
- pe 18 aprilie 1951 este semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
- tratatul va intra în vigoare pe 25 iulie 1952
- la Roma pe 25 martie 1957 sunt semnate Tratatele instituind Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
- intră în vigoare pe 1 ianuarie 1958
- 1 iunie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul prevazut în tratat (1 ianuarie 1970) uniunea vamala a fost realizata
- Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene
- Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967
- Marea Britanie a adunat în jurul sau în cadrul Asociatiei Europene a Liberului Schimb, instituita prin Tratatul de la Stockholm din 20 noiembrie 1959, state care nu voiau sau considerau ca nu pot adera la Comunitati, respectiv, la acea data, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia
- la 22 ianuarie 1971, la Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei, aderarea celor trei noi membrii, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie a devenit efectiva la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingând aderarea prin referendum
- Grecia semneaza tratatul de aderare la 29 mai 1979, intrând în vigoare începând cu 1 ianuarie 1981
- tratatul privind aderarea Spaniei a putut fi semnat la 12 iunie 1985 iar la 1 ianuarie 1986, Spania a intrat în CEE
- Portugalia a semnat Tratatul consacrând aderarea sa la CEE odata cu Spania si la 1 ianuarie 1986 Portugalia intra în CEE
- Reuniunea din 9-10 decembrie 1974 de la Paris duce la crearea Consiliului European
- La 20 septembrie 1976 s-a hotărât alegerea directă a Parlamentului European
- Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987
- La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor douasprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene
- intrare în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993
- la 1 ianuarie 1995 au devenit membre Austria, Finlanda si Suedia
- Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene si a tratatelor care au instituit Comunitatile Europene si unele acte conexe, semnat la 2 octombrie 1997
- Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001
1. INSTITUTII
1.1.COMISIA EUROPEANĂ
Istoric
Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului a creat 4 institutii:
a) Înalta Autoritate;
b) Consiliul Special de Ministri;
c) Adunarea Comună;
d) Curtea de Justitie.
- La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidata de Jean Monet, si-a început prima sedintă la Luxembourg.
Înalta Autoritate era independentă de guverne si însărcinată cu administrarea productiei cărbunelui si otelului, de altfel si principala actiune a noi infiintate comunităti. Ea detinea puterea executivă. Printre principalele sale atributii erau: definirea obiectivelor comune, acordarea de împrumuturi, interventie asupra preturilor, cotelor de productie etc. Institutia era formată din nouă membri, numiti prin comun acord de guvernele statelor membre CECO.
- Odată cu aparitia CEE si CCEA în 1957 au fost create si pentru aceste două noi comunităti două institutii asemănătoare cu Înalta Autoritate a CECO, care au luat numele de Comisie.
- Prin articolul 9 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, intrat în vigoare în 1957, a fost instituita o Comisie unica a Comunitatilor europene, care s-a substituit Înaltei Autoritati a CECA precum si celor doua Comisii ale CEE si CEEA.
Atributii si funcii
Conform art. 211 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
"Pentru asigurarea functionării si dezvoltării pietei comune, Comisia:
- veghează la aplicarea dispozitiilor prezentului tratat si a măsurilor luate de institutii în virtutea acestuia;
- formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;
- dispune de putere de decizie proprie si participă la procesul de formare a actelor Consiliului si Parlamentului European, în conditiile prevăzute de prezentul tratat;
- exercită atributiile conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta."
Conform art. 212:
"Comisia publică în fiecare an, cu cel putin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului European, un raport general asupra activitătii Comunitătii.".
De subliniat că, conform specialistilor în drept comunitar, functiile pe care le îndeplineste Comisia sunt în principal:
- cea de initiativă;
- cea de executie;
- cea de supraveghere;
- cea de reprezentare.
Spre deosebire de situatia existenta într-un stat national, unde dreptul de initiativa legislativa este exercitat de guvern si parlament, la nivel comunitar respectivul drept revine în principal Comisiei Europene, în unele cazuri, cu titlu de exceptie, revenind si Consiliului Ministrilor Uniunii Europene si Parlamentului.
Pâna la adoptarea Actului Unic European, Consiliul detinea, atât puterea legislativa, cât si pe cea executiva, Comisia neputând lua masuri de executie decât în urma unei abilitari data de Consiliu. În practica însa, mai ales în materie de politica agricola comuna, se facuse simtita nevoia adoptarii a numeroase masuri de executie la nivel comunitar, ceea ce a pus Consiliul în imposibilitatea de a le solutiona în timp util. Cerintele legate de eficienta actiunii comunitare au condus pe autorii Actului Unic la modificarea articolului 145 CEE pentru a putea conferi Comisiei competente executive. De acum înainte competenta de principiu apartine Comisiei, regula anterioara fiind inversata: Consiliul nu mai este executivul care îsi poate delega competenta catre Comisie, ci aceasta din urma reprezinta executivul, cu exceptia situatiilor în care Consiliul îsi rezerva în mod expres acest drept pentru sine.
Un atribut esential ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicarii tratatelor comunitare atât de catre Consiliu, cât si de catre statele membre. În virtutea acestui atribut Comisia poate sa declanseze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili daca, Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligatiile ce le revin din tratate.
Comisia Europeana îndeplineste totodata si un semnificativ rol reprezentativ, ea fiind abilitata potrivit dispozitiilor Tratatului de la Roma sa reprezinte interesele Comunitatii pe plan international
Organizare
Conform art. 213 din Trartatul privind Uniunea Europeană:
"(1) Comisia este compusă din douăzeci de membri, alesi pe baza competentei lor generale si care oferă toate garantiile de independentă.
Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu, hotărând în unanimitate. Numai cetătenii statelor membre pot fi membri ai Comisiei.
În componenta Comisiei trebuie să intre cel putin un cetătean din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor care au cetătenia aceluiasi stat membru să fie mai mare de doi.
(2) Membrii Comisiei îsi exercită functiile în deplină independentă, în interesul general al Comunitătii.
În realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită si nici nu acceptă instructiuni de la vreun guvern si nici de la un alt organism. Ei se abtin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu si să nu influenteze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.
Pe durata functiei lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. La preluarea functiei, ei se angajează solemn ca, pe durata exercitării functiei si după încetarea ei, să îndeplinească obligatiile care rezultă din functie, mai ales datoria de a manifesta onestitate si circumspectie în acceptarea anumitor pozitii sau avantaje după încetarea functiei lor. În cazul încălcării acestor obligatii, Curtea de Justitie, sesizată de Consiliu sau de Comisie, poate, după caz, să destituie membrul în cauză, în conditiile articolului 216, sau să-l declare decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje care îl înlocuiesc."
Conform art. 214:
"(1) Membrii Comisiei sunt numiti pe o perioadă de cinci ani, conform procedurii prevăzute în paragraful 2, sub rezerva articolului 201, dacă este cazul.
Mandatul lor poate fi reînnoit.
(2) Guvernele statelor membre desemnează, de comun acord, după consultarea Parlamentului European, persoana pe care intentionează să o numească presedinte al Comisiei.
Guvernele statelor membre, consultându-se cu presedintele desemnat, desemnează celelalte persoane pe care intentionează să le numească drept membri ai Comisiei.
Presedintele si ceilalti membri ai Comisiei astfel desemnati sunt supusi, ca organ colegial, unui vot de aprobare al parlamentului European. După aprobarea Parlamentului European, presedintele si ceilalti membri ai Comisiei sunt numiti, de comun acord, de guvernele statelor membre."
În privinta organizării acestei institutii, se mai poate cita si art. 217 care prevede următoarele:
"Comisia poate numi unul sau doi vicepresedinti dintre membrii săi."
1.2.COSILIUL EUROPEAN
1.2.1. De Ministrii
ISTORIC
Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului a creat 4 institutii:
a) Înalta Autoritate;
b) Consiliul Special de Ministri;
c) Adunarea Comună;
d) Curtea de Justitie.
Consiliul Special de Ministri, reglementat de art. 27 din Tratat, reprezenta si coordona guvernele si politicile nationale ale statelor membre. Consiliul era institutia înzestrată cu putere de decizie, reprezentantii statelor membre adoptând acte care le angajau fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul din membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului.
Consiliul dădea un "aviz conform", prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autorităti.
Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, în 1957, prin care se instituiau celelalte două Comunităti Europene, respectiv CEE si CEEA, au fost create si pentru acestea ca institutie câte un Consiliu.
Prin Tratatul semnat la Bruxelles în 1965, intrat în vigoare în 1967, s-a instituit si un Consiliu Unic pentru toate cele trei Comunităti Europene.
Atributii si functii
Conform art. 202 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
"Pentru asigurarea realizării obiectivelor fixate de prezentul tratat si în conditiile prevăzute de acesta, Consiliul:
- asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- dispune de puterea de decizie;
- prin actele pe care le adoptă, conferă Comisiei atributiile de executare a normelor stabilite de Consiliu. Consiliul poate supune exercitiul acestor atributii unor modalităti. De asemenea, în anumite cazuri specifice, el îsi poate rezerva dreptul de a exercita direct atributii de executare. Modalitătile susmentionate trebuie să corespundă principiilor si normelor stabilite în prealabil de Consiliu, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei si cu avizul prealabil al Parlamentului European.".
Organizare
Conform art. 203 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
"Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru.
Presedintia este exercitată pe rând de fiecare stat membru al Consiliului, pe o durată de sase luni, în ordinea fixată de Consiliu, care hotărăste în unanimitate.".
Conform art. 204:
"Consiliul se întruneste la convocarea presedintelui său, din initiativa acestuia, a unuia din membrii săi sau ai Comisiei.".
Conform art. 205:
"(1) Cu exceptia dispozitiilor contrare ale prezentului tratat, Consiliul hotărăste cu majoritatea membrilor săi.
(2) Când pentru adoptarea unui act al Consiliului este necesară o majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate astfel:
Belgia.............................5
Danemarca.....................3
Germania......................10
Grecia............................5
Spania............................8
Franta................... .......10
Irlanda..............................3
Italia...............................10
Luxemburg.......................2
Olanda..............................5
Austria..............................4
Portugalia.........................5
Finlanda............................3
Suedia..............................4
Marea Britanie................10
Pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel putin:
- Saizeci si două de voturi când, în virtutea prezentului tratat, ele trebuie adoptate la propunerea Comisiei;
- Saizeci si două de voturi care exprimă acordul a cel putin zece membri, în celelalte cazuri.
(3) Abtinerile membrilor prezenti sau reprezentati nu impiedică Consiliul să adopte acte care necesită unanimitatea.".
Potrivit art. 206:
"În caz de vot, nici un membru al Consiliului nu poate reprezenta decât pe unul din ceilalti membri.".
Trebuie subliniat că, dată fiind importanta si complexa activitate pe care o depune această institutie, prin Tratate au fost create organe auxiliare care să ajute Consiliul de Ministri. Se pot da ca exemplu în acest sens: Secretariatul General al Consiliului de Ministri, Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER). Privind organizarea COREPER important este art. 207 care contine următoarele:
"(1) Un comitet compus din reprezentantii permanenti ai statelor membre are obligatia să pregătească lucrările Consiliului si să îndeplinească sarcinile care îi sunt încredintate de acesta.
(2) Consiliul este asistat de un Secretariat general, aflat sub conducerea unui secretar general. Secretarul General este numit de Consiliu, care hotărăste în unanimitate.
Consiliul decide asupra organizării Secretariatului general.
(3) Consiliul îsi adoptă regulamentul intern."
Presedentia daneza
Începând cu 1 iulie 2002, Danemarca detine presedintia prin rotatie a Uniunii Europene. Mandatul său se va încheia pe 31 decembrie 2002.
În cadrul acestei presedintii se asteaptă să se facă pasi decisivi pe drumul spre extindere. Una din problemele deosebit de spinoase pe care danezii vor trebui să le gestioneze va fi, astfel, negocierea si ultimilor capitole rămase deschise cu tările care vor adera la Uniune cel mai probabil în 2004. Aceste capitole se referă în principal la agricultură si fonduri structurale, domenii în care interesele sunt pe cât de mari pe atât de divergente
1.2.2. De Ministrii
Istoric
De subliniat că nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunitătilor Europene.
Consiliul European a fost înfiintat în urma hotărârii conferintei la nivel înalt de la Paris din 10 decembrie 1974, pentru a asigura dezvoltarea si coeziunea pe ansamblu a activităţilor Comunitătilor si a cooperării politice.
Pentru prima oară s-a întâlnit Consiliul European la Dublin în 1975
Atributii si funcii
Prin comunicatul dat în urma Conferintei de la Londra din 1977 s-a arătat că lucrările Consiliului European urmăresc schimbul de vederi asupra subiectelor puse în discutie, asigurând cadrul discutiilor "destinate a produce hotărâri, a da linii directoare pentru o actiune viitoare sau a ajunge la luări de pozitie publice reprezentând punctele de vedere ale Comunitătii". Aceste competente s-au mărit odată cu trecerea timpului, Consiliul European ajungând să fie principalul for de luare a deciziilor privind viitorul Uniunii.
Fără să compromită mecanismul decizional comunitar, Consiliul European a stabilit relatii apropiate cu Comisia, al cărui presedinte face parte din componenta sa, a strâns relatiile cu Parlamentul European, căruia îi prezintă rapoarte asupra deliberărilor întrunirilor sale, precum si un raport anual scris.
Conform specialistilor in drept comunitar functiile îndeplinite de către Consiliul European sunt:
- functia de arhitect al evolutiei internationale a constructiei europene, toate deciziile importante în acest sens fiind luate sub inpulsul lui;
- functia de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice si sociale, precum si în domeniul politicii externe;
- functia de decizie la cel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar în domeniul economic, social, financiar si al politicii externe.
Organizare
Conform art. D din Tratatul de la Maastricht:
"Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii si stabileste orientările politice generale necesare acestei dezvoltări.
Consiliul European reuneste sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum si presedintele Comisiei. Acestia sunt asistati de ministri afacerilor externe ai statelor membre si de un membru al Comisiei. Consiliul European se întruneste cel putin de două ori pe an, sub presedintia sefului de stat sau de guvern al statului membru care detine în momentul respectiv presedintia Consiliului.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum si un raport scris privind progresele realizate de Uniune”.
Concluziile Summit-ului de la Bruxelles
În Concluziile Summit-ului UE de la Bruxelles, desfăsurat în perioada 24-25 octombrie, se arată:
- Procesul istoric lansat la Copenhaga în 1993 este pe cale să îsi arate primele fructe;
- Consiliul European a salutat călduros rezultatele referendumului irlandez. Aceste rezultate au netezit calea spre completa rafificare a Tratatului de la Nisa, permitându-se astfel ca Tratatul să intre în vigoare la începutul anului viitor;
- Consiliul European a luat decizia să permită Uniunii să prezinte tărilor candidate pozitiile de negociere asupra tuturor problemelor rămase, până la începutul lui noiembrie, pentru a se putea închide negocierile de aderare la Copenhaga, în decembrie, cu primele tări care vor adera. Consiliul European a stabilit liniile directoare pentru continuarea procesului cu acele tări care nu vor fi incluse în prima extindere;
- Uniunea sustine recomandările Comisiei, în sensul că Ciprul, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, polonia, republica Slovacă si Slovenia îndeplinesc criteriile politice si vor fi în stare să îndeplinească criteriile economice si să-si asume obligatiile relative la pozitia de membru a UE de la începutul lui 2004;
- În lumina celor spuse mai sus si luându-se în considerare progresul general atins în negocierile de aderare, la fel ca si transpunerea si implementarea acquis-ului si cele asumate de tările candidate în cadrul negocierilor, Uniunea îsi confirmă determinarea de a încheia negocierile de aderare cu tările citate la Consiliul European de la Copenhaga din 12-13 decembrie si să semneze Tratatul de Aderare la Atena în aprilie 2003;
- Uniunea reiterează preferinta sa pentru o accedere la Uniune a unui Cipru unit pe baza unui acord cuprinzător, si cere liderilor ciprioti greci si turci să profite de această oportunitate si să ajungă la un acord până la sfârsitul negocierilor de aderare, preconizat pentru sfârsitul acestui an. Uniunea continuă să sprijine eforturile substantiale ale Secretarului General ONU în directia ajungerii la o întelegere care să aibă la bază rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU. UE va include termenii unui astfel de acord în Tratatul de Aderare conformându-se cu principiile pe care UE a fost fondată. În absenta unui acord, decizia care se va lua în decembrie la Consiliul European de la Copenhaga va fi bazată pe concluziile Consiliului European de la Helsinki din 1999;
- Uniunea este de acord cu evaluarea Comisiei asupra progreselor atinse de Bulgaria si România. Tinându-se cont de natura inclusivă si ireversibilă a procesului de extindere si bazându-se pe Strategia Generală a Comisiei, Consiliul si Comisia sunt invitate să pregătească, în strânsă consultare cu Bulgaria si România, deciziile necesare ce se vor lua la Summit-ul UE de la Copenhaga cu privire la toate foile de parcurs detaliate, inclusiv cu termene, precum si asupra cresterii asistentei de preaderare, pentru a se avansa procesul de aderare cu respectivele tări. Consiliul European îsi exprimă sprijinul pentru eforturile pe care le fac Bulgaria si România pentru a atinge obiectivul de integrare în UE în 2007;
- Uniunea salută pasii importanti făcuti de Turcia spre conformarea cu criteriile politice de la Copenhaga, precum si faptul că Turcia a avansat în ceea ce priveste criteriile economice si alinierea cu acquis-ul, astfel cum a fost semnalat în Raportul Comisiei. Aceasta a dus la progrese în privinta deschiderii negocierilor de aderare cu Turcia. Uniunea încurajează Turcia să continue procesul de reformă si să facă în continuare pasi concreti în directia implementării, ceea ce va apropia aderarea Turciei, conform acelorasi principii si criterii care s-au aplicat si celorlalte tări candidate. Consiliul este invitat să pregătească pentru Consiliul European de la Copenhaga elementele pentru deciderea asupra stadiului următor al candidaturii Turciei, pe baza Raportului Comisiei si în concordantă cu concluziile Consiliilor Europene de la Helsinki, Laeken si Sevilia;
- Uniunea sustine propunerea Comisiei din cadrul Raportului Strategic cu privire la continuarea monitorizării si după semnarea Tratatului de Aderare. În concordantă, Comisia va pregăti, cu sase luni înainte de data prevăzută pentru aderare, un raport către Consiliu si Parlamentul European cu privire la monitorizarea progreselor făcute în adoptarea, implementarea si impunerea acquis-ului de către statele candidate conform cu angajamentele luate de acestea;
- Uniunea aprobă propunerea Comisiei de a se prevedea în Tratatul de Aderare, pe lângă clauze generale economice de protectie, două măsuri de protectie specifice cu privire la operarea în piata internă, incluzând toate politicile sectoriale care privesc activitătile economice cu efect transfrontalier, si cu privire la justitie si afaceri interne. După aderare, pe o durată de până la 3 ani, o clauză de protectie poate fi invocată pe baza unei cereri motivate din partea oricătui stat membru sau din initiativa Comisiei. Măsurile luate sub imperiul clauzelor de protectie generale pot privi orice stat membru. Măsurile luate conform celor două clauze de protectie specifice pot fi adresate numai tărilor membre noi care au esuta în implementarea angajamentelor luate în contextul negocierilor. O clauză de protectie poate fi invocată chiar si înainte de aderare pe baza celor ce rezultă din monitorizări iar ea va intra în vigoare din prima zi a aderării. Durata acestor măsuri se poate extinde si dincole de perioada de 3 ani. Organismele competente vor redacta pozitia Uniunii asupra acestei probleme, în cadrul negocierilor de aderare. Comisia va informa Consiliul în timp util înainte de revocarea măsurilor de protectie. Va lua în consideratie si orice observatie a Consiliului relativă la problemele arătate;
- Uniunea aprobă propunerea Comisiei de a pune la dispozite o facilitate specială de tranzitie pentru reforma institutională pentru a se continua procesul de constructie în tările noi membre a capacitătilor administrative si judiciare;
- Trebuie să fie respectate limitele pentru cheltuielile legate de extindere prevăzute pentru perioada 2004-2006 de către Consiliul European de la Berlin;
- Cheltuielile Uniunii trebuie să respecte si imperativul disciplinei bugetare si cel al cheltuirii eficiente, dar si nevoia de a asigura pentru o Uniune lărgită suficiente resurse pentru o dezvoltare normală a politicilor ei în beneficiul tuturor cetătenilor ei;
- Fără să se prejudicieze deciziile viitoare ce se vor lua în privinta politicii agricole comune si asupra finantării în UE după 2006, nici asupra oricărui rezultat provenit din implementarea paragrafului 22 din concluziile Consiliului European de la Berlin, ca si angajamentele internationale pe care Uniunea le-a luat inter alia la lansarea Rundei de Dezvoltare de la Doha, plătile directe vor fi introduse în acordantă cu următorul calendar de crestere, exprimat sub formă de procentaje din nivelul plătilor de acest fel în Uniune: 2004 - 25%; 2005 - 30%; 2006 - 35%; 2007 - 40%, iar după câte 10% crestere pentru a se ajunge ca noile membre să atingă în 2013 nivelul de suport aplicabil atunci în UE. Schema pentru micile ferme nu se va aplica;
- Fazele vor avea loc în cadrul de stabilitate financiară unde totalul pentru cheltuielile anuale pentru cheltuielile legate de piată si plăti directe în Uniunea celor 25 - în perioada 2007-2013 - va depăsi suma limită în termeni reali la categoria 1A pentru anul 2006 stabilită la Berlin pentru UE-15 si limita cheltuielilor propuse pentru noile state membre pentru anul 2006. Cheltuielile totale în termeni nominali pentru cheltuielile legate de piată si plăti directe pentru fiecare an în perioada 2007-2013 trebuiesc tinute sub cele din 2006 cu o crestere de 1% pe an;
- Nevoile producătorilor care locuiesc în regiunile dezavantajate ale prezentei Uniuni Europene vor trebui protejate; agricultura multifunctională va fi mentinută în toate spatiile Europei, în concordantă cu concluziile Consiliului European de la Luxemburg din 1997 si cel de la Berlin din 1999;
- Totalul fondurilor structurale si de coeziune care se vor angaje în vederea extinderii UE vor reprezenta un total de 23 miliarde euro, distribuite la tările noi candidate în concordantă cu Pozitiile Comune ale UE care au fost puse de acord cu tările candidate;
- Acquis-ul privind propriile resurse se va aplica noilor tări membre încă de la aderare;
- Dacă balanta miscării de fonduri prognozată pentru bugetul comunitătilor, în comparatie cu anul 2003, este negativă pentru tările candidate luate individual, pe perioada 2004-2006, vor fi oferite compensatii temporare bugetare. Suma acestor compensatii va fi determinată la sfârsitul procesului de negociere pe baza unei metode stabilită de Consiliu pe 22 octombrie 2002. Ea va fi inclusă în Actul de Aderare. Aceste compensări vor trebui să rămână în marginile anuale lăsate de plafoanele stabilite la Berlin;
- Efortul general stabilit la Consiliul European de la Berlin cu privire la disciplina bugetară va fi continuat în perioada care începe cu 2007;
- Consiliul European reconfirmă concluziile privitoare la Kaliningrad a întâlnirii din iunie 2002 de la Sevilia;
- Consiliul European, tinând seama de tinta dezvoltării unui parteneriat strategic între UE si Rusia, este de acord să facă un efort special pentru a ajunge la un compromis în ceea ce priveste elementele de îngrijorare a tuturor părtilor interesate în viitorul tranzit de persoane între regiunea Kaliningrad si alte părti din Rusia;
- Consiliul European subliniază necesitatea ca toate părtile să respecte dreptul de suveranitate al oricărui stat si, în consecintă, dreptul de a proteja siguranta propriilor cetăteni prin controlul la granită si cel impus miscării de bunuri si oameni în sau de-a lungul teritoriului său. Consiliul European subliniază si dreptul fiecărui stat de a introduce vize chiar si pentru tranzit;
- Consiliul European ia cunostintă de situatia unică a Regiunii Kaliningrad ca parte a Federatiei Ruse;
- Consiliul European aprobă concluziile relative la Kalinigrad a Consiliului Afacerilor Generale si Relatiilor Externe din 22 octombrie 2002;
- Consiliul European a căzut de acord asupra modului de implementare a prevederilor Tratatului de la Nisa referitoare la implicarea membrilor auropeni ai NATO nemembrii UE. în context, Consiliul arată că întelege ca orice actiune care va fi dusă la îndeplinire în cadrul politicii externe si de securitate comune a UE nu va prejudicia principiile Cartei ONU, inclusiv capitolul referitor la mentinerea păcii si securitătii, la solutionarea pasnică a disputelor si retinerea de la amenintarea sau folosirea fortei;
- Consiliul European reaminteste că politica Uniunii în concordantă cu art. 17 din TUE nu va prejudicia caracterul specific al unor tări membre UE în domeniul politicii de securitate si apărare;
- Consiliul European a acordat un mandat Secretarului General/Înaltul Reprezentant, Javier Solana, să actioneze în directia ajungerii la un acord între UE si NATO cât mai curând posibil;
- Presedintia, împreună cu Secretarul General/Înaltul Reprezentant, Javier Solana, vor face un raport asupra rezultatelor eforturilor depuse, în două sau trei săptămâni. pe baza rezultatelor UE va adopta deciziile necesare;
- Consiliul European îsi reafirmă pregătirea de a prelua de la NATO a operatiunilor militare din Macedonia pe 15 decembrie. El cere tuturor organismelor UE să examineze optiunile necesare în directia atingerii acestui obiectiv.
1.3. CONVENTIA EUROPEANĂ
Membrii
- Presedinte este Valéry GISCARD d'ESTAING;
- Vicepresedinti sunt: Giuliano AMATO si Jean-Luc DEHAENE;
- Reprezentanti din partea Comisiei Europene sunt: Michel BARNIER si António VITORINO ca membrii, iar ca membrii supleanti David O'Sullivan si Paolo Ponzano;
- Reprezentantii sefilor de stat sau guvernelor tărilor membre sunt: pentru Belgia - membru Louis MICHEL iar membru supleant Pierre CHEVALIER; pentru Danemarca - membru Henning CHRISTOPHERSEN iar membru supleant Poul SCHLUTER; pentru Germania - membru Peter GLOTZ iar membru supleant Gunter PLEUGER; pentru Grecia - membru Georges KATIFORIS iar membru supleant Panayotis IOAKIMIDIS; pentru Spania - membru Ana PALACIO iar membru supleant Carlos BASTARRECHE; pentru Franta - membru Pierre MOSCOVICI iar membru supleant Pierre VIMONT; pentru Irlanda - membru Ray McSHARRY iar membru supleant Bobby McDONAGH; pentru Italia - membru Gianfranco FINI; pentru Lexembourg - membru Jacques SANTER iar membru supleant Nicolas SCHMIT; pentru Olanda - membru Hans van MIERLO iar membru supleant Thom de BRUIJN; pentru Austria - membru Hannes FARNLEITNER iar membru supleant Gerhard TUSEK; pentru Portugalia - membru Joăo de VALLERA; pentru Finlanda - membru Teija TIILIKAINEN iar membru supleant Antti PELTOMÄKI; pentru Suedia - membruLena HJELM-WALLÉN iar membru supleant Lena HALLENGREN; pentru Marea Britanie - membru Peter HAIN iar membru supleant Baronesse Scotland of Asthal;
- Reprezentantii Parlamentelor nationale din tările membre sunt: pentru Belgia - membrii Karel DE GUCHT si Elio DI RUPO iar membrii supleanti Danny PIETERS si Marie NAGY; pentru Danemarca - membrii Peter SKAARUP si Henrik DAM KRISTENSEN iar membrii supleanti Per DALGAARD si Niels HELVEG PETERSEN; pentru Germania - membrii Jürgen MEYER si Erwin TEUFEL iar membrii supleanti Peter ALTMAIER si Wolfgang SENFF; pentru Grecia - membrii Paraskevas AVGERINOS si Marietta YANNAKOU-KOUTSIKOU iar membrii supleanti Nikolaos CONSTANTOPOULOS si Evripidis STILIANIDIS; pentru Spania - membrii Josep BORELL FONTELLES si Gabriel CISNEROS LABORDA iar membrii supleanti Diego LÓPEZ GARRIDO si Alejandro MUŃOZ ALONSO; pentru Franta - membrii Alain BARRAU si Hubert HAENEL iar membrii supleanti Anne-Marie IDRAC si Robert BADINTER; pentru Irlanda - membrii John BRUTON si Proinsias DE ROSSA iar membrii supleanti Martin CULLEN si John GORMLEY; pentru Italia - membrii Marco FOLLINI si Lamberto DINI iar membrii supleanti Valdo SPINI si Filadelfio BASILE; pentru Luxembourg - membrii Paul HELMINGER si Ben FAYOT iar membrii supleanti Gast GIBERYEN si Renée WAGENER; pentru Olanda - membrii René van der LINDEN si Frans TIMMERMANS iar membrii supleanti Wim VAN EEKELEN si Hans VAN BAALEN; pentru Austria - membrii Caspar EINEM si Reinhard Eugen BÖSCH iar membrii supleanti Evelin LICHTENBERGER si Gerhard KURZMANN; pentru Portugalia - membrii Alberto COSTA si Eduarda AZEVEDO iar membrii supleanti Osvaldo de CASTRO si António Nazaré PEREIRA; pentru Finlanda - membrii Kimmo KILJUNEN si Matti VANHANEN iar membrii supleanti Riitta KORHONEN si Esko HELLE; pentru Suedia - membrii Sören LEKBERG si Göran LENNMARKER iar membrii supleanti Kenneth KVIST si Ingvar SVENSSON; pentru Marea Britanie - membrii Gisela STUART si David HEATHCOAT-AMORY iar membrii supleanti Lord TOMLINSON si Lord MACLENNAN OF ROGART;
- Reprezentantii Parlamentului european sunt: membrii - Elmar BROK (D), Timothy KIRKHOPE (UK), Alain LAMASSOURE (F), Hanja MAIJ-WEGGEN (NL), Íńigo MÉNDEZ DE VIGO (ES), Antonio TAJANI (IT), Klaus HÄNSCH (D), Olivier DUHAMEL (F), Luís MARINHO (P), Linda McAVAN (UK), Anne VAN LANCKER (B), Andrew Nicholas DUFF (UK), Johannes VOGGENHUBER (Au), Sylvia-Yvonne KAUFMANN (D), Cristiana MUSCARDINI (IT), Jens-Peter BONDE (DK); iar membrii supleanti - Teresa ALMEIDA GARRETT (P), John WALLS CUSHNAHAN (IRL), Piia-Noora KAUPPI (FI), Reinhard RACK (Au), Earl of STOCKTON (UK), Joachim WUERMELING (D), Pervenche BERČS (F), Maria BERGER (Au), Carlos CARNERO GONZÁLEZ (ES), Elena Ornella PACIOTTI (IT), Helle THORNING-SCHMIDT (DK), Lone DYBKJAER (DK), Neil MacCORMICK (UK), Esko Olavi SEPPÄNEN (FI), Luís QUEIRÓ (P), William ABITBOL (F);
- reprezentanti ai guvernelor tărilor candidate la aderare sunt: pentru Cipru - membru Michael ATTALIDES iar membru supleant Theophilos V. THEOPHILOU; pentru Malta - membru Peter SERRACINO-INGLOTT iar membru supleant John INGUANEZ; pentru Ungaria - membru János MARTONYI iar membru supleant Péter GOTTFRIED; pentru Polonia - membru Danuta HÜBNER iar membru supleant Janusz TRZCINSKI; pentru România - membru Hildegard Carola PUWAK iar membru supleant Ion JINGA; pentru Slovacia - membru Ján FIGEL iar membru supleant Juraj MIGAŠ; pentru Letonia - membru Roberts ZILE iar membru supleant Gundars KRASTS; pentru Estonia - membru Lennart MERI iar membru supleant Henrik HOLOLEI; pentru Lituania - membru Rytis MARTIKONIS iar membru supleant Oskaras JUSYS; pentru Bulgaria - membru Meglena KUNEVA iar membru supleant Neli KUTSKOVA; pentru Republica Cehă - membru Jan KAVAN iar membru supleant Jan KOHOUT; pentru Slovenia - membru Matjaz NAHTIGAL iar membru supleant Janez LENARCIC; pentru Turcia - membru Mesut YILMAZ iar membru supleant Nihat AKYOL;
- Reprezentantii Parlamentelor Nationale din tările candidate la aderare sunt: pentru Cipru - membrii Eleni MAVROU si Panayiotis DEMETRIOU iar membrii supleanti Marios MATSAKIS si Androula VASSILIOU; pentru Malta - membrii Michael FRENDO si Alfred SANT iar membrii supleanti Dolores CRISTINA si George VELLA; pentru Ungaria - membrii József SZÁJER si Pál VASTAGH iar membrii supleanti András KELEMEN si István SZENT-IVÁNYI; pentru Polonia - membrii Jozef OLEKSY si Edmund WITTBRODT iar membrii supleanti Marta FOGLER si Genowefa GRABOWSKA; pentru România - membrii Liviu MAIOR si Puiu HASOTTI iar membrii supleanti Péter ECKSTEIN-KOVACS si Adrian SEVERIN; pentru Slovacia - membrii Pavol HAMZIK si Irena BELOHORSKÁ iar membrii supleanti Frantisek ŠEBEJ si Olga KELTOŠOVÁ; pentru Letonia - membrii Rihards PIKSSI Edvins INKENS iar membrii supleanti Maris SPRINDZUKS si Inese BIRZNIECE; pentru Estonia - membrii Tunne KELAM si Peeter KREITZBERG; pentru Lituania - membrii Vytenis ANDRIUKAITIS si Alvydas MEDALINSKAS iar membrii supleanti Rolandas PAVILIONIS si Dalia KUTRAITE-GIEDRAITIENE; pentru Bulgaria - membrii Daniel VALCHEV si Nikolai MLADENOV iar membrii supleanti Alexander ARABADJIEV si Nesrin UZUN; pentru Republica Cehă - membrii Jan ZAHRADIL si Josef ZIELENIEC iar membrii supleanti Petr NECAS si František KROUPA; pentru Slovenia - membrii Slavko GABER si Alojz PETERLE iar membrii supleanti Danica SIMŠIC si Mihael BREJC; pentru Turcia - membrii Ali TEKIN si Ayfer YILMAZ iar membrii supleanti Kürsat ESER si A. Emre KOCAOGLU;
- Observatori sunt: din partea Comitetului Regiunilor - Josef CHABERT, Manfred DAMMEYER, Patrick DEWAEL, Claude DU GRANRUT, Claudio MARTINI, Eduardo ZAPLANA; din partea Comitetului Economic si Social - Göke Daniel FRERICHS, Roger BRIESCH, Anne-Maria SIGMUND; din partea Partenerilor Sociali Europeni - Emilio GABAGLIO si Joăo CRAVINHO; Ombudsman-ul european - Jacob SÖDERMAN.
Datele prezentate mai sus sunt cele prezentate oficial de Conventie până la momentul 8-03-2002, când ele vor fi completate de organismul european site-ul nostru le va completa la rândul său
Prezidiul
Prezidiumul are următoarea componentă:
- Presedinte: Valéry Giscard d'ESTAING
- Vice-Presedinti: Giuliano d’AMATO, Jean-Luc DEHAENE
- reprezentantii guvernamentali: Ana DE PALACIO (Spania), Henning CHRISTOPHERSEN (Danemarca), Georgios KATIFORIS (Grecia)
- reprezentantii Comisiei Europene: Michel BARNIER, Antonio VITORINO
- reprezentantii Parlamentului European: Klaus HANSCH, Ińigo MENDEZ DE VIGO
- reprezentantii Parlamentelor nationale a tărilor membre UE: Gisela STUART, M. John BRUTON
Prezidiumul fixează agenda de lucru, pregăteste dezbaterile si proiectele de texte.
1.4. CURTEA DE CONTURI
Istoric
A fost creată, la cererea Parlamentului, la 22 iulie 1975, prin Tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977 Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg în sedintă constitutivă.
Anterior, exista o Comisie de Control cu atributii în CEE si Euratom si un Comisar de conturi în CECO.
Necesitatea crearii acestei institutii a fost determinata de cresterea importanta a volumului finantelor comunitare, de diversitatea surselor si a cheltuielilor acestora, de complexitatea operatiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum si a gestionarii creditelor bugetare.
Curtea de Conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent celui instituit pentru celelalte 4 institutii comunitare.
Atributii si funcii
Curtea de Conturi examinează conturile tuturor veniturilor si cheltuielilor Comunitătii. De asemenea, examinează conturile tuturor veniturilor si cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude acest control.
Orice document sau orice informatie, necesare pentru îndeplinirea misiunii Curtii de Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte institutii ale Comunitătii si de institutiile de control nationale sau, daca acestea nu dispun de competentele necesare, de serviciile nationale competente.
Asistă Parlamentul European si Consiliul în exercitarea functiei lor de control privind executarea bugetului.
Organizare
Conform art. 247 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
"(1) Curtea de Conturi este compusă din cinsprezece membri.
(2) Membrii Curtii de Conturi sunt alesi dintre persoanele care fac parte, sau au făcut parte din institutile de control extern din tările lor, sau care au o calificare specială pentru această functie. E trebuie să ofere toate garantiile de independentă.
(3) Membrii Curtii de Conturi sunt numiti pe o perioadă de sase ani de Consiliu, care hotărăste în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Membrii Curtii de Conturi pot fi numiti din nou.
Membrii Curtii de Conturi aleg dintre ei presedintele Curtii de Conturi, pe o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
(4) Membrii Curtii de Conturi îsi exercită functiile în deplină independentă, în interesul general al Comunitătii.
În realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită si nici nu acceptă nstructiuni de la vreun guvern sau de la un alt organism. Ei se abtin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor.
(5) Pe durata functiei lor, membrii Curtii de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. La preluarea functiei, ei se angajează solemn ca pe durata exercitării functiilor si după încetarea ei, să îndeplinească obligatiile care rezultă din functia respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate si circumspectie în acceptarea anumitor pozitii sau avantaje după încetarea functiei lor.
(6) Cu exceptia reînnoirilor obisnuite sau din cauză de deces, functia membrilor Curtii de Conturi încetează în mod individual prin demisie voluntară sau din oficiu, declarată de Curtea de Justitie conform paragrafului 7.
Cel în cauză este înlocuit pentru durata rămasă din mandat.
În afară de cazul demisiei din oficiu, membrii Curtii de Conturi rămân în functie până când sunt înlocuiti.
(7) Membrii Curtii de Conturi nu pot fi destituiti din functiile lor si nici nu pot fi decalarati decăzuti din dreptul la pensie sau la alte avantaje care îl înlocuiesc, numai dacă Curtea de Justitie constată, la cererea Curtii de Conturi, că au încetat să corespundă conditiilor cerute sau să îndeplinească obligatiile are decurg din functia lor.
(8) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, stabileste conditiile de angajare si, mai ales, remuneratiile, indemnizatiile si pensiile presedintelui si ale membrilor Curtii de Conturi. De asemenea, Consiliul stabileste, cu aceeasi majoritate, orice indemnizatie care tine loc de remuneratie.
(9) Dispozitiile protocolului asupra privilegilor si imunitătilor Comunitătilor Europene aplicabile judecătorilor de la Curtea de Justitie sunt, de asemenea, aplicabile membrilor Curtii de Conturi.".
1.5. CURTEA DE JUSTITIE
Istoric
Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului a creat 4 institutii:
a) Înalta Autoritate;
b) Consiliul Special de Ministri;
c) Adunarea Comună;
d) Curtea de Justitie.
Curtea de Justitie a fost înfiintată în virtutea art. 31-45 din Tratat. Ea efectua în mod independent un control judiciar asupra actelor Înaltei Autorităti si ale statelor comunitare. Ea era însărcinată si cu supravegherea respectării Tratatului si cu solutionarea diferendelor dintre tările membre sau dintre particulari si Înalta Autoritate.
Curtea era compusă din 7 judecători si 2 avocati generali numiti de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.
Odată cu Tratatele semnate în 1957 la Roma cele două noi Comunităti au fost create cu o structură asemănătoare cu cea a CECO, dar cele trei Curti de Justitie astfel rezultate s-au unificat într-o Curte de Justitie unică.
Atributii si funcii
Principalele atributii ale Curtii de Justitie sunt:
- controlul legalitatii actelor institutiilor;
- controlul respectarii de catre statele membre a obligatiilor care le sunt impuse de catre tratate;
- interpretarea regulilor comunitare si negocierea validitatii actelor institutiilor.
Organizare
Potrivit art. 221 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
"Curtea de Justitie este formată din cinsprezece judecători.
Curtea de Justitie se întruneste în sedintă plenară. Totusi, ea poate crea în cadrul său camere, formate fiecare din trei, cinci sau sapte judecători, fie pentru anumite măsuri de instructie, fie pentru a judeca anumite categorii de cauze, în conditiile prevăzute în acest scop de regulament.
La solicitarea unui stat membru sau a unei institutii comunitare care este parte la proces, Curtea de Justitie se întruneste în sedintă plenară.
La cererea Curtii, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul judecătorilor si poate efectua adaptările necesare alineatului 2 si 3 din prezentul articol si alineatul 2 din articolul 167.".
Conform art. 222:
"Curtea de Justitie este asistată de opt avocati generali. otusi, un al nouălea avocat general este desemnat de la data aderărilor, până la 6 octombrie 2000.
Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină impartialitate si independentă, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în fata Curtii de Justitie, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale, astel cum este definită în articolul 220.
La cererea Curtii de Justitie, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul avocatilor generali si poate efectua adaptările necesare alineatului 3 din articolul 223.".
Conform art. 223:
"Judecătorii si avocatii generali sunt alesi dintre persoanele care oferă toate garantiile de independentă si care întrunesc conditiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte functii juridice în ţara lor, sau care sunt jurisconsulti de competentă notorie; ei sunt numiti de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioadă de sase ani.
O reînnoire partială a avocatilor generali are loc din trei în trei ani. Reînnoirea afectează de fiecare dată trei avocati generali.
Judecăorii si avocatii generali care îsi încheie mandatul pot fi numiti din nou.
Judecătorii desemnează dintre ei presedintele Curtii de Justitie, pe o perioadă de trei ani. Mandatul său poate fi reînnoit.".
Conform art. 224:
"Curtea de justitie îsi numeste grefierul si îi stabileste statutul".
Tribunalul de Prima Instanta
Din anul 1988 institutiilor comunitare l-i s-a adăugat Tribunalul de primă instantă, ca institutie asociată Curtii de Justitie.
În textul Tratatului instituind Comunitatea Europeană au fost adăugate dispozitii cu privire la această nouă institutie. Tratatele modificatoare următoare au păstrat dispozitiile acestea, astfel că în art. 225 din Tratatul privind Uniunea Europeană se prevede:
"(1) Pe lângă Curtea de Justitie functionează un tribunal însărcinat cu solutionarea în primă instantă a anumitor categorii de actiuni determinate în conditiile stabilite în paragraful 2; hotărârea acestuia este supusă, în conditiile fixate de statut, recursului introdus în fata Curtii de Justitie, limiat la probleme de drept. Tribunalul de Primă Instantă nu este competent să solutioneze chestiunile prejudiciare la care se referă articolul 234.
(2) La cererea Curtii de Justitie si după consultarea Parlamentului European si a Comisiei, Consiliul, hotărând în unanimitate, stabileste categoriile de actiuni la care se referă paragraful 1 si compunerea Tribunalului de Primă Instantă, adaptează si completează, în măsura necesară, dispozitile statutului Curtii de Justitie. Cu exceptia unei decizii contrare a Consiliului, dispozitiile prezentului tratat care privesc Curtea de Justitie si mai ales dispoitiile Protocolului asupra statutului Curtii de Justitie sunt aplicabile si Tribunalului de Primă Instantă.
(3) Membrii Tribunalului de Primă Instantă sunt alesi dintre persoane care oferă toate garantiile de independentă si care au capacitatea cerută pentru exercitarea functiilor jurisdictionale; ei sunt numiti de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioadă de sase ani. O reînnoire partială are loc din trei în trei ani. La încetarea mandatului, membrii pot fi numiti din nou.
(4) Tribunalul de Primă Instantă stabileste regulamentul său de procedură în acord cu Curtea de Justitie. Acest regulament de procedură este supusaprobării unanime a Consiliului.".
1.6. PARLAMENTU EUROPEAN
Istoric
Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului a creat 4 institutii:
a) Înalta Autoritate;
b) Consiliul Special de Ministri;
c) Adunarea Comună;
d) Curtea de Justitie.
Adunarea Comună era constituită conform art. 7 si art. 20-25 din tratat. Ea era compusă din 78 de delegati desemnati de parlamentele nationale ale statelor membre. Potrivit prevederilor înscrise în tratat, membrii Adunării erau fie numiti, fie alesi prin "sufragiu universal, direct, după procedura fixată de fiecare Înaltă Parte Contractantă". În fapt, toti membrii Adunării erau delegati ai parlamentelor nationale. Potrivit stipulatilor din tratat, Adunarea se întrunea cel putin o dată pe an, prilej cu care se punea în discutie si un raport general prezentat de Înalta Autoritate.
Tratatele de la Roma, din 1957, au dus la aparitia celorlalte două comunităti europene. Odată cu semnarea Tratatelor CEE si CEEA a fost semnată si Conventia referitoare la unele institutii comune ale Comunitătilor, prin care cele trei Adunări erau unificate sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană.
La 20 septembrie 1976, Consiliul a adoptat "Actul pentru alegerea reprezentantilor în Adunare cu sufragiu universal direct" prin care s-a pus bazele sufragiului direct la nivelul Comunitătilor în priovinta membrilor Adunării.
Atributii si funcii
Parlamentul european:
- are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare;
- emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internationale;
- exercită un control politic asupra Consiliului si al Comisiei;
- intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei;
- se bucură de drept de initiativă, putând cere Comisiei să prezinte propuneri;
- are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar si în alte domenii expres prevăzute de tratate;
- are dreptul de a examina petitiile care îi sunt adresate;
- numeste si destituie pe mediatorul european.
Organizare
Reprezentantii popoarelor sunt alesi în Parlamentul European prin vot universal direct.
Numărul reprezentantilor alesi în fiecare stat este fixat după cum urmează:
Belgia............................25
Danemarca....................16
Germania.......................99
Grecia............................25
Spania............................64
Franta.............................87
Irlanda............................15
Italia................................87
Luxemburg........................6
Olanda............................31
Austria.............................21
Portugalia........................25
Finlanda..........................16
Suedia.............................22
Marea Britanie..................87
Parlamentul îsi desemnează dintre membrii săi presedintele si biroul.
Partidele
O caracteristică a organizării Parlamentului European constă în faptul că deputatii sunt grupati nu pe nationalităti, ci pe grupuri politice, în functie de afinitătile politice. Grupurile se constituie prin remiterea unei declaratii presedintelui Parlamentului European cuprinzând denumirea grupului, semnătura membrilor săi si competenta biroului. Această declaratie este publicată în JOCE. Numărul minim al deputatilor necesar constituirii unui grup este fixat prin regulament la 26 dacă acesti deputati apartin unui singur stat membru, la 21 dacă sunt două state membre, la 16 dacă sunt trei state membre si la 13 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.
Sunt desemnati ca neînscrisi deputatii care nu aderă la nici un grup politic.
În prezent ( 10 - 04 - 2002) Parlamentul European are următoarea configuratie:
B DC GE GR SP F IRL I L O A P FIN S UK TOTAL
EPP/ED 6 1 53 9 28 20 5 35 2 9 7 9 5 7 37 233
PES 5 2 35 9 24 22 1 16 2 6 7 12 3 6 29 179
ELDR 5 6 3 1 1 8 1 8 5 4 11 53
GREENS/EFA 7 4 4 9 2 2 1 4 2 2 2 6 45
EUL/NGL 2 7 7 4 11 6 1 2 1 3 44
UEN 1 3 6 10 2 22
EDD 4 9 3 2 18
IND 2 1 12 10 5 2 32
TOTAL 25 16 99 25 64 87 15 87 6 31 21 25 16 22 87 626
Unde:
B-Belgia; DC-Danemarca; GE-Germania; GR-Grecia; F-Franta; IRL-Irlanda; I-Italia; L-Luxemburg; O-Olanda; A-Austria; P-Portugalia; FIN-Finlanda; SP-Spania, S-Suedia; UK-Marea Britanie
EPP/ED - Grupul Partidului popular european si al democratiilor europeni;
PES - Grupul Partidului socialistilor europeni;
ELDR - Grupul Partidului european al liberalilor, democratilor si reformatorilor;
GREENS/EFA - Grupul verzilor/alianta Liberală europeană;
EUL/NGL - Grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordică;
UEN - Grupul Uniunii pentru Europa natiunilor;
EDD - Grupul pentru Europa democratiilor si a diferentelor;
IND - Grupul celor neînscrisi.
2. ORGANE
2.1. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Istoric
Banca Centrală Europeană a fost înfiintată la 1 ianuarie 1999 odată cu inrarea în faza a treia a Uniunii Economice si Monetare si introducerea monedei unice euro. Este o institutie independentă care nu primeste dispozitii nici de la guvernele statelor membre, nici din partea celorlalte institutii ale UE.
Atributii si funcii
Rolul Băncii Centrale Europene este acela de a controla, prin instrumente si proceduri financiar-bancare, politica monetară unică a UE, pentru a asigura stabilitatea preturilor, supravegherea functionării Sistemului Monetar European si utilizarea euro.
Organizare
Organele de conducere ale Băncii sunt:
- Consiliul Guvernatorilor;
- Comitetul Director.
Consiliul guvernatorilor se compune din membrii Comitetului director si guvernatorii băncilor centrale nationale. Reuniunile sunt confidentiale. Consiliul poate decide să facă public rezultatul deliberărilor sale. Se întruneste de cel putin 10 ori pe an.
Comitetul director se compune din presedinte, vicepresedinte si alti patru membrii. Acestia sunt numiti de comun acord de guvernele statelor membre la nivelul sefilor de stat si de guvern, la recomandarea Consiliului si după consultarea Parlamentului European si a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate si experientă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul lor are o durată de 8 ani si nu poate fi reînnoit. Doar cetătenii statelor membre pot fi membrii ai Comitetului director. Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a BCE.
SEBC
Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca Centrală Europeană si băncile centrale ale statelor membre.
Sarcinile fundamentale ale SEBC sunt:
- definirea si implementarea politicii monetare a Comunitătii;
- desfăsurarea operatiunilor de schimb;
- păstrarea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
- promovarea bunei functionări a sistemelor de plăti.
2.2. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTITII
Istoric
Banca Europeană de Investitii a fost constituită, la 1 ianuarie 1959 la Luxemburg, prin art. 129 si 130 ale Tratatului CEE. În prezent, conform art. 198 D si art. 198 E al Tratatului asupra Uniunii Europene, Banca Europeană de Investitii are o personalitate juridică si este o institutie autonomă a Uniunii.
Atributii si funcii
Banca Europeană de investitii are misiunea să contribuie la dezvoltarea echilibrată si neîntreruptă a pietei comune în interesul Comunitătii, apelând la pietele de capital si la resursele sale proprii. Pentru aceasta, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi si garantii si fără a urmării un scop lucrativ, finantarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei:
- proiecte care vizează dezvoltarea regiunilor mai putin dezvoltate;
- proiecte care vizează modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi activităti ca urmare a instituirii progresive a pietei comune, care, prin natura sau amploarea lor, nu pot fi finantate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele membre;
- proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi finantate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele membre.
În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finantarea programelor de investitii, conjugat cu asistenta acordată de fondurile structurale si de alte instrumente finaciare ale Comunitătii.
Organizare
Banca are ca organe de management si conducere:
- Consiliul guvernatorilor;
- Consiliul directorilor;
- Comitetul managerial.
Ca organe de evaluare si control, au fost create următoarele:
- Comitetul de audit;
- Auditul extern;
- Auditul intern;
- Controlul financiar;
- Riscul creditului;
- Evaluarea operatiunilor.
Consiliul Guvernatorilor este format din ministrii de finante ai tărilor membre UE.
Consiliul Directorilor are în componentă 25 de directori si 13 supleanti numiti de Consiliul Guvernatorilor. Statele membre nominalizează 24 de directori si 12 supleanti, pe când Comisia Europeană este reprezentată de un director si un supleant. Presedintia Consiliului apartine Presedintelui Băncii.
Comitetul managerial este organul executiv al Băncii. El se ocupă de problemele zilnice ale activitătii băncii.
2.3. COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL
Istoric
Comitetul Economic si Social a fost instituit prin Tratatul de la Roma.
A apărut ca urmare a dorintei de reprezentare a intereseor diferiteor categorii economice si sociale înainte de adoptarea unor acte.
Atributii si funcii
Comitetul este consultat în mod obligatoriu de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de Tratatul privind Uniunea Europeană. Poate fi consultat de aceste institutii ori de câte ori ele consideră oportună o astfel de consultare. El poate lua initiativa de a emite un aviz în toate cazurile în care consideră oportun.
Dacă consideră necesar, Consiliul sau Comisia fixează Comitetului un termen pentru a-si prezenta avizul, care nu poate fi mai mic de o lună, socotit de la data la care presedintele primeste comunicarea care îi este adresată în acest scop. După expirarea termenului, lipsa avizului nu pune problema continuării procedurilor.
Avizul Comitetului si avizul sectiei specializate, precum si continutul deliberărilor sunt transmise Consiliului si Comisiei
Organizare
Comitetul economic si social are 222 de membriinumiti pentru un mandat de 4 ani de către Consiliul Uniunii Europene prin vot unanim. După terminarea mandatului, membrii Comitetului poat fi realesi. Numărul locurilor rezervate pentru fiecare tară în Comitet este următorul:
- Germania, Franta, Italia si Marea Britanie au câte 24 de membrii;
- Spania are 21 de membrii;
- Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia si Suedia au câte 12 membrii;
- Danemarca, Irlanda si Finlanda au câte 9 membrii;
- Luxemburgul are 6 membrii.
În vederea numirii membrilor Comitetului, fiecare stat membru înaintează o listă cuprinzând un număr de candidati dublu fată de locurile atribuite cetătenilor săi.
Compunerea Comitetului trebuie să ia în considerare necesitatea asigurării unei reprezentări adecvate a diferitelor categorii ale vietii economice si sociale.
Comitetul îsi desemnează dintre membrii săi presedintele si biroul, pentru o perioadă de doi ani.
Comitetul este convocat de presedintele său, la cererea Consiliului sau a Comisiei. De asemenea, se poate întruni si din proprie initiativă.
Comitetul cuprinde sectii specializate. El contine, în special, o sectie de agricultură si o sectie de transporturi, care sunt reglementate de dispozitiile speciale privitoare la agricultură si transporturi.
În cadrul Comitetului se pot constitui subcomitete, care să elaboreze proiecte de avize asupra unor probleme sau în domenii determinate, care urmează să fie supuse deliberării Comitetului.
2.4. COMITETUL REGIUNILOR
Istoric
Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht.
Constituirea acestuio Comitet a venit ca urmare a cerintelor imperative din partea autoritătilor regionale pentru o reprezentare concretă în cadrul institutional si de decizie al UE.
Instituirea Comitetul Regiunilor a fost un pas semnificativ în "procesul creării unei Uniuni si mai apropiate de cetătenii Europei, în care deciziile sunt luate pe cât posibil de apropiat de cetătean în conformitate cu principiul subsidiaritătii", asa cum se arată în preambulul TUE. De altfel, încă de la creare si de la prima sedintă, care a avut loc în martie 1994, Comitetul s-a evidentiat ca un puternic gardian al principiului subsidiaritătii.
Atributii si funcii
Comitetul Regiunilor are o functie consultativă. El îsi exercită functia de recomandare în arii de importantă pentru autoritătiile locale si regionale. Aceste arii sunt:
- politica transporturilor;
- politica fortei de muncă;
- stimularea coperării statelor membre UE în domeniul fortei de muncă;
- măsurile sociale;
- implementarea deciziilor privind Fondul Social European;
- suport pentru măsuriile din aria educatiei si a tineretului;
- educatia vocatională;
- cultură;
- sectorul public de sănătate;
- sectorul căilor trans-europene;
- politica structurală în domenii specifice nelegate cu cele ale Fondului;
- Fondul de Coeziune;
- Fondul de Dezvoltare Regională European;
- politica mediului înconjurător.
În prezent Comitetul regiunilor dezvoltă legături puternice cu Parlamentul European.
Comitetul poate fi consultat de către Parlament, Consiliu sau Comisie în cazurile în care aceste institutii consideră necesară consultarea.
Organizare
Comitetul regiunilor are 222 de membrii si un număr egal de supleanti, care sunt numiti pentru un mandat de 4 ani de către Consiliul Uniunii Europene prin vot unanim la propunerea tărilor membre UE. După terminarea mandatului, membrii Comitetului poat fi realesi. Numărul locurilor rezervate pentru fiecare tară în Comitet este următorul:
- Germania, Franta, Italia si Marea Britanie au câte 24 de membrii;
- Spania are 21 de membrii;
- Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia si Suedia au câte 12 membrii;
- Danemarca, Irlanda si Finlanda au câte 9 membrii;
- Luxemburgul are 6 membrii.
Membrii Comitetului nu pot fi legati de un mandat imperativ, ei trebuind să fie complet independenti.
Comitetul îsi alege Presedintele si Biroul din rândul membrilor săi, pentru un mandat de 2 ani.
Comitetul are în subordine 7 Comisii principale:
- Politică regională, fonduri structurale, coesiune economică si socială, cooperare transfrontarielă si inter-regională;
- Agricultură, dezvoltare rurală si pescuit;
- Retelele transeuropene, transport si societatea informatională;
- Planificarea spatială, probleme urbanistice, energie si mediu;
- Politica socială, sănătatea, protectia consumatorului, cercetare si turism;
- Forta de muncă, politica economică, piata unică, industrie si întreprinderile mici si mijlocii;
- Educatie, pregătire vocatională, cultură, tineret si drepturile cetătenilor.
Comitetul a instituit si o Comisie Specială asupra Afacerilor Institutionale, cu responsabilitate în aria dezbaterilor privind reforma institutiilor UE.
4.PARTICULARITATI ALE ORDINII JURIDICE COMUNITARE
Prep. univ. drd. AUGUSTINA DUMITRASCU
Plan
1. Cele trei Comunitati Economice Europene – un nou tip de organizatii internationale care au creat o ordine juridica orginala
2. Prezentare generala a ordinii juridice comunitare
3. Punerea în aplicare a legislatiei comunitare (efectul si aplicabilitatea directa, imediata, prioritara)
4. Concluzii – autonomia dreptului comunitar
1. Cele trei Comunitati Economice Europene – un nou tip de organizatii internationale care au creat o ordine juridica orginala
Crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO)
Prima Comunitate creata a fost Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului; iata care a fost contextul în care a aparut ideea înfiintarii unei asemenea organizatii. Tratatul instituind Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, semnat la Paris , a avut la baza Planul Schuman , elaborat de Jean Monnet, comisar al Planului francez de modernizare. Scopul principal al Planului si mai târziu si al CECO este acela al plasarii productiei franco-germane de carbune si otel sub o institutie suprema comuna, Înalta Autoritate, în cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene care împartaseau aceleasi principii de dezvoltare pasnica. Astfel, datorita geniului inventiv al unui om remarcabil al vremii, Jean Monnet, este creat un nou sistem de colaborare între state: integrarea, spre deosebire de cooperarea traditionala existenta pâna atunci între statele membre ale unei organizatii. Ceea ce caracterizeaza, în esenta, o organizatie de integrare este faptul ca statele membre convin de comun acord sa transfere, în anumite domenii, competenta luarii deciziei de la nivel national la nivel supranational.
Astfel, C.E.C.O. este prima organizatie europeana ce dispune de puteri supranationale, acestea rezultând din delegarea suveranitatii consimtita de state, contribuind la reconcilierea si cooperarea franco-germana si liberalizând productia si schimburile de materii prime (carbune, otel), fundamentale în industrie. Celelalte doua Comunitati (Comunitatea Economica a Energiei Atomice si Comunitatea Economica Europeana), care i-au urmat CECO, se înscriu pe aceeasi linie de integrare economica.
Înca de la aparitia lor, Comunitatile au fost considerate ca având institutii originale. Si, fara îndoiala, acestea sunt originale prin obiectivele si prin spiritul lor. Însa noutatile cele mai importante aduse de semnatarii Tratatelor de la Paris, Roma, Maastricht si Amsterdam nu rezida în scopurile urmarite; definirea obiectivelor politice si economice comune se regaseste în cazul oricarei organizatii interetatice, inclusiv al celor realizate prin mijloace integratoare; art.2 din Tratatul de la Roma care defineste misiunea CEE (1), ar putea foarte bine figura în statutul unei organizatii internationale “clasice”.
Veritabila revolutie adusa de Comunitati în cadrul institutiilor europene devine vizibila atunci când luam în considerare tehnica juridica folosita pentru construirea lor. Bineînteles, la o prima vedere, dreptul Comunitatilor pare compus din elemente bine cunoscute: tratate internationale, acte juridice unilaterale emise de organe competente, acte jurisdictionale. Dar, daca, dincolo de aceste elemente simple, luam în considerare ansamblul constituit prin combinarea lor, atunci constructia juridica comunitara devine profund originala. Aceasta originalitate rezulta din ceea ce am putea numi: “paradoxul” Comunitatilor Europene.
Este de notorietate distinctia între ordinea juridica interna si cea internationala. Ordinea juridica interna guverneaza, prin intermediul dreptului public, organizarea puterilor publice si relatia acestora cu particularii, iar, prin intermediul dreptului privat, relatiile între particulari. Acest drept intern, în vigoare în cadrul unei colectivitati statale, are ca fundament legea, act unilateral emis de organele nationale competente. În ceea ce priveste ordinea juridica internationala, aceasta guverneaza relatiile între state, reprezentând dreptul relatiilor interstatale, iar instrumentul acestui tip de drept este, bineînteles, tratatul, vazut în calitate de acord între suverani.
Ceea ce numim “paradoxul” comunitar este, de fapt, ambitia pe care au avut-o “parintii” celor trei Comunitati europene de a construi o ordine juridica interna prin mijloace tehnico-juridice a caror baza este data de tratatul international.
Asadar, astfel cum afirmam anterior, sursele dreptului comunitar ilustreaza, prin complexitatea lor, “paradoxul” Comunitatilor. Ele formeaza o ierarhie a unor reguli de drept, ierarhie în fruntea careia se afla Tratatele de la Paris si Roma.
2. Prezentarea generala a ordinii juridice comunitare
Curtea de Justitie a Comunitatilor, fara a avea pretentia realizarii unei ierarhizari absolute, a stabilit o ordonare logica a sistemului izvoarelor dreptului comunitar în functia de baza juridica a adoptarii lor si de relatia dintre ele. Sunt, astfel, enumerate urmatoarele izvoare: tratatele institutive si cele subsecvente (dreptul primar), principiile generale de drept, acordurile internationale încheiate de CE, dreptul comunitar derivat si sursele complementare.
Într-o maniera generala, putem distinge între sursele scrise si sursele nescrise ale dreptului comunitar. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele fundamentale, adica dreptul comunitar primar si dreptul comunitar conventional, si, pe de alta parte, dreptul comunitar derivat.
Voi analiza în continuare doar sursele ce formeaza dreptul derivat si mai precis numai izvoarele obligatorii, datorita faptului ca acestea ocupa un volum impresionant în economia izvoarelor dreptului comunitar, iar România, ca viitor stat membru al UE, va trebui sa cunoasca foarte bine si acest aspect al statutului juridic al izvoarelor mentionate.
Articolul care contine nomenclatura oficiala a actelor comunitare derivate este art.249 TCE (regulament, directiva, decizie, recomandare, aviz). Voi prezenta pe scurt primele trei izvoare.
REGULAMENTUL este caracterizat prin aplicabilitate generala, el asemanându-se cu legea din dtreptul intern, în sensul ca se adreseaza unei categorii abstracte de destinatari.
De asemenea, o a doua caracteristica este data de obligativitatea în întregime a regulamentului, adica si cu privire la scopul de atins, cât si cu privire la formele, mijloacele folositele în acest sens. Asadar, regulamentul este un act comunitar complet din punct de vedere juridic (este interzisa aplicarea sa incompleta sau selectiva), de aici decurgând ultima caracteristica a acestuia, si anume: directa aplicabilitate. Aceasta presupune faptul ca nu este necesara adoptarea unor masuri legislative nationale de aplicare a lui.
DIRECTIVA, spre deosebire de regulament, nu are aplicabilitate generala decât în cazuri exceptionale si atunci precizeaza expres; directiva are anumiti destinatari desemnati (numai statele membre), în plus fiind incompleta din punct de vedere juridic, în sensul ca ea cuprinde un singur element (care este si obligatoriu), si anume: scopul pe care statele membre trebuie sa îl atinga; mijloacele, formele de atingere a sa sunt lasate la latitudinea acestora.
S -a constatat în perioada recenta o practica la nivel comunitar, în directia elaborarii unor directive din ce în ce mai detaliate, astfel încât marja de manevra a statelor este mult diminuata. Aceasta practica a fost criticata în fata CJCE, spunându-se ca în acest mod directiva se transforma practic într-un regulament. CJCE a raspuns prin precizarea ca nu este nimic rau în a adopta directive clare si precise, acest lucru nu reprezinta un pericol, deoarece exista un element care va împiedica întotdeauna transformarea directivei într-un regulament, si anume: directiva, spre deosebire de regulament, va avea întotdeauna nevoie de masuri interne de transpunere, lucru care nu este valabil pentru regulament – un act comunitar complet din punct de vedere juridic. Ar mai fi de precizat un aspect: statele sunt obligate sa aleaga masuri legislative corespunzatoare, care sa fie capabile sa faca directiva sa “functioneze” efectiv, si aici ma refer la forta juridica a actului de aplicare a directivei, precum si la publicitatea de care beneficiaza, elemente care constituie limite în plus pentru alegerea formei de aplicare de catre state.
Ultima caracteristica diferentiaza din nou directiva de primul act analizat. Astfel, directiva, neavând în continutul sau decât scopul de atins, nu are aplicabilitate directa în dreptul intern al statelor membre, deci trebuie însotita de acte legislative nationale de transpunere. Totusi, trebuie mentionat faptul ca directiva are un efect direct.
Ajungând la acest punct, doresc sa fac o mica paranteza si sa precizez ca trebuie mentionata distinctia între aplicabilitatea directa si efectul direct al dreptului comunitar în general. Am vazut ce înseamna aplicabilitatea directa; cealalta notiune aminitita presupune faptul ca dreptul comunitar creeaza în mod direct în favoarea, respectiv în sarcina destintarilor drepturi, respectiv obligatii.
Revenind la directiva, trebuie amintit ca directiva beneficiaza de un efect direct circumastantiat de anumite conditii. Astfel, în situatia în care, în termenul precizat de directiva statul nu adopta masuri de transpunere a sa ori daca masurile sunt inadecvate si, ca o conditie cumulativa, un resortisant este prejudiciat, acesta se poate prevala fie de aplicare gresita, fie de neaplicarea în termen a directivei, fiind vorba, deci, despre un efect direct vertical ascendent.
DECIZIA este prin excelenta un act comunitar cu destinatari desemnati (fie state membre, fie resortisanti – identificati si identificabili) si contine, ca obligatorii atât scopul, cât si mijloacele de atingere a lui, având, ca si regulamentul, aplicabilitate directa în dreptul intern(2).
3. Punerea în aplicare a legislatiei comunitare (aplicabilitatea directa, imediata, prioritara a dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre)
a) Dreptul comunitar consacra monismul (aplicarea imediata) si impune respectarea sa de catre statele membre. Aceasta deoarece sistemul comunitar nu poate functiona decât în monism, singurul principiu compatibil cu ideea un sistem de integrare. Se realizeaza acel transfer de competenta de la statul national la CE. În relatia CE-state membre, dreptul comunitar, originar sau derivat, e imediat aplicabil în ordinea juridica interna, facând parte din aceasta. Nu e necesara o formula speciala de introducere în dreptul intern, iar judecatorii nationali trebuie sa îl aplice, de asemenea, el aplicat în calitatea sa de drept comunitar.
b) Concret, efectul direct al dreptului comunitar reprezinta dreptul oricarei persoane de a cere judecatorului sa i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Judecatorul are obligatia de se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislatia tarii careia îi apartine. Recunoasterea efectului direct înseamna garantarea statutului juridic al cetateanului.
Aplicabilitatea directa presupune, deci, nu mai sunt necesare masuri interne de aplicare a dreptului comunitar deoarece acesta este complet din punct de vedere juridic (exemplu: decizia, regulamnetul, tratatele)
Decizia CJCE care a consacrat principiul e Hotarârea Van Gend si Loos, 1963, în care se afirma: “obiectivul Tratatului CEE îl constituie realizarea unei Piete Comune de a carei functionare sunt direct raspunzatori justitiabilii CE; prin urmare, Tratatul e mai mult decât un acord care ar crea doar obligatii reciproce între statele contractante, iar CE reprezinta o noua ordine juridica ai carei subiecti sunt nu numai statele membre, ci si resortisantii acestora”.
c) CJCE a confirmat oficial principiul prioritatii în Hotarârea Costa. Speta rezolva conflictul dintre dreptul comunitar european – Tratatul CEE si o lege interna posterioara – Legea italiana de nationalizare a electricitatii, din 6.09.1962. S-a acordat prioritate DCE, doarece numai astfel se pot îndeplini obiectivele CE, realizarea Pietei Comune impunând aplicarea uniforma a dreptului comunitar, fapt fara de care nu se poate produce integrarea. Au prioritate toate normele comunitare (primare sau derivate) si împotriva tuturor normelor nationale: administrative, legislative, juridice sau chiar constitutionale.
4. Concluzii – autonomia dreptului comunitar european
Am considerat importanta prezentarea câtorva elemente referitoare la particularitatile aplicarii dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre, tocmai din perspectiva interesului actual si mai ales de viitor al României în calitate, în prezent, de stat asociat, dar si de viitor membru al UE, interes materializat într-o întelegere cât mai exacta si o aplicare cât mai corecta a relatiei dintre cele doua sisteme de drept: intern si comunitar, ca o conditie esentiala a realizarii scopului integrator prevazut de Tratatele institutive ale celor trei Comunitati europene.
În urma celor precizate rezulta autonomia ordinii juridice comunitare, care nu exclude colaborarea cu sistemele juridice nationale, cooperare care este nu numai utila, dar si necesara si care se exprima, în principal, printr-o participare a autoritatilor statale la punerea în aplicare a dreptului comunitar.
Fiind un instrument de interes comun pentru toate popoarele si statele Comunitatilor, dreptul emanat din surse comunitare nu este nici un drept strain, nici un drept extern. El este propriu fiecaruia dintre statele membre, ca si dreptul national al acestora, cu singura calitate suplimentara ca el reprezinta ierarhia textelor normative ale fiecarui stat.
(1) Art.2, TCEE: “Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piete comune, a unei Uniuni economice si monetare si prin punerea în aplicare a politicilor sau actiunilor comune vizate de art.3 si 4, promovarea, în cadrul ansamblului Comunitatii, a unei dezvoltari armonioase, echilibrate si durabile a activitatilor economice, a unui nivel de angajare a fortei de munca si de protectie sociala ridicat, a egalitatii între barbati si femei, a cresterii durabile si neinflationiste, a unui înalt grad de competitivitate si de convergenta a performantelor economice, a unui înalt nivel de protectie si de ameliorare a calitatii mediului, a ridicarii nivelului si calitatii vietii, a coeziunii economice si sociale si a solidaritatii între statele membre”.
(2) Aplicarea dreptului comunitar la cazuri de speta
5.PARTICULARITATI ALE REPARTIZARII COMPETENTELOR ÎNTRE COMUNITATILE EUROPENE SI STATELE MEMBRE ALE ACESTORA
Asist. univ. drd. ROXANA – MARIANA POPESCU
Repartizarea competentelor între Comunitatile europene si statele membre ale acestora apare ca o problema deosebit de complexa. Aceste competente nu sunt reglementate de tratatele comunitare în mod general, ci în functie de obiectul de activitate al Comunitatilor.
Pentru stabilirea competentelor Comunitatilor europene si a competentelor statelor membre trebuie sa se tina cont de elementele de baza ale constructiei comunitare. Astfel, trebuie avut în vedere faptul ca cele trei Comunitati sunt organizatii internationale specializate, instituite prin tratate. De aici, rezulta principiul conform caruia ele au competente care le sunt conferite de catre tratatele institutive.
Pe de alta parte, trebuie sa se tina seama si de faptul ca statele membre ale Comunitatilor europene continua sa-si pastreze o serie de domenii în care au competente exclusive. Aceasta situatie conduce la necesitatea delimitarii domeniilor de competenta ale acestor entitati, determinarea raporturilor dintre ele si stabilirea modalitatilor de solutionare a diferendelor care pot aparea ca urmare a activitatilor desfasurate de catre organele acestora.
Raspunsul la întrebarea “Cum poate fi stabilita si, apoi, mentinuta o delimitare clara a competentelor între Uniunea Europeana si statele membre, conform principiului subsidiaritatii ?”, trebuie sa porneasca de la realitatea ca problema delimitarii competentelor se suprapune aceleia privind gradul de integrare catre care sunt orientate politicile comunitare în contextul actualelor tendinte de globalizare. La acest nivel se impune o analiza a evolutiei a actualelor si a viitoarelor politici ale Uniunii Europene, ca si a problemei finantarii acestor politici .
Principiile care guverneaza repartizarea competentelor între Comunitati si statele membre sunt prevazute de Tratatul de la Maastricht, la art. 3B: “Comunitatea actioneaza în limitele competentelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiaritatii, decât daca si în masura în care obiectivele activitatii proiectate nu pot fi realizate de catre statele membre într-o maniera satisfacatoare, însa pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorita dimensiunilor sau a efectelor actiunii proiectate.
Nici o actiune a Comunitatii nu va depasi ceea ce este necesar pentru atingerea competentelor prezentului tratat”.
Din continutul acestui articol se desprind cele trei principii care stau la baza repartizarii competentele comunitare:
- principiul specializarii;
- principiul subsidiaritatii;
- principiul proportionalitatii.
1. Repartizarea competentelor interne
A. Competentele nerepartizate
Aceasta prima categorie exprima gradul maxim de desistare a statelor membre. Este vorba despre domeniile care nu mai intra în sfera competentei nationale, fara, însa, a face obiectul unei atribuiri catre Comunitate , competenta nationala fiind, pur si simplu, abolita. Acest grad zero de distribuire se regaseste, într-o mare masura, în logica atribuirii de competente în cadrul realizarii uniunii vamale si a Pietei comune. De exemplu, obligatia statelor membre “de a nu face”, care vizeaza situatia în care acestea nu pot împiedica libera circulatie intra-comunitara a marfurilor, a serviciilor si a persoanelor. Aceasta imposibilitatea presupune o suprimare a oricarei competente normative de a introduce sau de a mentine drepturile de vama sau taxele cu efecte echivalent, restrictiile cantitative sau masurile cu efect echivalent. Obligatia de a nu face corespunde unei limitari definitive a drepturilor de suveranitate a statelor membre. În schimb, nu este vorba nici despre un transfer de competente catre Comunitati, deoarece institutiile comunitare sunt si ele private de orice putere de a adopta masuri incompatibile cu interdictiile puse de tratate.
B. Competentele transferate
Aceasta situatie corespunde si ea unei desistari a statelor membre, care, si de aceasta data, sunt private de competentele pe care le detineau anterior, însa, în acest caz (spre deosebire de situatia competentelor nerepartizate), competenta este atribuita Comunitatilor. Acest mod de distribuire este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “transfer de competente”.
Situatia este întâlnita în sectorul uniunii vamale, în special în ceea ce priveste stabilirea si gestionarea tarifului vamal comun si relatiile tarifare cu state terte: statele membre au pierdut competenta vamala, în schimb Comunitatea este singura competenta sa adopte dispozitii normative în materie. De asemenea, opereaza un transfer de competente si în domeniul politicilor comune, care se bazeaza, în principal, pe principiul substituirii competentelor comunitare competentelor nationale anterioare. Aceasta situatie se poate întâlni în sectorul politicii agricole comune .
C. Competentele încadrate
Ideea de încadrare comunitara a competentelor nationale trimite la o situatie mai complexa, care necesita realizarea unei distinctii clare între doua concepte, si anume: atribuirea de competenta si exercitarea competentei. Aceasta deosebire este necesara pentru a se diferentia situatia în care statele membre recurg la un transfer de competenta de situatia în care statele membre nu au renuntat la competenta lor, însa au acceptat sa o limiteze pentru a contribui la functionarea eficace a Pietei comune. Autoritatile nationale ramân titularele competentei normative, însa ele se angajeaza sa nu recurga la aceasta daca regulile pe care ar putea sa le adopte sunt susceptibile de a afecta realizarea obiectivelor tratatelor, astfel încât statele nu îsi vor exercite competenta lor normativa decât în limitele impuse de tratate.
D. Competentele concurente
Competentele concurente vizeaza ipoteza în care statele ramân titulare ale unei competente de principiu, Comunitatea nedispunând de competenta de a lua masuri de încadrare sau de armonizare cu caracter obligatoriu.
competentele coordonate se regasesc si în domeniul cooperarii în materie de afaceri interne si justitie, dar si în cea mai mare parte a “noilor competente” atribuite Comunitatii prin Tratatul asupra Uniunii Europene (sectoarele educatiei si tineretului, al culturii sau al sanatatii).
Aceasta categorie acopera competentele nationale care se situeaza, în totalitate, în afara câmpului de aplicare a dreptului comunitar. Dupa cum se stie, Comunitatile europene sunt supuse principiului specializarii si dispun de competenta specifica, corespunzatoare realizarii scopului prevazut de tratate, astfel încât nu se poate vorbi de o repartizare a competentelor decât în domeniile care sunt prevazute de tratate.
2. Repartizarea competentelor externe
A. Competentele externe atribuite în mod explicit
Tratatele comunitare recunosc în mod expres Comunitatilor un anumit numar de competente în vederea încheierii în nume propriu de acorduri cu state terte. Tratatul instituind Comunitatea europeana, prevede ca aceasta are competenta de a încheia acorduri tarifare si comerciale si acorduri de asociere . Dispozitiile Actului unic european si ale Tratatului de la Maastricht au adaugat o serie de competente mai punctuale, care vizeaza Uniunea economica si monetara , cercetarea , mediul înconjurator si cooperarea în vederea dezvoltarii .
B. Competentele externe fondate pe clauzele de adaptare
Jurisprudenta a admis extinderea competentelor externe a Comunitatii pe baza articolului 235, din Tratatul instituind C.E. Utilizarea acestui articol nu permite, totusi, potrivit jurisprudentei recente a Curtii, sa se realizeze o competenta externa în absenta interventiei prealabile a unui act intern care comporta o clauza atributiva de puteri externe sau de necesitatea unei exercitari simultane de competente interne si externe.
C. Competentele externe recunoscute în mod implicit
În ceea ce priveste competentele conventionale recunoscute în mod implicit, Curtea de justitie a Comunitatilor europene a admis ca principiul competentelor de atribuire nu exclude posibilitatea oferita Comunitatii de a dispune de competente care decurg în mod implicit din “sistemul tratatelor”. În masura în care Comunitatea este titulara unei capacitati internationale în toata întinderea câmpului obiectivelor sale, “în vederea de a fixa, într-un caz determinat, competenta, pentru Comunitate, de a încheia acorduri internationale, trebuie sa se ia în consideratie sistemul tratatului ca si dispozitiile materiale; o astfel de competenta rezulta nu doar dintr-o atribuire explicita a tratatului – ca în cazul articolelor 113 si 114 pentru acordurile tarifare si comerciale si a articolul 238 pentru acordurile de asociere –, ci poate decurge, în mod egal, si din alte dispozitii ale tratatului, precum si din actele luate în cadrul acestor dispozitii de catre institutiile Comunitatii” .
