Uniunea Europeană (UE) şi-a început existenţa la 1 noiembrie 1993, fiind noua denumire a Comunităţii Economice Europene (CEE), înfiinţată în 1957.
Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene.
Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.
Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a fost şi desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic. Datorită crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas şi apoi s-a renunţat la ea.
După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich, în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.
În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.
La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare –NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două părţi ale Europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite.
Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste ţări au creat în 1948 Organizaţia de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care există şi în prezent , având desigur alte obiective decât cele ale organizaţiei înlocuite. În 1949 a luat fiinţă şi Consiliul Europei. Ca model pentru începuturile cooperării economice a servit şi Uniunea vamală a Beneluxului, formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948.
Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene aparţin lui Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a mers mai departe şi a propus un plan, care i-a purtat ulterior şi numele, „Planul schumann2 pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.
Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în direcţia unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unităţii europene. Această înţelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE şi EURATOM, pe de altă parte, aveau instituţii proprii. În 1967, ele s-au unit funcţionând sub denumirea de Comunităţile Europene, sau Comunitatea Europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”.
În următoarele două decenii, CEE se extinde prin aderarea în ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Se constituie astfel „cei 9”. În ianuarie 1981 aderă Grecia, iar în ianuarie 1986 Spania şi Portugalia. CEE devine „cei12”.
În ianuarie 1995 aderă încă trei ţări – Austria, Finlanda şi Suedia – constituindu-se „cei 15”, actuala componentă a Uniunii Europene.
Aşa cum arătat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Procesul integrării a progresat şi prevederile acestui tratat nu mai răspundeau corespunzător evoluţiilor lui. De aceea ţările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit realizarea pieţei unice până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.
În 1993, ţările membre ale CEE au considerat că sunt pregătite condiţiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat şi extins tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul a prevăzut şi schimbarea denumirii din Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE). Tratatul de la Masstricht este un fel de constituţie pentru UE.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii statelor membre devin în mod liber cetăţeni ai Uniunii, cu următoarele drepturi: să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi are fiecare domiciliul, să fie protejat de autorităţile diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze parlamentului şi avocatului poporului.
Membrii Uniunii Europene şi ţările asociate la Uniunea Europeană.
1.De la 1 ianuarie 1995 UE are 15 membrii cu drepturi depline, respectiv Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, olanda, Portugalia, regatul Unit al marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania şi Suedia.
În politică şi în adoptarea măsurilor practice întâlnim o clasificare a membrilor UE în două categorii. În prima intră cele patru ţări mari ale UE: Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia. În cea de-a doua intră celelalte ţări membre, apreciate ca ţări mijlocii şi mici.
Dacă urmărim situaţia ţărilor membre al UE pornind de la indexul dezvoltării umane (IDU) vom constata că ele se află în următoarele poziţii: Olanda, Finlanda, Franţa, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Grecia, Luxemburg şi Portugalia.
Prin urmare după acest index, rangul ţărilor membre se deosebeşte de cel socotit după PNB pe locuitor. Luxemburg, de exemplu care este pe primul loc după PNB pe locuitor este abia pe locul 14 după indexul dezvoltării umane. Tot astfel, Danemarca este pe locul doi după PNB pe locuitor şi abia pe locul 9 după indexul dezvoltării umane.
De aceea în UE s-a stabilit un principiu de bază conform căruia ţările mai bogate trebuie să le ajute pe cele ale căror PNB pe locuitor este mai mic de 75% din medie pe întreaga uniune. O bună parte din bugetul UE este destinat fondurilor structurale pen5tru sprijinirea economiei ţărilor din Sudul Europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania şi Grecia), precum şi a Irlandei. Ţările membre sunt de două categorii:
a. net contribuitori la bugetul UE (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Franşa 14, Belgia 0;
b. net beneficiari din bugetul UE (ECU pe locuitor): Irlanda 681, Luxembrg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.
2. Pe lângă membrii cu drepturi depline „cei 15”, Uniunea Europeană are şi ţări cu statut de asociat. S-au semnat acorduri de asociere şi au obţinut acest statut şase ţări din Europa Centrală şi de Est (TECE): Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria.
În 1995, UE a semnat acorduri de asociere cu ţările baltice Estonia, Letonia, Lituania, precum şi cu Slovenia. UE mai are acorduri de asociere cu Malta şi Cipru. Acordurile de asociere se mai cheamă şi Acorduri Europa.
Acordurile Europa (acordurile de asociere) cu Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia şi Ungaria sunt mai mult decât acorduri de comerţ şi cooperare.
Acordurile prevăd de asemenea, orientarea graduală către un comerţ reciproc liber. Îndeplinirea acestui obiectiv este asimetrică, ceea ce înseamnă că piaţa Uniunii va fi deschisă comerţului înaintea pieţelor din ţările asociate.
Între 1991 şi 1993 , Uniunea Europeană a semnat acorduri de asociere cu şase ţări din Europa Centrală şi de Est: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, România şi Bulgaria.
Întrunirea de la Essen din decembrie 1994 a Consiliului European a fixat mijlocul anului 1995 ca dată pentru încheierea de acorduri de Asociere cu Republicile Baltice şi Slovenia.
Consiliul European din martie 1993 a confirmat posibilitatea democraţiilor din Europa Centrală şi Răsăriteană de a deveni membre ale UE de îndată ce ele îşi pot asuma obligaţiile economice şi politice impuse de calitatea de membri. Polonia, Ungaria şi România au depus deja cereri de aderare.
La întrunirea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE au adoptat o strategie de pregătire a ţărilor asociate în vederea accederii lor la statutul de membru al UE şi au fixat începerea negocierilor de îndată ce ia sfârşit conferinţa interguvernamentală de revizuirea Tratatului de la Mastricht. După părerea preşedintelui comisiei Europene, Jacque Santer, negocierile se vor derula practic simultan cu toate ţările asociate, în condiţii de egalitate.
Elementul cheie al strategiei îl constituie micşorarea decalajului dintre ţările asociate şi UE pentru pregătirea celor dintâi în scopul integrării pe piaţa internă a Uniunii.
Principiile Uniunii Economice şi Monetare.
Acţiunea statelor membre şi a Comunităţii cuprinde instaurarea unei politici economice fondată pe îngustarea coordonării politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea de obiective comune, în respectarea principiului unei economii de piaţă deschisă şi în liberă concurenţă.
Aceste acţiuni includ şi fixarea irevocabilă a taxelor de schimb conducând la instaurarea unei monede unice ECU, ca şi definirea şi conducerea unei politici monetare şi de schimb unice al cărei obiectiv principal este de a asigura stabilitatea preţurilor şi de a susţine politicile generale în comunitate.
Această acţiune a statelor membre şi a CE implică respectarea principiilor directoare următoare: preţuri stabile; finanţele publice şi condiţiile monetare sănătoase, balanţa de plăţi stabilă.
Etapele uniunii Economice şi Monetare.
Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii europene poate fi stabilită ca un proces istoric desfăşurat în perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), devenit Uniunea Economică şi Monetară.
UEM va fi realizată în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht şi anume: prima etapă la 1 iulie 1990 în coincidenţă cu libertatea de circulaţie a capitalurilor în marele spaţiu european, a doua etapă a început, de asemenea, la 1 ianuarie 1997, iar a treia etapă va începe cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
A. Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică şi uniunea monetară.
1.Uniunea vamală. Constituirea CEE a avut ca obiectiv iniţial crearea unei uniuni vamale între ţările membre. Conţinutul esenţial al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin desfiinţarea taxelor vamale între ţările membre şi instituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe, adică cele care nu erau membre ale comunităţii. Această fază, cea a uniunii vamale, s-a încheiat la 1 iulie 1968.
2.Uniunea economică. Este faza următoare a integrării, superioară primei, incluzând realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea celor „patru libertăţi”: libertatea de mişcare a bunurilor; libertatea de mişcare a capitalurilor; libertatea de mişcare a serviciilor; libertatea de mişcare a persoanelor.
Prin realizarea celor „patru libertăţi” s-a constituit piaţa unică europeană, care a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1993.
Prima etapă a UEM a permis mersul spre o mai mare convergenţă a politicilor economice a statelor membre şi o consolidare a coordonării politicilor monetare naţionale. În cursul primei etape se avea în vedere ca programul pieţei unice să fie terminat şi noul tratat al UEM să fie subordonat ratificării în toate statele membre, după procedurile constituţionale naţionale.
Constituirea pieţei unice a avut ca urmări:
- desfiinţarea controlului mărfurilor la frontiere; reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare în cursul anului 1993;
- securitate comună pentru toţi cetăţenii comunităţii; eliminarea dublei taxări la cumpărarea de produse pentru uz personal din alte ţări membre;
- stabilirea cetăţenilor Comunităţii pentru o durată nedeterminată într-un alt stat membru decât propriul lor stat,
- recunoaşterea calificărilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurenţă sporită; concurenţa deschide posibilităţi suplimentare pentru crearea de noi locuri de muncă.
Termenul de constituire a pieţei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu înseamnă că toate libertăţile s-au realizat automat şi în întregime la acea dată. Este vorba de un proces, în care unele măsuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza în anii următori. De exemplu, nouă state membre (din cele 12 de atunci) au semnat Convenţia de la Schengen fixând data de 1 februarie 1994 pentru suprimarea controlului la frontierele interioare, inclusiv pentru zborurile aeriene ale căror plecări şi sosiri se situează în interiorul Comunităţii.
Franţa a mai amânat punerea în aplicare a Convenţiei. Celelalte ţări membre – Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au continuat controalele respective pentru persoane la frontierele lor.
Formarea Uniunii Economice, a pieţei unice europene, este un proces în care drepturile şi libertăţile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. În decembrie 1989, ţările membre au adoptat o cartă socială europeană, care include 12 drepturi fundamentale sociale:
- dreptul de a exercita orice profesie într-una din ţările Comunităţii, la alegerea sa; dreptul de remunerare echitabilă;
- dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă; dreptul la protecţie socială asigurată prin sistemul în vigoare în ţara primitoare;
- dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă; dreptul la formarea profesională; dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei; dreptul la informaţie, la consultare şi participare a salariaţilor;
- dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea locului de muncă; dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor;
- garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă, dreptul la integrare profesională şi socială pentru persoanele handicapate.
Piaţa unică europeană s-a extins prin crearea spaţiului economic european (SEE) printr-un acord semnat în mai 1992 între CEE şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie să evite deficitele excesive ale finanţelor publice, iar finanţarea monetară a acestora este interzisă.
Când este vorba în tratatul UEM de a cuprinde deficitele şi datoria finanţelor publice în interiorul anumitor raţii, trebuie să se înţeleagă: prin finanţe publice (finanţele guvernului general); prin deficit (suma totală netă a împrumuturilor); prin datorie (totalul datoriilor brute la valoarea lor nominală în curs la sfârşitul exerciţiului, în interiorul sectoarelor de guvernământ general).
În ceea ce priveşte deficitele publice şi în particular cheltuielile publice corespunzătoare deficitului, putem spune că un deficit corespunzător cu investiţiile, purtătoare de bogăţie pentru viitor, poate fi considerat un „bun” deficit.
Modul de finanţare al deficitelor se poate face: prin ceea ce se numeşte „finanţare monetară”, prin recurgerea la un împrumut, cu condiţia ca statul să nu beneficieze de acces privilegiat la piaţa capitalurilor; prin recurgerea la un împrumut pe piaţa capitalurilor, care poate să pună problema contractării de datorii externe a unei ţări; statul poate să finanţeze un deficit bugetar, crescând impozitele.
Comisia este însărcinată să supravegheze evoluţia situaţiei bugetare şi starea datoriei publice a Statelor Membre în vederea descoperirii erorilor făcute şi elaborează un raport care examinează în special dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de investiţii ţinând cont de toţi ceilalţi factori.
3.Uniunea Monetară. Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene, conform Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Concepţia privind crearea Uniunii Monetare Europene în trepte urmăreşte ca până la finele secolului să apară pe piaţă euro - bacnotele şi euro - monedele, ceea ce s-a şi întâmplat.
Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înţeles ca începând doar după înfăptuirea celei de-a doua faze – uniunea economică; acesta a apărut mult mai devreme, de aceea se vorbeşte de trei etape ale constituirii uniunii monetare:
3.1. Introducerea SME care s-a făcut în 1979 prin:
a. stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor ţărilor membre, care nu permitea o fluctuaţie mai mare de ±2,25%;
b. introducerea unităţii monetare europene (ECU – European Currency Unit), ca monedă de cont, ECU se formează ca un coş al valutelor ţărilor membre, cu ponderi diferite ale acestora în funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între părţi.
În anii 1992-1993 au apărut unele tulburenţe monetare, provocate de dificultăţile unor monede – francul francez, lira sterlină, peseta, escuador – ceea ce a determinat modificarea în vara anului 1993 a marjei fluctuaţiei a monedelor în cadrul SME de la ±2,25% la ± 15%, cu excepţia mărcii germane şi guldenului olandez, pentru care s-au menţinut vechile limite. O adevărată furtună monetară a fost provocată prin ieşirea lirei sterline şi lirei italiene din SME în 1992 şi care au fost lăsate să fluctueze liber. Lira italiană a revenit în SME în decembrie 1996.
3.2. În fiinţarea Institutului Monetar European (IME), care a început să funcţioneze de la 1 ianuarie 1994. Dacă prima etapă a reprezentat începuturile uniunii monetare europene, această etapă înseamnă consolidarea ei.
Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale europene naţionale; o mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilităţii preţurilor; supravegherea funcţionării SME; facilitarea utilizării ECU; pregătirea condiţiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor şi procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice.
3.3. În etapa finală se va crea Banca Centrală Europeană (BCE), care va înlocui IME. BCE va emite o monedă unică. S-a convenit ca moneda unică să se numească EURO, fiind folosită de la 1 ianuarie 1999.
Prin înfiinţarea BCE se va ajunge la o singură politică monetară, vor fi blocate ratele de schimb se va introduce moneda unică cu circulaţie mai întîi între băncile centrale şi comerciale, pentru ca apoi, după unele aprecieri, să circule pe piaţă ca bacnote şi monede în 2002.
După formarea BCE, băncile centrale ale statelor membre vor continua să existe şi împreună cu BCE vor constitui Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Pentru judecarea gradului de convergenţă economică atins de statele membre şi reţinute pentru a decide trecerea la cea de-a treia etapă trebuie să îndeplinească cele 5 criterii de convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht (menţionate în capitolul anterior). În plan economic convergenţa politicilor economice naţionale spre obiectivele fixate în comun va fi mai puternică decât în cursul celei de-a doua etape şi urmărirea multilaterală a evoluţiilor economice a statelor membre va putea, dacă este cazul, să aplice sancţiuni pentru statele care, ducând o „proastă politică” ar risca să pună în pericol stabilitatea monedei unice.
BIBLIOGRAFIE:
NICOLAE SUTĂ, Integrarea Economică Europeană
INTERNATIONAL MONETARY FUND, World Economic Outlook, October, 1999
BASIC FACTS, About the United Nations, 1998
