y9t3tt
Conceptia dupa care omul este considerat ca o individualitate libera, bazata exclusiv pe sine insusi, este combatuta, in aparenta, de faptul ca acesta ni se prezinta ca membru al unui tot unitar (rasa, semintie, popor, familie, sex masculin si feminin) si ca actioneaza in cadrul unui tot (stat, biserica etc.). El poarta insusirile generale ale caracterului ce il are comunitatea de care apartine si da actiunilor sale un continut care este determinat de locul ocupat de om in cadrul unei multimi de oameni.
Este cu putinta a mai vorbi, pe linga toate acestea, despre individualitate? Mai putem considera pe om ca un tot in sine, cind el isi trage originea dintr-un intreg si se incorporeaza unui intreg?
Membrul unui intreg este determinat, in ceea ce priveste insusirile si functiile sale, de acest intreg. Un popor este un intreg si oamenii care apartin de el au particularitatile ce rezida in fiinta poporului. Felul de a fi si de a se manifesta al individului depinde de caracterul poporului. Prin aceasta fizionomia si fapta omului particular capata ceva din caracterele speciei. Daca intrebam de ce un lucru sau altul ni se prezinta la un om asa sau asa, vom fi condusi de la fiinta particulara la specie. Abia aceasta ne explica motivul pentru care apare ceva la om, in forma observata de noi.
De aceste insusiri ale speciei, insa, omul se elibereaza. Caci, atunci cind sint traite just, insusirile de specie ale omului nu sint ceva care sa-i ingradeasca libertatea, si acest lucru nu trebuie sa aiba loc prin nici o organizare artificiala. Omul dezvolta in sine insusiri si functiuni al caror motiv determinant nu-l putem cauta decit in el insusi. Insusirile de specie ii servesc numai ca mijloc pentru a-si exprima in ele fiinta sa particulara. Particularitatile pe care le-a primit de la natura, omul le foloseste numai ca baza, si le da forma corespunzatoare fiintei sale. De aceea ar fi zadarnic sa cautam motivele manifestarilor sale in legile speciei, caci avem de-a face cu un individ care poate fi explicat numai prin sine insusi. Daca un om a reusit sa se elibereze de insusirile de specie, iar noi am continua si dupa aceea sa explicam toate insusirile sale din caracterul speciei, inseamna ca nu avem nici un organ pentru a sesiza ceea ce este individual.
Este imposibil sa intelegem in intregime un om, daca pornim in examinarea lui de la notiunea speciei. Indaratnicia cea mai mare o intilnim in aceasta examinare a omului atunci cind este vorba de sexul uman. Aproape intotdeauna barbatul vede in femeie si femeia vede in barbat prea mult din caracterul general al sexului si prea putin din acela al individualitatii. In viata practica, acest lucru dauneaza barbatilor mai putin decit femeilor. Si daca pozitia sociala a femeii este foarte adesea atit de nedemna, se datoreaza faptului ca, in anumite privinte, ea nu este conditionata - asa cum ar trebui sa fie - de particularitatile individuale ale femeii, ci de ideile generale pe care oamenii si le fac despre necesitatile si despre atributiile naturale ale femeii. Indeletnicirile din viata barbatului sint conditionate de inclinatiile si facultatile individuale ale acestuia, pe cind acelea ale femeii trebuie sa depinda exclusiv de faptul ca este femeie. Femeia trebuie sa fie sclavul insusirilor de specie, a feminismului general. Cita vreme barbatii mai discuta inca daca "potrivit predispozitiilor sale naturale" femeia poate sau nu imbratisa o anumita cariera, asa-numita problema feminina nu poate depasi cel mai elementar stadiu al ei. Sa lasam pe seama femeii sa aprecieze, dupa natura sa, ceea ce vrea sa faca si ceea ce poate face. Daca este adevarat ca femeile nu sint capabile decit pentru functiile ce li s-au incredintat pina acum, ele nici nu vor ajunge, prin ele insele, sa ocupe alte functii. Trebuie, insa, ca ele insele sa aiba dreptul de a hotari ceea ce sta in natura lor. Celor care se ingrozesc de zguduitura prin care ar trece orinduirea sociala atunci cind femeile nu vor mai fi considerate ca exemplare ale unei specii, ci ca individualitati, acelora trebuie sa li se raspunda ca o stare sociala in care o jumatate de omenire duce o existenta nedemna de om este insetata dupa o imbunatatire.
Cel care judeca pe oameni dupa caracterele de specie a ajuns tocmai la limitele dincolo de care acestia incep a fi fiinte a caror manifestare se intemeiaza pe o autodeterminare libera. Ceea ce se gaseste sub aceste limite poate fi, natural, obiectul examinarii stiintifice. Particularitatile rasei, ale semintiei, ale poporului si ale sexului constituie obiectul unor stiinte aparte. In imaginea generala ce rezulta de pe urma unei astfel de examinari stiintifice, s-ar putea regasi numai oameni care ar vrea sa traiasca doar ca niste exemplare ale speciei. Dar toate aceste stiinte nu pot razbi pina la continutul particular al individualitatii. Acolo unde incepe domeniul libertatii (de gindire si de actiune), inceteaza determinarea individului prin legile speciei. Continutul conceptual pe care gindirea omului trebuie sa-l puna in legatura cu perceptia, pentru a ajunge la realitatea deplina (compara cu Capitolul V), nu-l poate stabili nimeni o data pentru totdeauna si sa-l lase apoi drept mostenire omenirii. Individul trebuie sa-si dobindeasca notiunile prin propria sa intuitie. Felul in care acesta gindeste nu se poate deduce din ideea de specie. In aceasta privinta, hotaritor este numai individul. Tot atit de putin pot fi determinate din caracterele generale ale oamenilor telurile concrete pe care individul vrea sa le puna in fata vointei sale. Cel care vrea sa inteleaga individul, trebuie sa patrunda in fiinta particulara a acestuia si sa nu se opreasca la particularitatile tipice. In acest sens, fiecare om particular este o problema. Si orice stiinta care se ocupa cu idei si notiuni abstracte despre specie, este numai o pregatire pentru cunostinta de care avem parte atunci cind o individualitate omeneasca ne impartaseste felul ei de a vedea lumea, si pe care o dobindim, pe de alta parte, din continutul vointei sale. In momentul in care am ajuns la sentimentul "aici avem de-a face cu un om care s-a eliberat de gindirea tipica si de vointa de specie", in acel moment, daca vrem sa intelegem fiinta acestui om, trebuie sa incetam sa mai recurgem la vreo notiune din spiritul nostru. Cunoasterea consta din unirea notiunii cu perceptia, prin gindire. In cazul tuturor celorlalte obiecte, observatorul trebuie sa dobindeasca notiunile cu ajutorul intuitiei sale. La intelegerea unei individualitati libere insa, este vorba numai de a primi in spiritul nostru, sub o forma pura (fara amestecul propriului nostru continut de notiuni), notiunile acestei individualitati, dupa care ea se autodetermina. Oamenii care, pentru a-si forma o judecata despre un semen al lor, recurg numaidecit la propriile lor notiuni, nu vor putea ajunge niciodata la intelegerea unei individualitati. Asa cum individualitatea libera se elibereaza de particularitatile speciei, tot asa trebuie sa se elibereze si cunoasterea de felul in care sint intelese caracteristicile de specie.
Omul poate fi considerat ca un spirit liber in cadrul unei comunitati omenesti, numai in masura in care s-a eliberat - in modul aratat - de caracterele de specie. Nici un om nu este in intregime specie, nici unul nu este cu totul individualitate. Dar treptat-treptat fiecare om indeparteaza din fiinta sa o parte, mai mare sau mai mica, din caracterele de specie ale vietii sale animalice si din constringerile pe care legile autoritatilor omenesti le exercita asupra sa.
In ceea ce priveste, insa, acea parte din fiinta omeneasca pentru care omul inca nu a putut cuceri o astfel de libertate, el constituie un membru al organismului natural si spiritual. El traieste, in aceasta privinta, asa cum vede la altii, sau cum acestia ii poruncesc. Valoare etica, in adevaratul sens al cuvintului, are numai acea parte a actiunilor sale care izvorasc din intuitiile sale. Instinctele morale pe care le-a dobindit prin mostenirea instinctelor sociale, devin etice abia dupa ce le-a primit in intuitiile sale. Din intuitiile etice individuale si din primirea acestora in comunitatile omenesti izvorasc toate manifestarile morale ale omenirii. Se mai poate spune: viata morala a omenirii consta din suma totala a productiilor fanteziei morale de care sint in stare indivizii umani liberi. Aceasta este concluzia monismului.