filosofia prima Structura lucrarii:

1.Introducere (scopul lucrarii).

2.Ce fel de stiinta e metafizica?

3.Axiomatizarea ontologiei.

4.Formularea principiilor din “Metafizica”.

Ilie Razvan

1.Introducere.

In aceasta lucrare imi propun sa expun cateva consideratii cu privire la modul in care Aristotel intemeiaza “stiinta fiintei ca fiinta”.Pentru aceasta voi avea in vedere o serie de observatii pe care le face T.H.Irwin in “Aristotle’s Discovery Of Metaphysics”.Ulterior voi incerca sa analizez problema principiilor non-contradictiei si al tertului exclus pentru a vedea in ce masura acestea sunt principii ale metafizicii.Pentru aceasta ma voi folosi de observatiile lui J.Ortega y Gasset cu privire la aceasta problema pe care el o numeste “axiomatizarea ontologiei”. z2j13jl
In cele din urma voi expune cele doua principii in maniera in care o face Aristotel in “Metafizica” si voi incerca sa arat in ce consta fiecare si la ce anume se poate aplica.

2.Ce fel de stiinta e metafizica?

In “Metafizica” Aristotel spune ca filosofia prima se diferentiaza de celelalte stiinte particulare prin scop, metoda si domeniu de cercetare.Totodata, el defineste filosofia prima ca fiind o stiinta a universalului, a “primelor cauze si principii ale fiintei ca fiind” .Avand in vedere aceste caracteristici Irwin pune in discutie raportul dintre filosofia prima (metoda si scopul acesteia) si conceptia aristotelica despre stiinta in genere.
Ideea principala in jurul careia se contureaza articolul lui Irwin este ca filosofia prima nu intruneste conditiile unei stiinte expuse de Aristotel in “Organon”.De pilda in “Organon”, Aristotel respinge posibilitatea existentei vreunei stiinte a universalului.Orice stiinta trebuie sa cerceteze o anumita parte a realitatii, sa se bazeze pe inductie si sa-si poata demonstra empiric teoriile.Totodata, Irwin observa ca la Aristotel putem vorbi de cunoastere stiintifica a unei propozitii doar in masura in care acea propozitie e deductibila dintr-un set de premise adevarate in mod necesar care au rolul de a explica acea propozitie.Astfel, Irwin rezuma teoria aristotelica despre stiinta (demonstrativa) in doua mari idei:
1. Partea demonstrativa a unei stiinte presupune existenta unei stiinte a primelor principii pe care sa le demonstreze.Cu toate acestea nu poate exista o stiinta a primelor principii ale unei stiinte particulare.Tot astfel nu poate exista o asemenea stiinta a oricaror alte prime principii ce ar putea fi comune mai multor stiinte.Un astfel de caz, spune Irwin, este observabil la asa-numitele axiome cum ar fi principiul non-contradictiei sau al tertului exclus.Aceste principii (axiome) sunt presupuse de orice demonstratie insa ele nu sunt demonstrabile.
2. O stiinta se ocupa cu organizarea si cercetarea datelor immediate ale experientei, decupand un anumit cadru al realitatii (ex: botanica se ocupa cu studiul plantelor).

Problema pe care Irwin o observa plecand de la aceste consideratii este ca filosofia prima, considerata ca stiinta, “nu intruneste conditiile necesare pentru o stiinta in genere” .Totusi, desi aceasta obiectie este destul de serioasa, nu cred ca ar trebui sa conchidem imediat ca Aristotel este inconsistent cu propria-i metoda.Evident ca din cele expuse anterior ar rezulta ca nu poate exista o stiinta a universalului sau a primelor principii.Cu toate acestea consider ca ar trebui facuta o anume distinctie cu privire la termenul “stiinta”.Daca am intelege prin stiinta doar ceea ce Aristotel numeste “stiinta demonstrativa”, atunci obiectia lui Irwin se sustine.Totusi, nu consider ca Aristotel ar fi pus semn de egalitate intre “stiinta demonstrativa” si “stiinta fiintei ca fiinta”.Aceasta se poate vedea chiar din distinctia facuta de Aristotel pe care Irwin o observa la inceputul articolului intre filosofie prima si stiinte particulare.Dupa cum am vazut, stiintele particulare se diferentiaza de filosofia prima prin scop, metoda si domeniu de cercetare.Ar parea deci evident ca scopul filosofiei prime nu poate coincide cu scopul fizicii, de exemplu, sau ca acestea sa aiba acelasi domeniu de cercetare.

3.Axiomatizarea ontologiei.

Referitor la cazul principiului non-contraditiei si la cel al tertului exclus, Irwin se intreaba daca nu cumva ele ar trebui sa fie principii comune ale tuturor stiintelor.Aceasta intrebare apare ca urmare a unei constatari: cele doua principii sunt folosite, in formulari diferite totusi, de fiecare stiinta in parte.Fiecare stiinta pentru a avea un grad cat mai inalt de coerenta trebuie sa foloseasca propozitii non-contradictorii.Raspunsul lui Aristotel la intrebarea de mai sus ar fi, spune Irwin, ca aceste principii (axiome), sunt comune tuturor stiintelor doar prin analogie.Astfel, fiecare stiinta are propriul sau principiu al non-contradictiei.Nu se poate spune deci ca exista un set de axiome care sunt formulate universal si care sa se aplice tuturor stiintelor in acelasi mod.
Un alt aspect ce continua ideea de mai sus este acela ca aceste principii (axiome) sunt formulate de Aristotel in “Metafizica” cartea a IV-a.In acest sens J.Ortega y Gasset gaseste la Arisotel o modalitate cvasitranscedentala de a vorbi despre principii.Acestea conform lui Ortega y Gasset, sunt justificate ca fiind conditii de posibilitate ale oricarui discurs (logos) despre un anumit obiect, clasa de obiecte, sau despre fiinta in genere.Ceea ce sustine Ortega este ca, de fapt, prin introducerea acestor doua principii Aristotel a axiomatizat ontologia .Aceste principii ar fi asadar ontologice si nu logice.Ele nu sunt demonstrate ca fiind adevarate ci ceea ce se demonstreaza este doar necesitatea adevarului lor.Aceste principii sunt deci principii ale existentei intai iar apoi ale cunoasterii.Aceste consideratii au la baza justificarea functionala a axiomelor nu justificarea pe baza de calitati intrinseci.

4.Formularea principiilor din “Metafizica”.

In cartea a IV-a a “Metafizicii” Aristotel, dupa ce prezentase anterior legea non-contradictiei, isi incepe capitolul 7 prin a spune ca:”…nu e cu putinta nici ca sa existe un termen mijlociu intre cele doua membre extreme ale unei contradictii, ci despre orice obiect trebuie neaparat sau sa fie afirmat, sau negat fiecare predicat(…)A enunta ca ceea ce este nu este, sau ca ceea ce nu este este, constituie o propozitie falsa; dimpotriva, o enuntare adevarata e aceea prin care spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este” .Aceasta se pare ca este definitia data de Aristotel legii tertului exclus pe care o si explica.In logica moderna acest principiu este formulat si in modul urmator:”In acelasi timp si sub acelsi raport o propozitie poate fi sau adevarata sau falsa, a treia posibilitate fiind exlusa”.O alta formulare a acestui principiu este “P sau non P”, unde P poate fi inlocuit de o propozitie declarativa.Am spus de o propozitie declarativa intrucat Aristotel cand vorbeste de adevarul sau falsitatea unei propozitii se refera strict la prpozitiile declarative (?????) ce constituie o clasa aparte.Ele sunt singurele propozitii care pot fi judecate ca adevarate sau false, celelalte, respectiv rugamintile sau alte rostiri, au un inteles complet dar nu pot fi judecate ca adevarate sau false.

Pentru ca am folosit notiunile de adevar si de fals ma simt obligat sa mentionez ca Aristotel nu le foloseste nicaieri in cartile de logica ci sunt intalnite doar in Metafizica.Ceea ce intelege Aristotel prin adevar si falsitate am oferit ca exemplu in citatul de mai sus.
In “Analiticile prime”, Aristotel cerceteaza presupozitia ca orice propozitie este fie adevarata fie falsa.In prima instanta el pare sa accepte aceasta ca pe o lege logica destul de clara insa prin sublinierea faptului ca numai propozitiile declarative au insusirea de a fi adevarate sau false aceasta poate insemna ca numai ele sunt apte sa posede aceste valori de adevar.Asadar in fiecare caz cand se refera la valoarea de adevar a unei propozitii Aristotel are in vedere numai propozitiile declarative.La acestea se raporteaza si cele doua principii.
In capitolul 2 al cartii a IV-a din “Metafizica” Aristotel vorbeste la un moment dat despre necesitatea cercetarii principiilor logicii.El sustine ca o adevarata cunoastere a unui lucru presupune ca parerea noastra despre acel lucru sa nu fie contradictorie si anume sa nu incalce legea non-contradictiei.Acest principiu este formulat astfel:”…cunostinta principiului pe care trebuie sa-l posede cel care vrea sa cunoasca ceva trebuie s-o stapaneasca bine dinainte acela care procedeaza la cunoasterea lucrului in chestiune.Ca un astfel de principiu este cel mai sigur din toate e evident.Vom spune acum in ce consta el:este peste putinta ca unuia si aceluiasi subiect sa i se potriveasca si totodata sa nu i se potriveasca sub acelasi raport unul si acelasi predicat” .
Aceasta este formularea legii non-contradictiei data de Aristotel in “Metafizica”.Dupa cum spun si autorii studiului “Dezvoltarea logicii” Aristotel nu formuleaza aceste principii in vreo lucrare de logica ci ele se intalnesc in diferite formulari in “Metafizica”.
Fiind date definitiile adevarului si falsului citate mai sus reiese ca aceste doua principii sunt in mod evident echivalente.Daca “Este adevarat ca P este echivalent cu P” si “Este fals ca P este echivalent cu non-P”, “P sau non-P” este intru totul echivalenta cu “Este adevarat ca P sau este fals ca P”.Distinctia este important de facut caci Aristotel nu face altceva decat sa cerceteze principiul bivalentei in cazul in care accepta legea tertului exclus.Aceasta se intampla deoarece el abordeaza problema principala introducand notiunea de pereche contradictorie (??t?fas??).Aceasta se defineste ca o pereche de enunturi in care acelasi lucru este afirmat si respectiv negat despre acelasi lucru.Nu este insa evident ca intotdeauna intr-o astfel de situatie e necesar ca doar unul din enunturi sa fie adevarat iar celalalt fals.Insusi Aristotel a descoperit o exceptie de la aceasta lege in cazul propozitiilor nedeterminate.De pilda “Omul este alb” si “Omul nu este alb” sunt ambele adevarate, arata Aristotel.De aceea el concepe propozitiile ce privesc viitorul ca pe o alta exceptie de la aceasta lege.
Aceste propozitii care privesc viitorul sunt exceptate de la aceasta lege a tertului exclus pe baza urmatorului argument:Potrivit legii tertului exclus noi putem spune astazi:
1. Sau va fi o batalie navala maine, sau nu va fi o batalie navala maine.
Aceasta propozitie pare echivalenta cu urmatoarea:
2. Propozitia “Maine va fi o batalie navala” este adevarata, iar negatia sa falsa, sau viceversa.
De asemenea pare la fel de rational sa spunem:
3. Daca este adevarat acum ca maine va fi o batalie navala, este necesar, in raport cu acest fapt despre prezent, sa fie maine o batalie navala; si similar, daca este adevarat acum ca maine nu va fi o batalie navala, este necesar, in raport cu acest fapt despre prezent sa nu aiba loc maine o batalie navala.
Din 2 si 3 luate impreuna decurge concluzia:
4. Ceea ce trebuie sa se intample maine, este deja determinat in orice caz, independent de orice putem face noi, si astfel orice deliberare este inutila.

Date fiind aceste formulari putem iata vedea in ce constau aceste axiome si caror tipuri de propozitii se pot aplica.Desi maniera in care ele sunt prezentate este una ce tine mai mult de studiul logicii propozitionale, functia lor este una exclusiv metafizica, sustine Ortega y Gasset.
Concluzionand, putem spune ca Aristotel isi intemeiaza “stiinta fiintei ca fiind” pe o serie de principii si axiome pe care le demonstreaza transcedental.Cel putin aceasta este interpretarea oferita de Ortega y Gasset.Totodata aceasta interpretare pare sa rezolva intrun mod mai elegant problema pe care o ridica Irwin.Astfel, metafizica pare la prima vedere sa nu poata fi compatibila cu conditiile de posibilitate ale stiintei, insa ea este cea care ofera cel mai inalt grad de cunoastere.Interpretarea deductiei transcedentale pare deci sa fie singura ce ar putea sustine aceasta teza.Pe de alta parte exista numeroase obiectii ce s-ar putea aduce acestei interpretari.Un din acestea ar putea fi ca “deductie transcedentala” in adevaratul sens al cuvantului intalnim abia la Kant iar Aristotel nu ar fi avut cum sa cunoasca aceasta metoda.Ceea ce se poate spune despre principiile aristotelice este doar ca nu sunt demonstrate in sensul in care pretinde o stiinta particulara demonstratia.Ele fiind in primul rand axiome ale existentei este clar ca functia lor este de a intemeia si nu de a fi intemeiate.