f3v8vj
Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la discursul lui Socrate. Este foarte sigur ca alte cinci discursuri contin o mare parte de adevar, pe care Platon il retine pentru propria sa teorie. Dar trebuie sa recunoastem de asemenea ca aceasta parte de adevar fiind lamurit degajata in discursul lui Socrate, uneori cu referinta la opiniile unora sau altora, acest ultim discurs trebuie sa demonstreze valabilitatea doctrinei platoniene despre Iubire. Avem deci nevoie sa analizam doar aceasta parte a Banchetului.
O studiere a iubirii se imparte evident in doua parti: se va determina mai intai natura sa, mai apoi se va spune care sunt efectele sale: acesta-i planul lui Aghaton. Nu e suficient totusi de a afirma necesitatea de a defini, apoi, imediat dupa, sa ne marginim la laudarea meritelor a ceea ce trebuie sa definim. Care este deci natura iubirii ?
A. Iubirea este scopul iubirii.
Trebuie mai intai sa privim in fata aceasta intrebare despre natura iubirii intr-o maniera foarte generala. Dragostea este prin esenta dragostea de ceva, sau nu ? intrebarea pusa e analoga la aceasta, a carei ocazii ne este precis furnizata prin posibilitatea de a interpreta prima intrebare intr-un mod gresit: un tata sau o mama, in calitate de tata si de mama nu au nevoie ei de ceva, sa stie de la un fiu sau de la o fiica? De asemenea vom spune , dragostea e neaparat dragostea de ceva. Daca iubirea este iubirea de ceva, de ce anume ? aceasta noua intrebare trebuie sa fie examinata cu aceeasi generalitate ca si precedenta. Poti sa raspunzi spunand ca iubirea doreste ceea ce iubeste si, ca daca ea doreste, inseamna ca ei asta-i lipseste. Aici nu-i o simpla verosimilitate, dar o consecinta necesara de premise puse: un om mare si puternic, de exemplu, nu va dori sa fie mare si puternic, caci el de acum este astfel. E posibil ca un observator superficial sa pretinda totusi ca dorinta poarta deseori ceea ce ai sau sa fi eu sanatos sau bogat, asta nu ma-mpiedica sa doresc sa fiu sanatos, sa doresc sa fiu bogat. Dar va trebui atunci sa raspunzi ca ceea ce-ti doresti, de a fi sau de avea , in continuare, sau de a fi inca ceea ce esti acum. Iubesti deci ceea ce n-ai acum, sa stii pastrarea de sine in viitor de care sa te bucuri acum.
Insa iubirea, se spune, e iubirea frumosului si nu a uratului. Daca iubirea este iubirea a ceea de ce esti lipsit, trebuie neaparat de admis ca iubirea e lipsita de frumusete, ca prin urmare, contrar a ceea ce spune Aghaton, nu este frumoasa. Exista o serie irezistibila de consecinte asupra identificarii frumosului si binelui.
Dar din faptul ca iubirea nu este frumoasa, nici buna, nu rezulta sa fie neaparat rea. Se va spune deci despre iubire ca este ceva intermediar intre frumos si urat, intre bun si rau: incepand de aici personajul lui Diotime intra in scena. Dar toata lumea oare nu e de acord sa recunoasca ca iubirea e un mare zeu?
Insa cum asta ar fi posibil, caci zeii poseda tot ce-i frumos si bun si ca iubirea, din contra e lipsita de frumos si de bine? Nu poti spune totusi ca iubirea este nemuritoare. Mai ales ca mai inainte, trebuie sa vedem in ea o fiinta intermediara, intermediara intre nemuritor si vesnic. In alti termeni, ea nu e un mare zeu, ea e un mare geniu. Un demon de acest gen este un intermediar intre zei si oameni : de la unii la altii nu poti avea o comunicare imediata, demonii sunt atunci acolo, pentru a transmite mesajele si ofrandele zeilor. Pentru a aduce de asemenea oamenilor ordinele zeilor si remuneratiile pentru ofrandele primite. Ei indeplinesc functia de intermediar intre sfera divina si sfera muritoare si astfel dau universului unitatea si legatura sa. La un om sau altul, genii dau cunostinte si asta ii face sa fie pe drept geniali. Inspiratia geniala lipseste la ceilalti care nu poseda acest contact cu divinul, acela nu va fi decat un fauritor in domeniul sau si nu un geniu. Aceste gene sunt intr-un numar mare si iubirea este unul dintre ei.
Care este originea acestui geniu. Pentru a o intelege trebuie sa revenim la nasterea lui Eros pentru a verifica calitatile proprii naturii sale. In ziua nasterii Afroditei, zeii facura un mare ospat. Printre comeseni se gasea Poros (spiritul castigului, belsugului) fiul lui Metis (intelepciunea). La sfarsitul mesei Penia (saracia), veni la usa pentru a cersi cate ceva. Ea zari pe Poros si isi dadu seama in mizeria sa de a avea un copil de ala el si ea concepuse iubirea. Toate calitatile dragostei se explica prin aceasta origine. Cum el a fost generat in timpul sarbatorii nasterii Afroditei, el ramane insotitorul sau si servitorul sau. Afrodita e frumoasa si e o frumusete a naturii ca iubirea sa fie amoroasa. In calitate de fiu al Peniei (saracia) el e mereu sarac, el nu este nici gingas, nici frumos cum se crede, dar murdar; el merge cu picioarele goale, n-are locuinta, n-are niciodata alt pat decat pamantul dur, culcandu-se sub frumoasa stea, sub porti sau pe drumuri, mereu localizat in aceeasi saracie lucie. Din alta parte, fiindca se trage de la tatal sau, el sta mereu la panda la ceea ce-i frumos si bun, el e indraznet, inaintand cu iutime, plin de ardoare, vanator abil, combinand necontenit vreun artificiu, dornic de a sti si priceput in gasirea mijloacelor de a ajunge, utilizand toata existenta sa in eforturi filosofice, va sa zica, in vederea obtinerii intelepciunii. Surprinzator de abil ca vrajitor, magician, sofist. Aceasta enumerare in forma succesiva a calitatilor opuse iubirii in calitate de fiul lui Poros si a Peniei (ca si dorinta amoroasa), conduce la o determinare sintetica a naturii sale, ca si analiza generala, convinsa in prima parte, se gaseste astfel desavarsita. Natura sa, vom spune noi, nu este nici muritoare, nici eterna, dar in cursul uneia si aceleiasi zile, ea este stinsa, apoi revine la viata. Tot ceea ce el gaseste mediocru de a dobandi i se scurge din maini. Astfel ca el nu este niciodata fara resurse si niciodata fara belsug.
De asemenea privind stiinta si ignoranta, el este intr-o stare intermediara. Ratiunea consta in aceea ca oricine este intelept (si acesta e si cazul zeilor) nu poate avea dorinta de a deveni intelept si prin consecinta nu mediteaza, nu face eforturi pentru a sti, n-are dorinta sincera de a cunoaste. Aceasta e valabil si pentru ignoranti, ei nu cunosc starea lor si ei nu doresc sa dobandeasca ceea de ce nu se cred lipsiti si nu gandesc ca au necesitate. De altfel cunoasterea este printre cele mai frumoase lucruri care exista si spunem ca e frumos ca iubirea este iubirea. Deci iubirea, datorita aceleasi origini, e prietena intelepciunii. Asta e natura iubirii, asta e esenta sa.
B. Efectele dragostei
Trebuie acum sa ne-ntrebam asupra efectelor iubirii, asupra rolului ei in viata umana. E foarte evident de altminteri ca aceasta determinarea rolului iubirii ne va ajuta sa intelegem mai bine natura. Se va incepe prin a face aceasta cercetare dintr-un punct de vedere general, astfel incit sa descoperim o formula, care ne va arata apoi aplicatiile. Cuvintul iubire e utilizat de obicei intr-un sens restrins si este aplicat numai lucrurilor frumoase. Dar sensul cuvintului in realitate e mult mai desfasurat. Iubirea nu-i cercetarea unui scop stabilit. Ea nu-i cercetarea unei simple parti care-ti lipseste. Noi vom avea o definitie satisfacatoare plecand de la ideea ca iubirea este dorinta lucrurilor bune, a fericirii. Aceasta dorinta se exprima prin dorinta bogatiei n afaceri sau in chiar a exercitiilor trupesti, sau dorinta sincera de a sti. Noi iubim ceea ce contribuie la fericirea noastra, la bucuria noastra. Dorinta astfel participa la bine si la bunatate, chiar daca noi stim unde se gasesc. Si totusi noi nu folosim in acele cazuri termenii de iubire si de amant. De fapt, cine iubeste, iubeste lucrurile bune? De fapt noi iubim ca ele sa ne apartina si chiar pentru totdeauna. Dragostea rimeaza cu eternitatea. Daca am reusit sa gasim ceea ce ne apartine, noi suntem fericiti. Deci posesia binelui il face pe om fericit. In sens larg deci, putem spune ca iubirea este dorinta comuna a tuturor oamenilor care poseda binele.
Dar vom considera acceptarea cea mai obisnuita a cuvantului iubire: definitia generala nu va fi de loc infirmata. In acest sens mai ingust, iubirea este iubirea a ceea ce-i frumos. Sau, vom spune, cel ce iubeste lucrurile frumoase, ce iubeste el? El iubeste ca ele sa-i apartina. Daca ele ii apartin ce se va intampla pentru el. aceasta intrebare ne-a aparut mai intai foarte incurcata, dar in prezent, e posibil de inteles in ce sens trebuie de raspuns. Ceea ce facem imediat pentru iubire in general, este ultimul scop al dragostei, priceput cu semnificarea ingusta care este semnificarea uzuala, si astfel vom putea defini functia noastra in viata. Iubirea, vom spune acum, este procreatie in frumusete, dupa corp, dupa spirit. Trebuie acum sa dezvoltam aceasta formula, obscura la prima abordare, si sa aratam prin ce efecte se manifesta, intr-un mod general functia iubirii. Se vor indica mai intai conditiile. Insa exista pentru toti oamenii, o rodnicie a corpului si a sufletului, si deoarece noi suntem originali la o anumita varsta de la dezvoltarea corporala si spirituala, natura noastra vrea sa procreeze. Dar asta ii imposibil in uratenie; e posibil, din contra, in frumusete. In rest, aceasta rodnicie si aceasta procreatie sunt ceva divin, caci ele introduc in animalul muritor un principiu de vesnicie; este imposibil deci ca ele sa se produca unde exista o discordanta, caci intre urat si divin exista o discordanta, iar intre frumos si divin din contra -; un acord. Initiatoarea unui destin, muncitoarea unei eliberari, iata deci ce este frumusetea in raport cu toata generarea, in general. Iata de ce, cu cat fiinta fertila se apropie de frumusete, el este atunci mai bucuros de aceasta fericire care-l face mai luminos si el procreeaza sau produce. Iar cu cat se apropie de urat, fata sa devine posaca; el e plin de tristete, el se face ghem, el se indoieste pe el insusi si nu produce dialog; dar, retinand in el dovada rodniciei sale, el poarta cu greu povara. De acolo vin, spre cel care e fertil si deja umflat de dorinte, aceste elanuri de pasiune care il retin pe langa frumusete, pentru ca scopul in care rezida aceasta frumusete poate pune sfarsit durerilor care sunt o urmare a rodniciei. Concluzia e ca iubirea nu-i adevarata iubire a frumusetii, dar astfel sa-l zicem mai mult se zice mai tare, iubirea generarii din frumusete. Iubirea este intr-adevar iubire de posesia eterna a bunului, si pe de alta parte generarea, producerea, sub vreo forma ca ceasta, sau, pot singure sa dea fiintei muritoare eternitatea. Iubirea este deci dorinta de nemurire.
Ideile continute in aceasta prezentare sunt mai apoi dezvoltate si verificate prin exemple. Este vorba, in primul rand, despre generarea conform corpului si descrierii generale a scopului dragostei este justificata prin ceea ca noi vedem efectele sale pe animale. In toate aceste acte a lor care sunt relative la dragoste si la educatia tinerilor se manifesta efortul naturii muritoare pentru a se produce, pe cat ea o poate, eterna si nemuritoare. Insa ea o poate numai pentru ca fara, incetare la fiinta veche ea succeda una noua. Noi zicem bine, este adevarat, de la fiecare animal individual ca el este acelasi in viata sa si-n existenta sa. Noi zicem bine, despre un om care este in acelasi om de la copilaria sa pana la momentul cand el a devenit batran. Partile sale integrante cu toate acestea nu au ramas aceleasi si el nu are nevoie de a se reinnoi in unele, atata timp cat el se stingea in altele, tot atat de bine in parul sau, decat in carnea sa, in oasele sale, in sangele sau, un moale in intreg corpul sau.
C. Dragostea si generarea
O remarca, a carei subiect este, la drept vorbind, strain la dezvoltarea primitiva, vine a se adauga la aceasta demonstrare. Nu numai in corp se realizeaza acest lucru neintrerupt de renovare, dar de asemenea in suflet. Manierele acestei fiinte, obiceiurile sale, opiniile sale, dorintele sale, bucuriile sale, durerile sale, temerile sale, nimic nu ramine pentru totdeauna la fel la fiecare individ, dar fiecare dintre aceste lucruri se naste si moare la rindul sau. Inca mai surprinzator este cazul cunoasterilor noastre, dar inca fiecare individual este supus la aceeasi lege. Ceea ce se numeste studiu nu se raporta de fapt decat la o cunoastere care se explica: ce este intr-adevar cel face sa uite in afara de fuge unei cunoasteri. Studiul vine in cazul acesta pentru a crea o noua cunoastere in locul celei care a fost si ea pastreaza astfel cunoasterea, protejand identitatea sa. Concluzia care se desprinde este deci ca iubirea este producerea, ca ea este unicul mijloc pe care-l poseda animalul muritor pentru a participa la nemurire.
Conceptia generala a iubirii va fi acum examinata sub un alt aspect, acel al generarii conform spiritului. Demonstratia va fi condusa in aceeasi maniera: faptele pentru a explica sunt in primul rand expuse; apoi principiul general este amintit: sfarsitul dragostei, aceasta este nemurirea; in concluzia acestui principiu este de dusa explicatia faptelor. Oamenii sunt posedati de dorinta de a-si face un nume, de a lasa in urma lor in amintirea semenilor, o amintire nemuritoare. La aceasta amintire, plus inca a copiilor, ei sunt pregatiti de a sacrifica bunurile lor, linistea lor, insasi viata lor. Pentru aceasta nemurire a virtutii, nu e nimic ca toti sa se straduiasca sa fie mai buni, caci ceea ce ei iubesc este nemurirea. Ei nu se intorc spre femei, ca acei care sunt fecunzi de-a lungul corpului, ei nu-si imagineaza ca vor atinge nemurirea amintirii prin procrearea copiilor; dar muritorii intr-adevar devin inca de la tanara lor varsta fecunzi potrivit sufletului, de asemenea chiar de atunci momentul a venit de a procrea si de a le produce, ei cauta printr-o parte si din alta frumusetea in care ei vor putea produce; caci ei nu o vor face niciodata in uratenie, cu toate acestea puterea lor fecundatoare se exercita mai degraba in suflet decat in corp, pentru lucrurile carora ei apartin sufletului, a poseda germenii sau de a le fructifica, ca intelepciunea si toata specia virtutii, de un fason general, si tot particular cumpatarea si justitia, care sunt prin raport la administrarea statelor si familiilor, forma cea mai frumoasa a intelepciunii. Printre acesti oameni privilegiati sunt toti creatorii, artistii, si intre artizani cei care sunt inventatori. Aceasta nu inseamna ca acela care este fecund dupa suflet nu va iubi corpurile frumoase: el le va iubi desigur de preferinta celor urate. Dar cand el va gasi un suflet frumos, nobil si de familie buna, el va simti pentru el o afectiune intensa. Ii vor veni o multime de discursuri despre virtute, despre ceea ce trebuie sa fie un om de bine. In sfarsit el se va apuca sa-l instruiasca. Aceasta este intr-adevar prin contactul sufletului frumos, prin relatia sa ca germenii semanati in spiritul pe care il purta in el dupa mult timp vor fi pusi la zi si vor produce o frumoasa opera. Alimentand acest urmas spiritual, aceste doua fiinte vor forma o uniune mai intima ca acea ce rezulta din generarea copiilor potrivit firii omenesti si prietenia lor va fi mai frumoasa si vesnica. Nu e nimeni cine nu ar prefera asa copii celor a oamenilor, caci fiind nemuritor ei insusi asigura celor pe care le lasa in urma lor, nemurirea personala a amintirii. Marii poeti, Homer, Hesiod, marii legislatori, Lycurgue, Solon sunt dati ca exemplu.
D. Dragostea avant spre absolut.
Dar totul cea fost zis pana-n prezent nu este in realitate decat o etapa spre incheierea initierii a misterelor iubirii si spre contemplarea suprema, si nu este la fel sigur ca acel ce a urcat, cum se convine, toate treptele a acestei pregatiri sa fie in stare de a fi initiat. Se convine in primul rand de a determina, aceste trepte succesive, pe care va trebui de urcat intr-un mod continuu, ca treptele unei scari marcand ceea ce, in fiecare din ei, constituie o propedeutica in vedere de noi descoperiri ulterioare. In prima parte a acestei expuneri Platon revine, dar cu mai multa precizie si metoda despre ceea ce a fost zis mai inainte si noi nu gasim aici noi indicatii despre natura iubirii.
La prima etapa pentru initiere trebuie sa fie inca din tinerete o tendinta spre corpurile frumoase. El nu va iubi mai intai de toate si va cauta sa produca in acest subiect frumoase discursuri. Dar el va cugeta dupa aceea ca frumusetea care este intr-un corp este sora frumusetii care este in celelalte corpuri si, daca trebuie de cautat frumusetea in forma sa plastica, aceasta ar fi o mare prostie de a se atasa decat la iubirea unui frumos corp, fara a remarca ca frumusetea corporala este una si aceeasi in toate corpurile frumoase.
Cand el se ridica pe treapta urmatoare el concepe frumusetea sufletului fiind superioara frumusetii corpului. Prin consecinta, daca el intalneste un suflet bine dotat, de asemenea insotit de o frumusete trupeasca mediocra el se va multumi, devenind dragastos, el se va stradui sa produca discursuri care sa faca tinerii oameni sa fie mai buni.
Initierea va fi astfel necesara pentru a determina pe cineva sa considere frumusetea in actiuni si in drepturi, si el isi va da seama ca frumusetea, de la unele la altele nu se schimba de natura si, iarasi ca frumusetea corpului n-are decat un pret mic.
La sfarsitul spectacolului actiunilor calauza trebuie sa intoarca spiritul discipolului sau spre stiinte si lui ii trebuie sa vada aici inca, o frumusete comuna pentru toate. Astfel el s-a eliberat putinul cu putinul din robia sa in ceea ce priveste frumosul individual, este vorba de dragostea unui singur copil frumos sau a unui singur om sau dragostea unei singure actiuni, el inceteaza de a fi mizerabil si plin de limite gandite. Dar ochii intorsi spre vastul ocean al Frumosului si tot la aceasta contemplare, el face dimpotriva a naste in multime de discursuri frumoase si minunate si meditatiile sale infloresc intr-o aspiratie inepuizabila spre intelepciune.
Dar noi aici parveniti la etapa suprema la ultimul efect al dragostei bine asezata. Crescut si fortificat in aceste regiuni superioare, acela care primeste initierea termina prin a observa o oarecare stiinta, una care este cea a frumusetii. Atunci el isi atinge scopul. Invatatorul sau l-a ghidat in misterele dragostei la punctul unde noi suntem: dupa a avea contemplat frumoasele lucruri in decursul ascensiunii neintrerupte care vin de a fi descrise, ajungand la sfarsitul initierii amoroase, el va zari brusc o frumusete supranaturala a unei naturi admirabile, aceeasi de la care au fost instituite toate lucrarile precedente. Aceasta frumusete e vesnica, nu e supusa generarii, nici distrugerii, nici cresterii, nici descresterii. Ea nu este frumoasa sub un raport si urata sub altul. Ea nu-i va aparea ca neavand nimic din frumusetea sensibila si trupeasca, nici din acea de discursuri sau de stiinte, nici ca existand in alt lucru, nici de pamant, nici de cer. Dar ea este insasi in ea insasi si prin ea insasi in unitatea si eternitatea formei sale si toate lucrurile frumoase participa la aceasta realitate transcendenta, dar aceasta participare are loc in asa fel ca nici generarea, nici distrugerea de alte lucruri nu fac a simti la realitatea absoluta nici cresterea, nici diminuarea, nici o modificare. Aceasta este numai la acest moment, cand este permis omului sa contemple astfel Frumosul in sine, caci viata merita intr-adevar traita. Dupa aceasta frumusete nici o alta frumusete nu mai conteaza. Indeosebi frumusetea trupeasca. Omul caruia i-ar fi permis sa contempleze astfel frumosul al lui insusi, in independenta sa, in puritatea sa, fara amestec, si nemaifiind acoperit de murdarie, de frumuseti zadarnice, pieritoare, de a contempla deci intr-un cuvant frumusetea divina, ea insasi, in unitatea formei sale si cu ochiul spiritului, acest om ar putea in sfarsit sa se uneasca la ea ar trai o viata care n-ar fi desigur mizerabila, dar fericita. Singur el ar fi capabil sa procreeze nu imagini de calitate, dar calitatea insasi pe care el a atins-o. in sfarsit, lui i se procreeaza adevarata calitate, si o hraneste ca el sa apartina din fiinta astfel prieten a zeilor, si daca este un om pe acest pamant care ar trebui sa posede nemurirea, ii este bine.