Conceptia unitara despre lume, adica monismul infatisat aici, isi extrage principiile de care are trebuinta pentru a explica lumea, din experienta omeneasca. Izvoarele actiunii, monismul le cauta tot inauntrul lumii experimentale, cu alte cuvinte in natura umana accesibila cunoasterii de sine, si anume in fantezia morala. El refuza sa caute - prin deductii abstracte - in afara lumii experimentale, a lumii ce exista pentru percepere si gindire, ultimele principii ale acestei lumi. Pentru monism, unitatea pe care observatia ginditoare, ce poate fi traita, o stabileste in multiplicitatea variata a perceptiilor, este, in acelasi timp, unitatea pe care o rivneste cunoasterea omeneasca si prin care ea cauta intrare in domeniile fizice si spirituale ale lumii. Cel care cauta sa gaseasca o alta unitate, dincolo de cea aflata pe aceasta cale, face doar dovada ca nu cunoaste concordanta ce exista intre lucrurile descoperite de gindire si acelea spre care se indreapta impulsurile de cunoastere ale omului. Individul, intr-adevar, nu este separat de lume. El este o parte din lume, si, de fapt, cosmosul constituie un tot, care este discontinuu (intrerupt) numai pentru perceptia noastra. Pe aceasta parte o consideram, la inceput, ca o fiinta de sine statatoare, fiindca nu vedem curelele de transmisie si fringhiile prin care fortele fundamentale ale cosmosului pun in miscare roata vietii noastre. Cel care ramine la acest punct de vedere va considera partea unui intreg drept o fiinta de sine statatoare, o monada care, pe o cale oarecare, primeste din afara stiri despre restul lumii. Monismul despre care vorbim aici ne arata ca independenta poate fi crezuta numai cita vreme perceptiile n-au fost inca cuprinse prin gindire in reteaua lumii notiunilor. Daca acest lucru se intimpla, partea de existenta ni se dezvaluie ca o pura iluzie a perceptiei. Omul isi poate gasi existenta sa totala si de sine statatoare in univers numai prin gindirea intuitiva. Gindirea nimiceste aparenta perceptiei si integreaza existenta noastra individuala in viata cosmosului. Unitatea lumii notiunilor, care contine in sine perceptiile obiective, cuprinde in sine si continutul personalitatii noastre subiective. Gindirea ne da adevarata infatisare a realitatii, ca o unitate incheiata in sine, in timp ce diversitatea perceptiilor este numai o aparenta conditionata de organizarea noastra (compara cu Capitolul X). Tinta gindirii omenesti a fost in toate vremurile sa cunoasca realitatea fata de aparenta perceptiei. Prin descoperirea legilor si a raporturilor ce exista intre perceptii, stiinta s-a straduit sa arate ca acestea ar constitui realitatea. Dar acolo unde oamenii erau de parerea ca raporturile stabilite de gindirea omeneasca au numai o semnificatie subiectiva, au cautat adevarata temelie a unitatii in obiecte situate dincolo de lumea noastra experimentala (un Dumnezeu ipotetic, vointa, spiritul absolut etc.). Si, bazati pe aceasta parere, ei s-au straduit ca, alaturi de stiinta realitatilor din lumea experimentala, sa ajunga la o a doua stiinta, care trece dincolo de experienta si descopera legatura dintre lumea experimentala si realitatea inaccesibila experientei (nu prin traire, ci printr-o metafizica fundamentata pe deductii). Din acest punct de vedere se considera ca ordinea cosmica poate fi inteleasa cu gindirea, pentru ca lumea a fost creata de fiinta originara, dupa legi logice, si se considera ca motivul actiunilor noastre s-ar afla in vointa fiintei originare. Nu se recunostea, insa, ca gindirea cuprinde, in acelasi timp, elemente subiective si obiective, si ca realitatea totala ne este data in unirea perceptiei cu notiunea. Numai atita timp cit consideram in forma abstracta legile ce strabat si determina perceptia, avem de a face, de fapt, cu ceva pur subiectiv. Dar continutul notiunii, pe care il dobindim si il alaturam perceptiei cu ajutorul gindirii, nu este subiectiv. Acest continut nu este luat din subiect, ci din realitate. El este acea parte a realitatii care nu poate fi dobindita prin percepere. El este o experienta, dar nu o experienta mijlocita prin perceptie. Cel care nu-si poate reprezenta ca notiunea este o realitate, acela nu se gindeste decit la forma abstracta a acesteia, asa cum a retinut-o in spiritul sau. Dar, intocmai ca perceptia, notiunea se gaseste intr-o astfel de izolare numai datorita organizarii noastre. Luat in mod izolat, nici pomul pe care il percep nu are existenta. El este, in marele angrenaj al naturii, numai un component, si existenta sa este posibila numai intr-o inlantuire reala cu aceasta. O notiune abstracta are tot atit de putina realitate in sine cit are si perceptia. Perceptia este acea parte a realitatii care ne este data in mod obiectiv, iar notiunea este acea parte a realitatii care ne este data in mod subiectiv (prin intuitie, compara cu Capitolul V). Organizarea noastra spirituala desparte realitatea in acesti doi factori. De unul luam cunostinta prin actul de perceptie, iar de celalalt - prin intuitie. Abia unirea acestor doi factori ne da realitatea intreaga, adica perceptia ce se incadreaza organic in univers. Daca avem in vedere numai perceptia, nu avem in vedere realitatea, ci un haos incoerent; daca vorbim numai despre legile care guverneaza perceptiile, ne referim la simple notiuni abstracte. Nu notiunea abstracta cuprinde realitatea, ci realitatea este cuprinsa de observatia ginditoare, care nu examineaza in mod unilateral nici notiunea si nici perceptia, ci legatura dintre acestea doua. g8h16hh
Nici cel mai ortodox idealist subiectiv nu va tagadui ca traim in realitate, ca existenta noastra reala isi are radacinile in realitate. El va contesta, doar, ca putem ajunge sa cunoastem in mod ideal ceea ce traim in mod real. Fata de aceasta, monismul ne arata ca gindirea nu este nici subiectiva, nici obiectiva, ci un principiu care imbratiseaza ambele laturi ale realitatii. In observatia ginditoare savirsim un proces care apartine, el insusi, domeniului faptelor reale. Noi invingem prin gindire unilateralitatea perceptiei pure, chiar si in interiorul experientei. Noi nu putem nascoci fiinta realitatii prin ipoteze conceptuale abstracte (prin reflectii pur conceptuale), dar, gasind ideile corespunzatoare perceptiilor, noi traim in realitate. Monismul nu cauta, alaturi de lumea experimentala, o lume neexperimentala (o lume de dincolo), ci el vede in notiune si perceptie realitatea. El nu construieste o metafizica din notiuni pur abstracte, caci in notiuni el vede numai una din laturile realitatii, latura care ramine ascunsa perceptiei, dar care are sens numai in legatura cu perceptia. Dar monismul trezeste in om convingerea ca el traieste in lumea realitatii si ca nu trebuie sa caute in afara lumii o realitate superioara, o realitate ce nu poate fi traita. El se abtine a cauta realitatea absoluta in alta parte decit in experienta, caci el gaseste realitatea in insusi continutul experientei. Si aceasta realitate il multumeste, caci el stie ca gindirea are puterea de a o garanta. Ceea ce dualismul cauta abia in dosul lumii observatiilor, monismul gaseste chiar in aceasta lume. Monismul ne arata ca omul cuprinde, prin cunoasterea sa, realitatea in adevarata sa infatisare, si nu intr-o imagine subiectiva care s-ar interpune intre el si realitate. Pentru monism, continutul conceptual al lumii este acelasi pentru toti indivizii umani (compara cu Capitolul V). Dupa principiile moniste, un individ uman considera pe un altul ca pe un semen al sau, caci in acesta se manifesta acelasi continut universal ca si in el. In lumea unitara a notiunilor nu exista atitea notiuni de leu citi indivizi exista, care se gindesc la un leu, ci exista numai una singura. Si notiunea pe care A o alatura perceptiei leului este aceeasi notiune pe care o alatura si B, cu deosebirea doar ca este conceputa de un alt subiect perceptor (compara cu Capitolul V). Gindirea duce toti subiectii perceptori la unitatea ideala, comuna tuturor multiplicitatilor. Lumea unitara a ideilor se manifesta in ei ca intr-o multiplicitate de indivizi. Cit timp omul ia cunostinta de el insusi numai prin autoperceptie, el se considera ca fiinta separata, dar de indata ce isi indreapta privirea spre lumea ideala, care lumineaza in interiorul lui si care inlatura orice separatism, el vede luminind viu in el realitatea absoluta. Dualismul defineste fiinta originara divina ca fiind acea fiinta care strabate si traieste in toti oamenii. Monismul gaseste aceasta viata divina care strabate totul in realitatea insasi. Continutul ideal al unui alt om este si al meu, si eu il consider ca un altul numai cita vreme il percep, dar incetez a-l considera ca atare, de indata ce gindesc. Fiecare om cuprinde cu gindirea sa numai o parte din lumea totala a ideilor, si aceasta face ca indivizii sa se deosebeasca si in ceea ce priveste continutul real al gindirii lor. Dar aceste continuturi formeaza un tot de sine statator, care cuprinde in sine continuturile de gindire ale tuturor oamenilor. Prin urmare, omul cuprinde cu gindirea fiinta originara si comuna, care-i strabate pe toti oamenii. Viata umpluta de fapt cu continuturi de gindire este, in acelasi timp, viata in Dumnezeu. Presupusa lume de dincolo, doar dedusa si inaccesibila trairii, se bazeaza pe gresita intelegere a celor ce cred ca lumea de dincoace nu are in sine temeiul existentei sale. Ei nu recunosc ca in gindire gasesc ceea ce le lipseste pentru a explica perceptia. De aceea, insa, toate continuturile pe care filosofiile speculative le-au dat la iveala sint imprumutate din realitatea ce ne este data. Dumnezeul acceptat pe baza unor concluzii abstracte nu este decit un om transpus intr-o lume de dincolo; vointa de care a vorbit Schopenhauer nu este decit vointa omeneasca sub o forma absoluta; inconstienta fiinta originara a lui Hartmann, care consta din idee si vointa, nu este decit o combinare a doua abstractii luate din domeniul experientei. Exact acelasi lucru se poate spune despre toate celelalte principii metafizice care nu se intemeiaza pe experienta gindirii.
Spiritul omenesc nu trece niciodata dincolo de realitatea in care traim, si nici nu are nevoie sa faca acest lucru, fiindca in aceasta lume omul gaseste toate elementele de care are nevoie pentru a o explica. Daca, in cele din urma, filosofii se declara multumiti cu derivarea lumii din principii pe care le imprumuta din lumea experimentala si le transpun intr-o lume ipotetica de dincolo, o astfel de multumire trebuie sa fie cu putinta si atunci cind acelasi continut e lasat in lumea de dincoace, careia omul ii apartine prin gindirea ce poate fi traita. Orice iesire din lume este numai o iluzie, iar principiile care au fost transpuse in afara lumii nu pot explica lumea mai bine decit principiile ce se gasesc inauntrul ei. Gindirea ce se intelege pe sine insasi nici nu ne invita, insa, la o astfel de iesire, fiindca un continut de gindire trebuie sa caute numai inauntrul lumii, nu in afara acesteia, continutul perceptiei cu care sa formeze o realitate. Chiar obiectele fanteziei sint continuturi care isi au justificarea lor abia atunci cind devin reprezentari ce se refera la continutul unei perceptii. Prin acest continut al perceptiei, ele se integreaza realitatii. O notiune care ar trebui umpluta cu un continut situat in afara lumii date, este o abstractie ce nu corespunde cu nici o realitate. Noi nu putem concepe decit notiuni ale realitatii; pentru a gasi aceasta realitate avem nevoie si de percepere. O fiinta originara a lumii, al carui continut il nascocim, inseamna pentru o gindire ce se intelege pe sine insasi, o presupunere imposibila. Monismul nu tagaduieste lumea ideilor, ci, dimpotriva, pentru el o perceptie careia ii lipseste contrapartea conceptuala nu reprezinta realitatea deplina; dar el nu gaseste, in intreg domeniul gindirii, nimic ce ne-ar putea indemna sa parasim domeniul de traire al gindirii, prin negarea realitatii spirituale si obiective a acesteia. Monismul considera stiinta care se limiteaza la descrierea perceptiilor, fara sa patrunda pina la completarile ideale ale acestora, numai o jumatate de stiinta. Tot jumatati sint considerate toate notiunile abstracte care nu-si gasesc intregirea lor in perceptie si nu se integreaza nicaieri in reteaua de notiuni ce cuprinde lumea care poate fi observata. De aceea, el nu admite idei care sa se refere la ceva obiectiv, situat dincolo de experienta noastra, si care sa formeze continutul unei metafizici pur ipotetice. Toate ideile de acest fel sint, pentru monism, abstractii derivate din lumea experientei, dar a caror derivare este trecuta cu vederea de catre autorii lor.
Din punct de vedere monist, telurile actiunii noastre pot fi luate tot atit de putin dintr-un "dincolo" extra-uman. Ele trebuie sa ia nastere, in masura in care sint gindite, din intuitia omeneasca. Omul nu face, din finalitatile unei fiinte originare - obiective si transcendente - finalitati proprii, individuale, ci el cauta sa le realizeze pe ale sale, care ii sint date de fantezia sa morala. Ideea ce se realizeaza intr-o actiune, omul o ia din propria sa lume de idei si o pune la temelia vointei sale. Prin urmare, in actiunile sale nu se manifesta un imperativ inoculat din lumea de dincolo in lumea de dincoace, ci intuitiile omenesti care apartin lumii de dincoace. Monismul nu recunoaste un astfel de cirmuitor al lumilor, care, in afara propriilor noastre finalitati, ar fixa actiunilor noastre si alte finalitati si sensuri. Omul nu gaseste o astfel de temelie originara a existentei, ale carei vreri sa le poata cerceta, pentru a afla de la ea telurile spre care trebuie sa tinda cu actiunile sale. El este trimis inapoi la sine insusi. El insusi trebuie sa dea un continut actiunii sale. Daca el cauta motivele determinante ale vointei sale in afara lumii in care traieste, cauta zadarnic. In caz ca a trecut dincolo de satisfacerea pornirilor sale naturale, de care s-a ingrijit natura-mama, trebuie sa caute aceste motive in propria fantezie morala, daca nu cumva, fiind prea comod, se lasa determinat de fantezia morala a altora; cu alte cuvinte, el trebuie sa se abtina de la orice actiune, sau sa se lase determinat in actiunile sale de motive pe care el insusi le-a scos din lumea ideilor ori care i-au fost scoase, din aceasta lume, de altcineva. Daca a putut parasi sfera pornirilor senzoriale si a trecut si de stadiul in care era numai un executor al celor poruncite de altii, el va fi determinat numai de sine insusi. El trebuie sa actioneze dintr-un imbold pe care il determina el insusi, si nimeni altul. Desigur ca acest impuls este determinat, in mod ideal, in lumea unitara a propriilor noastre idei; dar, de facto, numai omul il poate cobori din aceasta lume si numai el il poate transforma in realitate. Motivul unei transpuneri actuale a unei idei in realitate, prin om, monismul nu-l poate gasi decit in omul insusi. Pentru ca o idee sa devina actiune, omul trebuie sa vrea, inainte ca acest lucru sa se poata intimpla. Prin urmare, o astfel de vointa isi are temeiul ei numai in om. Omul este atunci ultimul determinant al actiunii sale. El este liber.

Primul adaos la noua editie (1918). In a doua parte a acestei carti am incercat sa facem dovada ca libertatea trebuie gasita in realitatea actiunii omenesti. Pentru aceasta era necesar sa scoatem, din domeniul total al actiunii omenesti, actiunile care, supuse unei auto-observatii obiective, ne ingaduie sa vorbim despre libertate. Este vorba despre acele actiuni care ni se prezinta drept realizari ale intuitiilor ideale. Celelalte actiuni nu vor fi considerate libere de nici o considerare obiectiva. Dar, observindu-se pe sine intr-un mod obiectiv, omul va gasi ca poarta in sine predispozitiile necesare pentru a progresa pe calea ce duce la intuitiile etice si la realizarea lor. Insa aceasta observare obiectiva a esentei etice a omului nu poate sa aduca un element determinant in ceea ce priveste libertatea. Caci, daca gindirea intuitiva ar izvori dintr-o alta realitate, daca natura acestei gindiri nu s-ar baza pe sine insasi, constienta libertatii, ce rezulta din elementul etic, ar fi numai o formatiune iluzorie. Insa partea a doua a acestei carti isi gaseste temeliile ei firesti in prima. Ea prezinta gindirea intuitiva drept activitate spirituala interioara traita a omului. A intelege traind aceasta entitate a gindirii, este acelasi lucru ca si cunoasterea libertatii gindirii intuitive. Iar daca se stie ca aceasta gindire este libera, atunci stim si sfera vointei, careia trebuie sa-i atribuim libertatea. Pe omul care actioneaza il va socoti liber acela care este in stare ca, pe temeiul unei experiente launtrice, sa considere gindirea intuitiva drept entitate de sine statatoare. Cel care nu este in stare de acest lucru, acela inca nu va putea gasi o cale incontestabila care sa duca la acceptarea libertatii. Experienta infatisata aici gaseste in constienta gindirea intuitiva, care nu are realitate numai in constienta. Si, prin aceasta, libertatea devine pentru ea o caracteristica a actiunilor ce izvorasc din intuitiile constientei.

Al doilea adaos la noua editie (1918). Expunerea din aceasta carte este cladita pe experientele pur spirituale ale gindirii intuitive care, prin actul cunoasterii, situeaza orice perceptie in sfera realitatii. In aceasta carte n-am vrut sa prezentam mai mult decit poate cuprinde experienta gindirii intuitive. Dar trebuia sa aratam si ce conformatie a gindurilor pretinde aceasta gindire traita. Si ea pretinde sa nu tagaduim ca, in procesul de cunoastere, ea este o traire de sine statatoare. Pretinde sa nu-i contestam facultatea de a trai realitatea impreuna cu perceptia, in loc sa cautam aceasta realitate in afara acestei trairi, intr-o lume imaginara, fata de care, activitatea ginditoare a omului ar fi ceva subiectiv.
Am caracterizat astfel acel element din gindire, prin care omul participa in mod spiritual la realitate. (Si nimeni n-ar trebui sa confunde aceasta constienta despre lume, la temelia careia sta gindirea traita, cu un simplu rationalism.) Dar, pe de alta parte, reiese clar din intreg spiritul in care sint facute aceste expuneri, ca elementul perceptiei devine o realitate pentru cunoasterea omului abia din momentul in care este cuprins cu gindirea. Caracterul de realitate nu poate fi conferit in afara gindirii. Prin urmare, nu ne este ingaduit a ne reprezenta ca perceperea senzoriala ne-ar garanta singura realitate. Ceea ce ne apare ca perceptie, omul pur si simplu trebuie sa astepte sa intilneasca pe calea vietii lui. El s-ar putea doar intreba: oare, din punctul de vedere ce rezulta numai din gindirea traita in mod intuitiv, este justificat sa asteptam ca, in afara realitatilor sensibile, omul sa poata percepe si realitati spirituale? Da, la aceasta ne putem astepta. Caci chiar daca gindirea traita intuitiv este, pe de o parte, un proces activ ce se desfasoara in spiritul omului, pe de alta parte, ea este, in acelasi timp, o perceptie spirituala, de care luam cunostinta fara un organ senzorial. Ea este o perceptie in care este activ chiar cel care percepe, si ea este o activitate pe care cel care o savirseste o si percepe in acelasi timp. In gindirea intuitiva, omul este transpus intr-o lume spirituala si ca subiect perceptor. Omul recunoaste ceea ce il intimpina in aceasta lume, ca perceptie, asa cum il intimpina lumea spirituala a propriei sale gindiri, drept o lume de perceptii spirituale. Fata de gindire, aceasta lume de perceptii spirituale s-ar gasi in acelasi raport in care se gaseste, pe de alta parte, si lumea perceptiilor senzoriale. Lumea perceptiilor spirituale nu poate fi straina celui care patrunde in ea, fiindca in gindirea intuitiva el are deja o traire ce poarta un caracter pur spiritual. Despre o astfel de lume de perceptii spirituale vorbesc o buna parte a scrierilor pe care le-am publicat dupa aparitia acestei caiti. Aceasta "Filosofie a libertatii" este o fundamentare filosofica a scrierilor mele de mai tirziu. Caci in aceasta carte am incercat sa arat ca trairea just inteleasa a gindirii este deja o traire spirituala. De aceea autorul ei este de parere ca cel care poate primi cu toata seriozitatea punctul de vedere infatisat in aceasta "Filosofie a libertatii" nu se va opri in fata intrarii in lumea de perceptii spirituale. Fireste, din continutul acestei carti nu se poate deduce - prin concluzii - ceea ce autorul ei a expus in cartile sale de mai tirziu. Din intelegerea vie a gindirii intuitive, asa cum am prezentat-o in aceasta carte, va rezulta insa in mod firesc, in continuare, o patrundere vie in lumea perceptiilor spirituale.